Ceasurile Sfantului Bartolomeu

I

Se arăta a fi un om simpatic, volubil, puțin senti­mental. Știa românește și nu se sfia săintre în vorbăcu cei doi români din compartiment. Bărbat la vreo patruzeci și cinci de ani, de staturăpotrivită, cu o fațăprelungă, brăzdatăde douăcute adânci în jurul unei guri cu buze subțiri, părea un mare admirator al peisajului.

— Frumusețile României sunt de neasemuit, spuse el, nu fărăun anume patetism în glas.

— Vorbiți foarte bine românește, observăun călă­tor care mai toatăvremea șezuse cufundat în lectura unei cărți.

— Nu prea, răspunse străinul cu modestie... Deși am trăit mulți ani în țara dumneavoastră... la Arad... pe când eram adolescent.

Lăsă, printre altele, săse înțeleagăcădescindea dintr-o familie bogată și cătaică-său, pe timpuri re­prezentantul unei societăți bancare din Occident, lo­cuise multăvreme la Arad, unde era cunoscut și ca pasionat vânător.

— Vâna prin Munții Semenicului... O, domnule, Banatul e un ținut foarte pitoresc... Sunt nespus de fericit căo să-mi revăd orașul adolescenței... vreau să și vânez.

Vorbea cuprins de o ușoarăemoție, ceea ce dădea accentului său străin un farmec aparte.

— Poate căo săurc în munți, la o vânătoare de mistreți, adăugăel. Fumați?

Nu așteptărăspunsul celorlalți. Scoase o tabacherăplată, de argint, pe care o deschise printr-o ușoarăapăsare și preciza: „Chesterfield”. Cei doi călători români nu-l refuzară, dar aproape în același timp în­tinseră și ei pachetele.

Străinul exclamă:

— Ah, ospitaliera țarăromânească! Luădin fiecare pachet câte o țigară. Ospitalitatea dum­neavoastrăe proverbială! Își aprinse o țigară „Favorit”, trase câteva fumuri și aprecie: Are o aromăplăcută.

Dupăun timp, trenul atinse punctul de frontierăCurtici. Călătorii își completarădeclarațiile de trecere pe teritoriul României. Vameșii își făcură și ei apa­riția. Treceau dintr-un compartiment în altul, sa­lutau respectuos călătorii și tot respectuos își îndepli­neau obligațiile statornicite prin lege. Străinul pre­zentăla control cele douăvalize. Le deschise, deși nimeni nu-i ceruse acest lucru. Vameșii însă îl sa­lutară și trecură în compartimentul următor.

— Ce control sumar, se mirăstrăinul, punându-și valizele la loc Nu măașteptam. Ieși pe culoar, pri­vind curios dupăvameși.

În sfârșit, controlul vamal se încheie. Trenului i se dădu plecarea. Străinul rămase la fereastră, ferme­cat de noutatea peisajului. Era o primăvarătârzie, verdele crud al ierbii și al frunzelor îi încânta privi­rea. Fuma mult, ofta și, asemenea unui copilandru, se uita bucuros dupăfiecare amănunt zărit în plin câmp sau prin gări.

Dupăo bucatăde vreme, un tovarășde comparti­ment îi atrase atenția căar trebui săse pregătească. „UrmeazăAradul!”Străinul tresări, mulțumi și începu să-și adune bagajul. Curând, trenul își încetini viteza, apoi opri. Străinul își luărămas bun de la cei cu care călătorise mai bine de douăsprezece ore îm­preună. I se urăvacanțăplăcută, succes deplin la vânătoarea de mistreți. Cineva îl ajutăla coborâre. De pe peron turistul mai aruncăo privire surâzătoare celor de la fereastră, dupăcare se îndreptăspre ie­șire. Un hamal își oferi serviciile, el însă îl refuzăpoliticos.

