Barbatul scorpion

CAPITOLUL I

— DoamnăSimson, dacăbinevoiți sămăurmați, domnul Moore văașteaptă…

Cherry Simson se ridică. Ea nu era nicidecum impresionatăde întrevederea care urma săaibăloc. Se întîlnise cu Alec Moore de mai multe ori, în cursul celor trei ani precedenți. El era simpatic. De altfel, dacăobținea sau nu aceastăslujbă îi era perfect egal.

În timp ce intrau în lift, tînăra funcționarăde la serviciul de personal îi surîse cu amabilitate doamnei Simson.

Sediul societății Silver & Silver ocupa cinci etaje într‑o clădire elegantădin West End, la Londra. Cu toate călucra de trei ani pentru aceastăsocietate, Cherry nu pusese niciodatăpiciorul aici.

Coridoarele lungi erau decorate cu plante verzi, birourile erau de un alb imaculat. O mochetăgroasăcompleta confortul și eleganța ansamblului. Silver & Silver era o societate înfloritoare. Ea se dezvoltase de‑a lungul timpului, adaptîndu‑se mereu cerințelor epocii și acum era aproape centenară.

Obiectivele sale constau în conceperea, fabricarea și instalarea sistemelor de climatizare a aerului, în țară și în străinătate. Ascensiunea societății devenise mai rapidăde cînd Leon Silver, pe care Cherry nu‑l cunoștea încă, preluase conducerea.

— Îl cunoașteți pe domnul Moore? întrebăcu amabilitate însoțitoarea ei.

Ușile automate se deschiserăfărăzgomot. Ajunseserăla etajul cinci, unde se aflau birourile conducerii.

— Da, răspunse Cherry. A venit de mai multe ori la sucursala noastrădin Bristol.

Își aranjă în mod mecanic coafura. Își ridicase părul aproape negru într‑un coc elegant, care îi venea de minune. Cîteva bucle îi încadrau fața delicată, cu tenul de porțelan. Se îmbrăcase cu aceeași eleganțădiscretăca pentru o zi obișnuităde lucru.

Deși rezultatul întrevederii îi era aproape indiferent, spiritul ei viu înregistra tot ce o înconjura. O urmăpe tînăra însoțitoare de‑a lungul unui coridor acoperit cu mochetăverde. Pe pereți erau suspendate fotografii imense ale uzinei din Southampton, precum și diferite produse ale companiei Silver & Silver.

Ele intrarăpe o ușăpe care scria „Alec Moore, director de vînzări”, și se pomeniră, nu în biroul acestuia, ci în cel al secretarei. Aceasta părea de aceeași vîrstăcu Cherry. Era fermecătoare cu părul ei castaniu roșcat și cu surîsul primitor.

— Bunăziua, spuse ea vesel. Mănumesc Karen Black. Șeful meu este în momentul de fațăla telefon. Un apel intercontinental. Stați jos, vărog.

— Mulțumesc.

Cea care o însoțise pe Cherry îi întinse secretarei un dosar, apoi se retrase.

— Succes, doamnăSimson spuse ea înainte de a pleca.

Jumătatea de oră în care discutase cu directorul personalului se desfășurase în bune condiții. Dacă și Alec Moore o aprecia, ar putea să‑i ia locul în scurtăvreme Karenei Black.

Dar voia oare cu adevărat lucrul acesta? Dorea ea aceastăslujbăla sediu și mutarea la Londra?

Părinții ei o încurajau în acest sens. Cherry suspinăresemnată. Fărăei, ea nu ar fi încercat săobțină, probabil, acest post. Ei o iubeau mult dar o sfătuiserătotuși să‑și părăseascădomiciliul și orașul în care trăise dintotdeauna.

— Sînt trei ani, Cherry…

Astfel începuse cu o lună înainte mama ei, Cherry cunoscîndu‑i pe de rost toate argumentele.

