Pe urmele vanatorilor

Notă a lui Jayne

Bine ați revenit în cealaltă lume a mea, Harmony. În urmă cu două sute de ani, o Cortină vastă de energie a fost deschisă în apropierea Pământului, făcând posibilă pentru prima oara călătoria interstelară. De o manieră tipic omenească, mii de coloniști nerăbdători și-au făcut bagajele, nu au pierdut nicio clipă și s-au îndreptat spre noile case și noile societăți ale lumilor neexplorate. Harmony era una dintre aceste lumi.

Coloniștii au adus cu ei tot confortul de acasă – tehnologie sofisticată, secole de artă și literatură și ultima modă. Comerțul prin Cortină a înflorit și le-a permis să păstreze legătura cu familiile rămase pe Pământ. De asemenea, le permitea coloniștilor să își mențină funcționale calculatoarele și dispozitivele de înaltă tehnologie. Lucrurile au mers bine o vreme.

Și apoi, într-o bună zi, fără niciun avertisment, Cortina s-a închis, dispărând la fel de misterios precum apăruse. Separați de Pământ, fără să mai poată obține echipamentele și proviziile necesare pentru a menține stilul de viață tehnologizat, coloniștii au fost aruncați brusc într-o existență mult mai primitivă. Au uitat ultimele mode ale Pământului; să rămână în viață a devenit, dintr-o dată, problema cea mai importantă.

Dar pe Harmony oamenii au făcut unul din lucrurile pe care le fac cel mai bine: au supraviețuit Nu a fost ușor, dar, la două sute de ani după închiderea Cortinei, urmașii Primei Generații de Coloniști au reușit să își croiască drumul din prăpastie spre un nivel de civilizație aproximativ echivalent cu cel de la începutul secolului douăzeci și unu de pe Pământ

Cu toate acestea, aici, pe Harmony, lucrurile erau puțin mai diferite, mai ales după lăsarea întunericului. Aveau vânătorii aceia de fantome, periculoși și sexi, ruinele înfiorătoare demult părăsite ale civilizației extraterestre și cel mai neobișnuit soi de animal de companie. În plus, în rândul populației se manifesta un fel de puteri psihice în creștere.

Cu toate acestea, când vine vorba de dragoste, unele lucruri nu se schimbă niciodată…

Dacă, la fel ca mine, uneori îți place ca suspansul romantic să fie condimentat cu o alură paranormală, Harmony este locul ideal.

Cu dragoste,

Jayne

Capitolul 1

Elvis nu arătase niciodată mai bine. Își ținea noua pelerină, cea albă, cu guler înalt, evazat și margine strălucitoare, cu pietre false. Ochelarii de soare îi dădeau un aer hotărât și misterios.

Cu instinctul infailibil al unui star care știe unde sunt reflectoarele, reușise să își găsească locul cel mai dramatic luminat al încăperii, centrul biroului vast al șefului Breslei. Lumina lămpii din apropriere arunca puncte mici și strălucitoare pe pietrele false.

— Nu cred că am mai văzut un pufos purtând pelerină și ochelari de soare, spuse Fontana.

Numele lui complet era John Fontana, dar, din ceea ce reușise Sierra McIntyre să afle, nimeni nu îi spunea noului șef al Breslei vânătorilor din Crystal City altfel decât Fontana.

Se uită la notițele ei, tulburată, zâmbind în ciuda tensiunii care o cuprinsese. Dacă nu observaicele șase lăbuțe care abia se vedeau în blana gri, pufoasă și privirea inocentă de culoarea albăstruiul strălucitor al luminii zilei, ar fi fost ușor să îl confunzi pe Elvis cu o minge mare de scame uscate; în acest caz, o minge de scame cu pelerină și ochelari de soare.

— Elvis are un simț foarte bun al modei, spuse ea cu mândrie. Știe ce i se potrivește.

Fontana se lăsă pe spate în scaun și bătu din degete.

