Proza fantastica

Adevărata moarte a lui Guynemer

Omul nu mă simțise apropiindu-mă.

Era cu toată atenția magnetizată în altă parte. Am ridicat ochii după privirea lui spre cer. Și l-am înțeles îndată, respectîndu-i lacoma încordare care-i crispase obrazul palid-verzui și-i aprinsese scînteieri fosforice în pupile.

Acolo, în adîncul înalt al văzduhului, cu albastrul glacial și calm, se desfășura o rapidă dramă a singură-tăților. Mută și îndeobște fără spectatori.

Un șoim ager și de nebunească neînfricare se încu-metase să atace unul din acei vulturi uriași, care au inspirat dintotdeauna muritorilor de rînd un fel de reli-gioasă admirație pentru zborul de superbi monarhi ai altitudinilor. Lupta se anunța deznădăjduită și inegală. Cu zvîcniri repezi de acrobat aerian, șoimul se înălța căutînd loc vulnerabil de ochire. Cobora glonț. Lovea repetat cu pliscul în creștet. Se clătina o clipă amețit de învăluirea puternică a aripilor adverse, cînd vulturul vîslea spre el înfășurîndu-l. Luneca din prinsoare, rotea o piruetă și revenea sprinten, ca un rețiar întărîtînd mînia greoaie și surprinsă a gladiatorului.

De jos, înțelegeam primejdia, tactica și de unde nu mai putea veni salvarea.

Atîta vreme cît șoimul se va păstra deasupra, stăpînea el inițiativa luptei. Cînd ostenit, va fi silit să descindă, îi vedeam pierzania. Vulturul căzînd asupra-i cu resortul neîndurat al ghearelor și cu toată greutatea, potopindu-l stîrv la pămînt. Întru acest sfîrșit, vulturul îl atrăgea încet, tot mai sus, spre domnia atotputerniciei lui, înăl-țîndu-se acolo unde aripile scurte și respirația nervoasă a șoimului n-aveau cum să reziste îndelung. Șoimul întețea loviturile de plisc și încerca să-i taie ascensiunea lentă dar sigură, care însemna pentru el, inevitabil, pieirea.

Cîteodată, în încleștare, făceau un singur ghem zbură-tor și spasmodic.

Credeam că răpitoarea gigantă l-a capturat și-l sugru-mă în căngile curbe, sfîșiindu-i pieptul și deșertîndu-i vinele.

Pe urmă se despărțeau. Însă nu era sfîrșitul.

Din smocul de pene și fulgi plutind în legănare leneșă, șoimul săgeta scurt, se răsucea într-un drăcesc looping-the-loop[1] lovea din flanc și se eschiva în zigza-guri; iar vulturul, cu o scuturare abia mai nerăbdătoare de aripi, continua să urce afundul străveziu de cleștar, cu încetineala metodică și calmă a victoriei dinainte știută.

Atunci, cu ochii obosiți de lumină și cu vinele gîtului amorțite, mi-am întors privirea îndărăt spre pămînt, la omul care nu mă simțise venind lîngă el.

Și mi-am mărturisit în același moment că spectacolul de jos era cel puțin tot atît de pasionant ca acel din văzduhuri.

Omul participa fascinat la toate zvîcnelile luptei.

Ochii lui fulgerau crunt, se aprindeau de bucurie și se întunecau de teamă; pumnii se încleștau cu unghiile înfipte în palmă; dinții scrîșneau, iar respirația, pe rînd, se îneca și scăpa șuierătoare.

Am înțeles că și el dorea cu tot sufletul biruința șoimului.

Tremura pentru dînsul și ar fi aplaudat, ar fi urlat cuvinte de îmbărbătare și chiote de aprobare, ca publicul matchurilor, frenetic și redat barbariei primitive, de cîte ori „șampionul lui” cucerește o parcelă din victoria decisivă.

Acum nu-mi mai puteam ridica ochii spre cer. Eram eu cel magnetizat — și magnetizat de figura dureros torturată, în care citeam toate peripețiile bătăliei aeriene, într-o identificare împinsă la paroxism.

