Istoria sacra

Istoria sacra de Jonathan Black

Prefață

Poveștile din această carte, istorisite în ordine cronologică, reprezintă un fel de istorie populară a lumii, o viziune bazată pe imaginație.

În plus, ele operează pe niveluri diferite. Fac parte dintr-o tradiție mistică.

Multe descriu evenimente dramatice care nu au loc în lumea materială, ci pe tărâmul spiritual al zeilor, al îngerilor și al altor ființe imateriale, precum povestea lui Milton despre răzvrătirea din Paradis, care va duce la izgonirea oamenilor din Grădina Edenului…

Și, așa cum vom vedea, multe dintre narațiunile prezente aici înfățișează călători între cele două lumi, oamenii care, fără să-și dea seama, sunt prilej de amuzament pentru zei și îngeri sau pe alții care se strecoară în realități alternative. Sunt povești magice și misterioase ce arată cum se simte cineva atunci când lumea spirituală pătrunde în viața sa de zi cu zi, când ființele imateriale își fac apariția pe neașteptate, când percepe deodată o prezență sau când, fără să-și dea seama, pășește pe tărâmul lor și începe să vadă că este altfel, invers și cu susul în jos.

Prezente și acum în memoria colectivă, astfel de povești rămân la fel de impresionante și de frumoase și încă ne fac inima să bată mai tare, pentru că, așa cum vom vedea, ele reprezintă momente cruciale în evoluția spirituală sau, în termeni moderni, momente decisive în evoluția conștiinței. Iată de ce aceste narațiuni se adresează străfundurilor sufletului uman – potrivit tradiției mistice, ele descriu desfășurarea acțiunii pe un plan divin. Mărețe ființe spirituale ne conduc pașii din epocă în epocă, din stadiu în stadiu, scoțându-ne din încurcături și ajutându-ne să evoluăm în așa fel încât să ne trăim viața, singura pe care o cunoaștem acum. Când luptăm sau când iubim, când suntem încercați până la limita rezistenței și repurtăm un fel de victorie sau chiar suferim o înfrângere, călcăm pe urmele zeilor și ale îngerilor, urmând modelele de comportament pline de sensuri pe care ei ni le-au conferit.

Cum timpul nu se scurge la fel în celelalte lumi spirituale, acestea sunt evenimente care, într-un fel, pot fi încă în desfășurare și, totuși, e posibil să se fi încheiat – cu alte cuvinte, unele sunt povești profetice, cum ar fi cea intitulată „Amurgul zeilor”.

Evenimentele din istoria lumii se pot repeta în toate viețile noastre, deci fiecare dintre noi trebuie să treacă printr-o fugă în deșert ori să plece în căutarea Sfântului Graal.

Anumite momente din istoria lumii au fost puse în scenă ca parte a unei ceremonii religioase. De exemplu, povestea transmisă nouă sub titlul „Cenușăreasa” își are originea în drama sacră a lui Isis, jucată în templele din Egiptul antic. Alte narațiuni, cum sunt cele despre înviere, au făcut probabil parte din ritualurile de inițiere, în care o ființă anume pregătit’ „învia” sau „renăștea” într-o stare mai evoluată de existență sau conștiență. Unele dintre aceste ritualuri se mai practică în taină și azi, adesea în pivnițe sau în grote ascunse de ochii lumii.

În forma în care ne-au parvenit, asemenea povești pot fi un izvor de înțelepciune. Sunt „povești didactice”, menite să ne influențeze în profunzime, la nivelul pe care îl numim astăzi subconștient, dar scopul lor e și să ne ajute să devenim mai conștienți de formele și de modelele mistice ale vieților noastre.

Intenția mea este să susțin cu argumente că acesta e unul dintre motivele pentru care toate poveștile sunt atât de importante. Volumul de față nu e doar o carte de povești, ci și o carte despre povești. Poveștile demonstrează imanența divinului în experiența umană, iată ce sugerez aici. Ne arată lucruri care se întâmplă, dar care nu s-ar întâmpla dacă materialismul științific ar explica tot ce există pe lume.

Momentele cruciale, marile evenimente ce marchează istoria spirituală a lumii, așa cum sunt văzute în povești ce par în întregime rodul ficțiunii, ca O mie și una de nopți sau narațiunile populare despre întâlniri cu ființe supranaturale ori spirite ale morților.

Nicio poveste celebră nu este doar fantezie și nici iluzie.[1]

Poveștile sunt prezentate în ordine cronologică. Marile narațiuni din trecutul îndepărtat arată imanența divinului în formă mitică. Intervenția divină și interacțiunea inteligentă cu ființe spirituale, îndrumarea spirituală, punerea la încercare de către spirite – toate astea sunt mai presus de îndoială în mituri și Scripturi. Fac parte din acea viziune asupra lumii care se conturează în mituri și legende. În prima parte a volumului am să vă istorisesc din nou marile povești ale începuturilor omenirii, pentru a arăta cum s-au configurat trăsăturile caracteristice ale condiției umane epocă după epocă, stadiu după stadiu. Aceasta este chiar povestea Creației.

