Aventurierul

I. FRAGMENTE PENTRU UN PORTRET-ROBOT

„Dar priviți-mă în ochi!”

GEO DUMITRESCU

LA 17 ANI, AM „MURIT” PENTRU PRIMA OARĂ. N-am făcut-o cu plăcere. Martor mi-e... Asta-i, că nu prea am martori. Trebuia să „mor”. Am dus multă muncă de lămurire cu mine, cu ai mei. Precum știți, se moare în fel și chip. Nu am făcut excepție de la regulă, am optat pentru una dintre cele două variante. Hotărârea de a da „ortu popii” am luat-o în noiembrie 1940: pe atunci, la putere se aflau Horia Sima și Ion Antonescu, iar pe străzile Bucureștiului, „înjungheate” de cutremurul cel mare, se plimbau cu semeție prusacă „uniformele” Wehrmach-tului.

Am „murit”, aș spune, în trepte: mai întâi am fost dat „dispărut”, radiat din „Evidența populației”... Mureau prea mulți oameni în perioada aceea, ca dispariția mea civică să fie demnă de a fi remarcată. Un timp, dar și acela foarte scurt, vecinii, precum și „Cuțu” (o cățea, o cățea cu pete albe și negre, bizară în felul ei – în serviciul băcanului Dolingher, vecin cu noi) au sesizat absența mea din curtea înnobilată cu patru latrine turcești, pentru nu mai țin minte câte...

Cu scurgerea zilelor, dar mai ales a evenimentelor, vecinii și toți cei care m-au cunoscut au fost siliți să se împace cu gândul că „roșcovanul” – singurul exemplar de pe strada Negru-Vodă – a murit.

Așadar, cinci ani am fost „mort”, în care vreme, vă rog să mă credeți, am mai „murit” în câteva rânduri. Prin propria-mi experiență, vă pot asigura că doar prima „moarte” e ceva mai neplăcută, pe urmă, zău așa, începi să-i prinzi gustul... Dar să mă întorc de unde am plecat. Există în destinul meu o coincidență formidabilă care, până și pe mine, mă lasă perplex. Am „murit” într-un noiembrie 1940 și după cinci ani, tot într-un noiembrie, am „înviat”, spre stupoarea vecinilor, obișnuiți de secole cu o singură și unică înviere. Stupefiată a fost și cățeaua „Cuțu”; până mi-a lătrat un „Bine-ai sosit!”, s-a văzut nevoită să mă adulmece ceva mai stăruitor.

Puțin mai sus vă dezvăluiam că a „muri” e al dracului de greu. De aici însă nu trebuie să trageți concluzia că a „învia din morți” ar fi o treabă mai ușoară. Și nu din pricina birocrației, așa cum unii ar fi înclinați să creadă. Identitatea, de pildă, mi-am redobândit-o imediat. Ehei! (exclamația este proprie acelor zile), altele au fost obstacolele de care m-am lovit. V-ați pus vreodată întrebarea cum se poate reînnoda firul, și așa subțire, al vieții după un cincinal de „deces”? Când am „pogorât” de bunăvoie în „groapă”, lăsasem pe pământ un stat național-legionar și doi rivali care se înfruntau camaraderește pentru un loc de seamă în istoria numită „Deutschland über alles”. Și alta era lumea când m-am hotărât să mă „scutur de țărână” și să mă îndrept agale către vechiul meu domiciliu de pe strada Negru-Vodă nr. 36. Între timp, cea de-a doua mare conflagrație -mondială luase sfârșit –punctul pe i îl pusese o bombă atomică – iar destinele statului român erau conduse de un guvern de largă concentrare democratică. Intraseră din nou în arenă mai toate partidele, care se pregăteau intens și variat în vederea organizării alegerilor ce aveau să vină abia peste un an.

Dar s-o iau din nou de la „groapă”, ca să vă mai relev un obstacol. „Murisem” la 17 ani și „înviasem” la 22 de ani, ras, tuns și frezat de către cel de-al doilea război mondial. „Revenisem” deci pe pământ bărbat în toată firea (adolescența mi-o îngropasem într-un prim bombardament aerian... primul sub care căzusem), totuși fața-mi prelungă și trasă trăda lumii înconjurătoare – din pricina coșurilor adolescentine – o abstinență bărbătească destul de îndelungată. Da, asta era realitatea! De ce aș ascunde-o? Ca „mort”, sincer vorbind, nu prea am avut timp de aventuri galante și nici firea mea nu mi-a îngăduit să-mi trăiesc aventura sexuală oricum, oriunde, abuzând, să zicem, de legile războiului. Căci ca „mort” – uitasem să vă spun – am făcut o bună parte a războiului în tranșee, având chiar și un inamic în față: Wehrmachtul.

PE AI MEI I-AM REGĂSIT BINE ȘI SĂNĂTOȘI. Tatăl meu făcuse dovada cerută de Antonescu că luptase în războiul de întregire a țării, ca artilerist, în Regimentul 8 obuziere din Roman, și astfel familia i-a fost lăsată în pace – în aceeași locuință mizeră, „fabricând” șepci din zori și până-n noapte. Cinci duzini pe zi, doi oameni – tata și mama – o mașină de cusut „Singer”, o foarfecă uriașă, un calapod și un căzănel cu aburi. În absența mea nu intervenise nicio schimbare: – mama stătea cocoșată la mașina de cusut; tata mânuia cântând foarfeca, calapodul, iar către încheierea „fluxului tehnologic”, trecea la căzănelul cu aburi – netezirea șepcilor... Stați că mint! Survenise totuși o schimbare: materialul destinat celor 60 de șepci zilnice se numea acum... celofibră.

La apariția mea, am înregistrat următoarele cuvinte:

Mama (cocoșată de muncă și cu lacrimi în ochi): Știam că n-ai murit și că într-o zi o să te întorci acasă!

Tata (ridicând foarfeca și întrerupându-și cupletul „Avea un picior fermecător”): Ei, băiete, ai „murit tu cât ai murit”, dar să vedem cum o să-ți fie traiul de-acum încolo... Căci trebuie să faci ceva, nu-i așa?

Înainte de a „muri”, dormeam cu tata în pat, amândoi cu capul pe aceeași pernă. În celelalte două paturi, dormeau mama, sora mea cea mare și o nepoțică. Unica odaie a locuinței noastre am găsit-o așa cum am lăsat-o, deși în curtea cu cele patru latrine căzuse, la 24 august ’44, o bombă germană. Până și lampa de gaz atârna de același cui, iar când i se aprindea fitilul, dăruia pereților igrasioși același dans fantastic al umbrelor.

Încă din prima noapte a întoarcerii fiului „risipitor”, taică-meu m-a tratat ca pe un bărbat în toată firea și mi-a așternut să dorm la picioarele lui. Era un pat îngust, dar nu mai îngust decât un mormânt.

Da, nimic nu se schimbase în casa părintească! De acest adevăr mi-am dat seama și mai bine când, după miezul nopții, l-am simțit pe taică-meu că se dă jos din pat. Am deschis un ochi și l-am văzut cu lampa în mână pornind la vânătoare de ploșnițe. E drept, în cei cinci ani de dispariție, trăisem și văzusem multe. Precum știți, mortului îi cresc unghiile. Îmi creșteau și mie și, slavă Domnului!, am avut cu ce să mă scarpin sau să strivesc. De ploșnițe însă uitasem prin peregrinările mele! Și, în tăcerea nopții, urmărind vânătoarea tatii, am încercat un sentiment de ușurare. Așadar, „înviasem” de-a binelea, eram din nou acasă, iar întrebarea „Cum voi trăi de-acum încolo?” se cerea tratată cu toată seriozitatea, adică morții cu morții, viii cu viii. Deci două tipuri de relații... sociale. Firește, pe mine mă interesa cea privitoare la cei vii. A fi sau a nu fi? Iată întrebarea!

DE UNDE ȘI CUM, DUPĂ O ABSENȚĂ DE CINCI ANI, să reiau aventura traiului cotidian? Un capăt al firului îl reprezentam chiar eu și țineam bine în nună. Dar de unde naiba să-l culeg pe celălalt, rupt în 1940? În chinuitoarele mele frământări, „reînnodarea” lua forma unui nou act de naștere. Cum și de unde să-l obțin? Cine să mi-l elibereze? Carul cu fân era mare cât un munte de necazuri!