Doamne! îmi tresări deodată în amintire. Din ce ceață se lămurea? Unde văzusem oare ochii aceștia, pri-virea aceasta teribilă, electrizată de fluidul războinic, asemeni acelei înfățișări înfricoșătoare a lui Alexandru cel Mare Macedoneanul, cînd încăleca pentru luptă, după cum îl zugrăvise odinioară bătrînul Plutarh? Cine era omul acesta? Cine erau necunoscuții aceștia; el și femeia din chilie, exilați în văgăunile munților, la trei poște de cea mai apropiată suflare omenească?

N-am avut însă răgaz să dau ascultare întrebărilor din nou revenite. Căci figura necunoscutului, după chinui-toarea contracție, deodată se destinse într-o eliberare și mîinile deșirate s-au întins spre cer, ca și cum ar fi voit să îmbrățișeze în recunoscător extaz, nemărginitul spații-lor. După elanul acesta și irupția triumfului din ochii de fosfor, am știut dinainte de partea cui se hotărîse izbînda.

Dacă am răsucit privirea spre cer, fu numai ea să mă încredințez într-adevăr cît de puțin mă înșelasem.

Vulturul cobora repede în diagonală, cu fîlfîiri ciunge de aripi, spre meterezele munților vineți. Șoimul îl fugă-rea de-aproape, strîngîndu-l în spirale scurte, lovindu-l înverșunat cu pliscul, smulgîndu-i fulgii și istovindu-și adversarul în sacadate și tot mai grăbite asalturi. Retra-gerea deveni capitulare desăvîrșită. Ghiceam panica victimei, după zborul dezordonat, mai încercînd cu o ultimă avîntare să se înalțe, și brusc, prăvălindu-se cu aripile strînse. Au dispărut amîndoi. Îi înghițiră văgăunile negre. Duelul mai continua poate, undeva, nevăzut și crunt, într-o arenă neștiută de granit, pînă la agonia în spasmuri a pajurei rostogolită din superbia despotică a văzduhurilor și aruncată hoit pentru viermi, de acel temerar condotier către care mersese instinctiv toată simpatia noastră.

Cerul rămase gol, profund și impasibil.

Ideal cîmp de bătălie, întotdeauna pur, niciodată spur-cat de putreziciunea cadavrelor.

Da. Cerul rămase nefiresc de gol, adînc și impasibil.

Abia în această tăcere pustie, cînd vraja fu ruptă și cînd ochii nu mai avură ce urmări în vidul albastru, omul se întoarse și mă văzu.

Nici o tresărire. Totul era din nou, în obrazul acela mort, pietrificat, nepătruns. Privirea coagulată. Trăsătu- rile de-o cadaverică neclintire. Buzele albe, uscate. Și omul întreg, ghemuit, cu mîinile descărnate crucificate pe piept, ca și cum l-ar fi zgribulit un frig iremediabil ori s-ar contracta să ocupe cît mai puțin, mai mizer și mai invizibil loc spațiului.

— Minunată lecție de atac aerian! am vorbit într-o doară, ca să rostesc ceva și să risipesc stinghereala dintre noi. Un aviator oricît de încercat, un as chiar, ar fi avut ce învăța din acest spectacol. Unic exemplar de curaj și de agerime, șoimul!

Omul mă privi numai o clipă, cercetător. Cu o bănuială — mi s-a părut.

Dar a fost fără îndoială o părere și alt nimic.

Ochii căutau acum în altă parte. Poate în stîncile sure, care ne împresurau ca ziduri inexpugnabile de tem- niță. Sau, poate, nici nu vedeau nimic. De astă-noapte, de cînd am poposit rătăcit aci, tîrîndu-mi piciorul scrîntit și instalîndu-mă oarecum silnic în adăpostul necunoscu-ților cu chilia lor din stîncă, omul acesta bizar mi s-a părut că nu privește ca ceilalți oameni. Ochii trec absenți dincolo de obstacolul materiei. Văd în nevăzut sau urmă-resc numai o halucinantă vedenie lăuntrică.

