Basme japoneze POVESTEA FRUMOASEI HACIKAZUKI

C U P R I N S

Prefață

Notă

Unde-i capătul lumii ?

Ochii șerpoaicei

Povestea gândacilor aurii

Feciorașul-melc

Casa privighetorilor

Căciula "Urechi-agere"

Taro cel de foc

Soția Vulpe

Ulciorul fermecat

Cenușarul

Acul viu, acul mort și carul zburător

Cum a răsplătit cocorul binele făcut

Învârte-te, bob de mazăre

Zmeura de sub zăpadă

De ce e marea sărată ?

Hei, crabule Koso-Koso !

De ce n-are caracatița oase

Broasca din Kioto și broasca din Osaka

Saburo-Strachină spartă

Cumplita dihanie Plici-plici

Un nume lung

Ștreangul negru

Morișca năzdrăvană

Trei comori

Frumoasa din tablou

Darul fecioarei lacului

Paiul cu noroc

Țara oamenilor cu un singur ochi

Castelul împăratului furnicilor

Pânza albită cu clarul de lună

Scheletul care dansează

Castelul reginei pisicilor

Ultimul braț al caracatiței

Corabia fantomă

Tăria dragostei de mamă

Cinci tani de pământ

Cum a căzut întâia zăpadă

Racul-de-mare și corbul

Sculptorul și șopârla

Tânguirea păpușilor

Bursucul amator de stihuri

Podul care șoptește

Clopotul încins

Ultimul cântec

Bătrâna țesătoare

Luna pe ram

Întâmplăriie lui Iuriwaka

Cântărețul cu urechile smulse

Ghiveciul cu crizanteme albe

Preotul, doctorul și dansatorul pe sârmă în iad

Nemaipomenita călătorie a lui Torayan-Gură-cască

Visul triunghiular

Zăpăcitul

Bătrânul care îndrăgea cimiliturile

Samurai pe negândite

Isprăvile lui Hikoici

Buda de lemn și Buda de aur

Preotul și învățăcelul (I)

Preotul și învățăcelul (ii)

Capul de schimb

Samuraiul cel mândru

Cel mai mare mincinos

Doi leneși

Cum a plecat nevasta de acasă

Culmea zgârceniei

Cum s-au schimbat plăcintele în broaște

Ba-i așa, ba nu-i așa

Paiul din plapumă

Cearta

Să n-audă porumbeii

Chiar dacă zboară, tot pari sunt !

Gura lumii

Frumoasa din oglindă

Soarele și ciocârlia

Bufnița vopsitoare

Cum s-a dus miriapodul după doctor

Povestea frumoasei Hacikazuki

Taro leneșul

PREFAȚA

Exact acum trei sute de ani, în timpul călătoriei sale de întoarcere din China, cărturarul român Nicolae Spătaru Milescu scria despre Japonia - ca încheiere la cartea sa Descrierea celei dintâi părți a pământului numită Asia în care se află și împărăția Chinei cu orașele și provinciile sale - una dintre cele mai intere-' sunte relatări documentare cunoscute în literatura europeană a timpului : Descrierea vestitei și marii insule a japonezilor și ce se află acolo.1

Folosind cu mare grijă foarte puținele însemnări scrise cunoscute pe atunci ale geografilor chinezi, ale lui Marco Polo sau ale unor misionari iezuiți, dar mai ales informații personale, învățatul călător ne-a lăsat o descriere plină de poezie care învăluie acele ținuturi îndepărtate într-un nimb de mister :

„Marea și vestita insulă a Japoniei, consemna Milescu, începe, așa cum scriu despre ea geografii chinezi, din fața gurilor râuluî Amur și se întinde până departe prin fața împărăției chineze. Și uneori din împărăția chineză până în Insula japoneză se navighează în două zile și trei nopți, dar de la gura Amurului este mai departe și asta încă nu se știe... Această insulă este stăpânită de diferiți hani și fiecare își are țara lui și orașele sale, și cel mai mare dintre toți aceștia este cel care locuiește în mijlocul acelei insule, într-un oraș căruia i se spune Masak1 și pe întreaga insulă sunt până la 50 de hani. Populația acestei insule este foarte curajoasă atât în călătoriile pe uscat, cât și pe mare...

Originea numelui japonezilor este chinezească pentru că chinezii i-au numit pe ei ghepuei și ei de asemenea își zic ghe-puien 2, adică «răsăritul soarelui'» sau «cel dinții sălaș al soarelui» ; iar chinezii numesc astfel Japonia pentru că statul acela este mai departe decât toate împărățiile și cel mai însemnat către răsărit, căci de acolo răsare soarele peste China..."