În 1940, eram de trei ani băiat de prăvălie la un mare angrosist de manufactură de pe strada Gabroveni – Iulius Kohnfeld zis, după venirea la putere a guvernului naționalist Goga–Cuza, și „Sarvat S.A.R.” („Societatea anonimă română pentru vânzarea articolelor textile”). Avea acest angrosist în magazin 18 vânzători, 2 băieți de prăvălie și 2 oameni de serviciu. Țin minte că, încă din prima zi a angajării mele, a binevoit să mă anunțe: „Costică te vei numi de-acum încolo!” Dacă în clipa aceea m-ar fi pufnit râsul, aș fi fost pierdut. Așa că n-am râs: trebuia cu orice preț să muncesc, să aduc un ban în casă. Costică am rămas până în ceasul „morții”, căci vorba patronului era literă de lege. Ce să-i faci, i se părea lui că procesul de românizare a uriașului său negoț, pornit din inițiativa guvernului Goga–Cuza, se desăvârșea dacă mă chema Costică.

Vă rog să mă credeți că după prima noapte dormită la picioarele tatălui meu, aș fi pornit chiar de-a doua zi, de dimineață, pe Gabroveni 6, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar Iulius Kohnfeld, acest negustor genial, descins parcă dintr-o Comedie umană a lașilor și care, cândva, își pornise negoțul de la zero, a izbutit în anii războiului să dobândească un pașaport antonescian și dus a fost, să se întâlnească cu depozitele sale de valută din Anglia și Elveția... Deci pe Costică nu mai aveam de unde să-l iau.

Tot așa, chiar din cea de-a doua zi a reînvierii mele, mi-aș fi îndreptat pașii spre strada Andrei Șaguna, în căutarea celuilalt capăt al firului. Lăsasem pe această veche uliță bucureșteană o adolescentă – Anișoara. Prima mea iubire! Scria versuri fata cu care îmi petreceam serile pe dealul Patriarhiei, ținându-ne înfiorați de mână. Legionarii treceau în sus și în jos cântând amenințări cu moartea, iar noi ne plimbam visători. Ea visa să devină poetă, eu prozator (Uniunea Scriitorilor, Fondul literar nu se profilaseră încă la orizont). Când am fugit în lume, am dus pretutindeni cu mine icoana chipului ei și o poezie. O strofă o învățasem pe de rost și o recitam întruna, ca pe un poem interminabil:

Tot mai ageră ca mintea

Ești tu inimioara mea,

Când ea tace îngreuiată,

Tu palpiți, tu simți ceva...

Că era așa, că „inima palpita și simțea ceva” o va dovedi și strofa compusă de mine, pe front, într-un moment de acalmie:

Mă uit în urmă singuratic.

Acolo de unde anii adolescenței

Au răsărit frumos, sălbatec.

Ca o floare a bunei dimineți!

Mi se păreau versurile cele mai strașnice, cele mai... nemuritoare. Și sunt, pentru mine, nemuritoare.

Iată însă că prima mea iubire, crezându-mă mort de-a binelea, s-a grăbit să facă nuntă cu un alt flăcău. Se îndrăgostise de unicul vânzător al magazinului de mobilă veche al tatălui ei, un om bun la suflet și care, după 23 August, a fost arestat pe nedrept și nu s-a mai întors niciodată la ai lui.

Așadar, „priveam în urmă singuratic” și constatam cu deznădejde că un alt capăt al firului – cel al primei mele iubiri – se pierduse în timp pentru totdeauna.

DE-AȚI ȘTI CÂTE PROBLEME I SE PUN UNUI „MORT” care se încăpățânează să se întoarcă printre cei vii! Am învățat să muncesc de mic copil. De la 11 ani. Nu exagerez și nici nu urmăresc să impresionez pe nimeni. Pe vremea aceea niciun sociolog nu-mi dezvăluise că munca înnobilează. Pur și simplu, la masă eram cinci guri: una dintre ele era a unui frate, zețar de meserie, bolnav încă de la 18 ani de tuberculoză. Tusea lui, precum și dorința mea de a-l salva (ceea ce s-a dovedit imposibil) m-au trimis la stăpâni. Copil fiind, am intrat de bunăvoie în angrenajul social al muncii și, de atunci, n-am mai ieșit din el... Și ca „mort” muncisem: la plivitul cartofilor, la culesul bumbacului, am și văcărit (bătusem munții Uzbechistanului cu cirezile de vite), ca în cele din urmă, să mă specializez în săpatul tranșeelor și în tragerile cu tot felul de tipuri de armă, inclusiv cu aruncătoarele de mine.

Într-un cuvânt, practicasem meserii care, trebuie să recunoașteți, acum, revenit pe străzile Bucureștiului, nu prea aveau căutare. Iar a trăi pe spinarea părinților – ce-i drept, „fabricanți de șepci” – găseam că-i umilitor.

Deci încotro? Eram ca un car împotmolit în glodul drumului. De aceea mi-au și sărit în ajutor membrii familiei, cunoscuții; au avut loc și câteva consilii. Extrag la întâmplare câte ceva din „procesele-verbale” păstrate cu grijă în „arhivele”... memoriei.

B. sora mea (cu gândul în altă parte): Să vedem... să căutăm... Trebuie să-i găsim ceva...

E. sora mea vitregă: La urma urmei, de ce n-ar învăța coafura?... Amintiți-vă! Avea talent. Dacă rămânea la Schecter (Salon de coafură pe str. col. Orero. Împlinisem 12 ani, iar patronul mă angajase împotriva legilor în vigoare), ar fi ajuns astăzi coafor de lux. Era precoce în meserie! Amintiți-vă numai ce bucle frumoase știa să facă!...

Ovecină (ca toate vecinele, binevoitoare): Să se însoare! Eu asta zic. Am o partidă așa de bună pentru el, că o să mă pomenească toată viața. Fată cu casa gata aranjată. Și fată... Fată mare, pun mâna-n foc pentru ea... Are „tăiței”! (Poreclă postbelică dată dolarilor la bursa neagră.) Mă uit la dânsul – așa să am eu bine – că se potrivesc de minune. Gata! Mâine vederea...

Curiozitatea, am în vedere acel tip de curiozitate care reprezintă un combustibil de bază pentru un scriitor, sălășluia în mine încă de mic. Ce ne-am face fără ea? Cum am mai detecta noi „materia primă” necesară literaturii? În consecință, ardeam de curiozitate să trăiesc „o vedere” și să mă uit în ochii „partidei”. Spre uluirea tuturor, mai ales a tatălui meu, am spus: „Vreau să mă însor! Vreau «vederea»!” Și iată așa, într-una din seri, vecina a invitat „partida” să-i facă o vizită. Iar eu, ca din întâmplare, trebuia să trec pe acolo și s-o întreb: „Madam Le..., nu știți cât e ceasul?” Mi-am jucat rolul perfect. Știam să întreb cât e ceasul, deși nici la cei douăzeci și doi de ani ai mei, nu apucasem încă să am unul de mână sau de buzunar. Ei, și intrând în casa vecinei, vă dați seama că ea „s-a simțit” și m-a prezentat musafirei. Așa am făcut cunoștință cu „partida”, așa a început „vederea”. Și zău, când m-am uitat mai bine la dânsa, m-a cuprins deodată mila... de ea, dar, mai ales, de mine.

Un vecin (cel mai bogat din curte, căci era „fabricant de plăcinte” pe Calea Văcărești, cu un dever de invidiat): Spirtul denaturat are mare căutare pe piață. Știu eu un depozit și am acolo o legătură. Capitalul îl dau eu, el trebuie să se ducă până la depozit, să ridice spirtul și să-l ducă la adresa pe care i-o dau... Cu un singur transport trăiește o săptămână ca un Don Juan.

De ce ca un Don Juan, vă rog să mă credeți, n-am prea priceput.

Mama (fără să-și ia ochii de la șapca pe care o trăgea la mașina de cusut): De ce să nu-și deschidă o tarabă cu mărunțișuri, în piață? Am lua un împrumut de la Banca

de credit și l-am pune pe picioare. Uită-te la domnu’ Tică ce deștept a fost și ce bine-i merge cu taraba din piață.