— Văd asta. Cum ați ajuns să aveți drept animal de companie un pufos?

Inelul negru, cu chihlimbar, aflat pe mâna lui puternică, strălucea amenințător. Piatra de chihlimbar era gravată cu sigiliul biroului său. Ajunsese la cea mai înaltă poziție a Breslei Crystal cu numai câteva zile în urmă, dar părea să se simtă ca acasă aici, în apartamentul executiv. Dar, mai mult ca sigur că fusese pregătit pentru această poziție ani întregi. Să devii șef al unei Bresle însemna să ai abilitatea de a-ți asuma responsabilitățile unei strategii pe termen lung. Abilitatea de a depăși în intrigi oponenții și doza de cruzime erau cerințele minime pentru acest post

Spre deosebire de ochii albaștri ca de bebeluș ai lui Elvis, ochii lui Fontana erau orice altceva numai inocență nu. Aveau culoarea pietrei inelului său, chihlimbar închis la culoare. Sierra era familiarizată cu politicile Breslei, pe cât poate fi cineva care este în afara ei. Era perfect conștientă că niciun bărbat – și până în prezent toate Breslele erau conduse de bărbați – nu ajungea atât de departe cum făcuse Fontana, cu inocența nepătată.

Sub puterea expresiei sale tulburător de gânditoare, se trezi că se foiește în scaun. Își desfăcu picioarele, apoi le încrucișa din nou. Senzația ciudată, spumoasă care o încercase din momentul în care intrase în cameră nu se diminuase deloc. Părul de pe ceafa ei era încă ridicat. Energia o străbătea, atât cea fizică, dar și cea paranormală. Toate simțurile ei erau complet sensibilizate. Ce era în neregulă în imaginea asta?

Te-ai aștepta ca șeful Breslei să intimideze, dar nu te așteptai să arate la fel de gânditor cum părea Fontana. Șefii organizațiilor erau, în mod tradițional, bărbați puternici, atât fizic, cat și psihic, bărbați care își croiseră drumul până în vârf folosindu-se de orice mijloc necesar pentru a-și atinge obiectivele. Te așteptai să găsești la un șef de Breaslă viclenia unui cunoscător al străzilor, dar nu acea inteligență rece și acea aură de concentrare și control pe care le arăta Fontana.

Din nu se știe ce motiv, senzația că el este genul de bărbat care gândește bine înainte să acționeze nu făcea altceva decât să îl facă să pară și mai periculos.

Mai periculos și, din motive inexplicabile, mai interesant. Ea se afla aici pentru a face cel mai important interviu al scurtei sale cariere jurnalistice și nu se putea concentra. Nu voia decât să stea acolo și să se holbeze la Fontana – poate că pentru totdeauna.

Sau poate că o prindea gripa, sau ceva de genul acesta. Dacă stătea să se gândească, în mod sigur simțea o oarecare febră.

Ziua nu începuse tocmai bine, în ciuda promisiunii unui reportaj exclusiv cu Fontana. Mai întâi, avusese o noapte fără somn, neputând să scape de senzația înfiorătoare că cineva, cumva, o privea. Știa că este o senzație complet irațională, dar asta nu o ajuta deloc. Intuiția ei nu răspundea argumentelor logice.

Și Elvis păruse neliniștit, deși probabil pentru că îi simțise propria ei neliniște. Era foarte sensibil la stările ei. De nenumărate ori se ridicase din patul mototolit și se îndreptase spre fereastră. Elvis o urmase de fiecare dată, sărind pe pervaz.

Împreună, urmăriseră strada îngustă care se întindea dedesubtul celor două etaje, dar era prea puțină lumină pentru a vedea ceva. Desigur, nu era o surpriză. Era o toamnă timpurie și ceața era densă în Cartier. Localnicii numeau acest sezon Marele Gri pe bună dreptate. Ceața, aparent nesfârșită, care acoperea orașul în această perioadă a anului, era legendară. În puținele momente în care ceața se ridica pentru scurt timp, ploaia venea să îi ia locul.