Pe naratorii poveștilor nu-i interesa lumea materială așa cum a ajuns să ne intereseze pe noi de la revoluția științifică încoace. Pentru ei, marele miracol sau minune nu consta atât în complexitatea lumii exterioare, cât în frumusețea și în complexitatea lumii interioare, a experienței subiective; cum ajungem să percepem și să cunoaștem lumea astfel, iată tema centrală a acestor povești, care ne spun istoria secretă a sufletului uman.[2]

Din cauza pasiunii lui Venus pentru Adonis, dorința noastră poate fi uneori distructivă. Din cauza faptului că Loki, Lucifer la scandinavi, a furat și a încercat să-și păstreze un inel fermecat făurit de pitici, chiar și cei mai buni dintre noi pot deveni hrăpăreți și avari. Și datorită zeilor Odin și Mercur suntem înzestrați acum cu curiozitate intelectuală. Datorită zeului Soarelui ni se dau asigurări că, dacă suntem inimoși și riscăm tot, putem câștiga până la urmă lupta cu forțele întunericului.

Mai târziu vom vedea că, datorită lui Moise, patima pentru dreptate ne străbate ca un fluviu năvalnic. Datorită lui Buddha suntem în stare de compasiune pentru toate ființele și mulțumită lui Socrate avem capacitatea de a gândi liber, pe care altminteri nu am fi avut-o.

Vom vedea lucrurile întocmai ca marii mistici ai Arabiei, care au arătat lumii deliciile iubirii senzuale, precum și că inima este un organ senzorial mai important decât ochii.

Povestea întemeietorilor medievali ai Hatha-yoga e strâns legată de cea a lui Christian Rosenkreuz și de introducerea noțiunii de chakra în gândirea mistică occidentală.

Carl Gustav Jung, unul din cei doi mari oameni de știință ai modernității care au explorat sufletul omenesc, a fost îndrumat de un învățător fără trup, așa cum și Socrate a fost călăuzit de daimonul lui. Vom compara relatarea călătoriei spiritului după moarte așa cum au făcut-o sfinții medievali cu descrierea realizată de celălalt mare om de știință pe tărâm spiritual din epoca modernă, Rudolf Steiner. Unele teme se vor repeta, ca și unele personaje, printre care chipul câteodată periculos și perturbator al Omului Verde, care apare în diferite forme în Istoria sacră a lumii, inclusiv la final, pentru a vesti a Doua Venire a Mântuitorului.

În unele capitole am introdus comentarii la povești pentru a explicita momentele decisive ale istoriei pe care le prezintă. În alte cazuri, m-am sfiit să intervin.

Iau drept axiomă afirmația lui Ibn Arabi, un mare mistic sufit și o lumină călăuzitoare în această carte: „Nicio religie nu poate exprima singură pe deplin Realitatea lui Dumnezeu.” Volumul conține referiri și la operele și învățăturile mai multor școli de gândire, cum ar fi cea sufită, cabalistică, hermetică, rozacruciană, masonică, teozofică și antropozofică, precum și la cele ale unor mistici ca Platon, Plotin, Paracelsus, Christian Rosenkreuz, Jacob Boehme, Rudolf Steiner și Lorna Byrne și mă întreb dacă afirmațiile lor despre gândirea mistică din Antichitate ne pot ajuta să găsim un limbaj în care să le discutăm și să le înțelegem în epoca modernă.

Mă refer, de asemenea, la marii povestitori din modernitate, scriitori care încearcă să elucideze marile enigme care sunt viața și moartea. Ei sunt scriitori care se întreabă dacă existența noastră are într-adevăr o dimensiune mistică, dacă lumea este plină de înțelesuri pe care nu noi le-am dat, dacă suntem cu adevărat în interacțiune cu forme de inteligență fără trup. În epoca materialismului științific, aceasta este, poate, cea mai importantă întrebare filosofică, iar marii romancieri, de la Dostoievski la George Eliot și David Foster Wallace, au căutat misticismul în viața de zi cu zi, modele misterioase, urme mistice și influențe din lumea cealaltă în viețile eroilor, ca în poveștile din Evul Mediu timpuriu, dar și în viața noastră cotidiană de oameni obișnuiți.

Am scris această carte și pentru a pune o întrebare scandaloasă: Și dacă afirmațiile pe care le fac religiile lumii sunt adevărate? Cum ar arăta atunci istoria? Este oare posibil să oferi o poveste a Creației care e, bineînțeles, creaționistă, dar pe care oamenii de știință n-o pot respinge imediat ca absurdă? Și dacă Ioana d’Arc a fost călăuzită de îngeri când a înfrânt armata englezilor? Dacă la Bernadette de Lourdes a venit într-adevăr Fecioara Maria?

Desigur, astfel de întâmplări ieșite din comun nu se pot dovedi științific, dar, dacă le împletești pe toate într-o narațiune istorică, nu cumva iese la iveală o istorie coerentă a lumii, la antipodul istoriei configurate de atei? Oare e posibil să faci o relatare relevantă din povești despre intervenții angelice, viziuni mistice și experimente supranaturale, cu alte cuvinte, din acele piese ale mozaicului pe care istoricii cu scaun la cap le aruncă la gunoi?