Se opri în fata gării, lăsăvalizele din mână și, tul­burat, încercăsăcuprindătotul dintr-o căutătură —cerul senin, turnurile vechilor clădiri, țigla coloratăa acoperișurilor, forfota călătorilor care soseau ori plecau. Broboane de sudoare îi năpădirăfruntea brăz­datăde cute energice. Apoi, vrând parcăsă-și curme propria-i nostalgie, apucăbrusc valizele și se îndreptăspre primul taxi ieșit în cale.

— La hotel „Continental”, te rog!

Șoferul făcu un semn din cap căa înțeles și apăsăpe accelerator. Împins de o nestăpânităcuriozitate, străinul privea înfrigurat când în stânga, când în dreapta drumului.

— N-ați mai fost de mult pe la Arad? întrebă șo­ferul care observase prin oglinda retrovizoare neli­niștea atât de caracteristicăunor vizitatori.

— Ce schimbat e orașul! exclamăpasagerul. E foarte schimbat.

— Da, da, confirmă șoferul. Ar fi vrut sămai adauge ceva, însă în aceeași clipămașina opri în fața hotelului.

— O, am și ajuns! constatăstrăinul cu tristețe și oftă.

Șoferul îi deschise portiera, îl ajutăsăcoboare, să-și ducăvalizele, primi un bacșișgras, mulțumi și plecă.

La intrare, fu întâmpinat de către directorul hote­lului, care îl întrebă în germană:

— Domnul Bartolomeu Grieg?

— Eu sunt, răspunse străinul în românește.

— Fiți binevenit, îi urăhotelierul. Văașteptam. Știți românește?

— Cum sănu, am locuit cândva în orașul dumnea­voastră... Domnul Grieg îi întinse pașaportul.

— ...Am reținut pentru dumneavoastrăcamera 15, la etajul întâi. Doriți s-o vedeți mai întâi?

Domnul Bartolomeu Grieg lăsăbucuros valizele la recepție și-și urmăgazda —un bărbat scund, roto­fei și cu o chelie acoperităde câteva fire cărunte.

Politicos din cale-afară, hotelierul îi prezentăca­mera rezervată:

— În hotelul nostru văputeți bucura de tot con­fortul... iatăvestibulul... În dreapta aveți baia... Fe­restrele camerei dau spre Mureș.

Străinul, cu aceeași privire pierdutăparcă în adâncul amintirilor, cercetă încântat mobilierul, camera. Nu-și ascunse mulțumirea:

— Îmi place! Rămân aici.

— Conducerea hotelului vădorește vacanțăplă­cută.

Rotofeiul îi aruncăstrăinului un surâs profesional și, retrăgându-se, se înclinăspunând:

— O săvătrimit imediat valizele!

Dupăplecarea hotelierului, Bartolomeu deschise fereastra. O boare răcoroasăumfla perdeaua pu­foasă. Își scoase haina și rămase în vestă. Simți boa­rea înfiorându-i trupul înfierbmtat. Se întinse, oa­sele îi trosnirăsec, căscă și privi satisfăcut în juru-i.

Cineva bătu la ușă. Un băiat îi aduse bagajul.

Truda băiatului fu răsplătităcu o bancnotăde cinci lei. Apoi își desfăcu valizele; trecu în baie, își făcu un dușrece, reveni în cameră, lăsăstorurile de lăfereastră și plonja ștrengărește în patul moale și odihnitor.

II

După-amiăză, în jurul orei 17, hotelierul îl văzu pe domnul Bartolomeu Grieg ieșind nemulțumit de la braseria hotelului. Se grăbi, deci, să-l întrebe:

— Domnule Grieg, văvăd indispus... V-au ne­mulțumit cumva serviciile noastre?

— O, nu! se grăbi Grieg să-l liniștească... Hotelul dumneavoastrăeste excelent... Surâse necăjit, iar cu­tele din jurul gurii i se adâncirăputernic. Mi s-a întâmplat un accident A! Nu văsperiați! Nu-i prea grav. Domnul Grieg întinse mâna stângă și-și aratăceasul, un „Atlantic”de aur. L-am lovit, pesemne, și l-am stricat. Mai mult din obișnuințăduse ceasul la ureche, închipuindu-și că, prin cine știe ce mi­nune, și-ar fi reluat tic-tac-ul. Nu mai merge. A stat.