Singura dată cînd lumea exterioară i-a trezit un interes — și încă pînă la chinuirea cea mai nebunească — a fost adineauri, în lupta care-a golit cerul. Nici nu-l recunoșteam pe cel de atunci, în acesta de acum. Nimic din convulsia trăsăturilor, din sclipetul focos al ochilor, din gestul extatic de liberare al celuilalt, nu supraviețuiau în acesta, în spectrul acesta.

Am mers alături. Eu șchiopătînd. El zgribulit.

Toamna era tîrzie și rece. Soarele revărsa o lumină palidă, melancolică și epuizată de calorii. Sfîrșit de ano-

timp, cînd ultimele flori, cu ofilitele frunți înclinate pe piept, își fac rugăciunea de moarte.

Tăcerea acestor pustii și înalte locuri, prăvălare de stînci încremenite după un cataclism geologic, sărace în vegetație și fără suflare de vietate — ne înfășură gran-dioasă, dar apăsătoare. Era greu să admiți că undeva veacul continuă, cu tumultoasa rumoare a orașelor, cu trepidație sonoră de uzini, cu porturi în care-au ancorat pacheboturi fluturînd toate drapelele lumii, cu ediții de ziar strigate în toate idiomele noroadelor, cu revoluții și festivități, semafoare și stații de telegrafie fără fir, tripouri și hipodromuri, cu sute de catastrofe și splen- dide plaje, unde se soresc, în nisipul cald, răsfățații celor cinci continente și somnolează, în confortabile leagăne de trestie împletite, femei ostenite de a nu fi făcut nici-odată nimic... Viziunea aceasta sincronică a fiecărei clipe din acest veac, spectacol în care se amestecă irizînd ca într-o oglindă cu mii de fațete, rasele și peisajele, volup-tățile și suferințele, risipite într-o mie de mii de orașe, de golfuri, de șesuri, de podgorii, de fiorduri, de sate, de sanatorii și de cazinouri, de piețe și de coline fertile, de uzini, de șantiere, de mine, de școli, de laboratoare, de ferme, policlinici, spitale; fugitivele aceste imagini diverse și totuși simultane, despărțite de zeci de mii de kilometri și totuși prezente; conștiința aceasta a vastului furnicar planetar, care mi s-a părut întotdeauna una din cele mai miraculoase achiziții ale veacului, devenea deodată absurdă și ireală. Aici era numai o fortăreață de blocuri granitice, care zăvoreau intrarea și ieșirea spre veac.

Iar realitatea lumii de dincolo se înnegură ca niciodată îndoielnică.

Fără voie am strecurat o privire furișă spre culoarul strîmt pe unde străbătusem din această lume, acum atît de îndepărtată, încît își pierduse certitudinea ființei.

Mă temeam, parcă, să nu descopăr intrarea viclean astupată de-a stîncă, asemeni porților cu resort tainic, închise să mă rețină în captivitate eternă, ca în legen- dele cu peșteri de zmei, care mi-au înfricoșat copilăria. Netrebnică spaimă! Dovedind cît de repede se clătinase de ieri, lîngă acești oameni, cumpătul lucid care delimi-tează realul de ireal, posibilul de imposibil.

Calea era, firește, liberă. Nimic nu se schimbase. Nici o trapă nu jucase în încheieturi secrete. Captivii de aici nu erau încercuiți cu ziduri materiale. Erau numai prizonierii cine știe căror invizibile și nesfărîmate cătușe.

În prag ne-am oprit. Înăuntru se auzea femeia. Îndată tăcu. Ne simțise apropiindu-ne.

— Georges! chemă glasul mat.

— Mă scuzi un moment? își ceru iertare omul. Ia loc, te rog... îmi indică o bancă scobită în piatră.

Am gîngăvit nu știu ce întortocheată și politicoasă mulțumită.

