Crima de la 217

I. Victima – domnul Gabriel Roche

La ora 23,30, una dintre cameristele de serviciu ale hotelului fu chemată la camera 220. Străbătând corido­rul – pustiu la ceasul acela de noapte – observă că ușa camerei 217 era deschisă, dar nu acordă acestui fapt nici o importanță. Puțin mai târziu însă, făcând cale întoarsă, constată intrigată că ușa rămăsese în continuare des­chisă. Se apropie. Raza palidă a unui lampadar aflat în dormitor se furișa în vestibul abia luminându-l. Came­rista ciocăni în ușă și, pentru că nu primi nici un răspuns, îndrăzni să înainteze. După câțiva pași, se opri brusc. Simți fiori reci de spaimă furnicându-i șira spinării. Vru să țipe, dar se stăpâni la vreme. Cu prețul unui efort dureros, se smulse din încremenire și alergă să anunțe la direcție că domnul Gabriel Roche, de la 217, zăcea mort...

II. Vocea de la telefon

Căpitanul de securitate Lucian se ridică de la birou și se îndreptă spre colțul încăperii unde, pe o măsuță, se gă­sea o cană cu apă rece.

— Dragă Frunză, nu-mi place de loc afacerea asta, zise înainte de a goli paharul.

— Asta o spui de fiecare dată când ni se încredin­țează un dosar nou, îi aminti Frunză. Dacă asupra mor­tului nu s-ar fi găsit câteva microfilme deloc lipsite de interes, Inspectoratul de miliție și-ar fi păstrat dosarul, așa însă ni l-a transmis nouă, ieri, la ora 18.

Lucian râse stăpânit, își potoli setea și, fără a se clinti din loc, continuă:

— Gabriel Roche!... Amator de antichități, de icoane pe sticlă! Mort în chip misterios... Vorbea și se uita la pahar, de parcă ar fi ținut în mână craniul lui Yorik. Vezi, Frunză, se întoarce omu’ din concediu și, în loc să fie întâmpinat cu flori, i se pune în brațe un dosar. Iar tu taci... te-a lovit muțenia...

Frunză își încrucișă brațele, surâzând condescendent:

— Te informez că Gabriel Roche a murit otrăvit.

— Asta o știu, ripostă Lucian îndreptându-se, în sfârșit, spre biroul său.

— Cianură de potasiu strecurată în gin; băutura n-a comandat-o de la barul hotelului. Avea în cameră pro­pria sa sticlă.

— Și asta o știu... din dosar.

— Atunci, ce mai vrei de la mine? reacționă Frunză fără supărare.

Lucian luă dosarul de pe birou, îi admiră coperta ca pe o ilustrată, după care, aruncându-i prietenului său o privire ștrengărească, îi răspunse:

— Ce vreau de la tine? Un lucru foarte simplu. Să-mi dai adresa asasinului!

— Ei, aici e aici! Ți-aș da-o, dar încă nu știu dacă locuiește în hotel sau în afara sa. Încă nu știu dacă asa­sinul e un străin sau un bucureștean.

— A băut cu o femeie... Găsește-o!

— Aș fi descoperit-o, dacă pe firul de păr cules de pe cel de-al doilea fotoliu din camera victimei ar fi fost scrisă, ca pe o carte de vizită, adresa ei. Știu doar atât – femeia cu care Gabriel Roche a băut gin, la lumina discretă a lămpii, nu e blondă, ci brunetă și că, așa cum ne dezvăluie analizele de laborator, a devenit blondă datorită șamponului „l’Oréal”.

Lucian lăsă dosarul și se răsuci spre Frunză. Fața sa bronzată de soare se destinse într-un râs larg, priete­nesc.

— Bine, bine, ai însă și amprentele ei de pe pahar, apoi urmele de ruj. Tot de pe pahar. Ești bogat, dragă Frunză.