Lipsa somnului o afectase cu siguranță în dimineața aceasta, dar adevăratul dezastru se întâmplase în drum spre birourile Breslei. Luase un taxi pentru că era de notorietate faptul că locurile de parcare se găseau rar în Cartier, în apropierea birourilor Breslei. Șoferul o lăsase pe trotuarul opus intrării în clădirea colonială.

Nu văzuse imensul Oscillator 600 care se năpustise asupra ei din ceața grea. Numai intuiția ei și chicotitul neliniștit al lui Elvis o făcuseră să sară înapoi în curbă, în ultimul moment. Acest eveniment îi zguduise și mai tare simțurile deja vitregite de lipsa somnului.

Ultima picătură fusese când intrase în biroul lui Fontana, puțin mai târziu, și descoperise că subiectul interviului ei avea puterea de a-i face părul să i se ridice în vârful capului.

— Elvis nu este un animal de companie, spuse ea, adunându-se cu mare efort. Este un tovarăș. Acum, dacă nu vă deranjează, am o altă întrebare privind planurile pe care le aveți pentru Breasla Crystal City.

Fontana părea amuzat.

— Păreți obsedată de viitorul acestei organizații.

— Breslele exercită o putere foarte mare în toate orașele-state. Și acest lucru a fost foarte adevărat aici, în Crystal, sub administrarea predecesorului dumneavoastră. Este normal ca cititorii noștri să fie nerăbdători, să știe la ce să se aștepte acum, când există un șef nou.

Fontana ridică din umeri.

— Breslele sunt instituții respectate, bine structurate. Întotdeauna au jucat roluri active în afacerile politice și sociale ale comunităților lor. Nu văd niciun motiv ca acest lucru să se schimbe.

După Sierra, când era vorba despre Bresle era vorba numai despre putere și, cu siguranță, în biroul lui Fontana era multă putere – nu numai de genul politic și social, dar și cea care producea energie psi în formă pură. O parte din aceasta provenea de la Fontana însuși. Dar și camera tremura ușor din cauza energiei. De fapt, era atât de multă energie psi rotindu-se în atmosferă, încât știa că undeva în apropiere trebuie să fie o intrare secretă în tunelele subterane străvechi. Aici, în Vechiul Cartier, se zvonea că sunt sute de vechi găuri-în-perete, așa erau numite.

Se îndreptă puțin în scaun. Venise aici pentru răspunsuri și intenționa să le obțină.

— Recunosc faptul că Breslele sunt instituții bine organizate, spuse ea repede, dar nu credeți că mergem prea departe dacă spunem că sunt și respectate? Sunt sigură că sunteți conștient că toate organizațiile au probleme serioase când vine vorba de relații publice.

Elvis alese acest moment pentru a părăsi locul luminos. Alunecă peste birou, cu pelerina fluturând în urma lui și se opri direct în fața ceștii cu cafea a lui Fontana.

— Orice corporație mare are câteva probleme legate de relațiile publice, spuse Fontana. Îl privi pe Elvis cu o expresie ușor precaută. Pufosul este educat?

— Pufoșii sunt în general foarte curați, iar Breslele nu sunt entități obișnuite de afaceri, sări Sierra. În cel mai bun caz se poate spune că sunt niște încrucișări instabile între miliții de urgență și corporații private secrete, strâns ținute.

Sprânceana întunecată a lui Fontana se ridică ușor.

— Vorbim despre pufoși sau despre Bresle?

Ea roși. Încearcă să te manevreze. Nu îl lăsa.

— Vorbesc despre Bresle, desigur.

— Corporații conduse ca organizații militarizate, repetă Fontana în felul acela înnebunitor. Își înclină capul. Este o descriere destul de corectă. Trebuie să recunoașteți faptul că Breslele sunt unice.