— Da, păcat! îl compătimi rotofeiul. Dar nimic mai simplu, îl veți da la reparat.

— Îmi puteți recomanda un ceasornicar de încre­dere?

— Cum sănu, chiar pe strada noastră... strada Republicii, se găsesc douăcooperative.

— Nu m-ați înțeles, zise străinul, eu am întrebat de un ceasornicar.

— Am înțeles bine, zâmbi hotelierul condescen­dent. La noi, ceasornicarii sunt organizați în coope­rative.

— În cooperative?! murmurăstrăinul cu un aer dezamăgit. Nu văsupărați... credeți căpot săam... Știți, e de aur... Grieg întinse din nou mâna stângă și-și arătăceasul...

— O, puteți săaveți încredere! Dacădoriți, avem și un particular... unul Romoșan, pe strada T... nr. 51. Știți unde vine... eu unul însănu vi l-așrecomanda. Apelați la serviciile cooperativelor, insistăel cu o intonație care amintea de vocea crainicilor de la radio.

— Vămulțumesc...

— La dispoziția dumneavoastră, domnule Grieg... Rotofeiul se înclină și zâmbi serviabil.

Străinul își mai duse o datăceasul la ureche și părăsi hotelul vădit indispus.

În stradă, rămase o clipălocului, descumpănit. Apoi, ca și când și-ar fi amintit de un anume lucru, o porni mai departe, spre centrul orașului. Soarele asfințea; umbre uriașe se întindeau peste oraș, învăluindu-l. Pășea fărăgrabă, prudent parcă; în răs­timpuri se oprea, se uita melancolic în juru-i, asaltat, fără îndoială, de aduceri aminte. Poate de aceea nu observăpe tânăra femeie în albastru care se luase dupăel, înregistrându-i fiece mișcare.

Clădirile din centrul orașului i se păruserădom­nului Bartolormeu Grieg neschimbate. Doar magazi­nele, firmele aveau altă înfățișare, necunoscutăde el pânăatunci. Îl uimeau animația străzii, buna dispozi­ție a trecătorilor. Dupăun timp, descoperi vitrina unui magazin de ceasuri și se opri în dreptul ei. Cercetăcurios și cu luare-aminte mărcile, prețurile, apoi își duse propriul ceas la ureche: nu, tot nu funcționa. Ceva mai târziu, femeia în albastru îl văzu dând târcoale unei cooperative de ceasornicari. Barto­lormeu Grieg intenționa chiar săintre, dar se răzgândi. Urmăritoarea sa nu avea cum săbănuiascăcăel, în clipa aceea, își amintise adresa ceasornicarului parti­cular. Bartolomeu Grieg știa unde se găsește strada T. O porni într-acolo, cu același pas rar și elastic. Descoperi curând firma atelierului — mică, cenușie, pictata cu litere negre. Citi de departe: „Ceasornicărie D. Romoșan”. Trecu apoi nehotărât prin fața atelierului, însădupăcâțiva pași făcu cale-ntoarsă, atras parcăde vitrina mizerăa dughenei. Cercetăcu un disprețjustificat ceasurile vechi, demodate, care arătau ore deosebite. Prin geamul prăfuit al vitrinei îl zări și pe stăpânul ceasornicăriei. Stătea la măsuța sa de lucru și, cu o lupăprinsăde ochiul drept, meșterea ceva la un cesuleț. Era sin­gur în atelier. Domnul Bartolomeu se hotărî, în sfârșit, săintre. Numai atunci își dădu seama cât de în­tunecos și de sărăcăcios era atelierul și o inexplicabilăsenzație de îngrijorare puse stăpânire pe el. Ceasor­nicarul își înălțăcapul, lăsăsă-i cadălupa și se ridicăsă-și întâmpine clientul.