Descrierea pe care a făcut-o Nicolae Spătaru Milescu este un amestec de elemente legendare și date reale geografice, comunicându-ne impresia că Japonia este o țară izolată de restul lumii. Și, de fapt, această imagine a unei lumi misterioase și îndepărtate, despre care informațiile - în afara cercurilor de specialiști - ajungeau rar și mai ales sub forma scrierilor literare; al notelor de călătorie, de cele mai multe ori romanțate, sau al unor știri senzaționale, a dăinuit, pentru sfera de cultură europeană, multă vreme. În secolul nostru însă, Orientul îndepărtat a început să rețină din ce în ce mai mult atenția, iar după cel de-al doilea război mondial explozia informațională ne-a adus în față o Japonie surprinzătoare, cu un popor viguros și harnic,cu o industrie foarte dezvoltată și o tehnologie modernă, cu o cultură străveche, superioară, într-un cuvânt ni s-au deschis niște ferestre largi spre o civilizație despre care până atunci se știa mai puțin.

În ceea ce privește cultura orală japoneză, datele pe care le avem sunt încă foarte sumare și-orice contribuție la cunoașterea vieții obișnuite de fiecare zi, a modului de a munci, de a gândi, de a simți și de a se purta al japonezilor, ne va ajuta să-i cunoaștem mai bine în ceea ce le este specific.

Antologia de proză populară japoneză, pe care „Biblioteca pentru toți" o prezintă în volumul acesta, este din toate punctele de vedere binevenită. Nu numai că ea ne oferă un număr de basme, povesti și povestiri deosebit de frumoase și care dezvăluie prețioase virtuți artistice, dar ne ajută totodată să înțelegem și faptul că folclorul japonez, în genere cultura populară japoneză, ne este nu numai accesibilă dar și apropiată ca sensibilitate. Ea are nenumărate puncte de contact cu cultura orală a altor popoare din zona răsăriteană și chiar din aria europeană, bineînțeles exprimate în forme specifice, care o fac părtașă la procesul de îmbogățire a culturii orale a omenirii. Astfel se risipesc, printr-un contact direct, multe din misterele care alcătuiau cu ani în urmă prejudecata izolării Japoniei de viața spirituală a celorlalte popoare. Cunoașterea și studierea competentă a faptelor și elementelor de cultură populară orală a diferitelor popoare contribuie astfel în cel mai înalt grad la clarificarea procesului de circulație a culturii de la un popor la altul, ajută la stabilirea și conturarea caracteristicilor etnice și zonale în cultura orală a popoarelor, la luminarea unor perioade din istoria omenirii pentru care nu s-au găsit încă documente materiale. De aici și importanța crescândă care se acordă în toată lumea culegerii și studierii faptelor de cultură populară orală.

Interesul pentru culegerea și studierea sistematică a basmelor populare a apărut în Japonia odată cu tipărirea celei dintâi colecții de narațiuni populare autentice, făcută de Kunio Yanagita în anul 1910. Fiind inspector în Ministerul Agriculturii - pe când se afla cu treburile funcției sale într-un district al Japoniei, Tono, ca mare iubitor de folclor și interesat de tradițiile populare sătești - Kunio Yanagita a întâlnit un țăran care l-a cucerit cu talentul său de povestitor. L-a ascultat, a transcris apoi toate poveștile pe care țăranul i le-a spus și le-a tipărit. Interesul. pentru cercetarea narațiunilor și tradițiilor populare fusese stârnit. De atunci mulți cărturari de vază japonezi s-au alăturat acțiunii de culegere și cercetare a literaturii populare orale, printre aceștia un loc de seamă ocupând și Keigo Seki, colaborator și prieten al lui Yanagita. Astăzi, în Japonia se află culese în jur de 25.000 de narațiuni populare, mare parte tipărite în diferite colecții, dintre care colecția tipărită de Editura Miraisea din Tokio, în anii 1958-1962, numără 42 de volume - pentru fiecare județ al țării câte un volum, în ceea ce privește lucrările cu caracter științific, sunt binecunoscute Clasificarea și catalogul basmelor japoneze. tipărită între 1950 și 1958 de Keigo Seki, în care se găsește și un index de tipuri de narațiuni deosebit de prețios, ca și lucrarea lui Hiroko Ikeda, un Catalog al tipurilor ți motivelor din literatura populară japoneză, scris în anul 1955, ca disertație de doctorat. Dar ceea ce mi se pare foarte interesant este faptul că cercetă- torii japonezi au ajuns la concluzia revelatoare' că 80% din basmele japoneze corespund tipurilor consemnate în Catalogul Aarne-Thompson pentru aria de cultură indo-europeană, infirmând încă o dată prejudecata izolații insulare a culturii populare japoneze.