— Mulți oameni cred că ar fi mult mai corect să spună că sunt un pic mai bune decât mafiile legalizate de gangsteri. Șefii de Bresle s-au considerat în mod tradițional a fi mai presus de lege.

— Nimeni nu este mai presus de lege, domnișoară McIntyre, spuse delicat Fontana.

— Fostul șef, Brock Jenner, avea un punct de vedere diferit. Unii ar spune că era un punct de vedere mai tradiționalist. A condus Breasla Crystal City ca și cum ar fi fost fieful său personal. Au fost zvonuri persistente cu privire la faptul că, sub administrația lui, organizația a șchiopătat din greu într-o varietate de activități ilicite.

— Ar trebui să știți cel mai bine, domnișoară McIntyre. Poveștile dumneavoastră din Cortină au fost responsabile pentru mare parte din acele zvonuri.

— În mod normal, cititorii noștri vor să știe dacă trebuie să se aș

aștepte în continuare la astfel de lucruri acum, când sunteți la putere.

— Cred că asta este ceea ce se numește o întrebare cu încărcătură.

— Veți răspunde la ea?

— Sunteți sigură că cititorilor dumneavoastră le pasă de planurile mele pentru Breaslă? Am avut impresia că cititorii Cortinei erau mai interesați de reportajele investigative interioare despre oameni care au avut nefericirea de a fi răpiți de extratereștri și târâți în catacombe pentru experimente sexuale ciudate.

Sierra își înghiți frustrarea. Făcuse treabă bună la Cortină. Problema este că, atunci când te ocupi de un articol cu titlul „Breasla ascunde descoperirile despre un laborator secret extraterestru” alături de o poveste intitulată „Femeie însărcinată cu un copil extraterestru”, credibilitatea poate deveni o problemă. Puțini oameni par să observe sau să le pese că îndrăznețul tabloid a fost singurul ziar care a îndrăznit să tipărească povești negative despre organizația Breslei locale.

— Dacă aveți o părere atât de proastă despre mine, ziarul meu și cititorii lui, de ce ați acceptat să răspundeți acestui interviu? întrebă ea.

Elvis alese acest moment pentru a se ridica pe picioarele din spate. Se agăță cu labele din față de marginea cănii de cafea și își afundă capul înăuntru.

— Oh, dragă. Îngrozită, Sierra sări în picioare, cu pixul și carnețelul strânse într-o mână. Se aplecă peste birou, ridicându-l pe Elvis și se așeză repede. Îmi pare rău pentru asta. Îi place un pic prea mult cofeina.

— Nicio problemă.Fontana se ridică în picioare cu o mișcare ușoară și lină și traversă camera spre o tavă elegantă. Luă cafetiera și umplu o cană. Îi place cu frișca și zahăr?

— Hm, nu. Sierra îl strânse pe Elvis care se zbătea. Îi place cafeaua neagră. Dar nu este nevoie.

Fontana aduse cana înapoi și o așeză pe colțul biroului.

— Servește-te, flăcăule, spuse el.

Elvis nu avea nevoie de o a doua invitație. Sări de pe genunchii Sierrei pe birou și își vârî capul în cană. Sorbituri ușoare urmară.

Sierra se uită la el cu jenă. De obicei, Elvis avea instincte excelente când era vorba de oameni. Dacă nu îi plăcea cineva, își arăta foarte clar sentimentele. Dar îl plăcuse pe Fontana de la început Nu știa ce să înțeleagă din asta. Desigur, era posibil ca, la fel ca a ei, intuiția pufosului să nu fie infailibilă.

Fontana se uită la Sierra.

— O altă ceașcă pentru dumneavoastră, domnișoară McIntyre?

— Nu, mulțumesc. Se uită spre notițele ei, hotărâtă să preia conducerea. Sunteți la curent cu problema din ce în ce mai mare a drogurilor ilegale numite esență fantomatică?

— Am citit ceea ce ați scris despre asta, da.