— Cu ce văputem fi de folos?

Ceasornicarul părea săfie mult mai în vârstădecât acest turist străin, rătăcit în atelierul său; poate din pricina chipului său brăzdat de riduri sau, poate, din pricina părului cărunt și rar. Avea însăo privire care-l întinerea, o privire puțin vicleană, puțin ștren­gărească. Și, ciudat, întâlnindu-i ochii, Bartolomeu Grieg simți cum unda aceea de îngrijorare i se ri­sipește.

Nu răspunse imediat la întrebarea meseriașului. Cu mișcări calme, își scoase ceasul și-l puse pe tej­ghea.

— Mi s-a stricat!

Niște degete lungi, uscate și febrile, apucarăcea­sul de aur.

— Ehei! Ce piesărară! „Atlantic”! De aur! Ul­timul tip, nu-i așa? De mult n-am mai ținut în mânăo asemenea piesă! mărturisi sincer emoționat.

— L-am stricat, nu-mi dau seama cum, îi explicădomnul Bartolomeu.

Ochii mici și curioși ai ceasornicarului îl disecarăcu un interes aparte. Pesemne se străduia sădeter­mine acea legăturăintimă între valoarea ceasului și personalitatea neașteptatului său client. „Cum de-și putea permite săstrice un ceas atât de valoros? Și dintr-o dată ținuta și distincția vizitatorului îl im­presionarăplăcut. Spuse:

— Așfi nespus de măgulit să-l pot repara. Mâinile uscățive și foarte îndemânatice ale meșterului se apucarămecanic de lucru; dupăce înlăturăcapacul, nu-și putu stăpâni o exclamație de uluire:

— O, ce minune de mecanism! Câtăfinețe, dom­nule! O adevărata bijuterie.

Cercetă îndelung, cu ajutorul lupei, piesele fine ale ceasului de aur, pietrele sale minuscule. În cele din urmă, spuse cu o adâncămâhnire:

— L-ați forțat... Ați forțat arcul, domnule... Lăsăsă-i cadălupa și-și privi clientul cu o vădităpărere de rău. Nu pot săvăfiu de folos. N-am piese de schimb la valoarea ceasului.

— Păcat, oftăBartolomeu dupăo scurtătăcere. Îmi pare tare rău! Știți, sunt în trecere prin țara dumneavoastră, prin Arad, și vă închipuiți ce în­seamnăpentru mine săam un ceas.

Ceasornicarul mai admirăun timp mecanismul ceasului, apoi îl înapoie turistului.

— La noi nu se mai găsesc de mult ceasuri „Atlan­tic”... Dacădoriți, văpot pune, provizoriu, un arc, iar când o săajungeți acasă, o să-l înlocuiți.

Domnul Grieg se posomorî de-a binelea. Capul îi căzu în piept, sprâncenele i se adunarăla rădăcina nasului.

— Nu poți procura piese de schimb?

— Regret, domnule, nu pot.

— Hm! mare ghinion, suspinăel. Cât valorează în România ceasul ăsta?

— Nu cumva vreți să-l vindeți? se interesăRomoșan, tulburat. Bruse, licărul din adâncul ochilor săi mici începu săsclipească, de parcăar fi izbutit săintercepteze niște tainice semnale.

— Nu, domnule, cum o să-l vând?! Am întrebat doar așa, cât valorează... Dupăun timp de gândire, ceasornicarul răspunse:

— O mie opt sute de lei.

— Numai atât?! exclamăBartolomeu Grieg, descrețindu-și sprâncenele.

Romoșan păru puțin încurcat, înălțădin umeri ca și când ar fi vrut săse scuze căvaloarea obiectului în discuție se ridica doar la 1800 de lei.

În timp ce-și prindea la mânăceasul, străinul oftăiar și dădu trist din cap; evident, ceva îl nemulțu­mea sau nu-i convenea. Se uită în stradă: femeia în albastru care se oprise pentru o clipă în fața vitrinei izbutise la vreme săse facănevăzută.