Oare e posibil să depistăm aceleași modele în lumea de azi? Oare se amestecă ființele spirituale în viețile noastre în același mod decisiv în care au intervenit în viețile lui Moise și Ioanei d’Arc? A doua parte a cărții prezintă relatări referitoare la experiențele tulburătoare prin care a trecut un președinte american, la minuni la care au fost martori mii de oameni, la îngerii care le-au apărut evreilor persecutați de naziști în Ungaria și școlarilor atacați de armata rebelilor în Congo, precum și oamenilor care aparent duc o viață modernă, urbană și obișnuită. Istoria sacră a lumii vine cu dovezi despre experiențe nemijlocite cu supranaturalul, așa cum s-au petrecut ele de-a lungul vremii. Aș vrea să sugerez că numărul și coerența mărturiilor din toate timpurile și din toate locurile sunt de-a dreptul remarcabile.[3]

Noi trăim la punctul de întâlnire dintre două planuri, unul mental și celălalt fizic, și putem trece dintr-unul în altul. Ambele se întind departe și în întuneric și ne fac să ne punem întrebări despre viață și moarte – de unde venim și unde ne ducem.

Filosofii s-au întrebat întotdeauna care plan este pe primul loc, care e mai fiabil, mai ușor de cunoscut. Depind unul de celălalt în ceea ce privește existența lor? Cea mai profundă întrebare filosofică, având cele mai mari implicații în felul în care privim lumea, este următoarea: Ce a fost mai întâi, ce este esențial, ce este mai real: spiritul sau materia?

Suntem aici pentru că universul ne-a făcut astfel sau universul e așa pentru că scopul lui este să creeze ființe umane? Este mintea principala componentă a universului? Sunt valoarea și sensul inerente universului? Există legi morale fundamentale întrețesute în materialul universului sau asemenea lucrurilor sunt invenția oamenilor?

Noi am inventat iubirea?

Credința că intelectul se află pe primul loc și că, într-un anumit sens, el e mai real stă la baza concepției religioase sau spirituale asupra vieții – ceea ce, de altfel, a crezut aproape toată lumea în cea mai mare parte din istorie.[4]Convingerea că materia e pe primul loc este temeiul concepției materialiste sau al celei atee. A început să se răspândească odată cu revoluția științifică, ajungând să fie acum concepția predominantă a elitei cultivate. În zilele noastre, concepția intelectuală dominantă e că mintea sau conștiința a survenit întâmplător, ca un reactiv al unei compoziții chimice.

Idealism, iată termenul filosofic pentru viziunea care „pune mintea pe primul loc”. E un termen derutant, căci, în afara mediului academic, înseamnă de obicei să urmărești idealuri înalte, iar studenților la Filosofie, cel puțin celor care studiază filosofia în tradiția anglo-americană, li se spune că idealismul a fost o ciudată teorie a cunoașterii, în care nimeni nu mai crede cu adevărat și care ultima dată a fost apărată cu înverșunare în secolul al XVIII-lea de episcopul Berkeley.

Totuși, în cea mai mare parte din istorie, idealismul a fost o filosofie de viață atotcuprinzătoare, îmbrățișată cu inima deschisă. În general oamenii au perceput lumea la unison cu idealismul – pe care l-am putea numi „idealism popular”.[5]

Majoritatea oamenilor credeau că „la început” a fost un mare spirit cosmic – „Dumnezeu”, în tradițiile occidentale. Credeau că acest spirit cosmic a creat materia, dându-i viață. Impresia lor era că acest spirit cosmic rearanjează universul ca răspuns la rugăciunile, temerile și speranțele lor cele mai tainice, îndrumându-i, răsplătindu-i sau pedepsindu-i pentru faptele lor. Câteodată simțeau o prezență spirituală și uneori aveau ceea ce numim acum halucinații colective.[6]

Elita intelectuală de astăzi, categoric de partea materialismului, își cam bate joc de experiențele mistice și spirituale, să le ia în râs ca pe niște aiureli. În loc să încerce temeinic să folosească informațiile provenite din experiențele spirituale, ateii militanți și înverșunați vorbesc ca și cum chestiunea ar fi tranșată. De exemplu, când e vorba despre ce s-a întâmplat „la început”, nu există dovezi concludente sau niciuna care să se apropie măcar de a fi concludentă. Există doar frânturi infime de dovezi despre Big Bang și nicio dovadă palpabilă pentru ce s-a întâmplat înainte. Când e vorba despre începutul lumii, nici credincioșii, nici ateii nu prea au pe ce să se bazeze. Cantitățile uriașe de speculații răstălmăcite sunt susținute de probe minuscule.[7] În acest domeniu, ca și în altele, certitudinea este pur și simplu o reacție nepotrivită la natura și la cantitatea dovezilor de care dispunem. Într-o carte recent apărută, filosoful american Alvin Plantinga a demonstrat că nu putem stabili că evoluția a survenit conform unui plan, dar nu putem nici să excludem ipoteza inversă.[8]

De vreme ce știința nu oferă nici pe departe suficiente dovezi, pe ce alte surse ale cunoașterii ne-am putea baza? Cuvântul „mistic” vine de la mystae din Grecia antică, unde persoanele erau alese să fie inițiate în instituții numite „școli de misterii”, care funcționau pe lângă marile temple publice. Toată lumea știa de existența lor, dar numai puțini aveau privilegiul de a afla ce se învăța acolo. În locurile acelea ținute în mare taină, mystae erau pregătiți și supuși unor mari încercări, care puteau consta în lungi perioade de post și privațiuni senzoriale, în exerciții spirituale și uneori poate și în administrare de halucinogene. Procesul era conceput să inducă experiențe mistice.