Erau nefirești și aceste exagerate formule convențio-nale, în decorul de față turmentat și ciclopic, între oame-nii aceștia care din cine știe ce tainică pricină evadaseră din civilizație, și conservau din ea, tocmai deșertăciunea reverențelor celor mai desuete.

O asemenea impresie de neliniștitor absurd m-a în-cercat numai acum cîțiva ani, cînd vizitam un azil de foști oameni: nebuni, maniaci și paranoici.

Se afla acolo o femeie a cărei frumusețe fusese ce- lebră și acum își sfîșia cămașa, să se plimbe goală, zbîrcită, cu sînii vineți, pleoștiți și cu pletele sure des-pletite, urlînd animalic după gratii. Se afla și unul din cei mai inteligenți și mai subtili cărturari ai timpurilor, care răsturnase cîndva cu mintea-i scăpărătoare principii ce păreau indestructibile, pulverizate de logica lui de oțel și care acum, cinchit și hidos, scurma pămîntul cu unghiile și mînca țărînă cu pumnii plini. Dar între toți, mă înfiorase, cu deosebire, un pașnic grup de regi, de impe-ratori, papi și președinți de republică, discutînd între dînșii cu cea mai ceremonioasă gravitate și gratulîndu-se reciproc cu cele mai serenisime titluri protocolare.

Aceia nu mai păreau nebuni.

Odată acceptînd titlurile pe care și le atribuiau sin- guri, nimic din ideile, din întrebările și logica conversației lor cuminți nu suna mai nebunesc decît conclavul unor adevărați regi, imperatori, papi și președinți de republică, autentici, prin așa-zisa grație divină sau prin așa-zisa voință națională a popoarelor... Am fugit, fiindcă numai nebunia lor blîndă și inofensivă, între atîția alți de- menți furioși, izbutea să clatine contagios șubredul dis-cernămînt între ceea ce este realitate și ce e nălucire, ceea ce este și ar putea fi. Lunecușul chema ispititor. Un singur pas, un nesimțit pas, o subțire despicătură în armătura cumințeniei de om teafăr, și erai furat să accepți dulcea lor nebunie din atît de puțin nebunescul lor sobor. Întrucît regii, împărații, președinții de repu- blică și toată suita lor, cu toate protocoalele și cere- moniile lor, erau mai teferi la minte decît nebunii ospiciilor? Atît doar, că nebunia celor din aziluri era inofensivă; pe cînd sminteala celorlalți, cu ale lor fapte, alianțe, ambiții, războaie, o plăteau noroadele cu sînge și lacrimi și milioane de morți. Atunci, cînd am ieșit din ospiciu, mi se clătinase și mie cugetul, neștiind să mai fac deosebirea răspicată între real și ireal; între nebunii din-lăuntru și cei din afară, de dincolo de ziduri, care încă mai și cîrmuiau lumea.

De aseară, de cînd căzusem între acești schimnici ai deșertului de piatră, retrăiam aceeași neîncredere în pro-pria-mi luciditate și aceeași teamă de mine însumi. Se insinua perfid, ca începutul de panică treptată care pa-ralizează brațele celui mai sigur de el înotător cînd, sub apa calmă — și de amăgitoare inerție, simte o altă apă vie, frămîntată de curenți încropiți și reci, tîrîndu-l și absor-bindu-l, în ventuza unui aspirator. Tot ce vedeam de aseară încoace era atît de în afară de firesc!

Mi se pare că v-am spus...

Mă rătăcisem de ceilalți tovarăși, abia înaintam tîrînd piciorul răsucit din încheietură. La ecoul altor pași m-am oprit rezemat de un perete de piatră, să aștept. Singură-tatea te îndeamnă, ca fiarele codrului, să pîndești la cel mai mic sunet, bănuitor. Se apropia, coborînd pridvorul. Oprindu-se și iar pornind.

Omul vorbea și gesticula singur!