— Draga mea, nu crezi căe timpul săfaci cîteva schimbări în viața ta? Doar nu vrei să‑ți petreci tot restul vieții lîngănoi.

Cherry îl privi pe tatăl ei ca săvadăce credea și el.

— Are dreptate, spuse el, cu o privire în care i se citea compasiunea.

— Sîntem amîndoi convinși că ți‑ar prinde bine săpărăsești Bristolul și casa. Îți faci prea multe gînduri care îți trezesc amintiri dureroase. David a murit de trei ani și tu tot nu ai reușit sădepășești…

Acest doliu. Cherry completase în gînd fraza determinată. Cît timp trebuia sătreacăca săte refaci dupădispariția brutalăa unui soț?

Ar putea oare vreodatăsăse adapteze la o nouăexistență, fărăDavid? Va redeveni ea persoana veselă și comunicativăcare era înainte de accident?

Nu. Niciodată. Era sigurăde asta. Ceva în ea se rupsese iremediabil. Dar ea nu voia săle spunăasta părinților ei. Ei erau și așa destul de neliniștiți în privința asta.

La o săptămînăde la aceastăconversație, văzu anunțul privind aceastăslujbă, într‑o scrisoare adresatăde societate, serviciului personal. Își depusese candidatura mai mult pentru a face plăcere familiei. Nu avea nici un chef săse despartăde ei. Erau adorabili, o susținuserăcu toatădragostea dupădrama prin care trecuse. Dar ei simțeau căea trebuie sădevinăindependentăacum. Ea căpătase destulăforță, emoțional vorbind, pentru a se descurca singură.

În ce stare era ea astăzi?

Pe cînd încerca să‑și răspundăla această întrebare, ochii ei mari de culoarea ametistului făcură înconjurul biroului Karenei.

Se simțea foarte sigurăpe ea și asta pentru simplul motiv cănimic nu putea s‑o mai emoționeze. Îi era indiferent dacălocuia la Bristol sau la Londra. Obiceiurile ei vor rămîne aceleași. Acest lucru îi convenea. De altfel ea se putea întoarce acasăușor în timpul week‑endurilor. Distanța dintre cele douăorașe nu era foarte mare.

Dar poate nici nu va obține aceastăslujbă. Trei ani de experiență într‑una din sucursale ca secretarăa directorului nu însemna căera capabilăsă‑și asume responsabilitățile importante pe care le implica un post la sediul central. Aici se tratau afaceri internaționale. Va fi ea la înălțime?

Ea începu săobserve cu interes ceea ce o înconjura.

— Ce loc de muncăplăcut, remarca ea cu voce tare. Luminos, aerisit, dotat cu cel mai bun echipament posibil.

— Așa e! exclamăKaren Black, cu entuziasm. Dar trebuie săvăprevin cădacăveți lucra aici veți avea multe treburi de făcut.

În timp ce vorbea, introduse o foaie de hîrtie în mașină și bătu o scrisoare.

— Știți, reluăea fărăsă‑și întrerupăactivitatea, nu veți avea deloc timp săleneviți. În schimb sînt o grămadăde avantaje. Avem propriile noastre săli de mese și mîncarea e excelentă. Nu‑i puțin lucru, nu‑i așa?

Surîse și continuă:

— Locuiesc singură, așa cănu‑mi dau niciodatăsilința săgătesc seara. Aici, masa de prînz este atît de copioasă! Și poți bea cîtăcafea dorești. Avem cinci săptămîni de concediu și…

Ea izbucni în rîs.

— Ce proastăsînt! exclamăea. Dumneavoastrăcunoașteți perfect compania, pentru căfaceți parte din personalul ei. Din ce regiune sînteți?

— Din Bristol. Dar presupun călucrurile sînt puțin diferite la sediu.

Karen aruncăo privire standardului telefonic de pe birou.

— A terminat convorbirea. Măduc să‑l anunțcăsunteți aici.

Ea se ridică și se îndreptăspre ușă.

