Fara regrete

CAPITOLUL I

— Având în vedere experiența dumitale, sau mai bine zis, lipsa ei –spuse domnișoara Price, încruntându-se către Liddie care se juca nervoasăcu o șuvițăde păr negru strălucitor, ce-i cădea pe față –, cea mai bunăslujbăpe care pot să ți-o ofer este aceea de guvernantă, în provincie. Presupun cănu te interesează…

Ochii Liddiei se mărirăde uimire și, pentru o clipă, acesteia îi veni sărâdă. Guvernantăla țară! De ce oare nu-i venise în cap ei însăși o astfel de idee? Era exact ceea ce i-ar fi trebuit. Dupăpatru ani la oraș, ar fi ca și cum s-ar întoarce acasă.

Se aplecăpuțin în fațăcu inima bătându-i mai tare ca de obicei:

— Măintereseazăfoarte mult, domnișoarăPrice. Ați putea să-mi spuneți cu exactitate unde anume la țarăar trebui sămerg?

Domnișoara Price se uitămiratăla acea fatăcu tenul alb și ochi atât de albaștri, umbriți de mov, care părea atât de fragilă încât te așteptai săse topeascădupăo orăde stat în soare la țară.

— Foarte departe de vestul ținutului New South Wales, domnișoarăBeech. Mai încolo de marginea deșertului.

Ochii Liddiei sclipirăușor și-și reținu respirația. Al șaselea simț îi spuse căacest moment și-l va reaminti toatăviața și aproape ghici ceea ce domnișoara Price adăugă:

— La o fermăde oi numităPainters Hill.

Liddie expiră încetișor. Painters Hill! Acolo-și petrecuse cei douăzeci de ani ai vieții sale, cu excepția perioadei când fusese plecatăla școala-internat. Gândurile o asaltărăcu repeziciune. Cine conducea acum ferma? se întrebăea cu febrilitate. Un lucru era sigur, nu putea săfie Mace Ridley, pentru căel, probabil, nu mai locuia acolo. Ghinionul nu putea s-o tragă înapoi la Painters Hill, dacăacel om nesuferit, printr-o întâmplare nedorită, ar mai locui acolo. Era o persoanăpe care nu mai dorea s-o vadăniciodată. Niciodată. Îl cunoscuse când avea șaptesprezece ani, ceea ce o lecuise de el și de modul lui de viață. Probabil mai era încăun erou pentru fetele care-l adorau de la televizor, dar pentru Alida Beach era un individ insensibil, egocentric și mult prea chipeșpentru gustul său.

Pentru câteva clipe nu zise nimic. Trebuia săse gândeascăbine. Nu trebuia săse lase influențată. Fusese o vreme când nu dorea nici măcar săciteascădespre el în ziare și chiar dacănu mai apăruse de multăvreme în fața camerelor de luat vederi, de curând, urmărind o piesăla televizor, îi remarcase numele ca scenarist, pe generic. Bineînțeles căscria în continuare, doar îi spusese căeste singurul lucru pe care dorește să-l facă. Astfel că, acum era posibil sălocuiascăla Adelaide, cât mai departe de Painters Hill… așa cum făcuse odinioară și tatăl său. Ar fi fost un alt mare proprietar de pământuri, care lipsește, dar Alida nu credea ca el săse mai oboseascăsă-și viziteze proprietatea măcar o datăpe an, așa cum făcea atunci când stăpânul era tatăl său.

Nu, nu credea ca săexiste riscul sădea peste el, acolo.

— Ei, bine? întrebădomnișoara Price și dupăsunetul vocii sale, Liddie își dădu seama căea repeta întrebarea. Ce ai de zis? Te mai interesează?

Liddie înghiți în sec.

— Cum se numesc cei de acolo? întrebăea cu o voce răgușită.

Miss Price o privea de la înălțimea biroului. Nu era posibil săfie copiii lui Mace cei care aveau nevoie de o guvernantă, își reaminti Liddie. Trecuserădoar patru ani de când nu-l mai văzuse și în aceastăperioadă, ori cu cine s-ar fi însurat, n-ar fi putut avea copii de vârsta la care sănecesite o educatoare.

— Numele lor este Damery, spuse domnișoara Price. Și am impresia căs-ar putea săfie o slujbăpe termen scurt. Se pare căau ceva probleme de familie.

Uitându-se la Liddie cu îndoială, adăugă:

— Oricum, la urma urmei, cred căești prea tânără. N-ai încădouăzeci și unu de ani, nu-i așa?