— Bogat? Aș! Numai trecând prin holul hotelului, am numărat dintr-un foc opt femei blonde. Cei doi, con­tinuă Frunză, ca pentru sine, au șezut în fotolii iar între ei era o măsuță. Victima a turnat ginul în pahare – le-a folosit pe cele din inventarul camerei. Au băut. Pre­supun că femeia a așteptat momentul potrivit să-i stre­coare granula de otravă, a izbutit, apoi a dispărut.

— Așadar, crimă cu premeditare? îl întrebă Lucian cu voce gravă. Atunci cum îți explici că asasinul, premeditând fapta, a fugit din cameră lăsând ușa deschisă? Mai întotdeauna premeditarea îi acordă infractorului calm și siguranță în mișcări... Și-a studiat nu numai săvârșirea faptei, ci și acțiunile ulterioare.

— Nu uita că-i vorba de o femeie, îi atrase Frunză atenția și-i ceru îngăduința să-și aprindă o țigară. Nu că femeile ar fi inapte pentru acte premeditate, dar sunt, de obicei, ceva mai emotive. Își aprinse țigara și începu să se plimbe prin cabinet. Nu ar fi exclus ca, în ultima clipă, gestul s-o fi înspăimântat și să fugă de la locul crimei uitând ușa deschisă.

— Și cum așa, să n-o fi zărit nimeni?

— Nimeni, judecând după piesele dosarului.

— Să se fi refugiat oare într-una din camerele ve­cine?

— N-ar fi exclus, cu o singură condiție – existența unui complice, căci camerele de pe culoarul respectiv, dintr-o simplă coincidență, sunt toate ocupate de bărbați... sau cine știe, ștergând putina, să fi avut și norocul de a nu fi fost zărită. Hotelul e mare, mai cu seamă acum, după ce s-a construit aripa nouă.

Tăcură. Frunză se opri lângă fereastră și, fără să vrea, urmări circulația de pe stradă. Lucian răsfoi paginile dosarului. După un timp, zise gânditor:

— Gabriel Roche, 57 de ani! Amator de icoane pe sticlă... și de obiective militare. Vezi microfilmele! Cum o fi arătând femeia cu care, la lumina intimă a lampada­rului, și-a băut otrava?

Răspunsul lui Frunză veni prompt:

— Tânără, chiar mult mai tânără decât el... Normal așa ar fi. Nu crezi? Pentru un bărbat de vârsta colecționaru­lui de antichități...

— Izbutise oare să achiziționeze ceva? întrebă Lu­cian frecându-și în neștire bărbia.

— S-au găsit în cameră două icoane cumpărate în aceeași zi de la o „Consignație”.

— N-ar fi rău să ne interesăm la magazinul respec­tiv dacă Gabriel Roche a fost însoțit de vreo persoană. Pe urmă, ar mai trebui să ne interesăm dacă la hotel au mai tras și alți colecționari de antichități... din aceeași țară cu Roche...

— Bună idee, zâmbi Frunză, se vede că ți-a priit con­cediul.

Convorbirea le fu întreruptă de zbârnâitul telefonului. Lucian ridică receptorul. Ascultă o clipă, apoi, acoperind cu palma microfonul, i se adresă lui Frunză pe un ton glumeț:

— Ți-ai făcut de cap în lipsa mea. Au început să te caute femeile la slujbă.