— Cât vădatorez? întrebăel, arătându-se gata săplăteascăoricât i s-ar cere.

— Nimic, domnule!

— Atunci... la revedere și vămulțumesc pentru amabilitate...

— La revedere, domnule!

În dreptul ușii, Bartolomeu Grieg se răzgândi și nu mai apăsăclanța.

— Săzicem căm-așhotărî să-l vând... S-ar găsi oare cineva sămi-l cumpere?

— Cum săvăspun?! întrebarea îl luase prin sur­prindere. Vreți chiar să-l vindeți?

Bartolomeu reveni în dreptul ceasornicarului, la tejghea.

— S-ar găsi vreun client? stărui străinul. Romoșan, mai mult din obișnuință, se uită în di­recția vitrinei. Văzu strada... trecătorii...

— La noi, cum săvăexplic... Glasul meseriașului i se păru străinului gâtuit de frică, de o neliniște lăun­trică. Știți, e cam primejdios... Ceasul e de aur... Tra­fic... Totuși așputea săcaut... să încerc... Ați obține pe el...

— Cât? luăstrăinul înainte.

— Să-l mai văd o dată, propuse Romoșan cu ceva mai multă îndrăzneală, întinzând mâna dupăceas.

Domnul Bartolomeu Grieg ezităsăi-l dea. În cele din urmă, și-l scoase de la mână. Ceasornicarul îl cercetădin nou, apoi zise:

— Așa cum v-am mai spus: o mie opt sute de lei! Bartolomeu nu răspunse imediat. Deveni brusc prevăzător și nu-și mai lua ociiii de la ușă.

— Și dacăați pune un arc nou, cât m-ar costa?

— 80 de lei, răspunse ceasornicarul prompt, dar și dezamăgit de terminarea discuției. Mâine după-masă, la orele cinci, îl puteți ridica gata reparat.

— Îmi dau seama căe mai bine să-mi puneți un arc, se hotărî străinul. Nu știu... o sămămai gândesc. De lăsat însă îl las... Pânămâine o săvăgândiți și dumneavoastră.

Un licăr de speranțăse aprinse în ochii ceasor­nicarului.

— Să știți cărisc...

— Ce vreți săspuneți? își arătădomnul Grieg ne­dumerirea.

— Știți... la noi... așa cum am mai spus... ceasul e de aur, nu avem voie săvindem, iar eu nu sunt decât un biet ceasornicar particular.

— Aha, înțeleg, mărturisi Bartolomeu Grieg, atunci și eu risc, nu-i așa? De aceea poate e mai bine săne mai gândim... Îl las. Îmi dați vreun bon de primire?

— Desigur, se grăbi Romoșan să-l încredințeze. Fărăchitanțănici eu nu l-așprimi în lucru. Scoase la ivealăun chitanțier, se interesăde numele clientu­lui și completătoate datele necesare

— Pe mâine, deci? mai întrebăo datăGrieg, dupăce ascunse chitanța în portofel.

— La ora cinci după-amiază.

— Mulțumesc.

— La revedere,

— La revedere, domnule Grieg.

Un amurg blând, îmbietor la plimbări solitare, la aduceri aminte. Mulțumit că-și dădusa ceasul la re­parat, Bartolomeu Grieg o porni agale spre Mureș. O vreme urmări dus pe gânduri valurile tulburi ale râului. Ceva mai târziu își aminti că în Arad mai avea o cunoștințăde demult. Se uităla ceas. Negăsindu-l la locul său, zâmbi. O porni iarăși agale, lăsând în urmăMureșul. Se întunecase de-a binelea, când nimeri pe niște străzi lăturalnice. În jurul orei 21 se opri în dreptul unei curți. Scrutăatent strada pustie. Nu găsi nici un semn care ar fi putut să-l îngrijoreze. Până și casa din fundul curții părea pustie. Domnul Bartolomeu Grieg deschise poarta și intră în curte. Cineva totuși îl văzuse —femeia în albastru.