Primul gînd, cînd auzisem pașii scrîșnind pe piatră, a fost că-mi va ieși în cale vreun pădurar, vreun cioban, poate un dezertor, un fugar, un evadat scos de sub scutul legilor celor de departe, de la cîmpuri, unde există legi și la fiecare pas veghează neîndurații lor paznici.

Dar omul acesta vorbea singur!

Un pădurar, un cioban, un dezertor ori un proscris al legilor nu vorbesc singuri. Cîntă, pîndesc, tac sau hălă-duiesc. Mi-am încordat auzul. Întîi n-am înțeles. Era atît de neașteptat, nu ceea ce rostea, ci limba în care vorbea cu pustiul.

— Sacré pays de malheur! Sacré, sacré pays de malheur[2]!

I-am răsărit brusc de după ușorul de stîncă.

Gestul dușman cu care blestema dezolarea acestui ți- nut steril, căzu ca brațul unei fantoșe cu ața ruptă. Omul amuți cu ochii dilatați în orbite. Dacă i-ar fi ieșit în cale o apocaliptică reptilă antideluviană, încă n-ar fi încremenit în mai mare stupoare. Un instinctiv reflex de fereală, de retragere — mîna căutînd o armă de apă-rare, absentă. Ne-am măsurat reciproc, fără prietenie. Examenul ne-a descoperit însă deopotrivă de inofensivi.

Străbunul preistoric din noi, pitecantropul peșterilor, o clipă deșteptat și gata de încăierare, ațipi iarăși, făcînd loc drumeților pașnici care eram.

I-am poftit bună ziua. Și, arătîndu-i piciorul invalid, l-am întrebat încotro se află cel mai apropiat adăpost omenesc, lămurind că locurile îmi sînt cu desăvîrșire străine. Bineînțeles, acestea toate, cum era firesc, în graiul băștinaș al acestui înalt ținut carpatic, de unde au pornit cîndva spre șesuri, pe urma bourului din stema țării, ceata descălicătorilor.

Omul privi și ascultă inert. Tot așa cum aș fi vorbit unui surd și aș fi așteptat răspunsul de la un mut. Am repetat întrebarea în limba în care îl auzisem blestemînd.

Aceasta era.

Din abia perceptibila tresărire îndată biruită, am văzut că, de astă dată, a înțeles. Dar răspunsul nu veni decît tîrziu, după o ezitare.

Politicos și distant, în cel mai perfect idiom de pe Boulevard des Italienes, necunoscutul mă informa că locaș omenesc nu se află cale de trei poște. Pînă acolo nici un drum: poteci doar, călcate de fiarele codrilor. Munți, văi și iar munți.

Am privit consternat piciorul dureros sprijinit în pămînt.

Îmi urmări privirea, îmi înțelese gîndul, dar nu dădu nici un semn. Atunci i-am observat întîia oară nefireasca împietrire din obrazul scheletic. Pielea verzuie pe oasele scofîlcite, privirea sleită, buzele uscate, de iască. Și hai-nele ciudate; vestonul uzat de piele, care fusese cîndva negru, încălțămintea inclasificabilă, între opincă și sandală, pantaloni bufanți, de călărie sau de uniformă militărească, din acea inuzabilă țesătură mai tare ca pielea, și în loc de ciorapi, obiele de pînză. Costum și aspect de famelic vagabond: resturi eteroclite dintr-un pretențios — mi s-a părut — echipament sportiv, cum se pot vedea la cerșetorii cartierelor mărginașe de porturi, după o razie polițienească de noapte. Dar capul descoperit, lăsînd liber în suflarea vîntului părul aproape alb, lipsa unui toiag și a unei desage, indica îndestul că vagabondul sălășluiește undeva pe aproape, și că nu e un trecător întîmplător. Era un localnic al acelor rătăcănii, ieșit de lîngă coliba ascunsă după cine știe ce vecin umăr de munte.

Tăceam cu insistență, așteptînd un cuvînt de ospi-talitate.