Misticilor li se dădea posibilitatea să străpungă vălul ce ascundea ființele spirituale, inaccesibile majorității oamenilor. Învățau să comunice direct și conștient cu forțele constructive ale universului, acele forțe care, conform idealismului, controlează în lume cea mai mare parte din noi și din mediul în care trăim.

Vom vedea târziu că, în esență, cunoștințele tainice pe care le dobândeau inițiații erau cunoștințe practice de manipulare a materiei de către mintea umană, începând cu fiziologia omului. Erau învățați cum să provoace efecte psihosomatice în corpul uman și apoi să mute materia în univers prin puterea minții. Erau capabili să acționeze în lume în moduri necunoscute de conștiința normală, obișnuită. Puteau să devină profeți sau tămăduitori ori să facă dovada altor daruri excepționale, poate să genereze noi idei ce aveau să abată lumea de pe drumul ei, în artă, filosofie și știință. Cunoșteau algoritmii spirituali prin care mintea cosmică modelează lumea din jurul nostru, iar uneori, după cum vom vedea, îi știau cu o precizie matematică. Mulți greci și romani străluciți, printre care Socrate, Platon, Eschil, Pindar, Ovidiu, Vergiliu, Seneca și Cicero, erau inițiați în aceste școli.

Atunci, ca și acum, unii mistici reușeau să intre în aceste stări transcendentale și ajungeau la celelalte moduri de cunoaștere care le însoțeau, alții se nășteau cu acest dar. În Istoria sacră a lumii vom afla mărturiile ambelor tipuri de mistici.

Istoria relatată aici e povestea omului, așa cum a fost spusă de oamenii care aveau o conștiință alternativă sau mai înaltă, de oameni care dispuneau de alte moduri de cunoaștere. Toate poveștile din cartea de față sunt văzute cât mai mult posibil din punct de vedere spiritual. Inspirându-mă din înțelepciunea și cunoașterea misticilor din multe epoci, printre care al-Arabi, Hildegard din Bingen, Rudolf Steiner, precum și din lunga prietenie cu remarcabilul mistic modern Lorna Byrne, am încercat să clarific ce au intenționat ființele spirituale prin intervențiile lor în viața oamenilor.

Volumul de față este doar o istorie imaginară, așa că nu pot dovedi nimic din ce am scris aici. Ar fi imposibil. Cu multă vreme în urmă, când am constatat că, la nivel transcendental, la nivelul experienței spirituale și mistice, toate tradițiile religioase fuzionează, am avut un șoc. Experiența unui yoghin în jungla indiană, cea a unui derviș în deșertul Arabiei și cea a Lornei Byrne în suburbiile orașului Dublin par cât se poate de compatibile. Misticii sufiți vorbesc despre Lumea Cealaltă, un loc unde putem accede folosindu-ne imaginația, dar care are o realitate obiectivă. Oamenii pot intra în universul acesta prin portaluri aflate în diferite zone din lume, dar se adună în același loc și întâlnesc aceleași ființe spirituale.

În ultima parte a cărții vă propun ceea ce eu numesc „argumentul experienței personale nemijlocite”: dacă universul e creat de o Minte Cosmică, ne putem aștepta ca experiența noastră în acest univers să fie foarte diferită de cazul în care universul, viețile și facultățile noastre extraordinare ar fi apărut întâmplător.

Cum să ne judecăm propriile noastre trăiri, cum să le punem la încercare în această lumină? Dovezile ce susțin existența unei Minți Cosmice sunt mai ales de natură mistică. Și ne e greu să vorbim sistematic despre experiența mistică a abstractului. În afară de câțiva mistici cunoscuți, puțini oameni au încercat așa ceva, rezultatul fiind că nu avem la îndemână un limbaj adecvat cu ajutorul căruia să o putem descrie. Și, fiindu-ne greu să gândim sau să vorbim despre trăirea mistică, se prea poate să nici nu recunoaștem o astfel de trăire atunci când o avem.

George Eliot scria despre neputința de a recunoaște un asemenea fenomen: „Clipele de aur din viață trec în goană pe lângă noi și nu vedem decât nisip; îngerii ni se arată, iar noi îi recunoaștem numai după ce pleacă.”[9]

Prin urmare, neavând un cadru conceptual, cum am putea aborda asemenea trăiri, cum am putea privi viața și destinul? Ei bine, poveștile ar putea alcătui un fel de arenă pentru o astfel de dezbatere, sugerez eu.