Tata (zburlindu-i-se lavaliera de la gât, relicvă încă dinainte de primul război mondial): Nu, nu, niciodată! Auzi vorbă! Tarabă! În vremurile noastre! Mai întâi, să se ducă la partid, să-și rezolve situația. Pe urmă, o să stea aici lângă mine și o să-l învăț meseria noastră. Revoluția are nevoie de șepci, nu de tarabe!

Cu toții îmi voiau binele, și părinții, și vecinii, și cunoscuții. Mă doreau la casa mea, gospodar așezat. Mai ales mamei îi era teamă să nu mai „mor” o dată. Nici unul din ei – nici măcar sora mea B. – nu știa că în sacul soldățesc de campanie – averea cu care mă întorsesem de pe front – păstram, împreună cu gamela și lingura, un caiet doldora de cuvinte și că, în filele sale, se ascundea germenele viitoarei mele nefericiri – literatura...

În cele din urmă, m-am ridicat pe propriile-mi picioare, așa cum o mai făcusem în nenumărate rânduri pe front, înainte de a porni la atac. De data asta însă, aveam nevoie, dacă voiam să supraviețuiesc, de un punct de sprijin, iar acesta, simțeam instinctiv, sălășluia ascuns undeva în timpul trecut. Am pornit-o deci în căutarea zilei de ieri...

MAI DEMULT, UiN REPORTER DE LA RADIO mă chestionase cu privire la copilăria mea. Îmi amintesc că îmi rezolvasem copilăria scurt și concis, apelând la o singură frază: „Tovarășe, eu am avut parte de o copilărie fără copilărie!” Suna frumos, tulburător. Pe atunci, asemenea fraze aduceau lacrimi în ochii unora. Mințeam însă. Dar pentru a înțelege acest adevăr, a fost necesar să mai trec prin câteva înfruntări dure cu viața.

În realitate, am avut o copilărie frumoasă, ce-i drept, cam scurtă, în schimb variată și tumultoasă. De aceea, precum veți constata, o și împart în două „epoci” distincte.

M-am născut la 4 iulie 1923, în dulcele târg al Romanului. (Toate orașele din Moldova sunt dulci mulțumită teilor, salcâmilor și, în general, livezilor. Însă orașul meu natal deținea și deține un plus de... glucoză, datorită cunoscutei fabrici de zahăr „Danubiana”.) Mai bine de nouă ani am fost cetățean al urbei întemeiată de Roman-Vodă. Aici, pe Strada Mare (Ștefan cel Mare) copilăria mea a cunoscut perioada sa de glorie. Aici s-au manifestat, pentru prima oară, subtilele mele calități organizatorice.

Vă voi dezvălui un fapt pe care l-am ascuns cu viclenie în toate autobiografiile, ba și în nesfârșitele completări ce mi s-au cerut. În 1932, în Roman, lua ființă... clubul „Schmoll Pasta”... un club cu un „obiectiv politic” clar – să reducă la tăcere concurența, adică clubul „Gladys”. Ei bine, aflați că președintele acestui club, finanțat de capitaliștii fabricii de cremă de ghete „Schmoll Pasta”, am fost chiar eu. În această calitate, dețineam, printre altele, un steag, insigne, primisem chiar și o minge de fotbal... Mi se expediau instrucțiuni, buletine etc., etc. Mențineam o intensă corespondență cu cluburile de peste hotarele... județului. Devenisem, recunosc, o „unealtă” a capitaliștilor care mă foloseau fără cruțare împotriva celuilalt mare fabricant de cremă de ghete – „Gladys”. Recunosc, recunosc... Dumnezeule! Dar cât era de minunat să te joci de-a clubul „Schmoll Pasta”, chiar dacă umblai prin gunoaie să cauți cutii goale, cât mai multe, căci fiecare cutie îți dăruia dintr-odată două „fundulițe” – „Schmoll” și „Pasta” stanțate pe deschizător. Expediate apoi fabricii, „fundulițele” aduceau Clubului tot felul de premii – un steag, o minge de fotbal, un echipament sportiv. Cu cât numărul fundulițelor adunate era mai mare, cu atât și premiile erau mai substanțiale. De aceea, toți membrii clubului primiseră din partea mea misiunea secretă de a-și obliga părinții, rudele, prietenii să folosească la văxuitul ghetelor și pantofilor numai renumita cremă „Schmoll Pasta”. Orice metodă care putea să grăbească golirea cutiilor înainte de consumarea cremei era binevenită. Scopul scuza mijloacele... Sub președinția mea, clubul mergea din victorie în victorie. Ne apropiam încet și sigur de Marele Premiu – un echipament pentru o echipă de fotbal. Mă și vedeam alergând pe teren, după minge, echipat „Schmoll Pasta” din cap și până-n picioare.

Da’ te pui cu viața asta! Când mă așteptam mai puțin, s-a produs marea catastrofă: m-am pomenit, peste noapte, fără a mi se cere încuviințarea, bucureștean. Nu exagerez cu nimic. Într-o noapte ca de smoală, părinții mei s-au văzut forțați să fugă din Roman ca niște furi. Se produsese în familie un seism politic (după greva de la Grivița, începuseră și în orășelul nostru represalii polițienești, iar tatăl meu – oratorul cu lavalieră – era vizat direct), urmat, firește, și de unul financiar. („Numai taică-tău era de vină, susține mama și astăzi, cu vehemență, în loc să-și vadă de meserie, se ținea de transformarea lumii. Auzi, să vrea el să împartă țăranilor moșia lui Manolescu-Strunga! Cu altcineva n-a găsit să se ia de piept?!”)

Ce mai tura-vura, într-o dimineață, când am deschis ochii, m-am pomenit azvârlit într-un univers straniu, pentru mine cu o denumire și mai stranie – Fundătura Făurari. Nu cred că mulți bucureșteni știu de existența acestui colțișor de lume sau îi cunosc faima.

Doamne! Ce mi-a fost dat să pierd într-o singură noapte! Mă născusem într-o casă de pe Strada Ștefan cel Mare, adică de pe Strada Mare. Mi-am zburdat copilăria în plin centrul orașului. De-o luam la stânga, în jos, ajungeam mai întâi la Grădina Mică, apoi la Grădina Mare, de unde începea câmpul iarmarocului și al cimitirului... Și gara tot pe acolo era. De-o luam la dreapta, în sus, ajungeam la Turnul Episcopiei, la grădina Spitalului Precista Mare... De acolo, alunecam ușor în zăvoiul Moldovei...

Și unde-mi nimerise deodată copilăria?

PRIMA AMINTIRE. Poate de aceea mă și împiedic mereu de ea. În noua noastră locuință bucureșteană ajunseserăm noaptea, pe un întuneric dens, cu pleoapele îngreuiate de oboseală. Nu apucasem să văd bine unde fusesem adus. Nu știu pe ce mă așezase mama, ca să dorm – pe podea, pe o ladă sau pe un pat. În pacea nopții, poate și a unui vis infantil, cu lumini feerice, pământul, de bucurie sau poate de tristețe că devenisem bucureștean, s-a cutremurat, și încă destul de puternic. Zguduirea am simțit-o în somn și am deschis ochii. În secundele următoare brațele tatălui m-au cules din culcușul meu și m-au cărat afară, în curte. Nu m-am speriat.

Eram prea somnoros, ca să pricep ce se petrecea cu mine și cu cei din jur.

A doua zi de dimineață, când am făcut din nou ochi, mama m-a trimis în curte, adică în Fundătură, la aer... Curtea, casele mi s-au părut nu numai străine, ci și stranii, crescute sălbatec...

Și primul lucru pe care l-am zărit, dinspre curte spre stradă, a fost un felinar... clasicul felinar, cu gaz metan, al Bucureștiului de altădată... Apoi, am mai zărit, în mijlocul drumului, câțiva băieți de vârsta mea. M-am apropiat timid de ei. Comentau cutremurul și dădeau tot felul de explicații. Știam și eu una... Și nu de la oricine, ci de la tatăl meu, omul pe care-l divinizam. De aceea, eram convins că cea mai adevărată explicație a cutremurelor de pământ eu o dețineam. Dracu m-a pus să mă vâr în vorbă. Accentul meu moldovenesc trebuie să li se fi părut caraghios.