Omul, ignorîndu-mi cu nepăsare voită prezența, se uită peste capul meu, spre cerul învăpăiat al amurgului. Acolo, cele din urmă rîndunele întîrziate păreau că izbesc în bolta de cleștar trandafiriu, cu încăpățînarea viespilor cînd vor să treacă prin geam.

Nu mai aveam ce aștepta.

Nici nu știam cum să-mi hotărăsc purtarea față de un asemenea om. Aspectul dovedea ultima treaptă a declasării; în schimb, glaciala politețe cu care mă alunga, dovedea o rafinată și impertinentă bună creștere, disto-nînd întru totul cu decrepitudinea vestimentară și cu sălbăticia rătăcăniilor stîncoase din juru-ne. Am ales, ceea ce socoteam o soluție malițioasă. Cu resemnare exa-gerată de martir, ca să provoc compasiunea, am schițat gestul unei hotărîri deznădăjduite și mi-am luat ziua bună, cerînd iertare că i-am tulburat liniștea unei atît de solitare plimbări.

Mi-a răspuns pe același ton.

Un martor invizibil ne-ar fi crezut într-adevăr clienții unui ospiciu, asistînd aici, în deșerticul decor granitic, cum ne întreceam în ascuțite încrucișări de amabilități distante, ca doi consumatori de pe terasa unei cafenele din mai sus-amintitul bulevard parizian: cerîndu-și scuze după ce au asaltat același unic scaun, la ceasul crepus-cular de supraaglomerație, cînd cameloții strigă a patra ediție din L’Intran, La Liberté și Paris-Soir.

Am pornit fără grabă, cum se cuvine la drum lung, spre văgăunile unde îmi arătase cu mîna întinsă direcția pînă la cel mai apropiat adăpost, dincolo de munți, de văi și iar de piscuri.

Tîram, cu ipocrită și exagerată suferință, piciorul.

Nădăjduiam să îmblînzesc, astfel, nepăsarea necunos-cutului. Căci mai mult decît durerea, mă atrăgea îndărăt acum, enigma acestui străin. Îi simțeam privirea urmă-rindu-mă. Bănuiam și lupta-i lăuntrică. Îmi spuneam că în orice caz, dacă nu-l înduioșează suferința unui seamăn, va înfrînge, pînă la sfîrșit mai tare, irezistibila ispită de a sporovăi cîteva ceasuri, poate cîteva zile, cu un provi-dențial mesager al lumii civilizate.

Nu-l cunoșteam încă. Îl judecam după mine.

Apelul din urmă întîrzia. Iar noaptea cobora repede.

Înainte de a mă îndepărta dincolo de zidul stîncilor, am întors ochii. Omul se afla neclintit. Stană de piatră între pietre. Nu-mi rămînea nici o speranță. Se dovedea el mai tare. Nimic n-avea să-l miște de acolo. Și, de-a lungul spinării, mă strînse un fior, la gîndul nopții ce mă aștepta într-un găvan de munte; la gîndul drumului de a doua zi, cățărat pe povîrnișuri, fără o coajă de pîine, fără o călăuză, cu glezna săgetată de sîrme de foc.

— Afurisit individ! cîinoasă inimă de piatră! Sacré pays de malheur!...

Acum eu vorbeam și gesticulam singur...

M-a întrerupt din bombănirile de unul singur, ajun-gîndu-mă din urmă, cînd nu-l mai așteptam. Gîfîia. Cu mîna descărnată își apăsa pieptul, se opri să-și adune respirația întretăiată, ca să poată vorbi.

Cedase — îmi mărturisi — unei porniri mai tari ca el. Omenește explicabilă și poate vrednică de laudă, dar, din punctul lui de vedere, absurdă... Totul îl obliga să mă lase să plec. Ba chiar să mă depărteze cît mai neîn-tîrziat. El nu se afla doar aici pentru a primi oaspeți...