— Vărog, spuse repede Liddie, nu sunt prea tânără, domnișoarăPrice. Am mare nevoie de aceastăslujbă. Pot sămădescurc, o știu. Este adevărat căam doar un an de experiențăca meditator și nu sunt calificată, dar am căpătat experiențăla lecțiile prin corespondență și la școala prin radio. Am fost crescutăla țară. Mi-am făcut lecțiile în acest mod pânăla vârsta de 12 ani. Pot săduc la capăt o astfel de treabădestul de bine. Nu măintereseazăcăeste doar temporară. Trebuie săgăsesc neapărat o slujbă, terminăea cu disperare, gândindu-se la conversația pe care o avusese cu tatăl său vitreg noaptea trecută:

— M-am hotărât să-mi iau o menajeră, Alida. Doamna Meade va veni sălocuiascăaici săptămâna viitoare și-ți sugerez să-ți cauți de lucru și să închiriezi o locuință, împreunăcu una dintre prietenele tale. Ar fi mai bine din toate punctele de vedere. În aceastăcasănu mai este nimic în afarăde haos, de când a murit mama ta.

Ochii lui căprui, pe care mama sa îi găsise atât de atractivi, o priveau cu răceală și Liddie clipi. Sănumești, asta „haos”era prea mult, dar, într-adevăr, lucrurile nu mergeau așa cum trebuie. Când trăia mama ei, Philippa și Stephne erau suportabile, dar de șase săptămâni Liddie nu mai putea săle stăpânească și erau momente când simțea cănu mai poate. Erau prea răsfățate, ăsta era necazul. Întâi, le răsfățase bunica lor, apoi, când mama Liddiei se măritase cu Charles Hardy, ea continuase săle lase în voia lor. Poate căașa îi era mai ușor – și pentru căse temea sănu-și favorizeze propriul copil, neglijându-și fiicele vitrege.

Liddie privi către femeia de la agenția de angajări:

— Mălăsați să încerc, nu-i așa? Dacăașputea săobțin o întrevedere…

— Nu este necesar, spuse domnișoara Price ridicând din umeri. Cred cădoamna Damery este încă în Sidney, acum, dar mi-a dat mânăliberăca să-i găsesc pe cineva. Adevărat vorbind, nu este un lucru atât de simplu. Puține fete, în ziua de azi, vor sămeargăsăse izoleze în provincie. Totuși, dacăașa cum spui, ai crescut la țară, este o oarecare diferență. Deci dacăești sigură…

— Oh, dar sunt, sunt, continuăLiddie cu ardoare. Domnișoara Price zâmbi cu îngăduință:

— Foarte, bine, am s-o anunțpe doamna Damery căi-am găsit pe cineva. Trebuie săfii la Broken Hill peste douăsăptămâni și o s-o întâlnești acolo. O să-ți scriu imediat detaliile.

Cinci minute mai târziu, Liddie mergea pe stradăgândindu-se căa reușit. Și-a găsit o slujbă și mai ales la Painters Hill! Simți totuși o ușoarăurmăde îndoială. Poate cănu trebuia săaccepte cu atâta repeziciune sămeargăacolo. Rana din suflet, pe care i-o provocase Mace, nu se vindecase ușor. În orice caz, el nu va fi acolo. Singura ei problemăacuma era cum să-și foloseascăcele douăsăptămâni pânăla plecare.

Aceastăproblemăse rezolvăimediat ce ajunse acasăla moderna clădire din St. Ines, unde locuia de trei ani, chiar de când mama sa se căsătorise cu Charles Hardy, un agent imobiliar. În cutia poștalăera o mult așteptatăscrisoare de la tânărul său frate Tony și Liddiei îi sări inima din piept. Nu reușise să-l anunțe pe Tony când, cu șase săptămâni în urmă, mama murise subit din cauza unei hemoragii cerebrale. El plecase de acasă înainte de a împlini șaptesprezece ani, spunându-i maică-sii căpleacă înapoi în preerie. Neputincioasă, aceasta îl lăsase săplece, știind cănu se înțelege cu tatăl său vitreg. Liddie îi scrisese la ultima adresăpe care o avusese de la el, dar neprimind nici un răspuns, nu avea idee dacăfratele său lucreazăla o crescătorie de oi cum își propusese, sau era încăpe motocicletă, în drum spre vest, luîndu-și câte o slujbăici și colo.

Se grăbi săintre în casă, nerăbdătoare sădeschidăplicul și în același timp uitându-se la ceas. În jumătate de oră, Philippa și Stephne, acum în vârstăde paisprezece și doisprezece ani, vor fi acasă, plângându-se de școală, azvârlindu-și hainele pe podea, uitându-se la televizor și refuzând să-și facălecțiile. Dacă încerca săle disciplineze, Charles nu intervenea niciodată, văitându-se cănu se poate ocupa de toate aceste „certuri”tocmai acum –aceasta însemnând „la atât de scurt timp de când îi murise nevasta”. Niciodatănu realiza cănici Liddie nu se consolase încădupăpierderea mamei sale.