Am zis și puștimea m-a ascultat:

— Pământul stă așezat pe coada unui pește uriaș din fundul fără fund al unui ocean. Când peștele se supără, dă din coadă și atunci pământul se cutremură...

Câteva secunde am crezut că-i lăsasem cu gura căscată și că-i făcusem praf... Aș! Da’ de unde! Un băiat mai scund decât mine, dar mai îndesat, și cu nasul stâlcit de un pumn, a făcut un pas spre mine urlându-mi:

— Ia mai du-te-n... cu peștele tău cu tot!

Până atunci nu mai auzisem o asemenea groaznică înjurătură ieșind din gura unui copil. Am rupt-o, firește, la fugă, urmărit de râsul lor batjocoritor.

Deși, după o vreme, m-am adaptat mediului, iar auzul meu s-a obișnuit cu înjurăturile copiilor din Făurari, eu tot n-am învățat să înjur. Nu, nu erau răi prichindeii aceia și, așa cum aveam să-i cunosc ceva mai încolo, mai fiecare purta în suflet un vis frumos. Cei mai adulți însă dintre ei s-au pierdut în contactul dur cu viața, devenind boxeri, pungași, proxeneți, după aptitudini. Eu n-am pornit pe calea asta, datorită, cred, părinților mei care nu s-au lăsat îngenuncheați de crunta mizerie bucureșteană. Desigur un rol, și nu lipsit de însemnătate, l-a jucat și lavaliera tatii, semnul distinctiv al visătorilor într-o lume mai dreaptă și mai bună. Demnității lui îi datorez demnitatea mea...

RĂTĂCIRE ÎN ZIUA A DOUA. Tata m-a sfătuit: „Să nu care cumva să ieși din Fundătură!” Mama m-a alarmat: „Să nu dea – ferească Dumnezeu – tramvaiu peste tine!” B. mi-a atras atenția: „Nu-i ca la Roman... O să te rătăcești!”

Eu totuși nu le-am dat ascultare. Am ieșit din Fundătură – era în cea de-a doua zi bucureșteană. Mă oprisem la „frontieră”. Tramvaiul 19 trecea în sus și în jos cu un vacarm înspăimântător. Peste drum, câteva firme: Cofetăria „Rex”, Cinema „Rex”, „Birt economic”, „Brutărie”. Stăteam, tremurând de emoție, la granița dintre două lumi. Tot ce vedeam mă ispitea și mă intimida. Mai presus de orice mă fascina însă spectacolul unic al străzii – trecătorii, mulți, foarte mulți la număr, și care, cu rare excepții, mergeau cu toții într-o singură direcție... „Unde se duc?” m-am întrebat copleșit de curiozitate. Urmărindu-i cu naivitatea celor zece ani trăiți într-o provincie patriarhală, ajunsesem la gândul că undeva, nu departe, trebuie să se fi petrecut ceva, dacă toată lumea se îndreaptă într-o singură direcție. Și, cedând ispitei, m-am lăsat furat de val... Amestecat astfel printre trecători, am ajuns pe strada Mircea Vodă în jos, apoi, printr-o răsucire a ulițelor, în Sfânta Vineri. Dar oamenii străzii – femei și bărbați, tineri și vârstnici – mergeau, grăbiți, tot înainte, iar eu, nebăgat de nimeni în seamă, după ei. Deodată, ajuns în Piața Sfântu Gheorghe, valul de oameni s-a divizat. Am rămas locului năuc. Nu mai știam după cine să mă țin, încotro s-o iau. Eram trist, dezamăgit, nenorocit.

Au trecut ani până să aflu că valul acela de trecători care, la anumite ore, urca sau cobora pe Calea Dudești, nu era altceva decât armata micilor funcționari comerciali care lucrau la magazinele mari și mici ce se înghesuiau pe străzile Lipscani, Hanul cu Tei, Gabroveni, Șelari, Blănari, Șepcari.

O vreme, destinul mi-a hărăzit și mie să fiu un strop din acel val uman care punea în mișcare angrenajul comercial al Bucureștiului de altădată.

Privind în urmă, nu știu de ce, îmi place să mă amăgesc spunându-mi că eu am fost primul copil din București, care, înainte de a se cuveni, a descoperit și decodificat spectacolul străzii.

FUNDĂTURA FĂURARI era, la rândul său, înzestrată cu alte fundături. Curtea... rândurile de case... și, gata, te înfundai... Existau curți (mai există și în prezent) cărora li se spunea – nimeni n-a putut să-mi explice de ce – hanuri. Doi proprietari stăpâneau hanurile, un bărbat și o femeie: doamna Weiss și domnul Marcovici. Am fost, pe rând, când chiriașii doamnei, când ai domnului. Îi cunoșteam pe amândoi, căci veneau personal să-și încaseze chiriile, să verifice întreținerea caselor. Teamă îmi era, mai ales, de domnul Marcovici. Scund, rotofei, cu o față rea și mereu aprinsă la flăcările unui foc lăuntric. Se ivea în Fundătură ca o nălucă, cu haina și pardesiul descheiate. Purta pe brațul stâng un baston gros, noduros, cu care se apăra de câini. Pălăria îi stătea mereu împinsă pe ceafă, înainte de a bate la ușa cuiva, se oprea, își ștergea fața transpirată cu o batistă. Bătea în ușă cu bastonul, își chema chiriașul, apoi începea să-l ia la rost. Era bogat, hapsân și umbla ceva mai bine îmbrăcat decât chiriașii lui.

Cum să nu-mi fi fost teamă de el? Căci mama, care de obicei rămânea acasă, mă punea uneori la pândă ca să-i vestesc din timp apariția proprietarului și să apuce să se ascundă. Dar și domnul Marcovici cunoștea bine strategia chiriașilor și se ivea întotdeauna de unde te așteptai mai puțin... Răcnea, amenința – chiriașii mai-mai că nu-i cădeau la picioare – scotea singur din casă boarfele datornicilor.

Doamna Weiss, în schimb, se dovedea a fi ceva mai bună la suflet: afișa un zâmbet de bunicuță, ceea ce se potrivea cu părul ei cărunt. Pășea agale și, când intra în han, trecea răbdătoare de la un chiriaș la altul, le asculta explicațiile, se lăsa îmbunată, dar nu și dusă cu zăhărelul – scotea și ea, fără milă, chiriașii în stradă, când credea că e cazul. Hanul de la numărul 21, proprietatea ei, Hanul Weiss, cum îi spunea toată lumea, îl găseam cel mai spectaculos din toată Fundătura. Nu știu cum, mama a izbutit să intre în grațiile proprietăresei și, de un Sfântu Gheorghe, ne-am mutat cât ai zice „pește” de la nr. 17 la numărul 21.

Cultura mea generală, recunosc, are multe goluri. De pildă, nici până astăzi nu știu de ce acea filă de calendar – 23 aprilie – băga groaza în chiriași. Când o auzeam pe mama spunându-i tatii: „Bărbate, ce ne facem, vine Sfântu Gheorghe!” știam că trebuie să ne pregătim de o nouă aventură nocturnă – fuga pe furiș dintr-un „paradis” în altul.

Hanul Weiss de la nr. 21 se constituia din două rânduri de case tip care îți sugerau două garnituri de tren paralele pe linii moarte... O cameră și un antreu... O cameră și un antreu... O ușă și o fereastră... 10 metri pătrați... Pe această suprafață, cinci, opt, zece suflete, și chiar treisprezece... De curent electric nici vorbă. Curtea care despărțea cele două rânduri de case era pietruită anapoda și ducea spre fundul hanului unde, și pe dreapta ca și pe stânga, erau dispuse zece cămări construite din lemn. Vara, se transformau în bucătării. Aici, între cămări, trona cișmeaua. Dincolo de cămări, se găseau privățile turcești, colective, intime, sortite parcă să demonstreze egalitatea socială a celor ce populau hanul.