Contactul oamenilor de cultură și scriitorilor japonezi cu poveștile, legendele, povestirile și snoavele populare este în Japonia extrem de vechi. Faptele dovedesc astfel că multe motive narative care se găsesc astăzi în basmele japoneze au fost consemnate în scris, încă din secolele al Vll-lea și al VlII-lea, în cunos-. cutele colecții de documente Kogiki și Nihonișioki.

Kogiki este cea dinții carte scrisă în limba japoneză și care s-a păstrat. Ea a fost terminată în anul 712 și conține mituri ce stau la baza credințelor Șinto, bazate pe contemplarea naturii, - astre, munți, ape, animale și plante -, prin care se pretinde că vorbesc zeii și care la rândul lor sunt personificate și zeificate, și pe cultul strămoșilor. În Kogiki sunt scrise și cronicile vechi, care explică geneza lumii după credințele populare, precum și presupusa legătură dintre divinitățile poporului și dinastia imperială. Cartea este o compilație de felurite narațiuni, scrise probabil de cărturarii și recitatorii instruiți în școlile și universitatea întemeiate de mikadoul Tenki (622-671).

Nihonșioki este scrisă în limbile chineză și japoneză de un savant cu numele Yasumara, după cum i-a fost dictată de un vestit recitator, Hiyeda no Are ; despre acesta se spune că avea o memorie atât de bună, încât „putea să povestească tot ce-i trecea prin fața ochilor și să țină minte tot ce-i suna în urechi". Cartea a fost terminată în anul 720 și cuprinde, asemenea cărții Kogiki, mituri, legende, poezii, precum și date în legătură cu istoria Japoniei până în anul 697. Din punct de vedere literar, Nihonșioki este mai bine scrisă, fiind în multe privințe superioară culegerii anterioare.

Școlile despre care am amintit și cărțile scrise în epoca respectivă erau însă destinate, și au servit multe secole după aceea, clasei privilegiate a samurailor, știința de carte începând să pătrundă în mase abia în secolul al XVIII-lea. Cu toate acestea, atât colecta Kogiki cât și Nihonșioki fiind alcătuite pe motive narative mitice, cuprind numeroase elemente de cultură populară orală, unele cu circulație universală.

Din aceste străvechi anale se pot desprinde datele legendare ale istoriei Japoniei, dar se poate urmări și felul cum s-a născut și s-a dezvoltat cultura populară japoneză, sub diversele ei aspecte și părți constitutive, izvoarele de unde s-a inspirat, între, care trebuie menționată în primul rând cultura prestigioasă a poporului chinez, care avea documente scrise încă de acum patru mii de ani și care a început să alcătuiască anale încă de acum două mii opt sute de ani - fapt unic în cultura universală.

Referindu-se la caracterul și sorgintea elementelor de cultură japoneză, Nicolae Milescu semnala apropierea de ceultura chineză ca și diferențierea care s-a produs în funcție de specificul spiritual al poporului japonez. „Limba japonezilor, scria marele nostru cărturar, se deosebește în totul de limba chineză, însă în ce privește credința, învățătura și scrierea, totul au luat de la chinezi, doar că în scriere japonezii au făcut multe adăogiri din pricina deosebirii firești de limbă. La ei se poartă haine la fel cum purtau vechii chinezi, haină largă cu mâneci lungi și largi, iar ceea ce scrie oarecine l, că din chinezii surghiuniți și-au făcut începutul locuitorii japonezi, este totul minciună, căci niciodată chinezii nu scriu așa ceva..."

Presupunem a fi un scriitor iezuit.

În legătură cu începuturile istoriei poporului japonez, Milescu da mai mult credit geografilor chinezi, reproducând și una din legendele privitoare la întemeierea statului japonez. După această legendă, „...vestitul și viteazul împărat Ksi2, după ce a cucerit toată China și i-a supus pe mongoli și alte state învecinate, a trimis flota pe mare și a cucerit toate insulele din mare și chiar India, iar când s-a văzut el cu atâtea biruințe în glorie și slavă, a început să se gândească cum să găsească pentru el vreo rădăcină, ori alt leac, pentru ca să nu mai moară niciodată, dar nu a găsit nimic. De multe ori și astăzi unii chinezi naivi se căznesc cu asemenea treabă, deoarece ei nu cred în învierea morților.