Înainte de revoluția științifică, conștiința umană se axa pe aspectele esențiale ale condiției umane – că avem o foarte mică influență asupra marilor evenimente din viața noastră, că evenimentele cele mai importante pentru fericirea sau nefericirea noastră vin pe neașteptate, că există probabil o inteligență care le controlează și nu este a noastră. Asemenea idei nu mai sunt răspândite în zilele noastre, însă romancierul american David Foster Wallace a scris despre ele într-un stil dinamic, direct, contemporan:

„Atât sărutările destinului, cât și palmele lui zănatice ilustrează neputința fundamentală a individului asupra întâmplărilor cu adevărat însemnate din viața lui: deci aproape orice lucru important care ți se întâmplă vreodată nu se întâmplă pentru că tu l-ai aranjat. Destinul nu îți dă bipuri; destinul stă întotdeauna ascuns într-un șanț pe o alee, făcând un «Psst» pe care de obicei nu-l auzi, căci ești atât de grăbit spre sau de la ceva important pe care încerci sau ai încercat să-l aranjezi.”[10]

În toate aceste gânduri despre sensul vieții se vede un adevăr impresionant, cât se poate de evident. Fără o Minte Cosmică preexistentă care să-i dea sens, cosmosul, viața însăși, nu poate avea, prin definiție, nicio semnificație intrinsecă, ci doar acele sensuri temporare, parțiale, pe care alegem să i le atribuim. Fără o Minte Cosmică preexistentă, noțiuni cum e cea de destin nu prea au sens.

Și totuși, așa cum susțin David Foster Wallace și alții, mulți dintre noi au uneori în vedere un sens mai nobil sau unul absolut. Lumea e împotriva noastră, lucrurile merg rău, trecem printr-o pasă ghinionistă, întâmplările ne surprind în marea noastră neputință și ne supun la încercări grele, trecem de una și ne așteaptă alta, avem premoniții, coincidențe semnificative, vise care încearcă să ne spună ceva, înțelegem foarte clar că altcineva gândește, simțim legături deosebite cu unii oameni pe care îi întâlnim, simțim că-i cunoaștem de o viață, întâlnim pe cineva și știm că acel cineva va fi important în viața noastră, la un moment dat ne dăm seama că toate din viața noastră de până atunci au condus spre asta, ne îndrăgostim și suntem siguri că așa trebuia să fie…

Poveștile despre lumea cealaltă și semnele mistice ne pot sensibiliza la anumite modele de sensuri pe care să le conferim experienței noastre. Ne atrag atenția asupra experiențelor spirituale complexe și subtile care, dacă idealismul oferă o imagine corectă a lumii, sunt în același timp experiențe legate de forțele ascunse din lume, acele mari forțe ce se îmbină pentru a crea, a menține și a pune lumea în mișcare. Și poveștile din această carte ne ajută să punem sub lupă astfel de modele.

Când citim povești, pătrundem într-un tărâm misterios, plin de paradoxuri, enigme și semne de întrebare și e posibil să ne dăm seama că și viața e așa. Marea literatură ne deschide spre străfundurile propriei noastre ființe și spre străfundurile lumii în care trăim. Ne poate arăta o lume în care vibrează o energie inteligentă, o lume care vrea să comunice cu noi…

Am speranța că vă veți bucura de aceste povești și că le veți citi ținând cont de scopul pentru care au fost alese.

Introducere

Viziunea mistică

Ferească Dumnezeu de o singură viziune!
WILLIAM BLAKE

Există printre noi oameni care văd lumea cealaltă, a îngerilor, la fel de clar pe cât văd stâncile, pietrele și copacii pe care le vedem noi toți. Li s-a spus în multe feluri – uneori deloc politicos –, dar aici le vom spune mistici.[11]

Uneori ei trăiesc și lucrează în structuri clerice, dar cel mai adesea funcționează în afara lor. În general sunt solitari, uneori retrași.

Pentru structurile oficiale din sfera religiei, misticii au fost întotdeauna o pacoste. Dacă ești un preot sincer, silitor, care se roagă din credință, dar își face griji în adâncul sufletului că nu a avut niciodată o experiență mistică vrednică de acest nume, sigur îți e greu dacă la câțiva kilometri mai încolo trăiește o tânără care vede mereu îngeri și vorbește cu ei în fiecare zi. Cum să aperi dogmele Bisericii cu deplină convingere, când bănuiești că alții au parte de trăiri nemijlocite, personale cu ființe spirituale, alte realități despre care tu știi doar din teorie?

E de la sine înțeles că și ateii le sunt ostili misticilor. Pentru ei, viziunile cu îngerii sunt simple înșelătorii. Așa-zișii mistici sunt fie mincinoși, fie nebuni. Mă doare când îmi dau seama că, dacă ar pune mâna pe prietenii mei, niște psihiatri cu autoritate ar încerca să-i diagnosticheze cu schizofrenie.[12]

Confruntați cu atâta ostilitate, trebuie să lămurim o neînțelegere răspândită. Viziunea mistică nu este neapărat în contradicție cu aceea a oamenilor de știință. Misticii nu pun sub semnul întrebării dovezile palpabile. Ei nu afirmă că tot ce știința și bunul-simț îți spun că vezi nu există cu adevărat. Nu susțin nici că lucrurile nu se întâmplă în ordinea descrisă de știință. Nu, misticii spun doar că lucrurile se întâmplă așa pentru că le-au pus la cale îngerii și alte ființe spirituale, pentru că ele au făcut manevre „din culise”.

De unde știu? Câteodată misticii văd numai ce vedem și noi – lumea concretă. Alteori intră într-o stare vizionară în care lumea fizică dispare și o văd doar pe cea spirituală.[13]Iar alteori văd cele două lumi îmbinându-se. Un mistic poate să vadă un eveniment cu cei doi ochi ai săi – ca o mamă care verifică de două ori dacă e bine legată centura de siguranță a copilului –, dar și cu un al treilea ochi, un ochi spiritual. Pe umărul mamei stă îngerul ei păzitor, îndemnând-o să se mai uite o dată, fiindcă nu s-a fixat bine clema. Și când ea face asta, îngerul păzitor al copilului zâmbește cu recunoștință și se luminează în lumina albastră, strălucitoare și limpede a înțelegerii.