Despre universul uman al acestui han îmi rezerv dreptul de a povesti în cartea Fiecare om cu clepsidra lui! Totuși, n-aș vrea să trec mai departe, fără a vă destăinui că pe cei zece metri pătrați locuiau atunci cinci oameni. Fratele, Milu-zețarul, dormea în antreu, unde mama, trei din cele patru anotimpuri, își ținea plita pe care gătea. Noaptea, îi auzeam în somn tușea mirosind a sânge. În camera mare, dormeam câte doi într-un pat: eu cu tata, B. cu mama. Ne trezeam în zori, fiecare pornind la treburile lui. Doar mama rămânea locului, pentru a ne pregăti hrana cea de toate zilele...

DRUMUL CĂTRE REGĂSIREA ființei mele trecea, în mod natural, și prin Fundătura Făurari. Și iată-mă „asasin întors la locul crimei”. Pe aici mi-am ucis ultimii ani ai copilăriei mele atât de scurte...!

Era o „fundătură” a oamenilor, iar oamenii fundăturii erau atât de oameni, adică atât de diferiți!

Primul lucru de care privirea mi s-a lovit nu fără violență a fost bătrânul felinar plasat între casele de la nr. 17 și 21... Stătea obosit, aplecat parcă gata-gata să se prăbușească. Lumina Fundăturii! Lampagiul, bătrânul lampagiu, ivindu-se mereu spre seară, și mereu spre dimineață, pe orice vreme. Cu aprinzătorul său amintind de o suliță, dar pe care o purta cu semeția generalului ieșit la paradă cu sabia la umăr. Se ivea în tăcere, dispărea în tăcere, lăsând în urma sa lumină... Știa el oare ce se petrecea seara, mai ales în nopțile de vară, sub lumina felinarului? Poate... Poate că trecea anume, ca un Moș Crăciun cotidian, să împartă daruri mahalalelor.

De cum se însera, băieții și fetele se adunau acolo, sub felinar, iar asfaltul luminat (să nu vă mire cuvântul „asfaltul”, nu știu prin ce minune a lui Dumnezeu, Fundătura fusese asfaltată de la un cap la altul), zic, asfaltul se transforma într-un ring de dans... Dansau desigur cei mari, iar noi, ăi mici, îi admiram și încercam să-i imităm.

Muzica? La ce muzică dansau? La cea a străzii... Aveam printre noi doi-trei tenori, dar ce tenori! Mai dihai decât Joseph Schmidt, la modă pe atunci. Se începea cu „Sub balcon eu ți-am cântat o serenadă...”

Tangouri... Numai tangouri... Eram mic și stăpânit în continuare de o naivitate provincială, iar atunci când Carol, unul dintre tenori, ajungea să cânte „Noaptea când apare luna, apare și minciuna”, eu îmi ridicam ochii la cer și începeam să caut acolo sus, printre stele, chipul minciunii...

Ziua aceea a revenirii mele în Fundătură era cenușie, iar felinarul agoniza.

FUNDĂTURA SE LĂUDA ȘI CU O BĂCĂNIE – de altfel, singura. Pe băcan îl chema Haimsohn. Fie-i țărâna ușoară! Ținea o dugheană mică, înghesuită, și o familie numeroasă. Vindea „făurarilor” pe datorie. De la gaz și până la castraveți murați! Nota totul, cu migală, într-un catastif. „De un leu aia... de 50 de bani cealaltă...” Ce diavol l-o fi îndemnat să-și deschidă băcănie în Fundătura Făurari?!

Pe băcanul ăsta îl am pe conștiință. I-am grăbit falimentul, îl prădam cu regularitate... Îl prădam de câteva ori pe zi... Așa-i că nu vă vine să credeți? Un fost președinte de club „Schmoll Pasta” să decadă într-un asemenea hal?! Dar ăsta-i adevărul și nu vreau să vi-l ascund. De vină, cred eu, erau și castraveții puși la murat chiar de Haimsohn: aveau un gust care te îndemna să furi. De vină mai era și el, băcanu! Cine-l punea să-și scoată marfa taman în fața dughenei? Îmi băgam mâna în zeama din butoi și prindeam castravetele ca pe un păstrăv dolofan... Dacă l-aș fi prădat numai eu, poate că bietului Haimsohn i-ar mai fi rămas o șansă de a-și salva negoțul! Dar așa... Fundătura număra atâția copii flămânzi prădători de castraveți murați!

ACOLO, LA NR. 9, ÎNTR-O MAGHERNIȚĂ, trăiau 13 suflete, 11 copii și „făuritorii” lor – părinții. Toți concepuți în Fundătură, născuți și crescuți tot acolo. Nici unul dintre ei nu lucra, dar toți erau sănătoși și veseli. Din ce trăiau? Capul familiei născocise o „afacere” care, pe atunci, îi ținea pe toți în viață. Într-o zi, și-a dus familia la fotograf, a aliniat-o în fața obiectivului, de la mic la mare și invers, pe urmă, poza rezultată a multiplicat-o în sute de exemplare...

Precum se știe, Bucureștiul de altădată era împărțit în patru sectoare. Drept care, creierul familiei i-a împărțit pe copii pe sectoare, și le-a cerut să le străbată organizat, luând la rând cârciumile, cofetăriile, și oferind consumărilor, pentru „cât vă lasă inima”, o ilustrată cu „minunea cea mare”. Pusese astfel pe roate o negustorie care le aducea pâinea cea de toate zilele și chiar ceva pe deasupra. Căci până și hainilor li se înmuia sufletul când numărau pe fotografie cele 13 guri ce se cereau hrănite. Scoteau deci din buzunar bănuțul, fără însă a mai reține suvenirul. Bun psiholog trebuie să fi fost făurarul acelei familii.

Cu unul din clan, pe care-l chema Buie, un băiat de o seamă cu mine, mă împrietenisem. Era scund, îndesat, și încă de pe atunci se anunța un mardeiaș în devenire. Când s-a făcut ceva mai mare, acest Buie, plictisit de ilustratele plasate prin cârciumi, a hotărât să se facă actor în trupa de revistă a cinematografului Edison, care, în pauza dintre filme, oferea spectatorilor mici spectacole...Vestea

că Buie o să apară pe scenă s-a răspândit în Fundătură cu viteza fulgerului. „Buie – actor la «Edison»!” În ziua premierei, „făurarii” au umplut sala, iar când s-a ridicat cortina, uluiți și încântați că zvonul se adeverea chiar sub ochii lor, au început să exclame „Da’ ăsta-i chiar Buie!”, „Uite-l pe Buie!”, „Mă Buiee, tu ne vezi de acolo?”

În vremea asta, Buie arunca spre noi priviri disperate. „Făurarii” însă vuiau, aplaudau, râdeau: nu le mai trebuiau glume, nici cuplete, nici scheciuri... Drept care, Buie-actorul, enervat de reacția mahalalei, și-a dat jos nădragii peticiți și, arătându-ne fundul gol, a început să urle cât îl ținea gura: „Dacă nu vă place, pupați-mă în c...!”

Cortina desigur a căzut grea peste cariera lui actoricească, așa că, a doua zi, Buie și-a luat în primire sectorul...

CUVÂNTUL „CURVĂ” L-AM AUZIT încă din primele zile ale copilăriei mele bucureștene. Firește, nu l-am priceput, în ciuda strădaniilor lui Leonică-pungașu de a-mi explica, de la înălțimea vârstei lui, cum vine treaba. Tot ce am priceput era că, în Fundătură, locuiau câteva prostituate. Leonică mi le-a și arătat. Să mă bată Dumnezeu dacă se deosebeau de celelalte femei din mahala. Doar că plecau la lucru după-amiaza, iar dimineața se sculau ceva mai târziu. Când erau zile cu soare, le plăcea să-și scoată taburetele în fața casei – sporovăiau sau moțăiau.

Într-o zi, îmboldit de curiozitate, m-am luat după ele, să văd unde se duc. Așa am ajuns să descopăr că peste drum de Fundătură, dar ceva mai încolo, către strada Nerva Traian, se deschidea o stradă la fel de bine asfaltată ca și a noastră, Crucea de Piatră. Cele câteva femei traversau Dudeștii, mai mergeau cât mai mergeau și, gata, ajungeau la serviciu. A trebuit să treacă mulți ani până ce am dezlegat enigma. Mă tot întrebam de ce femeile astea, atât de tăcute și de liniștite în Fundătură, odată ajunse la „serviciu”, deveneau altele, se dezbrăcau, rămâneau în chiloți și sutiene și se legau de trecători fără pic de rușine.