Apoi, în vremea acelui împărat Ksi, a fost un voievod al luptătorilor de pe mare, care, din întâmplare, a ajuns în Insula japoneză și a văzut cât de frumos este pământul acela și că pe el trăiesc puțini țărani. Și astfel s-a gândit să-l înșele pe împăratul chinez Ksi și să-și făurească pentru sine un titlu împărătesc și să-și dobândească o împărăție veșnică. Și venind la împărat, i-a spus că a găsit pe mare, departe, o insulă, un pământ nou, pe care s-ar putea afla cu adevărat leacul acela care-i face pe oameni nemuritori. Trebuie însă să-i dea trei sute de feciori și trei sute de fecioare, căci așa e hotărât de Dumnezeu, că fără atâți tineri și fecioare nu-i cu putință să se dobândească acel leac.

Și astfel împăratul Ksi s-a încrezut în vorbele omului aceluia, pentru că era tare doritor de lucrul acesta și se temea de moarte ca de un mare dușman ; iar de atunci .îndată a poruncit împăratul să facă o flotă de mare, să strângă oșteni și pe tinerii și pe fecioarele acelea și să plece în mare grabă. Și voievodul luând ostenii și oamenii a pornit spre țara aceea și fără să-i pese de leac, a început a clădi orașe și a se așeza în acea țară plină, de argint și de roade, ajungând el astfel cel dintâi han japonez, iar de la acela împărăția s-a mărit..."

Legenda are corespondență și în tradiția orală japoneză, unde se vorbește despre un anume Gimu, care, în fruntea unei armate de cuceritori, și-a așezat reședința ca cel dintâi împărat în provincia Yamato, venind din insula Kiușiu, de mult, de mult... ; iar unii cercetători consideră că japonezii ar fi la origine din ținuturile de nord ale Asiei, de alt neam decât chinezii. Cert este că primul document despre învățarea limbii chineze de către japonezi este un document din anul 405 e.n., în care se spune că un prinț imperial japonez avea ca profesor de limba chineză pe un învățat corean, pe nume Van-ghin.

Literatura scrisă japoneză poate fi cunoscută însă în evoluția ei doar cu începere din secolele VI-VII, datorită celor două cărți amintite mai sus, cu toate că rădăcinile ei se întind mult mai departe în timp, în tradiția orală a unui trecut îoarte îndepărtat. De aceea nu este deloc surprinzător ca, pe lângă compozițiile poetice vizibil făcute de cărturari, mânuâtori ai condeiului și cititori de alte scrieri poetice, să găsim și texte transcrise din literatura orală, cântece cu puternică rezonanță populară, legende, tradiții, basme, cu trăsăturile lor caracteristice imprimate de circulația orală până în momentul în care au fost consemnate în scris. Sunt documente deosebit de prețioase, pentru că ne fixează, ia o dată anumită, niște variante ale unor producții literare în permanentă mișcare prin circulația orală și ne înlesnesc nisle confruntări de motive narative în două sau mai multe ipostaze : aceea de la data când au fost consemnate în scris, și cea actuală, răstimp de peste un mileniu, în care producțiile literare respectiva au continuat să circule în tradiția orală. Astfel, un document de creație spirituală capătă consistență materială și devine apt pentru considerarea istorică a faptelor de cultură bazate În generai pe documente scrise.

Aceste basme, legende, povești și poezii mai scurte sau mai întinse, deși milenare și create de un popor aflat la zeci de mii de kilometri depărtare, ne cuceresc prin frumusețea lor și prin bogăția de sentimente care șterg distanțele, lăsând să se manifeste apropierea spirituală, care sugerează multe puncte de contact îți simțire, în reprezentări artistice, în ceea ce este general uman.

Iată cum, pentru cei care cunosc basmul popular românesc al balaurului cu șapte capete, sau pentru cei care cunosc doar legenda lui Perseu și a Andromedei din mitologia greacă, o poveste japoneză scrisă în secolul al Vll-lea al erei noastre nu mai are nimic exotic și nici îndepărtat, decât în măsura în care citind-o o raportăm la distanțele geografice :

„Se spune că zeul Haya-susa-no-vo, fiind izgonit din cer din pricina purtării sale urâte, a coborât pe pământ și ajungând pe malul unui râu din provincia izdumo, a văzut plutind pe apă Un bețișor cu care se mănâncă. Atunci, luminăția sa Haya-susa-no-vo, gândindu-se că în susul apei trebuie să locuiască oameni, a pornit să-i caute și a găsit un bătrân și o bătrână care erau așezați de o parte și de alta a unei fete tinere și care plângeau.

- Cine sunteți voi ? Bătrânul răspunse :

- Slujitorul vostru, pe care îl vedeți, este o zeitate a pământului și numele său este Acinazuci, fiul marelui zeu al muntelui. Numele soției mele este Tenâzuci, iar fiica mea se numește Kucinadehime.

- Dar de ce plângeți ? Bătrânul răspunse :

- Am avut opt fete, dar șarpele „De-opt-ori-despicat" din Kochi vine în fiecare an și le mănâncă. Acum este timpul venirii sale și de aceea plingem.