Singură, în camera sa, deschise scrisoarea lui Tony. Era din Coober Pedy, o localitate în sudul Australiei și ochii Liddiei se umplurăde lacrimi în timp ce citea cuvintele fratelui său, expresie a durerii pricinuite de moartea mamei lor, regretul cănu fusese acolo, regretul cănu scrisese mai des. Săracul Tony. Urâse sămeargă, la Sidney dupăce murise tatăl lor și trebuiserăsăplece de la Painters Hill, și cel mai mult urâse momentul când, mai târziu, mama lor se măritase cu un om pe care nu-l înghițea.

„Acum lucrurile s-au schimbat, te sfătuiesc săpleci, citi Liddie. Nu deveni sclava acestui tatăvitreg încrezut și egoist și a celor doi copii ai săi. Mămica s-a măritat cu el, bănuiesc, pentru căavea nevoie de un bărbat în viața ei, dar acum când ea nu mai este, tu nu-i datorezi nimic. Știu căai vrut s-o ajuți pe ea când era bolnavă, dar C. Hardy nu te-a apreciat atunci și pariez căacum, cu atît mai puțin. Urmează-mi sfatul și pleacă. Ar fi trebuit săcontinui colegiul și dacăel ar fi fost cât de cât decent, ți-ar fi dat bani pentru asta. Câteodatăcred, dupăcum te cunosc, căte gândești săte măriți. Este adevărat cănu mai sunt la curent cu nimic. Îmi pare rău cănu-ți pot oferi nici un suport material, dar dupăcum cred căai ghicit dupăadresă, lucrez în domeniul pietrelor de opal. Nu te voi uita dacăvoi avea norocul pe care îl sper. Scrie-mi și spune-mi ce ai decis. N-o săplec chiar atât de repede de aici”.

Liddie își ridicăochii de pe scrisoare. Gânditoare, încercăsă-și facă în minte o nouăimagine despre fratele său, creatăde aceastăscrisoare. Nu semăna deloc cu cea a băiatului slăbuț, blond, care-și împachetase lucrurile într-un mesak și plecase d.e-acasăcu optsprezece luni în urmă. Nu-i plăcea faptul călucrează în domeniul opalului și mulțumea cerului cămaică-sa nu aflase înainte de a muri, ceea ce ar fi făcut-o săse îmbolnăvească și mai tare. Aceasta crezuse căfiul ei plecase la o crescătorie de oi să învețe meserie. Acesta fusese singurul motiv pentru care îl lăsase săplece.

Liddie stătu pe loc, cu o cutăde îngrijorare pe frunte. La optsprezece ani, fratele său îi părea teribil de tânăr, și cu toate căera doar cu doi ani mai mare decât el, nu putea să-și reprime simțul responsabilității pe care-l simțea fațăde el. Deoarece mai avea douăsăptămâni înainte de a începe sălucreze la Painters Hill, va merge la Coober Pedy și va cerceta ea însăși ceea ce se întâmplă în realitate. Nu vedea nici un viitor pentru Tony în zăcămintele de opal; nu știa nimic despre minerit, în timp ce despre creșterea oilor mai știa câte ceva. Era un drum lung pânăacolo și costa mai mult decât își putea permite, dar simțea ca trebuie săfacăasta. Cât despre ajunsul la Broken Hill, oamenii de la țarăfiind prietenoși, era sigurăcăva reuși săgăseascăpe cineva care s-o ducăcu mașina.

În momentul în care auzi ușa trântindu-se, amintind venirea celor douăfete, ea-și făcuse deja planul. Va pleca spre Coober Pedy imediat ce va fi gata.

Îi spuse lui Charles despre intențiile sale, în acea seară, dupămasă, când fetele dispăruserăpentru căerau vase de spălat. Îi vorbi despre Tony. Aceasta n-a făcut decât să-i dea apăla moară în ținerea unui discurs despre prostia tinerilor care cred în noroc mai mult decât în muncă și ar fi continuat lăudându-se cu cariera sa plinăde succes în vânzări de imobile, uitând foarte ușor banii pe care mama Liddiei îi avusese de la primul ei soț și pe care el îi cheltuise numai în propriul său avantaj.

— Măbucur căai ținut cont de ceea ce te-am sfătuit, Alida, zise el, privind-o din fotoliul în care stătea. Ai fost inutilădestul. Apropo, unde este serviciul pe care ți l-ai găsit?