Așadar, Crucea de Piatră îmi devenise, încă din copilărie, un mediu familiar, ca și Fundătura Făurari. Din punctul ăsta de vedere, Romanul cu a sa Stradă Mare, ce se întindea de la gară până la Turnul Episcopiei, mi se părea fără prihană. Sau, poate, în calitatea mea de fost președinte al clubului „Schmoll Pasta”, așa îl vedeam.

Lăsând în urmă Fundătura, pașii mei de infanterist ostenit, porniți în căutarea timpului... trecut, s-au îndreptat de la sine către cinematograful „Rex”, pentru a păstra și acolo un minut de reculegere. În secundele acelea mi-au trecut pe dinaintea ochilor prietenii și prietenele cu care mă furișam de obicei în sală. Dulcea înghesuială a adolescenței! Desigur, cinematograful este o invenție epocală prin ceea ce iscă pe dreptunghiul acela de pânză albă. Dar mai este epocală și prin întunericul ce-l pogoară în săli! (Acolo sus, pe pânză, Tom Mix sau Harry Piel își făceau de cap, dar și noi, în sală, nu ne lăsam mai prejos.) Întunericul ne dăruia cu generozitate îmbrățișări timide sau sărutări violente și nesfârșite. Ne doream filme de succes cu mulți spectatori, ca să nu găsim locuri și să rămânem în picioare înghesuiți lângă prietenele noastre. A, dar să nu credeți că eram total lipsiți de roșeața rușinii. Vai! să intrăm în pământ când filmul se rupea brusc și luminile explodau orbitor...

De fapt, cele trei cinematografe din preajma Fundăturii – „Rex”, „Edison” și „Lucifer” – le-aș numi „parcurile adolescenței mele”. Mai era un cinema dincolo de Vitan, „Nisa” – dar aparținea altor adolescenți...

„Plimbările” noastre prin aceste „parcuri”! Uneori erau interminabile, mai cu seamă că nimeni nu te dădea afară din sală după vizionarea filmelor.

De la „Rex”, am luat-o agale spre Cruce.

CRED CĂ AM ALES-O LA ÎNTÂMPLARE: stătea în „vitrina” lui Severică, pe un scaun, alături de celelalte colege. Purta peste chiloții roz bombon un șorț albastru. Îmi mai amintesc cu exactitate paloarea și tristețea chipului ei. I-am făcut clasicul semn că am „ales-o” și deci să iasă „la cameră”... S-a ridicat imediat, ca un automat. Am urmat-o către camerele destinate amorului. S-a oprit în dreptul unei uși, a apăsat pe clanță și a întrebat: „E cineva la doi?” „Ocupat, fă!” s-a auzit de dincolo răspunsul gâfâit al unei colege. A trecut la o altă ușă. Aceeași întrebare. Același răspuns! Doar „cinci” era liber. Am intrat. Ardea un bec chior. Ea a răsucit cheia în broască și s-a îndreptat spre canapeaua puturoasă lipită de perete. Stăruia în încăpere un miros de dezinfectant. Pe un taburet, am zărit un lighean.

În continuare, s-a petrecut ceva cu totul ieșit din comun. Nu s-a grăbit să se dezbrace și să se întindă pe spate, deși eu, de cum intrasem, pusesem pe masă tariful, așa cum cerea... legea nescrisă a stabilimentului, ci s-a așezat pe marginea canapelei. M-am așezat și eu pe celălalt taburet. O urmăream, ușor tulburat de itinerarul nostru care, în niciun caz, nu era cel obișnuit, și-a aprins o „Națională”. Mi-a oferit și mie una. Un timp, am fumat amândoi în tăcere. Deodată, după ce m-a privit îndelung, m-a întrebat cu un soi de compasiune parcă:

— Vii de departe, nu-i așa?

Am tresărit. Ce era să-i răspund? Că „mort” am fost, , dar am „înviat”?

— Cum de-ai ghicit? Și am încercat să glumesc: nu cumva după harta de coșuri întinsă pe față?

Nu, n-a râs. Deși eu asta urmăream, să ne înveselim.

— Mă uit la tine, mi-a vorbit ea, nu ești nici puști, nici bărbat. Dracu știe ce-a făcut războiul din unii!

De afară, cineva a pus mâna pe clanță și a întrebat:

— E cineva la cinci?

— Eee!

Nici după asta nu s-a grăbit să treacă la obligațiile ei ce decurgeau din cei 5 000 de lei devalorizați puși la vedere. Mi-am dat însă seama că încetineala femeii venea parcă în întâmpinarea mea, calmându-mă, izgonindu-mi spaimele întreținute de o abstinență îndelungată și ajutându-mă să mă regăsesc.

A răsunat din nou întrebarea:

— E cineva la cinci?

— Eee!

— Hai, fă, da’ ce faci tu acolo?

De data asta, fata aleasă de mine a răspuns cu o vulgaritate care mi-a amintit de întâia dimineață trăită în Fundătura Făurari.

Într-un târziu, s-a ridicat, s-a apropiat de mine și, sfidând orice regulă a bordelurilor, a început să mă dezbrace, cu blândețea și tandrețea marilor iubiri. Și eram amândoi la fel de triști și de singuri.

N-am întrebat-o cum o cheamă. Nici ea n-a fost curioasă să-mi afle numele. Am ieșit amândoi în întunericul rece al nopții. Știam că nu mă voi mai întoarce niciodată la ea. Și ea știa acest lucru. Ne supuneam unei legi nescrise. Eram amândoi conștienți că minutele trăite atât de intens și de frumos, pe canapeaua aceea puturoasă, nu se vor mai repeta nicicând.

De fapt, adevărata mea „înviere” acolo se produsese, la cinci, în camera aceea mirosind a acid fenic. Și străbătând noaptea, pentru a mă întoarce la culcușul meu de la picioarele tatei, îmi spuneam că n-am greșit când, în copilăria mea, am intuit în universul nefericit al fetelor din Cruce existența unui umanism greu descifrabil dinafară sa.

Așa, puțin câte puțin, am început să redescopăr „America” toamnei anului 1945.

AM FĂCUT OCHI MARI și am privit în jur: Bucureștiul îmi amintea de un soldat întors acasă dintr-un război lung și nimicitor. Era istovit, cu răni deschise pe trupul său vânjos și nemuritor. Zăcea vlăguit la o răspântie de drumuri.

BĂTEAM STRĂZILE BUCUREȘTIULUI. Fără contenire le băteam. Nu aveam voie să mă opresc. Căutam, mă căutam. Orașul care mă înfiase în 1933 îl aflam în acel noiembrie 1945, lovit de bombe, de sărăcie, de molimă. Străzi sumbre, care se pregăteau sau nu se pregăteau să intre într-o iarnă grea, prima iarnă de pace a continentului, a Terrei...

Străzile Gabroveni și Oituz, străzile magazinelor cu vânzare „en gros”, care aprovizionau toate magazinele ,.en detail” din țară, își schimbaseră structural înfățișarea. Cu rafturile goale arătau ca niște ogoare imense pustiite de stoluri de lăcuste. Totuși n-am avut nevoie de prea mult timp ca să înțeleg că mărfuri existau, că, de fapt, negoțul se mutase din prăvălii în ganguri, în cafenele dubioase sau mai puțin dubioase, că negustorii din provincie ce soseau în Capitală după marfă îi contactau pe misiți. Tradiționala armată a comisvoiajorilor dispăruse, lăsând locul unei alte categorii sociale, cea a intermediarilor. „Engrosistul” înălța din umeri a nefericire și declara dezolat: „Marfă? De unde? N-am nici un metru de stofă”, dar misitul, privind enigmatic în stânga și în dreapta, te întreba: „Stofă? De câți metri ai nevoie?”

Iarna bătea la ușă... prima iarnă a păcii. Trecuseră doar sase luni de când armatele Națiunilor Unite înălțaseră deasupra Reichului nazist stindardul VICTORIEI OMULUI, și foametea, mizeria, molima nu mai conteneau să ia cu asalt periferiile Capitalei, ușile truditorilor.