- Spune-mi cum arată șarpele, spuse Haya-susa-no-vo.

- Ochii lui sunt roșii, asemenea coacăzelor de iarnă. Are un trup cu opt cozi și opt capete, iar corpul îi este acoperit cu mușchi de pădure, cu cedri și cu pini, întinzându-se peste opt dealuri și opt văi.

Pântecul îi este sângeriu și când îj privești pare cuprins de flăcări.

Atunci luminăția sa Haya-susa-no-vo îi spuse bătrânului:

- Dacă fata aceasta este a ta, vrei să mi-o dai mie ? Cu vocea plină de respect bătrânul spuse :

- Nu vă cunosc onorabilul nume.

- Sunt fratele cel mai mare al zeiței soarelui și am căzut din cer, răspunse Susa-no-vo.

Atunci, zeitățile Acinazuci și Tenâzuci spuseră :

- Dacă este așa, ți-o dăruim cu plecăciune. Haya-susa-no-vo a luat îndată fata și a preschimbat-o într-un pieptene cu mulți dinți pe care l-a înfipt în păr și a spus divinităților Acinazuci și Tenâzuci :

- Pregătiți niște sake (rachiu de orez) cu o tărie de opt ori mai mare. De asemenea faceți aici de jur împrejur un gard mare, să aibă opt porți, iar lângă fiecare poartă să fie opt postamente, pe fiecare postament să fie un vas pentru sake, și fiecare vas să fie umplut cu sake cu o tărie de opt ori mai mare. Pe urmă așteptați.

Făcând toate preparativele după porunca stăpânului, au început să aștepte. Atunci, într-adevăr, șarpele cu opt capete a venit și vârându-și fiecare cap în câte un vas a început să lipăie rachiul, îndată s-a îmbătat și toate capetele au adormit. Atunci Haya-susa-no-vo trase de la brâu sabia lungă de șase coți și omori șarpele, iar râul se umplu de sânge. Dar, când a lovit șarpele peste mijloc, gura paloșului i s-a rupt. Foarte mirat, l-a străpuns și l-a tăiat în două. În pântecele șarpelui era o sabie mare și ascuțită. Haya-susa-no-vo a luat sabia aceea și socotind că este un lucru rar și ne mai întâlnit, a dus-o în dar zeiței soarelui. Este sabia cea mare Kusa-naghi".

Poate că din lectură se simte oarecum stilul ușor manierist, dar nu trebuie să pierdem din vedere că, deși textul a fost scris după o legendă orală în secolul al Vll-lea sau al VIH-lea, cel care l-a fixat aparținea unei categorii sociale care vorbea în felul acesta - manierism specific literaturii japoneze și cultivat în special de categoria socială a samurailor.

În poezie, exprimarea este mai spontană, și versul a ferit textul de schimbări intruse. În Manyoșiu, o colecție de versuri din secolul al IX-lea, se află o baladă populară - i-am spus noi - dintre cele mai vechi (desigur mult mai veche decât colecția, însăși) și care, deși tradusă în proză, își păstrează tot farmecul poetic și prospețimea narațiunii :

„Intr-o zi cețoasă de primăvară, m-am oprit din plimbare pe țărmul din Suminoye. Și pe când priveam la bărcile de pescari ce se legănau, mă gândeam la povestea de demult despre Urașima din Mizunoye, care, mândru de îndemânarea lui în a pescui tonul și calcanul, nu se întorsese din larg de șapte zile, ci continua să vâslească pe ocean dincolo de zare. Acolo i-a fost dat s-o întâl-nea&că pe fata zeului mării. Și-au jurat credință și au pornit-o spre țara nemuririi. Mână în mină au intrat amândoi într-o minunată locuință chiar în palatul zeului mării. Acolo ar fi putut să rămână pentru totdeauna fără să îmbătrânească, fără să moară niciodată, dar necugetatul acestei lumi îi vorbi astfel soției sale : «Aș dori pentru puțin timp să mă întorc la mine acasă și să vorbesc cu tata și cu mama ; mâine mă voi întoarce». Astfel vorbi, și soția sa răspunse : «Dacă vrei să revii în țara nemuririi și să mai viețuiești cu mine ca și până acum, bagă bine de seamă cum ai să deschizi această cutie». A stăruit mult asupra acestui sfat. Urașima întorcându-se la Suminoye, își căută cu privirea locuința, dar nu zări nici o casă ; își căută atunci cu ochii satul, dar nu văzu nici un sat. Foarte mirat, i se năzări un gând : «în timpul celor trei ani de când am plecat, casa n-ar fi putut să dispară fără să rămână măcar gardul. Dacă aș deschide puțin caseta, oare n-aș putea s-o văd ca -mai înainte ?» Spunând acestea el întredeschise prețioasa casetă, din care țâșni un nor alb, care porni întinzându-se către țara nemuririi. El alergă, strigă, își fâlfâi mânecile, se rostogoli la pământ și-și lovi picioarele unul de celălalt, îndată inima i se topi ; zbârcituri i-au acoperit trupul care fusese așa de tânăr ; părul, care fusese așa de negru, i-a albit; îndată i-a pierit și răsuflarea. În sfârșit, viața l-a părăsit... Și iată, acolo, se afla altădată coliba lui Urașima din Mizunoye." Plină de un puternic dramatism, mai ales încheierea ne poartă cu gândul spre basmul românesc : Tinerețe fără bătrânețe și viață fără moarte povestit de Petre Ispirescu, ca și spre legenda celtică a întoarcerii lui Osian în șesurile Erinului. Eroul, pornit în căutarea unei viețuiri mai depline, dacă nu-și poale regăsi legătura cu spița neamului său - în toate trei poveștile : casa - atunci se spulberă, dispare. Metafora este la fel de puternică în toate cele trei cercuri de cultură populară, deși distanțele în timp și spațiu între cele trei creații sunt apreciabile.

