Psihodiagnoza moderna chestionarele de personalitate

CHESTIONARELE DE PERSONALITATE (Curs anul II)

Profesor universitar Dr. Mihaela Minulescu este titulara cursului Teorie și Practică în Psihodiagnoză: Testarea Intelectului și Testarea Personalității la Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Sociologie – Psihologie.

În calitate de cadru didactic asociat, este titular al cursurilor Tehnici proiective, Psihodiagnoza personalității, Introducere în psihologia analitică la Universitatea București, Facultatea de Psihologie.

Este și coordonator al Masterului Psihoterapie Analitică unde este titular al cursurilor: Fundamentele psihologiei analitice, Relația analitică, Tehnici aplicative

Practică psihoterapia analitică, acreditată de Federația Română de Psihoterapie; în această calitate în calitate colaborează la Centrul Medical de Diagnoză și Tratament Ambulatoriu București. Consilier științific al revistei Mami.

Domenii de specializare: are formarea ca terapeut la „C. G. Jung” Institut, Elveția; s-a specializat în evaluarea psihologică; tehnici proiective; psihologia și psihoterapia analitică, dezvoltarea personalității și optimizare psihică.

Lucrări semnificative: Teorie și Practică în Psihodiagnoză. Testarea Intelectului Editura Fundației România de Mâine 2003; Psihologia copilului mic, Ed. Psyche, 2003; Introducere în analiza jungiană; ed. Trei, 2002; Bazele psihodiagnosticului, Editura Titu Maiorescu, 2002; Tehnici Proiective, Ed. Titu Maiorescu, 2000; Chestionarele de personalitate în Evaluarea Psihologică, Ed. Garell, 1996; Evaluarea psihologică în selecția profesională; Ed. Pan, 1996; Young People and Youth Research în Romania. Data concerning Youth Perception and Problems, în Growing Up în Europe: Contemporary Horizons în Chilhood and Youth Studies, L. Chislom și al. (editori), Verlag de Gruyter, Berlin, New York, 1995; precum și numeroase capitole dedicate psihologiei personalității și evaluării normalității în lucrări colective, din țară și străinătate; numeroase articole în reviste de specialitate.

Cărți de poezie și proză pentru copii este membră a Uniunii Scriitorilor din România.

Cercetări prezente: structura personalității și metode de evaluare moderne; integrarea psihosocială a adolescenților; structura și dinamica individuării (construiește, experimentează și validează pe populația românească chestionarul de personalitate de tip Big Five, ABCD-M, replicarea paradigmei factoriale în studiul personalității; cercetări privind dezvoltarea personalității)

Afilieri: Asociația Psihologilor din România, Federația Română de Psihoterapie (Comisia de Acreditare), Asociația de Psihologie Analitică (președinte), Consiliul Psihoterapeuților și consilierilor din România; Asociația Europeană de Psihologie a Personalității, Asociația Psihologilor Americani; Asociația de Psihologie Umanistă

Posibilități de contact: Tel /Fax: 255.60.97; E-mail: [email protected]

Obiectivele cursului:

Cunoașterea, înțelegerea și formarea abilităților și deprinderilor care permit practicarea activităților specifice pentru testarea psihologică: cum se construiește un chestionar psihologic și care sunt cerințele științifice ce permit ca rezultatele și interpretarea comportamentului persoanei să fie valide; care sunt strategiile de testare psihologică a personalității; tipuri de teste și tipuri de aplicații practice.

Aplicație: construirea unui chestionar dedicat unei trăsături de personalitate, aplicarea experimentală pe un lot de subiecți și analiza științifică (analiza de itemi și fidelitatea – consistența internă) a acestuia.

Cuvânt înainte

Secolul XX a reprezentat un triumf al științei aplecate spre cunoașterea realului exterior ființei umane. Secolul XXI va trebui să compenseze printr-o egală preocupare pentru cunoașterea realității interioare, a psihicului uman, a structurilor profunde, a dinamicii, a sensurilor formative. Acest lucru cu atât mai mult cu cât, dacă vrem să stăpânim răul din lume, distrugerea și haosul social, pasul va fi spre cunoașterea și înstăpânirea distrugerii și haosului propriu – spre responsabilitatea profundă a gesturilor și acțiunilor proprii asumate conștient.

Dacă astăzi omul obișnuit știe din ce în ce mai mult despre felul cum este alcătuit și funcționează corpul uman, știe însă foarte puțin despre propriul psihic; liberul arbitru, visul emancipării individului de sub tutela naturii, se dovedește, examinat îndeaproape, o himeră. Nu noi suntem adevărații stăpâni ai comportamentului, deciziilor, reacțiilor, chiar gândurilor noastre. Și nici măcar nu este cineva din exteriorul nostru, acela pe care să-l putem învinui sau ruga. Mult din ceea ce facem, suntem, decidem, gândim, visăm ține de interiorul profund al ființei noastre, de forțele uriașe ale realității psihice, la fel de uriașe precum cele care țin laolaltă structura atomului într-o entitate.