— Ce să-i faci! Am succes, se umflă Frunză în pene, luând receptorul din mâna lui Lucian. După primele cu­vinte, pe chipul lui Frunză se ivi o expresie de uluire și-i făcu semn lui Lucian să ridice repede cel de al doi­lea receptor al aparatului. Acesta se supuse și auzi ur­mătorul dialog: Femeia: „Să vedeți... iertați-mă... tre­buie neapărat să vă văd...” Frunză: „În ce problemă? Alo! V-am întrebat în ce problemă?” Femeia: „În cazul... (ezitare)e vorba de Gabriel Roche”... (pauză). Frunză: „Atunci, v-aș ruga să poftiți la noi”. Femeia: (speriată) „Nu, nu...” Frunză: „Atunci, ce propuneți?” Femeia: „Veniți în seara asta, la opt și jumătate, în Piața Kogălniceanu... vă aștept în stația de troleibuze... E o «Alimentară» în față... Știți unde?” Frunză: „Bine, dar nu vă cunosc... Bănuiesc că nici dumneavoastră nu mă cunoașteți..” (pauză) Femeia: „Pot să vă recunosc dacă... (ezitare) o să țineți în mână o garoafă (ezitare) albă”. Frunză: „Și dumneavoastră tot o garoafă?” Femeia: (speriată) „Nu, nu... eu... eu... o să vă recunosc Vreți să ve­niți?” Frunză: „Da, diseară la opt și jumătate”. Femeia: „Și încă un lucru: vă rog să veniți singur... Vă rog mult!” Frunză: „Bine!” Femeia: „Vă mulțumesc!”

Un timp, cei doi se priviră surprinși, fără a scoate o vorbă. În cele din urmă, Frunză sparse tăcerea:

— Ce zici de chestia asta?

— Mă întreb de unde-ți cunoaște numele... telefo­nul?

— O să aflăm în seara asta, la ora 20,30... Bineînțe­les, dacă o să mi se permită să mă duc la întâlnire...

Lucian nu-i răspunse imediat; auzea aievea glasul stins, timorat, al necunoscutei de la telefon... Cine era? Cum arăta? Poți oare să intuiești firea unui necunoscut, starea sa sufletească după glasul pe care i-l auzi de la distanță?

— Nu mai fi gelos, glumi Frunză.

— Te-aș însoți, dar trebuie să fim gentlemeni și să respectăm condiția care, ți-o mărturisesc fără ocol, mi se pare ciudată, dacă nu chiar ilogică...

— Și tu chiar vrei să respectăm condiția?

— Până la opt și jumătate avem tot timpul să luăm o hotărâre. Vom raporta și maiorului Panait... Până atunci, aș propune să trecem pe la „Consignația”, apoi pe la Athénée Palace.

— Ce bine că ai venit! exclamă Frunză bucuros, fără tine mă plictiseam de moarte.

III. Necunoscuta

Se întunecase de-a binelea. La ora cuvenită, Frunză se postă în stație, cu o garoafă în mână, urmărind cu aten­ție femeile care coborau din troleibuze. Forfota era fără contenire, iar el, clocotind de curiozitate, se tot întreba: „O fi tânără? O fi drăguță?” Își ducea într-una garoafa la nas, pândind clipa în care necunoscuta se va îndrepta spre dânsul. Dar clipa asta întârzia. Poate că ea, totuși, venise și, prevăzătoare, îl studia de la distanță. Gândul ăsta îl tulbură, începu să umble de colo până colo, uitându-se atent în juru-i. O mulțime de femei treceau pe lângă dânsul când în sus, când în jos. „De unde va răsări? se întrebă Frunză oprindu-se. Din troleibuz? Dintr-un taxi sau poate din «Alimentara»? Cu floarea asta în mână arăt, pesemne, ca un logodnic tras pe sfoară.” Timpul se scurgea greu și necunoscuta întârzia. Trecură astfel, într-o chinuitoare așteptare, douăzeci de minute. „S-o fi răzgândit, hotărî Frunză. De ce oare?” Plictisit, mai așteptă încă vreo cinci minute, apoi, cu un senti­ment amar în suflet, se lăsă păgubaș și porni pe bule­vard în sus. Se simțea de parcă dintr-o dată ar fi des­coperit că femeia visurilor sale l-ar fi înșelat. Aruncă fu­rios garoafa într-o cutie de gunoi, după care se opri la un telefon public. Chemă Consiliul și-l căută pe Lucian; ofițerul de serviciu îi răspunse că acesta plecase, dar că urma să se întoarcă foarte curând. „Pe unde o fi umblând?” se întrebă Frunză și mai furios decât înainte.