Caracteristic pentru cultura veche japoneză este însă marea abundență a poeziei. Poeții, printre care și multe femei, se numără cu miile încă din secoâele VIII-X. Încurajarea poeților venea în primul rând din partea împăratului sub patronajul căruia se organizau din cind în când concursuri de poezie. Cele mai Bune poeme erau adunate în volume, iar autorii care aveau câte douăzeci sau treizeci de piese într-o astfel de antologie, se bucurau de mare prestigiu. Astfel, Colecția celor zece mii de jile sau Manyoșiu, care a fost alcătuită în secolul al IX-lea, cuprinde peste 4.000 de poezii scrise de o legiune de poeți în secolele al VH-lea și al VlII-lea. În ele cititorul găsește o atmosferă specifică, izvorâtă din permanența unei culturi orale pregnante, de care poeții nu au putui face abstracție, cu toată cultura lor cărturărească din școlile imperiale și cu toa^ă apartenența lor la o anumită clasă socială, atmosferă pe care am intuit-o și în literatura de proveniență orală.

Și dacă poezia cultă a fost apanajul cărturarilor încă de la începuturile literaturii japoneze, cultura orală populară s-a exprimat cu predilecție în narațiuni din toate speciile, păstrându-și caracterele oralității chiar și atunci când, fiind receptate și consemnate de cărturari, aceștia le-au imprimat personalitatea lor artistică, potrivit talentului lor și condițiilor social-istorice din timpul când au făcut transcrierea piesei respective. În .ele se comunică mai simplu, mai direct, faptul de cultură orală încărcat de toate semnificațiile trăirii lui, în realități comparabile imediat, într-o poveste scrisă în a doua jumătate a secolului al X-lea este relatată cu căldură și duioșie o întâmplare - poate imaginată doar în coordonatele ei secundare - căreia îi găsim o reflectare peste timp și spațiu în tezaurul legendar românesc.

„Trăia odată, în provincia Tu, o fată tânără de care se îndrăgostiseră în același timp doi tineri. Unul, Mubara, locuia în aceeași provincie, celălalt, Cinu, era din provincia Izumi.

Acești doi tineri însă erau de aceeași vârstă și foarte asemănători la chip și la statură. Fata se gândea să-l aleagă drept soț pe acela care o iubea mai mult, dar nici în dragostea lor pentru ea nu se vedea vreo deosebire. Când se însera, tinerii veneau împreună, iar când îi aduceau vreun dar, acestea erau asemănătoare. Nu se putea spune că vreunul dintre ei l-ar fi întrecut pe celălalt, încât tânără se afla într-o mare încurcătură. Dacă ei și-ar fi arătat în mod grosolan sentimentele, fata i-ar fi îndepărtat pe amândoi. Dar cum zile și luni în șir și unul și celălalt veneau doar până la ușa ei și-i mărturiseau dragostea, atenția lor o făcea nefericită. Și cu toate că nu au fost niciodată încurajați, amândoi continuau să vină cu darurile lor asemănătoare.

Părinții fetii îi spuneau :

- Este păcat că lunile se scurg după luni și anii se scurg după ani în acest chip nepotrivit. Este stânjenitor să asculți suspinele acestor doi tineri și totul fără nici un rezultat. Dacă te-ai căsători cu unul din ei, dragostea celuilalt ar înceta.

Tânără fată răspundea :

- Tot așa gândesc și eu, dar sunt dureros de încurcată văzând asemănarea dragostei lor. Ce pot face?