— Scuzați‑mă… începu Cherry. Karen se opri și se îndreptăspre ea.

— Eu… mămir pur și simplu căpărăsiți acest post, spuse ea cu un aer jenat.

Ochii ei arătau încăperea în care se găsea Alec Moore. Karen rîse cu amabilitate.

— Nu văneliniștiți, o asigurăea. Alec este patronul ideal. El știe săvăvalorifice și săvăinsufle dorința de a văefectua sarcinile cît mai bine. Nu acesta este cazul directorului nostru general, adăugăea coborînd vocea. Anne nu este prea răsfățată.

— Anne?

Tonul Karenei deveni confidențial.

— Anne Mellor, secretara lui Leon Silver, directorul general.

Cherry auzise vorbindu‑se despre acest om. El succedase tatălui său douăsprezece luni mai devreme, dupăce a îndeplinit funcția de director general timp de nouăani.

— Nu l‑am întîlnit niciodată, declarăCherry.

— Nu este ușor de suportat! Dar presupun căcel care ține hățurile nu trebuie săfie, nu‑i așa? Anne are cea mai bunăpărere despre el. Totuși, ea este într‑o situație grea pe moment. Tocmai a aflat căeste însărcinată și domnul Silver nu este mulțumit. Nu vrea s‑o piardă, înțelegeți? Or, Anne l‑a anunțat căva părăsi postul puțin înainte de a naște. De ani de zile încearcăsăaibăun copil și acum are de gînd săprofite din plin de treaba aceasta.

Cherry aprobă. Ea se gîndi căLeon Silver era egoist pentru căse supărase pe secretara lui cînd aceasta avea un motiv atît de minunat săplece. Ea tăcu totuși.

— Dar mă îndepărtez de subiectul întrebării dumneavoastră, reluăKaren cu o voce veselă. Vreți să știți de ce plec? Nu este un secret pentru nimeni. Tocmai m‑am logodit. Lucrez în Anglia de peste șase ani și…ghiciți ce mi s‑a întîmplat? Am întîlnit un neozeelandez! El locuiește la o sutăde kilometri de casa mea, la Auckland! Lumea este într‑adevăr mică.

Cherry surîse. Nu sesizase căfata era din Noua-Zeelandă. Ea nu avea nici un accent.

— Deci vă întoarceți în țarăpentru a văcăsători, conchise ea.

— Și pentru a măstabili acolo, precizăKaren.

Ea pătrunse în biroul patronului și, douăminute mai tîrziu, Cherry îl saluta pe Alec Moore.

— DoamnăSimson! Sînt încîntat săvărevăd! Vămerge bine sper? Cum o mai duce Bob?…Luați loc, vărog.

— Bob este în plinăformă. Vătrimite complimente, răspunse Cherry, așezîndu‑se.

— Mărturisesc căam fost surprins de candidatura dumneavoastră, declarăcu sinceritate domnul Moore, cu ochii la ea.

Ușor stînjenită, Cherry îi întoarse privirea.

— De ce? întrebăea. Am o bunăexperiență în companie și…

— Nu aceasta este problema. Nici nu mă îndoiesc de capacitățile dumneavoastră.

Fața i se luminăde un surîs seducător.

— Inutil săvăspun, continuăel pe un ton convingător, căBob Sangley susține candidatura dumneavoastră, chiar dacăideea de a văpierde nu‑i surîde deloc.

Aceste cuvinte o consolarăpe Cherry.

— Atunci de ce sunteți surprins, domnule? insistăea.

El ezită înainte de a‑i răspunde.

— Cînd am redactat acest anunț, explicăel, am precizat căpersoana interesatănu trebuie săaibănici o obligație. Ea trebuie săfie liberăsăcălătorească în orice moment.

— Da?

— Nu mi se pare căsînteți corespunzătoare acestui profil, făcu el cu un aer dubitativ. Aveți un soț și…

— Domnule, îl întrerupse ea, sînt văduvă.