— Atunci știți că, nu se știe de ce, majoritatea dependenților sunt foști bărbați ai Breslei care acum locuiesc pe străzile din Quarter?

Fontana se sprijini de marginea biroului și își încrucișa brațele.

— Cred că am citit asta în ultimul dumneavoastră articol cu privire la acest subiect, da.

— Este adevărat.Experții cred că, dintr-un anume motiv, vânătorii de fantome pot fi mai susceptibili la acest drog din cauza profilului lor parapsihologic deosebit. Nu credeți că organizația din Crystal ar trebui să lucreze în mod activ pentru a scoate acest drog de pe străzi?

— Știți, oamenii mei de la relații publice m-au sfătuit să nu vă acord acest interviu.

— Sunt singură că așa au făcut. Sunt sigură că ar prefera să nu vorbiți deloc cu presa.

— Nu numai de presă, în general, se tem ei. Fontana zâmbi. Sunteți dumneavoastră, Miss McIntyre. Aveți o asemenea reputație.

— Oamenii dumneavoastră de la relații publice nu mă plac foarte mult, dacă asta vreți să spuneți.

— Asta este ceea ce vreau să spun. Își desfăcu brațele și se întinse în spatele biroului pentru a lua un exemplar al Cortinei. Ridică prima pagină în așa fel încât ea să poată citi.

— Asta este ultima dumneavoastră descoperire, cred, spuse el. Destul de ciudat, oamenii mei de PR au simțit că a fost puțin cam deplasat.

Ea se uită la ziar. Sub titlul principal cu sloganul familiar „Mergi dincolo de Cortina pentru a găsi adevărul”, era un titlu care urla: „Bărbatul misterios la cârma Breslei Crystal. Ce ascunde el?”

Titlul era însoțit de o fotografie a lui Fontana coborând dintr-o mașină sport Raptor, zveltă, neagră. Phil Trager, fotograful de la Cortină, prinsese imaginea din zbor, dar era una reușită. În fotografie, Fontana arăta mult așa cum era în realitate: periculos. Dar impresia nu era o funcție a imaginii sau a dimensiunilor sale. Fontana domina mediul său înconjurător printr-o aură lipsită de efort, de putere controlată.

Brock Jenner fusese un bărbat mare, gros, atât fizic, cât, în ceea ce o privea pe Sierra, și intelectual. Nu era nicio îndoială că exercita putere. Cu toate acestea, autocontrolul nu fusese punctul său forte. Fusese un nemilos bărbat al femeilor, iar temperamentul său era exploziv. Deși în mod oficial murise din cauze naturale, Sierra suspecta că motivul pentru care nu se mai afla printre cei vii era legat de obiceiul său de a-și înjunghia asociații pe la spate. Se întreba dacă nu cumva ultimul spate pe care îl avusese în vizor fusese cel al lui Fontana. Dacă era așa, înseamnă că greșise foarte tare calculele.

Dacă Jenner fusese un munte de om, Fontana era pisica-fantomă. Nu știai că te vânează decât atunci când îi vedeai colții, și atunci era prea târziu.

Era cu vreo doi centimetri peste înălțimea medie; nu atât de înalt încât să domine pe toată lumea din încăpere, cu toate acestea reușea întotdeauna să lase să se înțeleagă că el conduce. Nimeni nu ar fi putut afirma că este frumos, își spuse Sierra, dar asta nu conta; cel puțin pentru ea. El era fascinant. Adică cel mai ciudat bărbat pe care îl întâlnise vreodată. Nu era nicio mirare că părul de pe ceafă refuza să i se calmeze. Pulsul gonea cu viteză mare din momentul în care intrase în încăpere. Era intens, intim conștientă de el într-un mod pe care nu și-l putea explica.