Ceea ce vede al treilea ochi, ochiul spiritual, este posibil să nu aparțină lumii fizice, dar nu se poate spune că e în dezacord cu ce văd ceilalți doi ochi. Acest alt ochi mai degrabă deschide o nouă dimensiune ce pătrunde în și iese din lumea fizică.[14]

E important să ținem cont de această viziune dublă când ne gândim la Creație. Ca și în cazul mamei care verifică centura copilului, cred că atunci când vine vorba despre facerea lumii, și misticii, și oamenii de știință se gândesc la aceeași succesiune de întâmplări. Doar că le privesc din unghiuri diferite.

În primul capitol din Facerea, cartea biblică în versiunea ei oficială:

«Și a zis Dumnezeu: „Să fie lumină (…). Să fie o tărie prin mijlocul apelor și să se despartă apele de ape (…) Să se adune apele cele de sub cer la un loc și să se arate uscatul! (…) Să dea pământul din sine verdeață… Să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele (…) Să scoată pământul ființe vii (…) fiare sălbatice (…) Să facem om (…).»

Dumnezeu face lumea cu o precizie matematică.
(Ilustrație din lucrarea Li Livres dou Trésor de Brunetto Latini)

Dincolo de limbajul poetic, ce găsim în această descriere? O succesiune în care particule subatomice („lumină”) sunt urmate de gaz („cerul”), apoi de lichid („apele”), solid („uscat”), forme rudimentare de vegetație („verdeață”), forme primitive de viață marină („să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele”), animale terestre („fiarele pământului”) și, în cele din urmă, omul, modern din punct de vedere anatomic („Să facem om”). Privită astfel, Facerea e în concordanță cu viziunea științifică modernă.

Ateii care vor să discrediteze povestea biblică a facerii lumii și o privesc cu dispreț, tot insistă că întâmplările au avut loc în doar șapte zile. Dar în Biblie nu s-a precizat niciodată că lumea s-a făcut în șapte zile, în sensul modern al cuvântului „zi”, pentru că o reprezintă durata mișcării de rotație a Pământului în raport cu Soarele, iar la început nu existau nici Pământ, nici Soare. În Facerea, cuvântul „zi” desemnează probabil o unitate vastă de timp, cum ar fi eonul. Facerea oferă o relatare a unor evenimente petrecute înainte ca timpul, așa cum îl știm acum, să fie măsurabil, poate chiar înainte ca timpul să existe.

Și mai provocator este că Biblia spune că îngerii l-au ajutat pe Dumnezeu să-și ducă planul la bun sfârșit și s-au și bucurat de faptele Lui.[15]

Arhanghelul Rafael trimis la Adam și Eva
(Ilustrație de Gustave Doré din volumul Paradise Lost de John Milton)

Biblia este sursa a multe povești cu îngeri, dar mai sunt și alte surse, unele mai vechi decât aceasta. Unele tradiții iudaice și creștine sunt, într-un fel, comentarii asupra Bibliei. Miturile și legendele evreilor, Talmudul și tradițiile mistice ale Cabalei, pe care le vom examina mai târziu, sunt pline de descrieri ale îngerilor din Biblie.[16]Misticii au susținut întotdeauna că intuiesc rolul îngerilor, care poate nu e explicit în Scriptură, dar la care se face aluzie și care e codificat în scrierea sfântă. În tradiția mistică iudaică și creștină, Arhanghelul Mihail, de exemplu, joacă un rol deosebit în crearea formei umane, faptele și personalitatea lui și ale altor îngeri subînțelegându-se printre literele și cuvintele din Facerea. Așadar, există mituri și povești populare iudaice și creștine, mărturii ale misticilor și sfinților și, așa cum vom vedea, și alte religii au tradiții sacre și mistice care par a spune aceleași povești despre aceleași ființe.

Să aruncăm acum o privire la principalele perspective conturate de acești mistici și vizionari, la panorama creată de eforturile angelice, de hoardele și dinastiile de îngeri, de conducători și eroi angelici și, da, îngeri ai răului. În cele ce urmează vom vedea galaxii extinzându-se și dispărând și civilizații angelice înflorind și prăbușindu-se.

Să fie luptele dintre îngeri rodul imaginației

Sf. Mihail dând o mână de ajutor la modelarea formei omului
(Miniatură italiană din secolul al XIII-lea)

noastre, cum susțin ateii?

Să fie viețile și iubirile noastre ecouri ale vieților și ale iubirilor îngerilor?

Capitolul 1
Încet cade roua…

La început, nu era nici timp, nici spațiu, nici materie – doar întuneric.

Oamenii de știință și nici misticii nu au aproape nimic de spus despre acest timp dinaintea timpului, spațiului sau materiei. Oricum l-ai privi, e aproape imposibil să descoperi ceva despre acest întuneric sau să găsești cuvinte pentru a-l descrie.

Dar, în timp ce oamenii de știință susțin că n-a fost nimic mai mult decât neant, credincioșii afirmă că n-a fost nimic mai puțin decât mintea creatoare a lui Dumnezeu.

