De ce cred oamenii în bazaconii

Pseudoștiință, superstiții și alte aiureli ale vremurilor noastre

Cred că este nevoie de un echilibru fin între două cerințe contradictorii: scrutarea cea mai sceptică a tuturor ipotezelor care ne sunt prezentate și, în același timp, o mare deschidere față de ideile noi. Dacă ești numai sceptic, nici o idee nouă nu te atinge. Nu înveți niciodată ceva nou. Devii un bătrân cârcotaș convins că absurdul conduce lumea. (Ai, desigur, multe dovezi în sensul ăsta.)

Pe de altă parte, dacă ești deschis până la credulitate și nu ai nici o fărâmă de spirit sceptic, nu poți deosebi ideile folositoare de cele inutile. Dacă toate ideile au aceeași valoare, ești pierdut, fiindcă atunci, după părerea mea, nici o idee nu mai are vreo valoare.

CARL SAGAN, „Povara scepticismului”, conferință ținută la Pasadena în 1987

CUVÂNT ÎNAINTE.

Forța pozitivă a scepticismului Stephen Jay Gould.

Scepticismul sau demistificarea capătă adesea proasta reputație rezervată acelor activități – cum e strângerea gunoiului – absolut necesare unei vieți sigure și sănătoase, dar prea puțin atrăgătoare sau demne de stimă. Această activitate are totuși o tradiție nobilă, de la termenul „sceptic” (care însemna „gânditor”), născocit de vechii greci, la ultima carte a lui Cari Sagan, Lumea bântuită de demoni. (Cum eu însumi am scris o carte de acest gen – Falsa măsură a omului trebuie să mărturisesc că am încredere în această întreprindere.)

Nevoia – atât intelectuală, cât și morală – de scepticism se naște din celebra observație metaforică a lui Pascal că oamenii sunt „trestii gânditoare” de o strălucită unicitate, dar și de o unică vulnerabilitate. Conștiința, oferită numai speciei noastre în istoria vieții pe pământ, e cea mai teribilă invenție evoluționistă apărută vreodată. Deși accidentală și imprevizibilă, aceasta i-a dat lui Homo sapiens o putere fără precedent atât asupra istoriei speciei noastre, cât și asupra vieții întregii biosfere contemporane.

Dar suntem trestii gânditoare, nu ființe raționale. Modul nostru de gândire și acțiune ne conduce la fel de des către distrugere și violență ca și către bine și cultură. Nu vreau să mă lansez în ipoteze privind sursele părții noastre întunecate – sunt ele moșteniri evoluționiste ale „naturii cu colții și ghearele-nroșite”* sau doar niște capricii neadaptative ale funcționării unui creier proiectat pentru a îndeplini sarcini diferite de cele care ne călăuzesc acum viețile colective? în orice caz, suntem capabili deopotrivă de orori sinistre și de dovezi tulburătoare de curaj și noblețeambele înfăptuite în numele unor idealuri ca religia, absolutul, mândria națională și altele asemenea. Nimeni nu a surprins mai bine această dilemă a omului prins între cei doi poli ai naturii sale decât Alexander Pope la mijlocul secolului al XVIII-lea:

Căci pe-acest istm al unui trai de mijloc e-aruncată O ființă primitivă, dar măreață, cu aspră judecată.

Atârnă ca-ntr-un ștreang, neștiind dacă să miște or să piară, Chircită-n dubiu de mintea or trupul îi e chin, Născută întru moarte și judecând întru venin.

Există doar două soluții pentru a scăpa de răul produs sistematic de partea noastră întunecată – cea care ne-a dat cruciadele, vânătorile de vrăjitoare, sclavia și holocausturile. Una este decența morală, dar ea nu e de ajuns. Mai trebuie să ne întemeiem și pe partea rațională a modului nostru de a gândi. Căci, dacă nu folosim cu rigoare rațiunea umană pentru a descoperi și înțelege realitățile naturii și pentru a trage din aceste cunoștințe concluziile logice privind acțiunile umane, vom fi înfrânți de forțele înspăimântătoare ale iraționalului, „romantismului”, credinței inflexibil „adevărate” și de aparent inevitabila acțiune a gloatei declanșată de ele. Rațiunea nu e numai o parte importantă a esenței noastre, ea e și posibila noastră salvare în fața reacțiilor brutale și nestăpânite provocate de emoțiile puternice. Scepticismul e agentul rațiunii împotriva iraționalului organizat – și este prin urmare una din cheile decenței umane, sociale și civice.