Pe vremea aceea, oamenii trăiau în corturi pe malul râului Ikuta. Părinții fetei trimiseră să-i cheme la ei pe cei doi îndrăgostiți și le spuseră :

- Fiica noastră este în mod dureros încurcată de asemănarea dragostei pe care voi - tineri domni - i-o mărturisiți amândoi. Dar noi dorim să luăm astăzi o hotârâre într-un fel sau altul. Unul din voi este străin, venit dintr-un ținut îndepărtat. Celălalt, care este localnic, și-a dat și el multă osteneală. Purtarea voastră a amândorura este privită de noi cu toată prietenia. Amândoi tinerii au ascultat cele spuse cu o bucurie respectuoasă. De aceea, continuară părinții, vă cerem să ochiți cu arcurile voastre păsările acestea de apă care înoată pe râu. Vom da mâna fiicei noastre aceluia care va ochi una din ele.

- O idee minunată ! spuseră tinerii, dar când au tras cu arcul, unul a nimerit capul și celălalt coada aceleiași păsări. Văzând aceasta, tânără fată, mai încurcată ca niciodată, strigă :

Obosită de viață

Vreau să mă arunc

În râul Ikuta

În țara lui Tu.

Ikuta (câmpul vieții) pentru mine

Este doar un nume

Și nimic mai mult.

Cum rosti aceste vorbe fata se și aruncă în valurile care se rostogoleau la picioarele cortului. La strigătele disperate ale părinților, cei doi tineri s-au avântat îndată în apa fluviului în același loc. Unul a prins corpul fetii de un picior, celălalt i s-a agățat de braț și amândoi au murit împreună cu ea. Părinții, nebuni de durere, i-au pescuit corpul și i l-au acoperit cu lacrimi și bocete. Părinții celor doi îndrăgostiți veniră și ei și ridicară morminte de fiecare parte, a gropii tinerei fete. Dar când a sosit momentul îngropăciunii, părinții tânărului din ținutul Tu se împotriviră zicând :

- Este drept și potrivit ca un om din această provincie să fie îngropat în acest loc. Dar cum putem îngădui ca un venetic să fie îngropat în pământul nostru ?

Astfel părinții tânărului din provincia Izumi au adus cu bărcile pământ din țara lor și, într-un sfârșit, își îngropară fiul. Mormântul fetii este la mijloc, iar cele ale îndrăgostiților de fiecare parte, așa cum se pot vedea încă și astăzi".

În povestea românească, sâmburele narativ este oarecum deosebit, însă valoarea metaforică este asemănătoare cu a legendei populare japoneze :

Deasupra orașului Sinaia, în munții Bucegi, sunt două stânci numite Jepi, printre care se prăvălește cascada Urlătoarea. Se spune că Jepii au fost doi frați gemeni care se îndrăgostiseră de aceeași fată. Aceasta, fiindcă era în încurcătură și nu știa pe care să-l aleagă de bărbat, a spus că va fi soția celui care-o va scoate din prăpastie, și s-a aruncat în gol, dar s-a prefăcut în aceeași clipă în cascadă. Frații au împietrit amândoi de uimire. Mama celor doi tineri, îndurerată, s-a aruncat pe cele două pietre și le-a cuprins în brațe. S-a prefăcut și ea în mușchiul care acoperă cele două stânci, feciorii ei.

În colecția pe care o prefațăm, nu toate povestirile sunt de strictă autenticitate orală. O bună parte din ele sunt repovestiri culte ale unor motive narative orale, făcute cum am văzut, fie cu multe secole în urmă, fie la date mai apropiate. Lucru pe care un specialist îl poate observa îndată, deși deosebirile dintre narațiunea autentică și cea prelucrată se șterge, în general, prin traducere și adaptare. Trecându-se povestirea dintr-o limbă în alta, nu se pot reda întocmai calitatea și stilul piesei originale, fie din pricina unor expresii specifice, a căror traducere este dificilă, fie pentru că unele noțiuni, deși asemănătoare în limbi diferite, poartă totuși alte semnificații, care nu se potrivesc cu modul de gândire al celor ce vorbesc cealaltă limbă. Oricum, din redarea fidelă a firului dramatic al povestirii, din înlănțuirea situațiilor în care sunt puse personajele, din evocarea unor relații și circumstanțe oarecum comune în cultura orală a tuturor popoarelor, lectura povestirilor din antologia de față devine emoționantă. În poveștile prezentate ni se dezvăluie sensibilitatea artistică a unui popor, ni se înfățișează chipuri de oameni simpli, cu gânduri, preocupări și simțiri general umane, chiar dacă uneori formulările poetice sunt neobișnuite. Citind aceste povestiri, distanțele geografice pier, se face o apropiere spirituală între cei care citesc și cei care au povestit, timpul se oprește în loc.