De la acest dezacord asupra unei chestiuni despre care niciuna dintre tabere nu știe aproape nimic au pornit marile controverse ale epocilor – disputele, Inchiziția, persecuțiile, întemnițările, torturile, execuțiile, războaiele ce continuă și în epoca modernă.[17]

Dar ceea ce știm cu toții sigur, indiferent de ce parte am fi, este că, pentru a ajunge unde suntem astăzi, a existat o trecere de la starea de non-materie la cea în care a început să fie materie. Oamenii de știință au formulat teorii ca să explice misterioasa trecere, cum ar fi teoria „stării stabile”, care susține că materia ia naștere tot timpul, că este constant precipitată afară din întuneric. Apoi mai există, desigur, teoria Big Bangului, care susține că materia, spațiul și timpul au luat ființă brusc, țâșnind dintr-un punct fără dimensiuni, fără timp, numit „singularitate”. Dar fie s-a întâmplat constant sau dintr-odată, adică oricare ar fi fost viteza procesului, dacă ai fi fost acolo și aveai ochi buni sau puteai să te uiți la evenimentele respective prin microscopul acela puternic, ai fi văzut particule foarte fine, la început aproape abstracte, subatomice, evoluând și devenind atomi. Universul s-a umplut de astfel de chestii sub forma unei pâcle foarte subțiri.

Fenomenul ți-ar putea aduce aminte de minunea pe care ai descoperit-o în copilărie, când, trezindu-te în zori, ai ieșit în grădină, pe care ai găsit-o plină de roua căzută pe neașteptate. Și chiar dacă nu părea să fi plouat peste noapte, primele raze ale soarelui au luminat o pajiște scânteind de stropi de apă. În tradiția mistică iudaică se crede că roua mistică a creației cade încet din coama zburlită a lui Dumnezeu.[18]

Sau îți poate aminti de minunea la care ai fost martor în laboratorul de chimie atunci când, printre arzătoare Bunsen și șiruri de eprubete, ai văzut prima oară cristale formându-se într-o soluție, de parcă idei din altă dimensiune s-ar fi strecurat în lumea materială. Și, dacă ești credincios, exact asta s-a întâmplat în realitate – iar acea altă dimensiune, cea care dă formă dimensiunii noastre materiale, nu este nici mai mult, nici mai puțin decât mintea lui Dumnezeu.

În viziunea misticilor, facerea s-a pornit când Dumnezeu a început să gândească, atunci când gândurile au prins să emane din mintea lui Dumnezeu, val după val. Și, așa cum valurile se reped spre țărm netezind pietricelele de pe plajă, val după val de gânduri ivite din mintea lui Dumnezeu au modelat materia primordială.

Priviți mai îndeaproape viziunea mistică, folosiți-vă imaginația când vă uitați, și veți vedea că undele de gânduri emanate de mintea lui Dumnezeu sunt alcătuite din milioane de îngeri. Primul val e format din îngeri gigantici care umplu universul. Apoi urmează alt val de îngeri mai mici, la a căror apariție au ajutat îngerii cei mari, iar împreună au dat naștere unui al treilea val de îngeri, unii și mai mici. Procesul continuă până când ajungem în cele din urmă la ființe spirituale minuscule. Îngerii fac eforturi să îmbine elementele a ceea ce recunoaștem a fi lumea materială din jurul nostru, rocile, pietrele și copacii.[19]

Dumnezeu meditând.

Miturile cosmogonice descriu nașterea materiei și a legilor fundamentale ale universului. Timpul fiind un mijloc de a măsura mișcarea obiectelor în spațiu, se poate spune că întâmplările povestite în aceste mituri se petrec înainte de nașterea timpului, a timpului pe care-l știm noi. Potrivit teoriei Big Bang, materia și legile fundamentale ale universului au prins contur la foarte puțin timp – o fracțiune de secundă sau câteva clipe, se spune uneori – după exploziția inițială. Dar, într-un anumit sens, de vreme ce timpul încă nu se născuse, orice măsurare a acestui interval nu poate fi decât arbitrară. Sau putem crede cărespectivul interval a fost de ajuns pentru luptele îngerilor, pentru iubirile zeilor și pentru mărirea și decăderea civilizațiilor înfățișate în mitologie.

Poate părea ciudat să pui semn de egalitate între gândurile lui Dumnezeu și îngeri. Acum avem o concepție modestă despre propriile gânduri, pe care le considerăm lucruri abstracte, cu un nivel foarte obscur al existenței, de parcă aproape nici nu ar exista. Există însă o perspectivă mai veche, poate mai iluminată, asupra gândurilor, provenind din marile religii. Ea vede gândurile într-o lumină sacră și mistică, precum niște ființe vii, cu un nivel independent de existență și cu o viață proprie când le trimitem în lume să pledeze cauza.

Ne vom întoarce la acest mod de a privi gândurile mai târziu, dar pentru moment e suficient să spunem că toți cei ce se roagă cred ceva asemănător. Oamenii care se roagă se implică într-o activitate ce evocă crearea universului de către Dumnezeu.