III

A doua zi, la ora fixatăde ceasornicar, domnul Bartolomeu Grieg se prezentăsă-și scoatăceasul de la reparat. Punctualitatea străinului îl uimi pe dom­nul Romoșan (o pendulăenormă și demodată, aflată în fundul atelierului, ajunsese doar la a treia bătaie când ușa se deschise) și, de aceea, îl întâmpinăcu un deosebit respect.

— Bunăziua, domnule Grieg! E cinci fix. (în aceeași clipă, se auzi a cincea bătaie a pendulei.) Clienții mei, de obicei, nu sunt atât de paroliști.

Grieg nu dădu nici o atenție celor spuse de ceasor­nicar și, fărăsă-și ascundăneliniștea, se interesă.

— Ei, e gata?

— Vai de mine, se apărăceasornicarul, am fost și suntem o firmăserioasă! Se aplecă și scoase de sub tejghea o casetăde metal tip „Ficher”pe care seara, dupălăsarea lucrului, nu o lăsa în atelier, ci o lua cu sine acasă. O deschise sub ochii străinului. În afara de ceasul de aur, caseta nu mai conținea nici o altăvaloare.

— I-am pus un arc extra! se lăudăceasornicarul. Cel mai bun pe care-l mai aveam prin micile mele rezerve.

Domnul Bartolomeu Grieg luăceasul și-l duse la ureche. Închise ochii și ascultăun timp tic-tac-ul mecanismului. Deschise ochii și-l privi pe ceasornicar cu recunoștință.

— În privința calității, fiți fărăgrijă, îl asigurădomnul Romoșan, am făcut o treabăbună...

— O, nu mă îndoiesc, surâse străinul. De altfel, la un pahar de whisky mi-am amintit de dumneavoas­tră... Înainte de război ați avut în centru o mare ceasornicărie, nu-i așa? Dacănu mă înșel și tatăl dumneavoastrătot ceasornicar a fost...

— Exact... foarte exact, domnule Grieg. Firma noastrăe foarte veche. Un străbunic de-al meu a fost furnizorul Curții Imperiale din Viena. Firma și arta meseriei s-au transmis din tată-n fiu, rosti ceasorni­carul cu un ton dramatic și copleșit parcăde onoarea propriei familii. Își înălțăsemețprivirile și, umflându-și pieptul slab, continuăcu același ton grav: Am vrut săpăstrez firma, onoarea ei, de aceea am refu­zat săintru în cooperativă... SlavăDomnului, o scot la capăt. Mai sunt clienți care mă știu și mămai caută.

Pe chipul străinului se ivise o expresie de compă­timire, semn cămărturisirile ceasornicarului îl mișcaseră. Oftă și, ca sărisipeascăatmosfera apăsătoare care se lăsase, zise:

— Sunt convins cămi l-ați reparat bine. Duse din nou ceasul la ureche, apoi, fărănici o legăturăcu fraza anterioară, urmă: îmi dați douămii de lei pe el?

Ceasornicarul surâse stingher; întrebarea directăa clientului îl intimidase, îl făcuse săroșească.

— Văd căvăpricepeți la negustorie, îl măguli Romoșan.

— Puțin, acolo... răspunse domnul Grieg, cu o mo­destie care, de fapt, nu voia săinfirme aprecierea ceasornicarului, ci dimpotrivă.

— Nu pot săvădau mai mult de 1 800 lei... Nu-l iau pentru mine, ci ca să-l vând... Un ban mai trebuie săcâștig și eu, nu-i așa?

— Douămii! rosti străinul sentențios.

— O mie opt sute, se încăpățânădomnul Romoșan.

Apoi, târguiala se transformă într-un joc plăcut, căci cei doi de fapt se învoiserăde mult asupra prețului.

— O fac pentru căam nevoie de bani, mărturisi domnul Grieg, în cele din urmă. Vreau săcălătoresc prin țară, mai am și niște rude sărace, n-așvrea săstau pe capul lor...