„Eternii” stăpâni ai bogățiilor țării înălțaseră în București, ca și în celelalte orașe ale țării, un nefast edificiu economic – Bursa neagră. Toate tranzacțiile se făceau la negru. De la cutia de chibrituri până la lingoul de aur. De la un pumn de mălai până la vagoanele de minereu. De la un kilogram de bojoc până la sute de capete de vite.

Sub „edificiul Bursei negre” se întindeau depozite clandestine de bunuri de larg consum. Până și Banca Națională a Brătienilor și liberalilor își transformase imensele subsoluri în depozite de mărfuri. Tânărul cititor al acestor pagini de carte ar putea să zâmbească neîncrezător. N-ar fi exclus să creadă că autorul încearcă „să-l ducă” în manieră literară... Reacția sa, oricum, o consider normală. Mecanismul economic al acelor zile a fost rareori pus în lumină. De obicei, pentru a explica epoca, se apelează la formula – sabotajul capitaliștilor și moșierilor. Așa e, într-adevăr, sabotajul venea din partea acestei clase, numai că îmbrăca forme concrete și variate, legale și ilegale.

La cârma țării se afla un guvern de concentrare democratică condus de dr. Petru Croza. O vreme, în guvern activau și miniștri și subsecretari de stat desemnați de partidele national-liberal și național-țărănist. Miniștrii partidului comunist propuseseră guvernului un vast program de reconstrucție a țării, susținut de toți oamenii muncii. Fățiș, un asemenea program nu putea fi respins. El însă, în ascuns, putea fi subminat, căci toate pârghiile economiei naționale se aflau încă în mâinile capitaliștilor, moșierilor, îmbogățiților de război și traficanților.

Nu sunt economist, dar am „studiat” aproape trei ani la „academia comercială” a lui Iulius Kohnfeld și câte ceva, de pe acele timpuri, tot am mai băgat la cap.

Muncitorii din fabrici și din uzine cereau de lucru. Patronii înălțau din umeri și declarau cu inocență: „Lucru?! De unde materii prime? Ca să le procurăm avem nevoie de mari împrumuturi.” Se adresau în consecință băncilor, inclusiv Băncii Naționale. Băncile nu le refuzau împrumuturile, în schimb le cereau nu polițe, ci gajuri. Industriașii, negustorii le ofereau cu plăcere, drept gaj, propriile lor depozite clandestine de mărfuri și materii prime, căci, odată intrate în „regimul gajurilor”, nimeni nu mai avea voie, „legal”, să se atingă de ele. Este interesant de urmărit circuitul împrumutului dobândit de un fabricant sau altul. În niciun caz nu era investit în scopul solicitat, ci folosit pentru a declanșa un alt mecanism, aparținând, de astă dată, bursei negre. Intrau de îndată în acțiune traficanții de valută sau de mărfuri. Aceștia, mânuind sumele provenite din împrumuturi, îi procurau patronului valută forte, care valută era apoi expediată, cu precădere, în Elveția, tot pe căi clandestine. Când bossul indica misiților să procure materii prime sau mărfuri de larg consum, acestea luau din nou drumul băncilor românești, căpătând statut juridic de gajuri, iar cu noile împrumuturi patronul trecea din nou să cumpere aur sau valută și așa mai departe. Pe aceste căi economice, specifice perioadei, capitaliștii atingeau trei obiective: depozit valutar în străinătate; în bănci, depozit de mărfuri, a căror valoare creștea de la o zi la alta; loveau cumplit în planul de reconstrucție a țării, adică sabotând, adică întreținând șomajul, inflația, mizeria. Acesta era, firește, etajul superior al edificiului, căci coborând treptele bursei negre, descopereai sabotajul acționând la scări variate. Jos, jos de tot, colcăiau răspânditorii de zvonuri... de perdele de fum, la adăpostul cărora se realizau marile și micile tranzacții.

Exista un Wall Street al Bucureștiului; se formase, după primul război mondial, în jurul Băncii Naționale.

Banca de scont... Banca de credit... Banca agricolă... Banca românească... Banca... Mai toate băncile erau controlate de neamul Brătienilor, de liderii mari și mijlocii ai partidului național-liberal. În spatele monumentalei clădiri a Băncii Naționale se înălța un alt palat monumental – Bursa (în prezent, adăpostește Biblioteca Centrală de Stat).

În noiembrie 1945, porțile Bursei, așa cum cereau legile economice ale acelei orânduiri, erau deschise. Jocul acțiunilor, la prima vedere, părea unul normal. Așa și trebuia să pară, căci dincolo de aparențe se ascundea sediul principal al bursei negre, sediul traficanților interni de valută, al contrabandiștilor, al escrocilor.

Cine mai privește astăzi în urmă, pentru a descifra acel capitol de istorie – numit care pe care – pentru a vedea în imagini concrete, pentru a afla cât de greu i-a fost proletariatului din România să răzbată către putere, s-o cucerească, s-o mențină, s-o consolideze, s-o transforme într-o bază de înaintare către viitor?

Poliției din acele vremuri i-a revenit sarcina de a lupta, pe frontul Bursei negre, împotriva armatei samsarilor, misiților, speculanților. Brigăzile S (Sabotaj) erau alcătuite, mai cu seamă, din tineri comuniști, muncitori și intelectuali, care visaseră orice, numai insigne și legitimații de comisari de poliție nu. Aceștia, ziua și noaptea, erau în primele rânduri. Înfruntările îmbrăcau forme variate, uneori hilare, alteori tragice.

Într-una din zile am asistat la o inedită „operație antisabotaj”. Cordoane de polițiști au înconjurat, de la o anumită distanță, zona Bursei, după care au trecut la legitimarea celor prinși în cerc. Pe buletinele de populație ale celor suspecți comisarii aplicau o ștampilă avertisment. „Găsit la bursa neagră”, reținerea suspectului urmând să se efectueze la razia următoare. Era, fără îndoială, o măsură infantilă, căci, traficantul, între două razii, putea să obțină, fără dificultate, un nou act de identitate. Totuși, la razia următoare, traficanții și-au golit buzunarele din vreme, abandonând pe unde apucau dolari, lire, pengoe, monede jubiliare, napoleoni, brichete de aur, obiecte de aur nemarcate. Unii au încercat să se mai fofileze, dar la „examenul” perchezițiilor corporale au „căzut” imediat.

De astă dată, recidiviștii erau ridicați și expediați în colonii de muncă. Un sistem legislativ pe cât de desuet, pe atât de precar, favoriza acțiunile speculanților. Îmi stăruie în minte o întâmplare. Un traficant de anvergură este arestat în zorii zilei, la prânz este eliberat pe cauțiune, iar în cursul serii îi telefonează de la Viena comisarului care-l cercetase, pentru a-și bate joc de el. Sabotorii și speculanții erau nu numai impertinenți, ci și cinici. Manufactura de tutun „Belvedere” producea zilnic 10–11 milioane de țigări, din care doar un milion era vândut oficial, prin debitanți. Restul țigărilor lua calea speculei. Contrabanda mărfurilor românești peste hotare era în floare. Un singur control făcut cu responsabilitate civică la un punct de frontieră a scos la iveală 140 000 kg sare, 1 milion de țigări, blănuri, medicamente... În luna aceea de grație, brutarii îți vindeau, pe sub mână, o pâine neagră cu 1 000 lei. Magazinele „Rutex” și „Velour”, deși aveau rafturile goale, făceau totuși dever vânzând un metru de stofă cu prețuri care variau între 200 000 lei și 1 000 000. La un control al Brigăzii „S”, au ieșit din toate nișele, camerele, closetele, baloturi de stofe în valoare de un miliard de lei.

Începuse să bântuie foametea, iar când ieșeau la iveală depozite de alimente, cu greu puteau împiedica autoritățile linșajul.

La jocul violent al speculei și sabotajului, se pretau nu numai patronii întreprinderilor sau negustorii mari și mici, ci și unii intelectuali. Un doctor își organizase un depozit de săpunuri de toaletă. Le cumpărase cu 250 de lei bucata și le vindea acum cu 2.500 lei. Un avocat intermedia vânzarea ciorapilor de mătase „Adesgo”.