Traversă bulevardul Schitu Măgureanu și se îndreptă bombănind spre liceul Lazăr când, deodată, se pomeni apucat de braț. Întoarse capul și dădu cu ochii de Lu­cian.

— De unde ai mai răsărit? răsuflă ușurat. Te-am căutat la birou să-ți comunic...

— ...că femeia n-a venit la întâlnire, îl întrerupse Lu­cian. Hai, vino cu mine, că sunt cu mașina!

— Erai deci în preajma mea?

— Ei, nu chiar în preajmă, se înveseli Lucian conducându-l spre mașină. Să ne grăbim, pentru că în seara asta mai avem multe de făcut.

IV. O brichetă... fotografiază în noapte

Lucian trecu la volan. Frunză, pradă încă aceleiași ne­mulțumiri, se așeză bombănind lângă dânsul.

— M-ai asigurat că n-o să vii, spuse el după ce ma­șina demară. De ce nu te-ai ținut de cuvânt?

Atent la circulație, Lucian îi răspunse fără să-l pri­vească:

— Mai tot timpul m-a obsedat vocea necunoscutei de la telefon; am ajuns în cele din urmă la concluzia că e o ființă speriată, timorată... poate timidă... Amintește-ți de pauzele și ezitările din vorbirea ei. În general, de stângăcia vorbirii... Toate astea m-au pus pe gânduri și ai să râzi, mi-am spus: nu va veni la întâlnire.

La auzul ultimelor cuvinte, Frunză se răsuci mâniat spre dânsul.

— Și ceea ce mi-a întărit și mai mult convingerea că nu va veni a fost refuzul de a arbora un semn de re­cunoaștere, continuă Lucian. Am elaborat atunci trei ipoteze: 1) Va veni. 2) Nu va veni. 3) Va veni, dar nu va avea curajul să se apropie de tine.

— Crezi că din pricina asta a refuzat să arboreze vreun semn de recunoaștere?

— Exact. În consecință, m-am deplasat și eu la locul întâlnirii, dar nu singur, ci cu Iliuță...

— Cu fotograful? Dar nu v-am văzut. Frunză își aprinse o țigară; explicațiile căpitanului avură darul să-i risipească furia.

— Era și firesc să nu ne vezi – nu-ți scăpa din ochi nici o femeie. Lui Iliuță i-am cerut să nu cruțe filmul și să fotografieze femeile care, fiind în apropierea ta, te-au fixat, cu sau fără interes, dar fără ca tu să le observi...

— Și au fost multe cele care m-au fixat?

— Iliuță e la laborator – developează filmul... „Bri­cheta” lui a funcționat excelent.

— Și ce o să facem cu fotografiile? Nu cumva o să le punem în ramă? se arătă Frunză neîncrezător în re­zultatele subitei inițiative a superiorului.

— Pe cele pe care dorești să le pui în ramă ți le voi ceda. Bineînțeles, pe bază de „proces-verbal”. Ascultă, zise deodată Lucian pe un ton foarte serios, am presupus că lui Gabriel Roche – bărbat de 57 de ani – trebuie să-i fi plăcut „pițipoancele”. Vom tria fotografiile... ne vom opri asupra acelor femei pe al căror chip vom des­cifra micile semne pe care le-am sesizat în glasul ființei de la telefon... Apoi ne vom deplasa la hotel, la bar... Dacă femeia de la telefon frecventa hotelul există și po­sibilitatea ca, astfel, să depistăm o urmă.

— Ai avut o idee excelentă, recunoscu Frunză.

Și, încă în aceeași noapte, înarmați cu opt fotografii, cei doi ofițeri de securitate descinseră la hotelul Athénée Palace.