Îi răspunse scurt:

— Mi s-a oferit ceva spre Broken Hill.

Tatăl său vitreg își ridicăsprâncenele, iar gura i se încreți neplăcut:

— Când pleci?

— Poimâine, spuse ea hotărât, simțind cum o cuprinde mânia.

Se uităla el împietrită. Ce chipeșera, dar ce lipsit de inimă! Nu se gândea la nimeni, ci doar la el însuși și mama sa nu observase niciodată. Era înduioșătoare cum îl aștepta, cum sărea să-i îndeplineascăorice dorință și-i accepta mitocănia fărăsăse plângă. Pe Liddie o durea săse gândeascăla asta. Propriul său tatăfusese cu totul altfel. Departe de a fi frumos, era atât de blând și înțelegător…Liddie îl iubise din tot sufletul.

Liddie își făcu rezervarea pentru zborul către Adelaide de a doua zi. În acea noapte își împachetălucrurile, gata pentru plecarea din dimineața următoare.

Philippa și Stephne se supârară și o acuzarăcând aflarăcăpleacă:

— Ne părăsești pe noi și pe tata…

— Nu văfaceți probleme, le-o tăie ea scurt. Noua menajerăva veni mâine și sunt sigurăcăo săvăplacăde ea.

O privirăcu îndoială. Era destul de greu săcurmi o relație de prietenie, pentru că, în pofida a orice, Liddie simțea afecțiune pentru surorile sale vitrege și chiar și pentru Charles. Era conștientăcă, cu toatăslujba sa ca guvernantă, viitorul său era foarte nesigur și începu săse gândeascăla întrebările puse de Tony în scrisoare: Vroia să-și continue colegiul sau își propusese săse căsătorească? „Nu”, era răspunsul la ambele cazuri și în special la acela al căsătoriei. De la Mace Ridley învățase sănu-i creadăpe bărbați, iar mai târziu, comportamentul lui Charles Hardy fațăde mama sa îi întărise aceastăconvingere. Bărbații chipeși erau cel mai puțin demni de încredere dintre toți oamenii.

De fapt, Liddie Beech nu avea nici cea mai vagăidee despre modul în care va evolua viața sa. Dacăar fi putut întâlni un bărbat puternic, cinstit, demn de încredere ca tatăl său, și-ar recâștiga poate încrederea în căsătorie. În acest moment însă, bărbații nu făceau parte din categoria animalelor sale favorite. Spera doar ca fratele său să îmbunătățeascăpuțin credința ei pierdută.

Odatăajunsă în Adelaide, Liddie își cumpărăun bilet de autobuz care pleca ziua următoare la Alice Springs. Era un autobuz turistic care făcea o oprire de o noapte la Port Augusta, înainte de a se îndrepta dis-de-dimineațăspre drumul către Centre. Era mult mai distractiv săcălătorești așa decât săzbori, iar pentru Liddie, care iubea provincia, era foarte plăcut.

Era ținutul marilor crescătcrii de oi, pietros și atât de plat, încât - uneori aveai irnpresia căautobuzul se îndreaptăcătre cer. Ici și colo era câte un pâlc de copăci și, întâmplător, câte un smoc țepos de iarbăgalbenăsau gri-verzui apărând din pământul roșu. Acestea, marea întindere de pământ lutos și tufișurile ciufulite erau stranii, dar atât de dureros de familiare Liddiei, care privea prin fereastra autobuzului la imaginile ce-i zburau prin față. Căutăsădistingăacele floricele galbene care străluceau uneori din tufișuri, sau pui de animale încercând săpască-smocurile sărăcăcioase și simți în suflet un dor nespus pentru locurile unde-și petrecuse copilăria.

Și cât de minunat i se păru săvadădin nou canguri săltând de-a lungul câmpiei!

La prânz, dupădepășirea marilor lacuri sărate, autobuzul se opri puțin la Kingoonya, un orășel, stație la calea feratăcare străbătea câmpia Nullarbor și care se compunea dintr-un garaj, magazin, hotel, poliție și o școalămicuță.

În continuare drumul ducea printr-un ținut dezolant, unde stâncile străluceau puternic și metalic în lumina orbitoare. Târziu, după-amiază, ajunserăla Co-ober Pedy, o localitate micuță, care exista numai din cauza exploatării de opal și care zăcea ca o epavăabandonată, în câmpia netedă și prăfuită. Pentru Liddie, ziua se apropiase de sfârșit.

Nu-i făcuse cunoscut fratelui său căsosește și, luându-și bagajul cu ajutorul unui șofer foarte amabil, intră într-un magazin care purta un anunț „Vindem orice", pentru a întreba unde îl poate găsi pe Tony Beech.