Nu era nimic nervos sau agitat la Fontana. Aveai senzația că ar fi nevoie, la maxim, de o erupție vulcanică chiar aici, în acest birou, pentru a-l lua prin surprindere. Și chiar și atunci probabil că ai fi descoperit că avea planuri de rezervă pentru un astfel de eveniment

Vânătorii de fantome obișnuiți erau foarte serioși în ceea ce privea tradiția, începând cu garderoba lor. Preferau culoarea kaki și pielea, probabil pentru că se potriveau atât de bine cu lăudăroșenia.Dar cei care ajungeau în vârful Breslei preferau să se îmbrace ca un CEO, ceea ce și pretindeau că sunt. Astăzi Fontana era îmbrăcat în negru, mult negru. Pantalonii negri, cămașa neagră, cravata neagră și haina neagră s-ar fi potrivit mai degrabă în sala de ședințe a tatălui său sau în oricare dintre cluburile fraților ei. Fiecare articol țipa din cauza materialului scump și a croielii senzaționale; în mod discret, desigur.

Diferența de croială se afla în detalii. Spre deosebire de accesoriile argintii sau aurii preferate de rudele sale de sex masculin, Fontana purta chihlimbar. Chiar și nasturii cămășii sale și butonii de la manșete erau din chihlimbar. La fel era și catarama curelei, cadranul ceasului și, desigur, inelul cu sigiliu.

Era sigură că fiecare bucățică de chihlimbar pe care o vedea era amplificată. Mai mult, bănuia că mai are chihlimbar și în altă parte asupra lui, de exemplu ascunsă într-un pantof sau pe lanțul cheilor. Bărbații din Bresle purtau mereu rezerve de chihlimbar, în același fel în care polițiștii își poartă armele ascunse. Știau că, într-o zi, viețile lor puteau depinde de un surplus de energie.

Dar vânătorii de fantome lucrau în subteran, în catacombe și în mijlocul ploilor misterioase extraterestre, unde curenții imprevizibili de energie psi făceau ca armele de înaltă tehnologie și cele mai multe dintre mașinării să fie inutile. În adâncul tunelelor și în junglă, supraviețuirea depindea de abilitatea de a lucra cu chihlimbar amplificat.

Abilitatea personală de a rezona fizic la chihlimbar și de a-l folosi pentru a concentra energia naturală a creierului începuse să își facă apariția printre coloniști la scurtă vreme după ce se așezaseră în Harmony. La început, fusese privită ca un fel de capriciu sau curiozitate biologică. Oamenii de știință ajunseseră la concluzia că ceva din mediul înconjurător al planetei stimula puterea latentă a minții omenești.

Dar adevărata valoare a talentului para-rezonator devenise în curând evidentă. Acum, la două sute de ani după ce Cortina de energie se închisese, izolând coloniștii, chihlimbarul era sursa principală de energie. Era folosită pentru a da energie tuturor lucrurilor, de la mașini de spălat la computere.

Pentru majoritatea oamenilor, abilitatea de a genera și dirija curenții de energie psihică era un talent cu un nivel scăzut, generalizat. Cu toate acestea, existau și cei care arătau niveluri mai ridicate ale abilității,para-rezonatorii. În astfel de situații, talentul lua întotdeauna o formă înalt specializată și era legat în mod direct de obiecte și artefacte lăsate în urma lor de primii coloniști de pe Harmony, imperiul extraterestru de mult dispărut.Toate relicvele civilizației dispărute radiau o energie psi puternică.

Extratereștrii dispăruseră în urmă cu secole, înainte de sosirea pământenilor, dar lăsaseră în urma lor o rețea vastă de catacombe care străbăteau planeta în subteran. De curând, masiva pădure tropicală subterană fusese și ea descoperită. La fel ca tunelele, jungla era plină cu curenți ciudați de energie psi. O parte din ei luau forme ciudate. Și atunci își făceau apariția vânătorii de fantome.