Moșierii, bancherii, industriașii, negustorii și partidele lor istorice izbuteau să imprime inflației și sabotajului un ritm de creștere infernal. Cu o consecvență vecină cu desperarea, se urmărea demobilizarea maselor care ieșeau din ce în ce mai mult în stradă, ca să-și ceară dreptul la muncă și la un trai omenesc.

În acele zile cenușii de toamnă, cu brumă pe casele bucureștene, când băteam fără oprire străzile orașului, mitraliere instalate pe clădirea Ministerului de Interne au clănțănit, fără milă, din ordinul ministrului național-țărănist. Pe caldarâm, între palatul regal și statuia ecvestră a lui Carol I, au rămas trupurile ciuruite ale unor muncitori...

Toate acestea le-am trăit, le-am văzut cu ochii mei și, în mod bizar, le simțeam ca pe o prelungire nefirească a războiului.

Păduchii „lăsați la vatră” din mantalele soldățești trecuseră fără dificultăți în casele nevoiașilor – tifosul exantematic se întindea într-un tandem al groazei cu febra tifoidă și recurentă. Depozitele oficiale de medicamente deveniseră imperii ale păianjenilor. Medicamentele, vechi sau noi, se traficau intens, pe sub mână, la negru...

Rețin două întâmplări, ambele cutremurător de semnificative.

Prima:

Un importator din București pleacă în Suedia (toamna lui 1945), obține pentru țara sa un medicament nou, senzațional și în prezent – sulfamida. 2 000 de kg! Pe atunci, o cantitate uriașă. Spitalele militare mai erau încă pline de răniți. Dar odată ajuns în țară, importatorul – „patriot” începe o mare tranzacție cu statul român asupra prețului. Cerea să i se aprobe să vândă kilogramul de sulfamidă cu 162.000 de lei. Aceeași sulfamidă pe care el o cumpărase cu 13.000 lei kilogramul!

Nu, nu proletariatul a provocat, ci a fost provocat la o luptă grea, de clasă!

A doua întâmplare:

Mai apăruse pe piața românească, în acele zile postbelice, un medicament senzațional: penicilina! Îl traficau, mai ales, unii militari americani din Comisia aliată de control. Legenda în jurul binefăcătorului antibiotic creștea, se umfla, devenea miracolul-miracolelor... Te vindeca de orice, de blenoragie, dar și de bătrânețe... În noiembrie 1945, o fiolă de penicilină costa 600.000 lei.

Legenda că penicilina întinerește ajunsese și la urechea a doi bătrâni singuratici – soț și soție – care, în anii războiului, adunaseră ceva bani la ciorapi. Cum să nu dorească să ia viața de la capăt?! Și-au procurat miraculosul elixir – nu mai țin minte câte milioane de unități – și s-au supus unui tratament intens la domiciliu. În mai puțin de o săptămână, cei doi alergători după iluzii au căzut la pat, doborâți de o inexplicabilă tuberculoză galopantă și și-au dat sufletele la fel de galopant. (Prea multe cunoștințe despre antibiotice nici medicii noștri nu aveau). Enigma totuși a fost dezlegată. Injectarea abuzivă a penicilinei a dus la nimicirea unor anticorpi din organismul totuși sănătos al celor doi bătrâni, lăsând cale liberă și violentă barilului Koch.

Pe cartelă, puteai primi zilnic 300 gr de pâine, iar uneori mălai – 250 g. Și totuși, nava, a cărei cârmă se găsea în mâinile guvernului de la 6 martie 1945, înainta încet, dar cu multă siguranță, printre „icebergurile” epocii.

ACTELE DE BANDITISM ȘI DE TÂLHĂRIE se înmulțiseră brusc, terorizând Capitala. Noaptea, orașul era al răufăcătorilor și al petrecăreților. Bandiții îi atacau deopotrivă pe cei bogați, ca și pe cei săraci. Înavuțiții erau jefuiți în propriile lor locuințe, cei săraci pe la colțuri de stradă. Mulți rămâneau în plină stradă goi-pușcă. Orice obiect de îmbrăcăminte, oricât de prăpădit era, interesa, căci revânzarea îmbrăcămintei sau a încălțămintei recondiționate devenise un comerț înfloritor. Nu te întrebau cine ești, de unde vii și unde te duci. Te atacau din beznă, îți puneau revolverul sau șișul în coastă și te somau să te dezbraci. Orice țipăt, apel, ca de pildă: „Săriți, oameni buni!” devenea de prisos. Strada rămânea cufundată în beznă și pradă spaimei.

Oamenilor li se recomanda ca noaptea să meargă pe mijlocul drumului și nu pe trotuar. Din două motive: să nu fii atacat prin surprindere (Bucureștiul de altădată era bogat în ganguri); să-l vezi din vreme pe atacator, ca s-o poți rupe la fugă.

Existau, firește, și gardieni de noapte, dar care preferau să nu-și pună pielea în joc.

În ce mă privește, continuam să umblu și noaptea. Nu pentru că nu-mi era teamă, ci pentru că mă anima o curiozitate fără astâmpăr. Și-apoi, mai era ceva, mă întorsesem de pe front cu un „Walther”, un trofeu, un suvenir, și știam să-l folosesc destul de bine. Totuși, țineam seama și de acel sfat înțelept și mergeam mai totdeauna pe mijlocul drumului. Mergeam, ce-i drept, și cu revolverul pregătit de ripostă. O singură dată am ieșit fără el și am plătit scump actul meu de temeritate, căci am fost dezbrăcat de singura pălărie (recondiționată), de singurul pardesiu-palton (recondiționat), de singura haină (recondiționată). Îmi lăsaseră pantalonii, ghetele și cămașa cu cravată cu tot. Era iarnă (decembrie 1946) și li se făcuse, probabil, milă de mine. Mă prinseseră pe strada Sfinților, nu departe de sediul Comitetului de partid al Sectorului II Negru B, către care mă îndreptam, iar unii tovarăși, când m-au văzut prădat, au fost înclinați să interpreteze acest atac tâlhăresc ca pe unul politic (devenisem între timp activist de partid), dar am respins categoric dorința de a fi făcut martir. De fapt, pomenindu-mă singur față-n față cu atacatorul, eram și singurul în măsură să apreciez natura atacului.

În zilele și nopțile anilor 1945–1946, numele unui comisar al dreptății se găsea pe buzele tuturor – Eugen Alimănescu. În fruntea unei „echipe fulger”, răsărea prin surprindere acolo unde poposeau sau petreceau bandiții și, fără milă, descărca automatele în răufăcători. Cadavrele acestora rămâneau 24 de ore în plină stradă, onorate cu o pancardă pe care echipa fulger o aducea cu sine și pe care scria cu litere mari „TÂLHARI UCIȘI ÎN LUPTĂ CU POLIȚIA”. Eugen Alimănescu și curajoșii săi băieți băgaseră groaza în bandiții Bucureștiului și dăruiseră bucureștenilor un dram de siguranță. Accentuez un dram, căci pe măsură ce sabotajul economic și inflația înregistrau o creștere infernală, creștea și numărul răufăcătorilor.

N-AM DEVENIT TÂLHAR la drumul mare, deși dețineam un pistol cules de pe câmpul de luptă, care ar fi putut să-mi ușureze evoluția.

N-am devenit proxenet, deși amorul meu cu o fată din Cruce îmi oferise și această șansă...

N-am devenit negustor ambulant în Piața Unirii, cu tarabă de mărunțișuri, așa cum m-ar fi vrut maică-mea, în dorința ei sinceră de a mă vedea om la casa mea...

N-am devenit nici speculant de talie internațională pe itinerarul București-Budapesta-Viena și retur.

Nici de însurat nu m-am însurat, deși mi se oferiseră două partide „grase” (casă-masă-bani-preluarea din mers a unei afaceri prospere, ultima partidă fiind fiica unui negustor de fiare vechi și zdrențe, cu „sediul central” în Ploiești).

Am ales calea cea mai grea, calea luptei revoluționare... La începutul anului 1946, am fost primit în rândurile membrilor de partid de către Sectorul II Negru B. După ce anumiți tovarăși care mă știau de când eram de-o șchioapă, mi-au puricat „trecutul politic” pe toate părțile, mi-au înmânat, în sfârșit, un cartonaș dreptunghiular pe care scria cu majuscule „LIBERĂ TRECERE”, de fapt, carnetul de partid din anii aceia.