— Tânărul cu păr blond și barbă? întrebăproprietarul cu o voce aspră, dar prietenoasă.

Barbă? În mod sigur Tony era prea tânăr ca săaibăbarbă. Tocmai când sănege aceastăposibilitate, Liddie se opri. Poate căacum are barbă. Zâmbi nesigur și aprobă. Este fratele meu.

— Nu seamănăcu dumneata…Dacă ăsta este tânărul la care te referi, locuiește puțin în afara localității, în bojdeuca tânărului Harry West.

Liddie se strâmbăgândindu-se la valiza grea și strada prăfuită, îndoindu-se căar găsi ceea ce se cheamă „un taxi”, într-o localitate ca asta.

— Dacă îmi spui direcția, o s-o apuc într-acolo.

— Direcția? omul o măsurăneîncrezător. Stai un pic, așteaptă, l-am văzut pe tovarășul său cu puțin timp în urmă. Venise pentru ceva cumpărături. Probabil acum este la cârciumă.

Ieși pe ușă și, reliefându-se puternic în lumina orbitoare, țâșni în strada pe care erau parcate câteva mașini hodorogite și pline de praf și câteva utilaje.

— Uite la vechitura aia. albastră, îi spuse el Liddi-ei, du-te și așteaptălângăea și Roy va veni, mai devreme sau mai târziu.

Mașina era descuiată și, dupăo ușoarăezitare, Liddie își puse valiza cea mare în portbagaj având grijăsănu striveascăgrămada de cumpărături ce se afla aici. Se decise săexploreze locul, având grijăca din când în când săse uite spre mașină, pentru a nu-l scăpa pe numitul Roy.

Începu sa se plimbe pe stradă, un pic nervoasădin cauza privirilor curioase ale celor ce treceau pe lângăea. Mulți dintre ei erau oameni butucănoși, în pantaloni sau șorturi prăfuite, câțiva dintre ei fărăcămăși, iar unii purtând doar îmbrăcăminte de corp divers colorată. Toți aveau un strat de praf pe față și haine, ceea ce nu era de mirare deoarece nu vedeai nicăieri un copac sau fir de iarbă.

Dupăce i se făcu cu ochiul și fu fluieratăde vreo câteva ori, pe Liddie o părăsi curajul. Nu putea săse obișnuiascăCu acest gen de bărbați. Era sigurăcămulți dintre ei erau oameni decenți și de îndatăce va fi cu Tony sau prietenul acestuia, Roy, nu va mai fi nici o problemă, dar în acest moment o enervau cu toții.

În timp ce se întorcea grăbită înapoi, observăun bărbat care deschidea portiera mașinii albastre. Trebuia săfie Roy și începu săse grăbească, privindu-l cu neîncredere în timp ce acesta se opri un moment.

înainte de a intra în mașină. Nu prea înalt, cu umerii lați și mai curând solid, părea mai în vârstăca Tony, cu toate căcea mai mare parte a feței îi era acoperităde o barbăneagră.

Se simți considerabil liniștităde ochii căprui ce o priveau acum, dupăce se apropiase de mașină.

Liddie îi zîmbi puțin cam nervoasă. Nu era sigurăcălui îi va plăcea când va constata căsora lui Tony Beech se băgase în lumea - bărbaților de la Coober Pedy.

— Sunt Liddie Beech, spuse ea repede, în timp ce tânărul o privea fix. Sunt sora lui Tony. Nu-i așa căești Roy?

El aprobădin cap:

— Roy Hanson. Totuși Tony nu mi-a spus căte așteaptă. Unde stai? La hotel?

Simțea cum se roșește.

— N-am tras nicăieri și Tony habar n-are de sosirea mea. Mi-am pus bagajele în mașină, mărturisi ea, dar o săle scot dacă…

— Dacănimic, o întrerupse el cu un zâmbet prietenos.

Se aplecăpentru a deschide ușa în dreptul locului de pasager al mașinii:

— Hopa sus, Liddie. Nu-i nevoie sămergi la hotel. Putem săte găzduim, deși nu arăți ca o fatăcare s-ar acomoda aici, adăugăel privindu-i admirativ rochia crem, fărămâneci, cu care era îmbrăcată.

— Apropo, cât ai de gând săstai în această șandrama prăfuită?

— Nu prea mult. Trebuie săfiu la Broken Hill peste zece zile.