Michael Shermer, în calitatea sa de conducător al uneia dintre cele mai cunoscute organizații sceptice americane și de autor aflat în slujba rațiunii, este o figură importantă a vieții publice americane. Această carte în care analizează forța de atracție a credințelor iraționale ne dă o imagine asupra nevoii de scepticism și asupra șanselor sale de a se impune.

Vechiul clișeu care spune că vigilența permanentă e prețul libertății trebuie să fie deviza acestei mișcări, căci, dacă un cult aparent benign are aceeași structură potențial violent irațională ca vânătoarea fățișă de vrăjitoare, atunci trebuie să privim cu atenție și spirit critic toate mișcările întemeiate pe suprimarea gândirii. M-a impresionat mult analiza pe care Shermer o face candidatului cel mai puțin susceptibil a provoca răulmișcarea „obiectivistă” a lui Ayn Rand, care pare la prima vedere mai curând o soluție a problemei decât o sursă a ei. * Dar Shermer arată că această sectă, în pofida declarațiilor răsunătoare privind încrederea în logică și rațiune, acționează ca un veritabil cult în două privințe esențialepretinde loialitate necondiționată față de conducător (cultul personalității) și folosește drept criteriu pentru admiterea membrilor iraționalismul funciar al sectei (credința că morala e unică și obiectivă, fiind determinată și dictată, bineînțeles, de conducătorii cultului).

Cartea lui Shermer trece de la acest caz pregnant prin minimalismul său la iraționalismul mai „conceptual” (dar ilogic și neîntemeiat) al creaționismului și al negării Holocaustului, pentru a ajunge la formele mai înfricoșătoare reprezentate în trecut de cruciade și vânători de vrăjitoare, iar azi de isteria legată de cultele sataniste și de abuzurile sexuale asupra copiilor (o problemă, desigur, reală și tragică) la o scară de neconceput și întemeiată pe o conspirație spontană a falselor acuzații.

Nu avem decât o singură armă împotriva acestei naționalități – rațiunea însăși. Dar cărțile sunt măsluite în America zilelor noastre, unde până și o apariție bine intenționată la Oprah sau Donahue** (Shermer a participat la ambele cu rezultate spectaculoase, după cum relatează în carte) stârnește senzație, însă nu e urmată de o analiză temeinică. Trebuie deci să încercăm mai mult, și o vom face. Am obținut deja victorii semnificative, mari și mici – de la decizii ale Curții Supreme împotriva creaționismului până la demascarea parapsihologiei și a vindecătorilor șarlatani în cazuri particulare.

Cele mai bune arme provin din arsenalul procedurilor științifice elementare, căci nimic nu poate înșela tehnica experimentală a testului dublu orb* și metodele de observare ale analizei statistice. Aproape orice formă modernă de iraționalism poate fi demascată cu ajutorul acestor instrumente științifice elementare, dacă sunt bine folosite. De pildă, într-un caz la care sunt sensibil (pentru că sunt tatăl unui tânăr autist), speranța imensă, dar neîntemeiată, de a comunica cu autiștii care nu vorbesc prin intermediul „mijlocitorilor” (oameni care pretind că pot ghida degetele autiștilor pe o tastatură de calculator pentru a scrie mesaje) n-a fost primită cu destul scepticism (mi s-a părut mereu că seamănă cu vechiul truc al tablei Ouija! **) când majoritatea mijlocitorilor scriau mesaje pe care părinții ar fi vrut să le audă („Tată, te iubesc; îmi pare rău că nu am putut niciodată să-ți spun asta”). Dar, când unii mijlocitori, prinși în nebunia acuzațiilor privind abuzurile sexuale din copilărie ca sursă a tuturor nenorocirilor, au hotărât (probabil inconștient) că autismul trebuie să aibă cauze asemănătoare și au început să scrie mesaje de acuzare prin falsa lor „mijlocire”, inofensivul dar al speranței s-a transformat în coșmar, căci mai mulți părinți iubitori au fost pe nedrept puși sub acuzație. Problema a fost rezolvată prin clasicele experimente dublu oarbe – informații cunoscute de autist, dar nu și de mijlocitor n-au apărut niciodată în mesaje, în timp ce informații cunoscute de mijlocitor, dar nu și de autist au apărut în presupusele mesaje – nu înainte însă ca viețile părinților (care suferiseră oricum destul din pricina bolii copiilor) să ia un curs tragic poate pentru totdeauna (fiindcă nimeni nu trece complet peste asemenea acuzații odioase, chiar dacă ele se dovedesc absolut false – lucru pe care cinicii vânători de vrăjitoare îl știu foarte bine).