Mai ales din această perspectivă privite lucrurile, observația unora dintre gânditorii cei mai sceptici ai secolului trecut își dezvăluie adevărata semnificație: dacă va fi să mai existăm, secolul abia început va trebui să fie un secol al ființei noastre profunde, al transcendenței. Un secol în care omul va fi responsabil de sine sau nu va mai fi deloc. Un secol în care vom căuta temeiul ființării în acel imago dei noi înșine, renunțând la himera egocentrismului pentru a putea da curs și sens potențelor creative într-un mod constructiv și armonic pentru realitatea din jur.

Încă din 1956, Jung vorbește, în „Sinele descoperit”, de modul paradoxal, „dubla gândire” prin care trebuie să lucreze mintea omului de știință dacă dorește să înțeleagă ceva din realitatea psihismului uman. Pe de o parte intervine cunoașterea asigurată prin educația științifică, bazată în principal pe adevărul statistic, furnizând o imagine rațională și realistă a lumii, imagine în care individul concret apare ca un fenomen marginal, fără a juca un rol decisiv. Pe de altă parte, concomitent, va trebui să intervină în judecată al doilea tip de gândire, diametral opus, care pornește de la situarea individului în centrul cunoașterii, „dat existențial irațional, care este adevăratul purtător al realității”, omul concret opus omului „normal”.

Ca psihodiagnostician, mai ales utilizând datele obținute prin instrumente de evaluare cuantificabile, precum chestionarele de personalitate, este dificil, dar absolut necesar, să-ți asumi responsabilitatea de a vedea, dincolo de informațiile normalizate, felul cum datele obținute prin aceste instrumente pot fi integrate în ecuația personală a omului viu pe care îl ai în față. Să ai în același timp o limpede gândire analitică și o intuiție sintetică privind aspectele dinamice specifice persoanei.

Psihodiagnoza este un pas. Mărimea reală a acestui pas, modul cum putem să cunoaștem, pentru a ajunge la înțelegere, sensul normativ sau ideografic al demersului însuși, rămâne o decizie personală a fiecăruia dintre psihologi, decizie care ține și de cât de largi și aprofundate sunt cunoștințele sale, cât de responsabil este dispus să se implice în interpretări, depășind tentația unui demers diagnostic reducționist și asumându-și dificila sarcină a unei înțelegeri centrate pe subiect, pe structura de profunzime. Un astfel de pas nu cere formația unui erudit, dar cere instinctul cercetătorului, pentru care fiecare aspect deschide noi posibilități, formulează noi ipoteze care se cer corelate, verificate, care conduc spre noi aspecte tot mai structurate și mai coerente, dar fără a ucide misterul, „corola de minuni” a unicității ființei vii, transformând-o într-un adevăr încremenit și irelevant pentru viață.

Fără a ambiționa spre decizii definitive, pentru că viața irațională și proteică nu va putea fi niciodată supusă și cuprinsă într-o dogmă.

Ceea ce ne putem dori este să pășim cu sfială, dar conștienți, în sanctuarul zeului, nu cerându-i supunere sau îndurare, ci încercând să cuprindem și să ne integrăm armoniei și ordinii creației primordiale. Atunci, abia atunci, vom putea spune, odată cu Jung, că nu numai cunoaștem dar și înțelegem, nu numai ne înțelegem pe noi înșine, dar înțelegem și pe cel asemenea nouă și totuși mereu unic om obișnuit. Când omul obișnuit al planetei se va întoarce spre sine pentru a sonda profunzimile insondabile ale psihismului propriu, înțelegând astfel frumusețea și forța ființei umane, oamenii nu vor mai fi un pericol pentru Terra.

Psihologia este un ghid, poate fi un prim pas. Truda și victoria asumate individual ne pot îmbogăți mereu viața. Este foarte posibil ca, odată cu era realității virtuale, testele psihologice să cunoască o cu totul altă turnură. Viitorul este mereu incitant și deschis.