Mașina o porni la drum lăsând în urma ei un nor gros de praf și Liddie observăo măcelărie, o brutărie, o băcănie, un magazin și un restaurant, ca și o bancă și câteva centre pentru opal, dupăcare părăsirăceea ce s-ar fi putut numi zona construităa orășelului. În curând se strecurau pe un făgașcare urca și cobora printre puțuri de mine, mormane de murdărie și locuințe subterane așezate în praful roșcat al unui peisaj lunar. Liddie putu săvadăcanistre de petrol ce serveau drept coșuri, generatoare fragile care alimentau cu electricitate și găsi totul aproape fascinant.

— Tony este un băiat grozav, remarcăRoy. Am devenit parteneri, ți-a spus? Ai nevoie de un tovarășcând lucrezi ca noi. Știi ceva despre extragerea opalului, Liddie?

— Absolut nimic, recunoscu ea. Se poate trăi din asta?

El dădu din umeri și zâmbi.

— Bineînțeles căpoți trăi, deși pentru moment, eu și cu Tony de-abia ne acoperim cheltuielile. Dar sunt sigur cănu va dura mult pânăcând o sădăm de ceva de valoare. O cantitate de opal considerabilăs-a extras din vecinătate. Într-una din zile o săne întâlnim cu norocul și o săgăsim o piatrămare.

Continua săconducăprin praf în timp ce vorbea.

— Gata. Am ajuns. Intră. Îți aduc eu valiza. Dupăcum se pare, Tony încănu s-a întors, dar n-o să întârzie mult.

Îl urmăcoborând niște trepte, într-un fel de maghernițăsubterană. Citise despre luxul neașteptat în care trăiau câțiva dintre prospectorii de opal din Coober Pedy, cu mobilămodernă, covoare pe dușumele, tablouri pe pereți și așa mai departe, dar aceastălocuințăera departe de a fi luxoasă. De fapt, era ceva spartan cu pereți grosolani unde ici și colo se vedeau urme de tencuială și cu niște găuri ce serveau pentru aerisire. În pereți fuseserăsăpate paturi și scaune și se mai aflau acolo un frigider vechi și o plită, dar era destul de curat având în vedere căaici locuiau doi burlaci.

— Nu este locuința mea, explicăRoy, în timp ce Liddie se uita în jur. Băiatul care stăaici este plecat la Sidney ca săvândăo parcelăcu opal. Ar putea săia un prețbun dacănu se grăbește. Maică-sa a avut grijăde el pânăacum o săptămână. Se cocoșase trăind în tranșeea asta, adăugăel cu o strâmbătură. Poate fi făcutălocuibilă. Dacăar fi fost a mea, nu mi-ar fi displăcut. Pânăla urmăn-o să ți se parăchiar atât de rea. Presupun cămâine o săvrei săarunci o privire la puțurile de mină.

— Da, mi-ar place săfac asta, aprobăea, un pic amețităde aceastăconversație despre parcelele cu opal.

Îl privi cum pune niște apăla fiert ca săpoatăface ceai și se minunăcât de mult îl putea el influența pe fratele său. Părea a fi un om plăcut, cu care te poți înțelege ușor. Nu era prea frumos, dar în concepția Liddiei, acesta era un punct mai curând în favoarea lui. Tocmai se gândea la tatăl său vitreg, Charles, când dintr-o dată, îi apăru în imagine fața lui Mace Ridley, fapt care o tulburăprofund. Cum putea să-și aducăaminte atât de bine figura unui bărbat pe care-l cunoscuse doar vreme de trei săptămâni și pe care nu-l mai văzuse de patru ani? Își spuse cătoate astea se datorau faptului că-i văzuse destul de des fotografia în reviste. În adâncul sufletului său, știa însăcănu acesta-i adevărul. Totul era din cauzăcăfusese atât de disperat de îndrăgostităde el…pânăcând acesta îi destrămase visurile cu o lipsăde sensibilitate brutală, lăsând-o să înțeleagăfărădubii căse distrase pe socoteala ei. Dar acestea erau de domeniul trecutului. Acum depășise starea ei de nebunie pentru Mace Ridley.

Dupăce bău ceaiul făcut de Roy, insistăsă-l ajute în pregătirea unor legume pentru masă și nu peste multăvreme se auzi zgomotul unei motociclete.

Vederea fratelui său, dupăatâta vreme, fu un șoc pentru Liddie. Era atât de murdar, atât de slab iar barba care-i înconjura fața era albăde praf. Mîinile pe care le întinse către ea erau aspre. Se uitarăun timp unul la altul ca și când ar fi fost doi straini și apoi fata începu săplângă –pentru moartea mamei sale și pentru băiatul drăguțcare fusese fratele său și care acum dispăruse lăsând în locul său pe acest tânăr aspru cu ochi strălucitori de safir. Știa cădacămaică-sa l-ar fi văzut astfel, ar fi fost distrusă.