Vânătorii erau exemplele cele mai bune de para-rezonatori cu talente puternice, dar extrem de limitate. Abilitățile lor psihice, trebuie să recunoaștem că destul de impresionante, nu erau tocmai niște grupări de aptitudini multifuncționale. După ceea ce se putuse descoperi, singurul mod de întrebuințare a talentului vânătorilor era să manipuleze și să controleze mingile incandescente volatile, potențial mortale, de energie extraterestră acid-verde, cunoscute din punct de vedere tehnic ca manifestări instabile de energie disonantă (MIED).

Toată lumea le spunea furtunilor miniaturale fantome, pentru că păreau să plutească asemenea spectrelor rătăcitoare prin lumea subterană, transformând în primejdii serioase îndrăzneala celor care se aventurau dincolo de suprafața pământului.

Dacă erai ars de o fantomă nu era un dezastru mic. O întâlnire apropiata cu un câmp sălbatic de energie putea distruge simțurile psihice ale unei persoane. De asemenea, putea face ca nefericita victimă să intre în comă, din care putea să nu își mai revină niciodată. Singurii oameni care puteau controla fantomele erau cei care puteau rezona cu disonanța haotică a energiei care le alimenta: vânătorii de fantome.

Explorările și excavările tunelelor misterioase și, de curând, și a pădurii tropicale, erau o afacere importantă. Corporații, echipe universitare de cercetare și indivizi particulari, cu toții se aflau în competiție pentru a descoperi și recupera secretele pe care extratereștrii le lăsaseră în urma lor. Numai vânătorii puteau oferi protecția în subteran, în mediul încărcat de energie psi. Dacă voiai să angajezi câțiva pentru siguranța cercetărilor tale sau a echipei de explorări, trebuia să mergi la Breaslă.

Rezultatul era că Breasla exercita un control strict cu privire la cei care ajungeau să își desfășoare activitatea în subteran. Legea cererii și ofertei fiind ceea ce era, organizațiile au devenit extrem de puternice de-a lungul anilor. Tentaculele lor ajungeau adânc în subteran, și la fel și în rândul societății. Un bărbat cu poziția lui Fontana putea exercita o presiune foarte mare asupra politicienilor, direcțiilor de companii și putea influența oamenii la orice nivel.

După părerea Sierrei, situația devenise mult mai rea în ultimul an, când pădurea tropicală fusese deschisă explorărilor, cercetărilor și tradiționalilor vânători de comori. Breslele, niciodată în întârziere de a recunoaște o oportunitate de afacere când o vedeau, se mișcaseră repede pentru a face uz de autoritatea lor asupra junglei ciudate, îngropate, la fel cum făcuseră și cu catacombele.

Nici vorbă că explorarea junglei era riscantă. Alături de o mulțime de plante și specii de animale noi și ciudate, curente înșelătoare de energie pluteau prin pădurea tropicală. Se dovedise că anumiți vânători puteau naviga prin așa-zisele râuri fantomă. Breslele descoperiseră un segment de piață extrem de profitabil.

Puterea era putere și, indiferent dacă recunoștea sau nu, Fontana exercita foarte multă.

Își ridică privirea de la articolul pe care ea îl scrisese despre el, cu o expresie neutră în mod politicos.

— Mi se pare că dumneavoastră credeți că, în zilele lor bune, vânătorii de fantome sunt numai o adunătură de gărzi de corp mult prea bine plătite. În zilele noastre proaste, suntem adevărați criminali.

— Nu am scris niciodată că sunteți criminali, spuse ea repede. Ivor Runtley, director și editor al Cortinei, spusese foarte vehement că, deși era dispus să îi permită libertatea de acțiune, în mod clar nu voia ca ea să atragă mânia completă a noului șef al Breslei asupra ziarului său iubit.

Fontana aruncă ziarul într-o parte.

— Bine, accept că nu ați folosit chiar termenul criminali. Dar este evident că nu aveți o părere prea bună despre cei care au profesia mea.

— Cred că Breslele au prea multă putere când este vorba de ceea ce se întâmplă în subteran. Foarte multă putere în mâinile oricărei organizații este întotdeauna periculoasă.