Când în anul 1677 Nicolae Spătaru Milescu a scris pe hârtie povestea despre o fată de împărat care a acceptat să se mărite cu un monstru pentru că tatăl său o făgăduise, și ea era datoare să-i respecte cuvântul și rangul, a stabilit un document prețios pentru înțelegerea circulației în timp și spațiu geografic a acestui motiv narativ atât de frecvent în basmele populare europene. Povestea din antologie cu feciorașul melc al celor doi bătrâni singuratici, fecioraș mic cât unghia, ne arată cât de strânsă este în oralitate legătura între zone foarte îndepărtate și cum gândârea etică populară are corespondențe spirituale peste granițe și distanțe. Respectul și ascultarea filială este considerată în același mod pe toate latitudinile și longitudinile. Este o trăsătură morală impusă la experiența traiului în colectiv. Ajutorarea aproapelui, atunci când o poți face fără precupețire, este de asemenea o trăsătură a umanității. Basmul cu căciula „Urechi-agere" este plin de gingășie și generozitate : un moșneag sărac, mergând printr-o pădure a găsit o căciulă veche. Când a pus-o pe cap și-a dat seama că a început să înțeleagă limba tuturor vietăților și plantelor. Ascultându-le cum vorbeau, a aflat pricina necazurilor, unor oameni și ducându-se la fața locului, a îndreptat răul, fiind răsplătit din plin.

În basmele japoneze totuși sensul fantasticului este foarte puțin pronunțat. Ele au o accentuată trăsătură realistă prin raportarea directă la viața cotidiană a colectivității respective. În general, în basmele autentice, eroii fac parte din categoria socială cea mai numeroasă, a țăranilor, pescarilor. Când avem de a face cu eroi din alte categorii sociale, putem să ne gândim că este vorba de o prelucrare.

Traducerea basmelor din această antologie, făcută după o colecție de basme japoneze tipărite în limba rusă, mijlocește cititorilor cunoașterea unei lumi de gândire și simțire care, până de puțină vreme, pentru noi era învăluită ca într-o ceață din pricina marii depărtări. Culegerea de față constituie un argument în plus pentru a ne convinge că în circulația faptelor de cultură orală nu există bariere, că esența gândirii umane este pe tot pământul aceeași, înfrățind spiritele în frumos.

NOTA

privind ortografierea numelor proprii și a cuvintelor japoneze prezente în culegerea de față

Japonezii utilizează în viața de toate zilele patru feluri de caractere : KANGI (ideografele preluate de la chinezi - KAN = CHINA, GI = literă - prin secolul al IV-lea) ; HIRAGANA și KATAKANA (inventate prin secolele YIII-IX, prin simplificarea kangilor ; sunt semne cu valoare fonetică) și ROMAGI (- litere venite de la ROMA).

ROMAGI sunt utilizate în scrierea numelor de străzi, îa unele texte științifice, în dicționare etc. și, în general, pentru transcrierea cuvintelor japoneze. Există mai multe variante pentru redarea unora dintre sunete (ș, ț, ci, ghe, etc.). Americanul Hepburn (1867) a introdus un sistem - astăzi cel mai larg utilizat - care corespunde pronunțării de- către ahglosaxoni a literelor latine. O variantă o constituie sistemul japonez KUNREI, alta KUNREI modificat.

Noi utilizăm un sistem de transcriere fonetică, pornind de la regulile românești de pronunțare a literelor latine. Așadar, toate cuvintele din cuprinsul cărții se vor citi simplu, vocalele ca și în românește (cele duble le-am însemnat cu două vocale), consoanele cu-valorile lor : c urmat de i se va citi oi, urmat de e se va citi <ce, g urmat de c se va citi ge etc.

XXI

Pentru a da posibilitate unei comparații, indicăm mai jos diferențele existente între diversele sisteme : J

Sistemul

Diferențe în : "

Sistemul românesc fonetic modificat . Hepburn

În sistemul Kunrei nemodificat vocalele lungi aa, ee, oo și uu sunt scrise : î, e, 6, și u ; H este scris ii ; n este scris n.

Deci : în diverse cărți, vom putea întâlni scris, spre exemplu, numele celui mai înalt munte din Japonia în diverse feluri : FUGI, FUJI, FUZI, iar atunci când se face preluarea după limba rusă : FUDZI. Toate se vor citi : FUGI.

Având în vedere foloasele practice ale unei pronunțări corecte, am optat pentru sistemul fonetic, familiar unui vorbitor de limbă română.

Liviu Petrina