— Am primit scrisoarea ta, îi spuse ea, când reuși să-și opreascălacrimile. Și…Tony…a trebuit săvin săvăd cu ochii mei dacătotul este în regulă.

— Pentru Dumnezeu, sigur cătotul este în regulă, Lid. De ce n-ar fi? Oricum, îmi pare bine căte văd. Stai jos și povestește-mi.

Se așezăpe unul din locurile săpate în pământ. Era foarte inconfortabil pentru cănu erau acoperite cu nimic. Tony se așezăpe podea și deschise o cutie de bere. Bău o lungă înghițitură, pe urmă, ștergându-și buzele cu dosul palmei, remarcă:

— Ai plecat definitiv de acasă, nu-i așa?

— Da. N-am mai vrut săstau dupăce a murit mama.

Ochii lui Tony o fixară.

— Nu te învinuiesc. Ce-ai de gînd săfaci? Ți-am spus când ți-am scris cănu am prea mulți bani.

Arătăspre pereții sărăcăcioși și grosolani ai locuinței:

— Mi-e teamăcănu este exact ceea ce-ți dorești!

— Nu, aprobă, ea. Dar nici tu nu ești obișnuit cu așa ceva. Tu…tu o sămai stai mult aici, Tony?

— Totul depinde de noroc, spuse el. Nu măaștept săte întovărășești cu mine, oricum.

Roy, care preparase între timp ceva de mâncare, intră și se așezăpe o altăbancădin pământ, bând bere și uitându-se la Liddie de parcăn-ar mai fi văzut o fatăca ea de multăvreme.

Încercând săignore aceastăprivire enervantăcare se concentra asupra ei, îi spuse fratelui său:

— N-am venit ca sămăajuți, Tony. Am vrut doar săfiu sigurăcătotul este în regulă în ceea ce te privește. Eu am găsit o slujbăca guvernantă, continuăea zâmbind. N-ai săghicești niciodatăunde.

— Atunci ai face bine să-mi spui, spuse el zâmbind, iar dinții îi strălucirăalbi, în contrast cu fața murdară.

— La Painters Hill! spuse Liddie și-i așteptăreacția.

— A fost prin dorința ta, sau din întâmplare?

— Din întâmplare.

— Cine e stăpân acum, acolo? Am auzit c-ar fi Mace Ridley… își continuăcariera și are grijă și de pământ. Ar trebui săfii atentă, o să-ți cam tragăclopotele! Nu cumva chiar asta este ideea? Nu cumva ai fost cam amorezatăde el în anul în care venise să-l controleze pe tata cum conduce ferma?

Liddie se înroși toată. Tony nu fusese în vacanța de primăvară, în acel an și chiar dacăniciodatăea nu-i spusese nici un cuvânt despre ceea ce se întâmplase, presupunea cămaică-sa îi mai suflase câte ceva. Răspunse repede:

— Nu știu de unde ți-a venit o astfel de idee. Dacăvrei să știi, mi-e neplăcut să-l văd. Face parte din categoria bărbaților frumoși care nu se pot gândi decât la ei înșiși. La fel ca și Charles. Și nici măcar nu este la Painters Hill. Dacăar fi fost, n-așfi pus piciorul acolo. Nu mai joacă, dar scrie pentru televiziune sau așa ceva. De altfel nu știe nimic despre creșterea oilor. Cei care sunt acuma acolo se numesc Damey și pentru cănu măvroiau chiar imediat, m-am gândit sătrec și săte văd pe tine întâi, cu toate cădrumul a fost mai scump decât măașteptam, zise ea în concluzie.

— Bine, sper căai ceva bani. Tot ce am găsit noi pânăacum căutând opal, de-abia ne ajunge săne ținem zilele.

— Nici. așa Tony, nu-i chiar atât de rău, se amestecăRoy, care pânăatunci ascultase fărăa lua parte la conversație. Trebuie săne ținem firea și-ți jur că în curând o sănimerim peste un zăcământ bogat.

— O sănimerim, spuse Tony și se încruntăla Liddie.

— Cât ai de gând săstai aici, acum când te-ai asigurat căsunt viu și încămămișc?

— Nu prea mult, spuse ea puțin stânjenităde reproșul din ochii lui. Doamna Damery trece vineri, săptămâna viitoare, prin Broken Hill, ca sămăia.

— Vinerea, viitoare! exclamăel. Ce ai de gând săfaci? Nu-mi place ideea săstai aici, este prea rudimentar pentru tine. Ar fi mai bine săte muți la hotel, unde poți găsi un pat curat și o baie.