Ea vorbise liniștit, fărăcea mai micăemoție. Era capabilăacum săadmităadevărul cu calm, fărăa fi rănită. Era ca și cum durerea i se anesteziase.

Interlocutorul ei tresări ușor. Era vizibil stupefiat. Cherry se miră în sinea ei căel nu era la curent cu situația ei.

— Îmi pare rău, se scuzăel…Bob nu m‑a lăsat niciodatăsăînțeleg lucrul acesta. Credeam…

El deschise dosarul adus de Karen. Cherry se destinse și se cufundă în fotoliu. La douăzeci și patru de ani era puțin probabil ca Cnerry să‑și fi pierdut soțul. Era normal ca Bob săomităsămenționeze asta cu ocazia deplasării șefului său. Aveau, desigur, subiecte mult mai importante de dezbătut.

— Greșeala dumneavoastrăeste firească, declara ea. Dar dupăcum ați înțeles acum, nu am nici un angajament și nici o obligație.

— Sînteți gata, deci, săcălătoriți cu mine, dacăva fi nevoie? insistăAlec Moore.

— Absolut.

Puțin îi păsa unde se afla. Aici sau în altăparte…Nu mai avea nici un entuziasm pentru ceva. Fugar, îsi aminti ce adolescentădinamicăfusese. Cît de mult ar fi exaltat‑o altădatăideea de a cunoaște țări străine.

Închise o clipăochii. Ce gînd prostesc! Ea nu și‑ar fi putut pune candidatura atunci pentru cănu era liberă.

Se angajase de bunăvoie fațăde un soț și era fericită.

Alec Moore nu se grăbea, studia dosarul care se afla în fața lui. Cherry așteptăcuminte. El îi va pune cu siguranță întrebări suplimentare. Ea începu să‑l examineze.

Era un bărbat frumos, în jur de patruzeci de ani, sportiv. Avea un păr des, blond, ochi căprui, o privire deschisă, onestă. Totuși, ea nu trebuia săuite căel poseda mai mult ca sigur o personalitate puternică și multăvoință. Aceste calități erau indispensabile pentru a ajunge la postul de director, într‑o companie atît de înfloritoare.

Cherry îl găsise întotdeauna simpatic. Astăzi, dupăce îl observase pe îndelete, ea hotărî că îi plăcea. În final ea era într‑adevăr mulțumităsăobținăacest post.

Alec Moore începu să‑i descrie sarcinile pe care trebuia săle efectueze dacăva lucra cu el. Fărăsăpară, o evalua cu privirea.

El văzu căea este interesată, dar nimic mai mult. Ea părea inteligentă. Și era atît de drăguță! Ce ochi! Imenși, de o culoare de‑a dreptul neobișnuită: violeți ca profunzimile apei, minunați. Era primul lucru pe care îl remarcase la aceastăfată. Apoi, urma surîsul, atît de luminos încît îți încălzea inima.

El nu era sigur căea va fi secretara ideală. O cunoștea încăprea puțin. Dar era cu siguranțăo plăcere săo privești. Îi plăcea săse înconjoare de frumusețe. Ori Cherry era fermecătoare. Totuși, el se îndreptă în fotoliu și se aplecăușor în față; îi trebuia mai mult decît o persoanădecorativă. Nu trebuia săse lase influențat de aceste pupile inteligente care se străduiau – își dădu el seama deodată, săascundăo profundătristețe.

Ce‑ar crede Leon despre aceastăfemeie? Era un judecător avizat cînd era vorba sădiscearnăcaracterul unui individ. Alec nu avea totuși de ce să‑l invidieze în acest domeniu. El ghicea destul de repede personalitatea interlocutorului său. De obicei.

El tăcu, curios săvadăreacțiile acestei ciudate candidate.