În vremea asta, ceasornicarul se apucăsă-i numere sutele. Străinul numără și el în gând. Optsprezece bucăți. Domnul Grieg întinse ceasul, luăbancnotele, le rândui frumos într-un portofel.

— La revedere, domnule Romoșan, zise întinzându-i mâna, fără însăa părăsi atelierul. Rămase lo­cului, privind fix în ochii bucuroși ai ceasornicarului.

— V-ați răzgândit cumva? întrebăRomoșan ne­liniștit. Dacădoriți, vă înapoiez ceasul.

Domnul Grieg dădu din cap în semn cănu. Dupăo scurtăgândire, îi răspunse:

— Abia acum, domnule Romoșan, îmi dau seama căpot săam încredere în dumneavoastră. De altfel, și prietenii mei din orașn-au avut pentru dumneata decât cuvinte de laudă.

Tăcu brusc, măsurându-l de astădatăpe ceasorni­car cu niște ochi mici și severi, de parcăar fi vrut dintr-o datăsăconstate efectul cuvintelor sale. Părea satisfăcut de ceea ce izbutise săconstate în privirile interlocutorului. Se aplecăușor peste tejghea și-l în­trebă în șoaptă:

— V-ar interesa 50 de ceasuri „Omega”, ulti­mul tip?

Fărăsămai aștepte vreun răspuns, Grieg scoase din buzunarul de la vestăo mostră.

— Cincizeci de ceasuri?! exclamăceasornicarul, abia auzit. Brusc, păli. Clipi des din pleoape, ca și când în felul acesta ar fi putut să-și risipeascăteama ce pusese stăpânire pe întreaga sa ființă. Se uită în­grozit afară și, zărind strada pustie, se mai liniști un pic. Totuși, copleșit de cele auzite, exclamădin nou:

— Cincizeci de bucăți!

— Exact!

— O avere, spuse ceasornicarul înghițind un nod.

— Nu zic nu.

Domnul Grieg nu-l slăbea din ochi. Fărăvoia sa, în colțul gurii îi răsări un surâs ironic. Teama dom­nului Romoșan îl amuza.

— Am nevoie de bani... le dau ieftin, conchise el.

Înainte de a pune mâna pe mostră, ceasornicarul mai aruncăo privire în stradă. Văzu la vitrinăo fe­meie blondă, într-o roche grena, dar care se înde­părtăimediat. Ceasul era nou, modern. Marca, nici vorbă, foarte cunoscută. Romoșan îl studie pe toate părțile cu o vădităplăcere profesională. Dădea din cap: „Da, ăsta e ceas!”Oftă: „Ehei, dacăașavea bani!” Și iarăși zise, uluit:

— Cincizeci de bucăți!...

— Să știți căle dau pe un prețconvenabil.

— Nu, nu... ÎncercăRomoșan săreziste ispitei. Totuși, când domnul Grieg vru sa ia mostra înapoi, ceasornicarul nu i-o dădu: voia s-o mai privească.

— Văd căvăeste teama, constatădomnul Grieg, cu un ușor dispreț în vorbire. Îmi închipuiam căafacerea pe care v-o propun o săvăintereseze. Nu vreau săforțez lucrurile, săvăpricinuiesc necazuri... Îmi închipuiam că, în felul ăsta, văofer și dumnea­voastrăprilejul unui câștig frumos... Aha, da, cum de nu mi-am dat seama, poate vă închipuiți căaveți de a face cu altcineva și nu cu un turist străin...

Și fărăca ceasornicarul să-i fi cerut, domnul Bartolomeu, zâmbind înțelegător, își arătăpașaportul, frunzărindu-i paginile pe sub privirile perplexe ale lui Romoșan. Dupănumărul ștampilelor se vedea căposesorul pașaportului străbătuse lumea în lung și în lat.