— Chiar credeți că ar fi o idee bună să li se ridice Breslelor autoritatea din subteran? întrebă el.

— Nu spun că un oarecare control și organizare nu sunt necesare. Toată lumea știe că oamenii cu aptitudini ca ale dumneavoastră sunt necesari pentru siguranța explorărilor.

— Aptitudini ca ale mele? întrebă el delicat. Ce știți dumneavoastră despre aptitudinile mele?

— Este evident că sunteți un vânător, unul puternic, sunt sigură. Nu ați fi ajuns la conducerea Breslei dacă nu ați fi fost un talentat și puternic para-rezonator de energie disonantă. Făcu o pauză. De un anume fel.

Sublinie ultima propoziție în mod deliberat. Din punct de vedere istoric, Breslele susținuseră întotdeauna că există un singur fel de talent de vânător: abilitatea de a lucra cu lumina verde fantomatică. Dar, de-a lungul noii sale cariere ca reporter de investigații, auzise niște zvonuri interesante care susțineau că unii vânători puteau lucra și cu altfel de energie extraterestră psi, în special cu lumină argintie și albastră. Dacă era adevărat că existau câteva talente exotice printre vânători, acesta era încă un alt secret deținut de Breaslă. Avea îndoieli foarte mari că îl putea păcăli pe Fontana să recunoască, dar merita să încerce.

— Să presupunem pentru o clipă că știți tot ce trebuie să știți despre mine, spuse el, ignorând săpăturile subtile despre talente care nu erau făcute publice. Cum rămâne cu dumneavoastră?

Ea îngheță. Elvis, simțindu-i tensiunea, își lăsă cafeaua și sări peste masă. Sări direct pe genunchii ei și se cațără pe braț pentru a i se așeza pe umăr. Ea se întinse și îl atinse pentru a-l liniști.

Fontana nu avea cum să știe despre celălalt dar al ei, își spuse ea. O punea la încercare, o provoca în același fel în care încercase și ea să îl provoace. Își căutau reciproc secretele.

— Sunt reporter, domnule Fontana, spuse ea cu răceală. Orice alte aptitudini aș avea, sunt în domeniul jurnalismului.

El îi aruncă un zâmbet calm, cunoscător, zguduitor de intim.

— Nu cred asta nici măcar o clipă. Recunosc puterea când o simt, domnișoară McIntyre.

— Nu am venit aici pentru a vorbi despre mine. Se presupune că este un interviu despre dumneavoastră. Își închise carnetul și îl strecură în geantă. Dar se pare că nu se va întâmpla, așa că pot la fel de bine să plec.

— Mă surprindeți. Nu credeam că veți renunța atât de repede.

Ea se ridică în picioare.

— Nu mă deranjează să vă fac să pierdeți timpul, dar nu sunt foarte interesată să îl pierd pe al meu.

— Așezați-vă, domnișoară McIntyre.

— De ce?

— Pentru că, așa cum spune o veche zicală, vă voi face o ofertă pe care nu o puteți refuza.

— Mă amenințați?

— Sper să nu o considerați în acest fel.

— Și dacă refuz?

El zâmbi.

— Nu o veți face.

— De ce?

— Pentru că vă voi da posibilitatea unui adevărat interviu exclusiv, cea mai mare poveste din cariera dumneavoastră.

— Sigur.

— Nu aveți încredere în mine, nu-i așa?

— Nu atât încât să nu renunț.

El o privi nemișcat, fără să clipească.

— Sunt al naibii de serios.

Cuvântul al naibii îi stârni instinctele jurnalistice. Bine, poate că era serios.

— Va fi o poveste despre Breaslă? întrebă ea cu prudență.

— Da.

— Și ce anume, mai exact, trebuie să fac pentru a obține acest interviu fierbinte, exclusiv?

— Să vă căsătoriți cu mine.