Cherry așteptăun moment săse asigure căel își terminase discursul. Apoi ea începu săpună întrebări. Ea avea zeci. În timp ce directorul îi descria postul ea se hotărîse căvoia să‑l obțină. Avu un gînd fugar pentru părinții ei, care o însoțiserăla Londra. Se va întîlni cu ei pentru masa de prînz, într‑un restaurant din apropiere. Ei avuseserăamabilitatea s‑o aducăla Hampstead, săvadăcasa în care ar putea sălocuiască. Ei doreau s‑o scuteascăde grija de a găsi o locuințăla Londra.

— DoamnăSimson, înainte de a intra mai în amănunt în atribuțiile acestei slujbe, mi‑ar plăcea să știu dacăea continuăsăvăintereseze.

Cherry deschise ochii mari, descumpănităde această întrebare.

— Da! Bineînțeles! Enorm. Dorea acest post, mai mult decît ar fi crezut la început.

Ascultîndu‑l pe Alec Moore descriindu‑i sarcinile pe care le avea de îndeplinit, își dădu seama căera o provocare pe care trebuia săo accepte. Și pentru prima oarădupămult timp, ea avea un scop în viață. Va dovedi căe capabilăsă‑l realizeze…mai ales ei însăși.

— În acest caz, poate îmi veți spune de ce v‑ați pus candidatura? Ce vădeterminăsăschimbați orașul?

Cherry se îndreptă în scaun. Răspunsul ei va fi hotărîtor. Silver & Silver nu angaja pe nimeni cu ușurință. Directorul vînzărilor primise deja numeroase candidate și va continua probabil săprimească.

Cherry îi surîse cu căldură și vorbi pe un ton hotărît.

— Motivele mele sînt simple, încerc să‑mi schimb viața, pe plan profesional. La Bristol îmi cunoșteam atît de bine munca, încît devenise o rutină. Cu dumneavoastră, continuăea cu o umbrăde malițiozitate, nu cred căacest lucru se va întîmpla vreodată! Dupăcîte am auzit, se pare căniciodatănu voi avea timp sămăplictisesc. Și asta e tocmai ce mi‑ar place! afirmăea cu sinceritate. Vedeți, singurul lucru care măintereseazăcu adevărat este cariera mea.

Alee rămase impasibil. Ultima frazăa tinerei femei îl deruta. Ea era atît de singurădeci? Cu fizicul ei…

— DoamnăSimson, pot săvă întreb de cît timp sînteți văduvă?

— De mai bine de trei ani. Am început serviciul la Silver & Silver la șase luni dupămoartea soțului meu.

Ea coborî privirea. David îi fusese răpit atît de repede! Asta o durea cel mai mult. Tristețea de a nu fi avut timp săsavureze viața împreunăcu el.

— Înțeleg, spuse încet Alec Moore.

El începea să înțeleagă. Dupăacest doliu, tînăra femeie hotărîse săse axeze pe cariera ei și numai pe ea. Ei bine, lucrul acesta îi convenea. El avea nevoie de o secretarăcare sănu se dea în lături de la muncă. În afarăde aceasta, ea îi dovedise că știa săfie entuziastă. Ea avea capul pe umeri și era capabilăsă‑și ascundăemoțiile.

Va fi perfect. Anumite zile erau într‑adevăr epuizante în aceste birouri. Personalitatea ei ponderatăva fi un atu inestimabil.

Întrevederea nu mai durămultăvreme. Domnul Moore o mai întrebăpe Cherry doar dacăa mai folosit un ordinator. Nu, nu încă. Sucursala din Bristol nu era echipatăcu ordinator.

— Karen îl utilizeazădeseori pentru unele texte, o informăel. Avem o echipăde dactilografe la etajul al doilea. Dar rapoartele, devizele, adresele pe plicuri și pachete se imprimămult mai rapid pe aceastămașină. Nu văneliniștiți. Văvom trimite la o școlarizare intensivătrei zile, probabil, și veți deveni repede expertă!

Se exprima ca și cum ea ar fi fost titulara postului, remarca în sinea ei Cherry. Cînd el îi oferi efectiv postul, ei nu‑i veni săcreadăce noroc avea.