Mihaela Minulescu, 2003

În prezentarea unor concepte cheie au fost prelucrate și datele din următoarele dicționare de psihologie:

Dictionary of Psychology, A. S. Reber, The Penguin, 1985 (DP 85)

Dicționar de psihologie, R. Doron, F. Parot, Humanitas, 1991 (DP 91)

Dicționar de psihologie, U. Schiopu, 1997 (PD 97)

Dicționar de psihologie, Larousse, Editura Univers enciclopedic, 1998 (Lr 98)

Capitolul I

CERINȚE FUNDAMENTALE ÎN CONSTRUIREA ȘI EXPERIMENTAREA

CHESTIONARULUI DE PERSONALITATE

Capitolul prim se centrează pe problematica tehnicii de construire și experimentare a chestionarelor destinate evaluării personalității. Dintre aspectele teoretice și practice sunt prezentate: principalele limite și dificultăți intrinseci măsurării personalității prin chestionare; cerințele generale și etapele generale care intervin în construirea și experimentarea instrumentelor psihologice de acest tip; strategiile de construire a chestionarelor de personalitate prin metoda intuitivă, metoda empirică și metoda analizei factoriale. Sunt prezentate și principalele tipuri de probleme care apar în construirea și experimentarea itemilor chestionarului, respectiv: strategiile generale de construire a itemilor și problema limbajului utilizat; tipurile de relații între item și trăsătura de personalitate; problemele legate de caracteristicile de suprafață ale itemilor, de caracteristicile semantice ale itemilor și de cele psihometrice. De asemenea, sunt prezentate conceptele semnificative, un test cu întrebări de evaluare a cunoștințelor și referințele bibliografice.

În cadrul acestui curs studentul realizează și un proiect de cercetare, al cărui conținut este prezentat la finele acestui capitol.

1. 1. Principalele limite și dificultăți intrinseci măsurării personalității prin chestionare

Înainte de a prezenta cerințele fundamentale care țin de construirea și validarea unui chestionar de personalitate, vom trece în revistă câteva dintre principalele limite și dificultăți pentru acest gen de instrumente de evaluare a personalității.

Ceea ce teoreticieni de anvergura unor Anastasi sau Cronbach, acum 40 de ani, și Angleitner, John, Löhr sau Hofstee și De Raad, Costa și McCrae pentru anii ’90 reproșează chestionarelor ca instrumente ține de limitele capacității de operaționalizare a dimensiunilor de măsurat, de exprimare, dar și de controlul modului cum este transmisă și receptată informația. Mai mult depinde de o dificultate exterioară instrumentului propriu-zis, și anume de intenționalitatea și starea interioară a respondentului și distorsiunile consecutive acesteia. Analizele moderne încearcă să reconsidere, într-o manieră sistematică, diferitele nivele ale problematicii chestionarelor, în primul rând modul de construire a itemilor, forma și conținutul lor; în al doilea rând, se adresează chiar tehnicilor statistice, pentru a detecta surse de distorsionare sau pentru a construi modele sistemice de control matematic al corelării informațiilor (a dimensiunilor și a fațetelor acestora, atât între ele, cât și cu alte aspecte ale personalității).

Urmarea acestui sistematic efort de control al circulației și prelucrării informației la toate nivelele, de la formularea și construirea chestionarului la receptarea, la prelucrarea și rezolvarea itemilor de către subiect și apoi la interpretarea acestor răspunsuri într-o manieră care să se apropie cât mai mult de realitatea vie, este constituită, pe de o parte, din taxonomizările care au clarificat, în ultimul deceniu, o bună parte din „haosul” unor probleme precum formatul itemilor, conținutul lor, caracteristicile situaționale etc. Pe de altă parte, aceste probleme fac obiectul unor dezbateri în simpozioane internaționale cu teme precum: cauzalitatea (Silva, Westmeyer, 1994), dezirabilitatea (Nowack, Hofstee & Hendriks, Parlhus, Borkenau & Ostendorf, Fernandez-Ballesteros & Zamarron, 1995), bazele biochimice ale personalității (Zuckermann, 1994), luarea deciziei în psihodiagnoză (Westmeyer, 1994, van der Berken & van Arle, Vos, 1995).

Și totuși, dacă ar fi să concluzionăm, nu se pune atât problema relativizării valorii chestionarelor în cunoașterea personalității (cum au fost sau sunt unii tentați să gândească), ci a măsurii în care un instrument a cărui standardizare împinge spre inferențe tipologice, cu un „grad mediu de generalitate”, poate surprinde și unicitatea, forma vie a psihismului, felul cum se manifestă acele trăsături în complexitatea interdeterminărilor psihice. Și nu este corect să cerem unui instrument să cuantifice ceea ce, în esența sa, nu a putut fi cuantificat – psihismul viu.

Așadar, limita principală a chestionarului de personalitate este intrinsecă acestui tip de demers cuantificabil.

De asemenea, dintre dificultățile clasice avute în vedere, a căror rezolvare va mai însemna încă multe teme de cercetare, sunt: „vizibilitatea” itemilor, gradul de schimbare vs. constanță a comportamentului măsurat, specificitatea mare a răspunsurilor în sfera personalității, care atrage dificultăți în gruparea lor în categorii bine definite de trăsături sau structuri ale personalității și determinarea unor criterii externe adecvate prin care să se calculeze empiric gradul de validitate.