Liddie își mușcăbuzele. Din ceea ce văzuse în orășel, nu credea căar vrea săstea la hotel pe cont propriu. Ar fi fost probabil la fel de incomod și zgomotos noaptea. Realizăcăprocedase cam impulsiv plecând din Sidney așa cum făcuse. Dacăs-ar fi gândit mai bine ar fi realizat căo sădea de probleme de acest gen. Totuși, nu se aștepta ca Tony sălocuiască în condiții atât de primitive, sau „aproape primitive”, se corectăea.

Inspirăputernic și-i spuse fratelui său cu hotărâre:

— Mai curând așsta aici, dacătu și Roy nu aveți nimic împotrivă. Nu cred cămi-ar place săstau la hotel noaptea.

— Cred căai dreptate, spuse Tony neajutorat. Presupun căo săvrei săieși. Crezi căai săpoți săumbli printre mormanele de steril? Ai putea, dacă ți-ai fi adus cu tine niște haine mai vechi…

— Am niște blugi și bluze, spuse ea, nu prea încântată. Avea o vagăidee cămineritul înseamnăscurmatul printre mormane de murdărie, în căutarea bucăților de opal. Pentru o vreme s-ar putea săfie nostim…

— Formidabil! exclamăRoy, ochii săi căprui zâmbitori întâlnindu-i pe ai ei. Poți fi mascota noastră. S-ar putea săne porți noroc.

Liddie îi zâmbi la rândul său.

— De cât timp ești în Coober Pedy, Roy? Întrebăea.

— Eu? De aproape șase luni. M-am ocupat de prospectarea opalului aici și la Lighting Ridge, de când aveam nouăsprezece ani. Îți intră în sânge…este ca o boală…nu-i așa prietene? întrebă, întorcându-se spre Tony.

— O, dar Tony vrea sămeargăla șes, spuse Liddie cu repeziciune. Merge săcaute de lucru la o fermăde oi, nu-i așa, Tony?

Fratele său o privi cu ochi uimiți și încăo dată, ea se gândi căel aratămult mai în vârstădecât cei optsprezece ani ai lui.

— Vroiam săfac asta odată, aprobăel, dar ar fi numai muncăde păstor, Liddie. Ce șanse așavea ca să-mi conduc vreodatăpropria fermă? Pariez cămama nu ne-a lăsat un cent. Frumosul ei bărbat a păpat tot. Nu-i așa?

— Cred căda, admise Liddie cu voce joasă.

— În timp ce, când este vorba despre opal, este o altăchestie, spuse Tony, boțindu-și cutia de bere în mână. Ai o șansăsădevii cu adevărat bogat.

— Nu prea mare șansă, spuse Liddie cu înțelepciune.

Ochii fratelui său se întunecară.

— Nu fi bleagă, Liddie. Vreau sătrăiesc în acest mod și asta este totul. Nu încerca săfaci pe sora cea mare și să-mi spui cum să-mi aranjez viața.

Făcu o pauză și apoi întrebăcu suspiciune:

— Nu cumva scumpul nostru tatăvitreg te-a trimis ca săvezi ce fac și să-mi ții o predică în propriul său beneficiu?

— Bineînțeles cănu este vorba de asta, exclamăea mai mult decât jignită.

Îi displăcea să-l vadăpe Tony astfel, privind-o ca și cum i-ar fi fost dușmancă.

— Am vrut săte văd…ești fratele meu…credeam…Se opri și se întoarse cu ochii înlăcrimați, când Roy o cuprinse cu brațul:

— Ascultă, copilă, ești obosită. Ai făcut un drum lung și ai avut destule surprize pentru o singurăzi și bănuiesc căo grămadăde lucruri te-au și supărat. Uneori reuniunile de familie pot fi traumatizante. Hai sănu mai continuăm conversația în seara asta. Acum, măduc săpregătesc o cinăbună, dupăcare o să-ți fac o cafea cu puțin brandy înăuntru și apoi o sămergi săfaci nani. Avem un sac de dormit și o saltea și sănu-mi spui căn-avem grijăde tine.

Liddie își înghiți lacrimile și încercăsă-i zâmbească, mișcatăde grija lui și rușinatăde propriile ei reacții. De fapt, Tony trebuia să-și trăiascăpropria sa viață. „Dar nu o astfel de viață”se pomeni ea gândind. Era prea aspră, prea nesigurăpentru cineva care fusese crescut ca Tony. Roy era cu totul diferit de fratele său.

— Cred căn-ar fi trebuit săvin, zise ea poticnindu-se. Roy puse un braț încurajator în jurul umerilor ei:

— Sănu spui asta. Este cel mai minunat lucru pe care l-a văzut aceastăcocioabă.