— Primesc candidate de vreo patru zile, Cherry. Ești ultima dintr‑o listălungă. Astfel sînt în măsurăsăte anunțcădacăești de acord, te angajez.

— Oh, da! exclamăea, încîntată. Vămulțumesc, domnule. Accept cu bucurie.

— Spune‑mi Alec, zise el ridieîndu‑se. Îi întinse mîna. Amîndoi se îndreptarăspre ușăhotărînd săpunăpe hîrtie acordul lor.

— Presupun căva trebui să‑ți cauți un apartament, remarcăel.

Învălui cu privirea silueta ei zveltă, grația cu care ea se deplasa.

Aceastăfatăera perfectăpentru funcția pe care urma săo exercite.

— De fapt, nu, răspunse ea. Aparent, e ziua mea norocoasă.

Ea îi surîse.

— Un prieten al tatălui meu, dentist și el, precizăea, pleacăpentru un an în străinătate. El și soția sa posedăo căsuțădrăguță, cu grădină, la Hampstead. Ar dori săo închirieze cu tot cu mobilăpe timpul absenței lor. Dar erau cam neliniștiți. Nu se știe niciodatăce fel de locatar se va instala la tine.

— Atunci au fost încîntați săgăseascăo persoanăde încredere, conchise Alec.

— Exact! lansăCherry cu entuziasm. Și chiria este foarte rezonabilă.

Acest gen de locuințăcostăde obicei destul de scump la Londra, mai ales în acest cartier. Dar oricum noua sa slujbăimplica o creștere substanțialăa salariului.

Ea o salutăpe Karen Black și îi urămultăfericire în viitor. Apoi luăliftul, cu inima ușoară. Nu se mai simțise atît de satisfăcutăde foarte multăvreme.

Absorbităde gîndul schimbărilor pe care le va trăi într‑un viitor apropiat, ieși din clădire.

Era o dupăamiazăcaldăde septembrie. Aruncăo privire la ceas și se grăbi săcoboare scara ce ducea în stradă. Era nerăbdătoare săle dea părinților vestea cea bună. Vor fi mai mult decît încîntați, cu siguranță.

Cursul gîndurilor îi fu brusc întrerupt de un șoc violent. Se clătină și reuși printr‑o minune să‑și păstreze echilibrul. Amețită, ea își dădu totuși seama căse lovise de un bărbat.

Se aplecăautomat să‑și adune poșeta pe care o scăpase din mînă și observăatunci o pereche de pantofi eleganți.

— Nu poți săte uiți pe unde mergi? exclamăo voce furioasă.

Ce tupeu! gîndi ea. Era și greșeala lui; și o durea. Ea se ridicăgata să‑i răspundăcum merita, dar el nu‑i lăsătimp. Fărănici un cuvînt de scuză, se îndepărtă în grabă. Ea zări totuși un personaj incredibil de mare.

— Nu‑ți lipsește îndrăzneala! lansăea.

Ar fi vrut săstrige destul de tare ca el săo audă, dar cuvintele îi ieșirădin gurăaproape ca un murmur. Era într‑adevăr tulburată. În fine! Spera căel auzise.

Cherry îl văzu intrînd pe ușile de sticlăcenușie ale clădirii. Era un client? Ea ridicădin umeri și hotărîsăuite incidentul. Acest necunoscut era oricum total vinovat.

Crezu căvede un taxi la marginea trotuarului. Ce noroc, își spuse ea. Dar își dădu repede seama de greșeala ei. Vehiculul lung, negru, era un Rolls Royce, cu un șofer la volan, care aștepta răbdător.

Tînăra femeie se resemnăsă‑și întîlneascăpărinții, mergînd pe jos. Ea se grăbi spre locul de întîlnire, frecîndu‑și brațul. Simțea din plin lovitura pe care i‑o dăduse impozantul necunoscut!