O altă problemă majoră ține nu atât de construirea chestionarelor, cât de interpretarea datelor. Originea chestionarelor stă, probabil, în necesitatea de a realiza un interviu cât mai sistematizat. Ceea ce implică supoziția că fiecare răspuns trebuie considerat sau ponderat ca indiciu al existenței sau al prezenței aspectului avut în vedere. Interpretarea factuală – veridică – literală se bazează pe validitatea de conținut și se apropie foarte mult de situația interviului sistematizat. Interpretarea psihologică – diagnostică – simptomatică este posibilă în urma experimentării și validării chestionarului, respectiv a stabilirii empirice a relației dintre răspunsurile la itemi și un criteriu specificat de validare (Anastasi, 1957).

O a doua sursă de interminabile discuții privind ce anume interpretăm atunci când interpretăm răspunsul la itemi este faptul că există o inerentă ambiguitate a răspunsurilor, dovedită de altfel experimental (Eisenberg, 1941, Forsman, 1993), ceea ce conduce spre posibilitatea unei game relativ largi de interpretări pentru fiecare răspuns. Formularea mai specifică și mai clară a itemilor, precum și formularea unor seturi de răspunsuri specificate, pot conduce, pe de o parte, la scăderea gamei de posibilități de interpretare de către subiect a conținutului, dar, paradoxal, conduc și spre o „vizibilitate” prea mare, care face ca răspunsurile să poarte amprenta prea puternică a seturilor atitudinale, a intenționalității, a efectului de fațadă și, nu în ultimul rând, a stărilor emoționale pe care le trăiește sau le-a traversat de curând subiectul. Există voci, în domeniul psihologiei personalității, care, odată cu Allport (1937), consideră că persoana poate fi adecvat descrisă numai în termenii paternurilor specifice de interrelaționare, mai puțin prin trăsături comune. Modelul din 1994, descris de McCrae și Costa, pune în bună măsură problema clarificării a ceea ce putem măsura în mod real din natura umană și a modalităților în care putem trata această informație.

1. 2. Cerințe generale și etape generale în construirea unui chestionar

În construirea unui chestionar de evaluare a personalității există două probleme esențiale cu care se confruntă orice psiholog:

1. definirea constructului, deci a trăsăturii care trebuie măsurată;

2. construirea unui set de itemi prin care subiectul este „întrebat” în legătură cu acele comportamente care sunt relevante pentru trăsătura respectivă sau în legătură cu situațiile relevante pentru acea trăsătură. Răspunsurile subiectului la acești itemi vor servi ca indicatori ai constructului.

Vom încerca să prezentăm în continuare câteva dintre problemele legate de construirea și experimentarea acestui set coerent de itemi, care reprezintă chestionarul de personalitate.

Un tip de cerințe în prima etapă de construire a unui chestionar privește alegerea tipului de probă sau chestionar. Ce probă alegem depinde de: 1. scopul testării (ce testăm) și 2. definirea domeniului de aplicare (de ce testăm: consiliere vocațională, expertiză clinică, expertiză judiciară, psihoterapie, selecție profesională sau reorientare profesională etc.). Acest gen de probleme apare în măsura în care testarea trebuie să răspundă, desigur, unor probleme specifice care apar uneori într-un context specific ce trebuie definit, la rândul lui, iar pe de altă parte psihologul pornește de la bun început avertizat în legătură cu tipul de expectații ale subiectului (motivații, stări afective, atitudini, prejudecăți și idiosincrasii) care pot distorsiona comunicarea prin chestionar.

Alegerea tipului de probe înseamnă, în această etapă, în același timp, construirea itemilor experimentali cu un set de cerințe care țin intrinsec de construirea chestionarului: adecvarea conținutului itemilor, numărul de itemi, omogenitatea sau neomogenitatea acestora. Aceste cerințe vor influența calitățile psihometrice ale itemilor și ale chestionarului, aspecte pe care le vom discuta mai pe larg în alt subcapitol.

O a doua etapă, ulterioară constituirii unui prim eșantion de itemi, privește aplicarea experimentală a acestora. Inițial, aplicarea se poate realiza pe un minim de 20 subiecți (Meili, 1964), pentru a răspunde unor întrebări ce se referă la factori care pot influența aleatoriu rezultatele, diminuând fidelitatea.

Dintre sursele de eroare posibile ce pot fi avute în vedere și corectate în această etapă menționăm: 1. standardizarea corectă a instructajului și a condițiilor specifice de răspuns; 2. standardizarea tipului de răspuns; 3. formularea unor itemi sau scale de „validare” a chestionarului în raport cu atitudinea subiectului (suprasau subestimare a unor simptome sau situații, atitudini de fațadă, gradul de dezirabilitate la diferite genuri de subiecți); 4. construirea unor exemple introductive.