Oare universul îți răspunde atunci când te rogi, când îți pui o dorință, când îți dorești ceva îndeajuns de mult și așa cum se cuvine? Sau influența merge numai într-un sens, de la materie la spirit? Există interacțiune între spirit și materie sau nu? Iată întrebarea care stă în miezul dezbaterilor savante de astăzi.

Orice încercare sinceră de a răspunde presupune să ai în vedere cele mai tainice sentimente, cele mai intime temeri și cele mai mari speranțe. De asemenea, presupune cea mai subtilă putere de discernământ și cea mai subiectivă interpretare a propriilor tale experiențe. Numai tu știi pentru ce te rogi din adâncul sufletului. Numai tu poți evalua felul în care ți s-a răspuns la rugăciune. Tu trebuie să fii cel mai bun judecător a ceea ce înseamnă fiecare moment deosebit pentru tine. Este vorba despre cele mai subtile nuanțe și schimbări ale vieții sufletești, și nu despre chestiuni accesibile măsurătorilor și testelor științifice.

Oamenii de știință încearcă uneori să argumenteze că singurele întrebări care merită puse sunt cele ce pot fi supuse testării științifice. Numai că un asemenea punct de vedere este doar științific și nu ține seama de zonele de experimentare în care știința nu-și aduce nicio contribuție. Ateii militanți din rândul savanților sunt în general foarte suspicioși în privința acestor zone și încearcă să sugereze că, de fapt, astfel de experiențe nu există, că ele sunt înșelătoare sau că oamenii care susțin că au avut așa ceva mint. În eseul său Despre viață, Tolstoi a scris despre această intervenție sau încercare de a ne păcăli să credem că nu trecem prin întâmplările prin care, de fapt, trecem: „Falsa știință a epocii noastre presupune că nu putem cunoaște singurul lucru pe care îl știm cu adevărat: ceea ce ne spune înțeleapta noastră conștiință.”

Pentru un ateu, obiectele concrete dau măsura a ce este real. Pe de altă parte, idealismul susține că mintea este mai reală decât materia. Viziunea spirituală a universului și a tot ce conține are mai mult miez, căci o mare minte cosmică a hotărât să fie astfel. Universul este impregnat, încărcat de spirit. Materia este vie datorită lui și pulsează odată cu el, reacționând la el. Mintea aranjează tot timpul materia de jur împrejurul nostru.[20] Și noi avem un cuvânt de

Hindușii au o imagine foarte frumoasă. Ei spun că Dumnezeu a visat lumea pe care a făcut-o. În respectiva imagine, Vișnu, Zeul Suprem din Vede, visează întins pe șarpele cosmic (Gravură din secolul al XIX-lea)

spus. Putem schimba cursul istoriei doar stând într-o cameră și gândindu-ne la asta…

Credința în puterea minții de a muta materia este ceea ce deosebește gândirea religioasă și spirituală de cea materialistă, iar o asemenea mutare reprezintă chintesența evenimentului supranatural.

Și totuși, noi, care ne considerăm credincioși sau idealiști, ne purtăm adesea de parcă supranaturalul nici n-ar exista. Suntem deseori de acord cu viziunea ateistă. Nu cumva punem într-un compartiment credința în sacru? De exemplu, suntem tentați să dăm crezare unei relatări istorice în care Dumnezeu nu joacă niciun rol.

Misticii susțin că, pe lângă faptul că au colaborat la crearea lumii materiale, îngerii au ajutat și au îndrumat omenirea în momentele de răscruce ale istoriei.

Scriind această carte, am avut norocul de a primi ajutor de la o femeie remarcabilă pe nume Lorna Byrne. Ea a văzut îngeri și a vorbit cu ei toată viața. A avut întotdeauna o relație specială cu unul din îngerii de rang înalt, un înger care a jucat un rol important în istoria omenirii și care are o misiune deosebită în epoca noastră: Arhanghelul Mihail.

La scurt timp am aflat de Lorna Byrne, un prieten mi-a spus că auzise că liderul unui ordin religios de la Roma vine deseori pe la ea și un teolog important din Dublin o consultă ca să se convingă că ceea ce scrie despre diferite ranguri de îngeri este corect. De atunci, Lorna Byrne și cu mine ne-am împrietenit. Am reușit să-i citesc unele povești păstrate în tradiția mistică și s-o întreb dacă îngerii le-ar aproba, iar ea mi-a spus de multe ori povești și tradiții despre îngeri, datorită cărora aceștia au prins viață în mintea mea.

Oare mai cade roua mistică?

Încă din clipa în care vine pe lume, omul e ființă care, pe de o parte, prinde viață și, pe de altă parte, moare. Avansând în vârstă, ne formăm obișnuințe și începe să predomine partea care moare. Craniul devine din ce în ce mai evident sub piele. Dar și la bătrânețe primim în continuare influențe revigorante, mai ales în somn. Atunci cade din nou roua mistică, scânteind iar în străfundurile întunecate ale minții noastre. Ne trezim împrospătați, renaștem având alte țeluri.

O asemenea transformare poate părea lucrarea îngerilor care stau la căpătâiul nostru, ocrotindu-ne, povățuindu-ne și pregătindu-ne pentru o nouă dimineață. Ei sunt în comuniune cu spiritul nostru în timp ce dormim. Îl îmbrățișează și-l consolează, așa că ne trezim știind undeva, în adâncul sufletului, ce trebuie să facem.