— Cincizeci de bucăți! oftăiarăși Romoșan, O avere! Săvăspun drept, cu greu am reușit săadun cei 1800 de lei, darmite... Nu, domnule, nu mai sunt Romoșan cel de altădată. Sunt sărac, domnule, recunoscu el cu o adâncăamărăciune.

Se lăsăo tăcere grea, cronometratăde bătăile surde ale ceasurilor din atelier. Domnul Grieg îl privea acum pe Romoșan —cândva cel mai bogat ceasorni­car din Arad — cu o compătimire rece și dojenitoare: „N-ai știut săte zbați, și uite, domnule, unde ai ajuns!”. În cele din urmă, sparse tăcerea propunând:

— Atunci poate cămăputeți ajuta săgăsesc un amator. Pe cineva care are bani și ar vrea să-i bage în marfă. Ați putea și dumneavoastrăcâștiga ceva la afacerea asta... Un comision, cum se obișnuiește în­tre noi, oamenii de afaceri. Și cum se obișnuia și pe vremuri...

— Nu, nu cred căs-ar găsi cineva care săvrea să-și bage banii în ceasuri. Totuși, împins pesemne de o curiozitate profesională, Romoșan apucăauto­mat mostra, îi desfăcu capacul și-l cercetă. Nu-și putu stăpâni un nou oftat: „Ce marfă, domnule! Ce marfă!”

Bartolomeu Grieg îl lăsăsăstudieze în voie meca­nismul: sesiza ușor frământările ceasornicarului; afacerea propusă îl speria, dar, în același timp, îl și atrăgea.

— Domnule Romoșan, vorbi iar stăpânul celor cincizeci de ceasuri, nu văcer acuma nici un răs­puns. N-ar fi serios din partea mea. Iată, vălas ceasul. Am o mare încredere în dumneavoastră. Poate că într-o zi, două, găsiți pe cineva cu bani, care pre­feră în locul banilor sădeținăceasuri... Ce ziceți?

— Nu, nu, e foarte dificil! se împotrivi Romoșan. Totuși, nu era greu de ghicit căpropunerea străinu­lui îl tenta.

— De ce sădați cu piciorul unei posibilități reale de a câștiga un comision substanțial? În cazul de față, suntem doi negustori. De exemplu, știu căla ceasul meu veți realiza un câștig net de cinci sute de lei (Romoșan tresări și se uităpiezișla străin), dar nu-mi pare rău. Și eu, vânzând ceasul, am reali­zat același câștig. Ce ziceți, domnule Romoșan, ac­ceptați propunerea mea?

Ceasornicarul dădu din cap aprobator, întrebând:

— Prețul?!

— Știam căo săvă învoiți, mărturisi Grieg sa­tisfăcut.

— Prețul?...

Romoșan își recăpătase brusc calmul său fi­resc: senzația fricii i se risipi. I se propunea o afacere avantajoasă, nu mai vedea de ce ar respinge-o.

— Condițiile sunt foarte avantajoase. Am mare ne­voie de bani...

— Și eu, recunoscu ceasornicarul. Prețul?

— Sunt cincizeci de ceasuri noi... Cer pentru ele 25 000 de lei... Nici mai mult, nici mai puțin...

Romoșan își stăpâni cu greu uluirea: de mult, de mult de tot nu mai auzise de un asemenea chilipir. Dacăar fi avut banii, ar fi încheiat pe loc afa­cerea...

— Ce obțineți peste, văinteresează, îl ademeni străinul în continuare. Când sătrec pe la dumnea­voastră? Aștrece peste trei zile. Ce părere aveți?

Ceasornicarul acceptăpropunerea.

— Iar dacăaveți nevoie de mine, măgăsiți în fie­care zi, la orele 14, la „Terasa Mureș”. Iau masa acolo... La revedere, domnule Romoșan.

— La revedere, domnule Grieg...

Bartolomeu Grieg ieși și se pierdu printre trecă­tori. Nici de data asta nu descoperise căera urmărit îndeaproape de o femeie blondă, îmbrăcată în ziua aceea cu o rochie grena.