Proasta reputație a scepticismului e dată de impresia că, oricât de necesar ar fi, el nu reprezintă decât eliminarea afirmațiilor false. Lucrurile nu stau așa, iar cartea de față o demonstrează. Demistificarea veritabilă e făcută în folosul unui model alternativ de explicare, nu ca un exercițiu nihilist. Modelul alternativ e însăși rațiunea împletită cu decența moralăcel mai puternic instrument al binelui pe care planeta noastră l-a cunoscut vreodată.

INTRODUCERE Un turneu revelator De ce și cum apar bazaconiile.

Nenorocirea ipocriziei nu este că ceilalți o văd, ci că n-o vede acela care o practică. În predica de pe munte, Isus a subliniat atât problema, cât și soluția ei:

Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău (Matei 7:5).

În 1997, pe când călătoream prin țară pentru a prezenta prima ediție a acestei cărți, am întâlnit o bună ilustrare a acestor cuvinte. Eram programat să particip la o emisiune radiofonică găzduită de succesorul intelectual al lui Ayn Rand ales de ea însăși, Leonard Peikoff, filosoful obiectivist care, asemenea unui călugăr medieval, purta flacăra adevărului lui Rand în cărți și articole, iar acum în propria sa emisiune radiofonică. Mi s-a spus că Peikoff voia să particip la emisiunea lui pentru că scrisesem o carte ce făcea apologia rațiunii, cea mai înaltă virtute a filosofiei obiectiviste. Bănuiam că fusesem de fapt ales pentru că scrisesem un capitol (al optulea) critic la adresa lui Ayn Rand, iar Peikoff voia să răspundă acestei critici. Adevărul este că aveam ceva emoții, fiindcă, deși cunoșteam destul de bine filosofia lui Rand (îi citisem toate cărțile importante și o bună parte din cele mai puțin importante), Peikoff e un interlocutor redutabil care știe pe dinafară capitole și versete din Rand. L-am văzut zdrobindu-și adversarii în dezbateri intelectuale cu ironia și logica sa de fier. Dar scrisesem ceea ce scrisesem, așa încât mi-am zis că trebuie să fiu la înălțime și să mă port bărbătește.

Vă puteți închipui că nu mică mi-a fost mirarea când agentul meu de publicitate m-a informat că interviul a fost anulat fiindcă fusese luată drept insultă critica mea legată de personalitatea, mișcarea și adepții lui Rand, faptul că îi considerasem un cult, iar ei nu voiau să accepte o carte ce „conține afirmații calomnioase la adresa doamnei Rand”. Evident, cineva care se ocupa de emisiune citise în sfârșit cartea. Au spus că ar fi bucuroși să discute cu mine despre metafizica moralei absolute (ei cred că există așa ceva și că Rand a descoperit-o), dar nu într-o dezbatere care ar da credit cărții mele blasfematoare. Ironia sorții face ca în capitolul meu despre Rand să fi subliniat că incapacitatea sau refuzul de a lua în seamă critica la adresa conducătorului ori a credințelor lui e semnul distinctiv al unui cult. Astfel, deși negau că reprezintă un cult, înăbușind critica, Peikoff și Institutul Ayn Rand făceau exact ce face un cult.

Uimit de această ipocrizie evidentă, l-am sunat eu însumi pe producător și i-am indicat cele două avertismente pe care le indusesem în acel capitol: „în primul rând, critica fondatorului sau adepților unei filosofii nu constituie, în sine, o negare a vreunei părți a acelei filosofii. În al doilea rând, critica unei părți a filosofiei nu neagă întregul.” I-am explicat că în multe privințe nutream un mare respect pentru Rand. Ea este întruchiparea individualismului ferm și a raționalismului fără pată. Îmbrățișez multe dintre opiniile sale economice. Într-o epocă pluralistă aflată în căutarea eroilor netradiționali, ea este una dintre puținele femei într-un domeniu dominat de bărbați. I-am spus că aveam chiar și o poză a ei pe perete. Aceasta i-a trezit atenția pentru o clipă, așa că i-am cerut să-mi dea un exemplu concret de calomnie, fiindcă acest cuvânt foarte tare implică o defăimare deliberată. „Totul în acel capitol e o calomnie la adresa doamnei Rand”, a spus el. „Dați-mi măcar un exemplu14, am insistat eu.