Se izgonise în acest singuratic refugiu, fiindcă întîmplări care nu mă pot interesa l-au îndemnat să rupă pentru totdeauna orice legătură cu lumea. De îndelungă vreme nimeni nu-l tulburase... Iar acum alerga singur după cel dintîi om, care îi violase nepoftit, retragerea. Își dă seama că va regreta amar mîine. Dar mă considera un gentilom, după puținele cuvinte schimbate adineauri. Îmi oferea, așadar, ospitalitatea cu o singură rugăminte. Să nu-l întreb nimic. Să nu iscodesc nimic. Cînd voi pleca să uit drumul pe unde am venit. Să-i uit existența. Nu era cine știe ce supraomenesc sacrificiu. Pentru lumea de unde veneam și la care aveam să mă întorc peste cîteva zile, existența lui de aici e de tot atît de infimă importanță, ca prezența unui vierme într-un măr. Pe cînd pentru el, lumea aceea!...

Nu-și isprăvi gîndul.

Poate nu găsea cuvîntul cel mai potrivit sau poate orice cuvînt omenesc îi părea prea neputincios și uzat. În întunecarea repede nu-i mai vedeam fața. Dar, din suspensia glasului surd, am putut să înțeleg că într-adevăr lumea aceea de unde se exilase însemna acum pentru dînsul ceva plin de groază și de oroare.

Cînd își reluă firul spuselor, cu aceeași voce egală, amorfă, dinadins lipsită de accente patetice, fu ca să adauge că, în dorința oarecum dezordonată, să-mi anunțe o hotărîre pentru el atît de bruscă, nu se rostise cum trebuia. A pomenit numai despre existența lui. Și voise să spună: „Despre existența lor”. A lui și a tovarășei sale, fiindcă se aflau doi.

Pe urmă tăcu.

Așteptă.

În înnoptarea albastră și densă, în zadar căutam să-i descifrez obrazul, pe care după glas, îl știam devastat, îi simțeam numai ochii sfredelindu-mă întrebător.

I-am prins mîna inertă. Am scuturat-o bărbătește.

I-am jurat să primesc legămîntul și să nu-l calc sub nici un cuvînt.

Mărturisesc că, în aceeași clipă, am și gîndit că-mi iau un legămînt ușor, de care mă va desface el singur. Se temea să nu-l întreb? Să nu-l iscodesc? Dar n-aveam de ce să-l întreb. N-ar fi folosit aceasta decît să-l închid mai precaut și mai ostil, în crusta lui. Fiindcă știam din proprie experiență că nimic nu pecetluiește o con-fesiune care e gata să expire pe buze, ca nerăbdarea imprudentă a copiilor cînd deschid florile înainte de vreme. În loc de miracolul violat cu de-a sila, acești copii — ca o pedeapsă a nerăbdării — descopăr mai întotdeauna, în interiorul pîngărit de degete, un biet pistil, crud și inform ca o larvă.

O confesiune nu vine decît cînd i-a sunat ceasul.

Bărbierul regelui Midas, supus poate celor mai crunte cazne, n-ar fi mărturisit călăilor înfricoșătoarea taină că stăpînul său poartă urechi de măgar. A spus însă singur, cînd nu-l întreba nimeni și tocmai fiindcă nu-l întrebase nimeni; a spus-o urechii scobită în pămînt, de unde au răsărit mai apoi trestiile cu a lor foșnet trădalnic.

Așa judecasem. Iar împotriva așteptării, această spo-vedanie întîrzia.

De aseară, nici omul, nici femeia, ferecați în ermetica lor taină, nu-mi serviseră decît întrebări și răspunsuri vătuite în formule de politețe. Îmi fu dat, astfel, să experimentez întîia oară cît de subtilă armă de disimu- lare poate însemna această perfectă politețe. Înțelegeam, în sfîrșit, cum neamurile cele mai secrete ale lumii, noroadele Asiei, dezarmează îndeobște violența cea mai provocatoare a cuceritorilor și ispitirile lor cele mai viclene, răspunzînd cu aceeași egală, savantă și compli-cată ceremonie, care lasă timp gîndului să rămînă mereu tăinuit și treaz, în defensivă. Hotărît, acești Robinsoni ai munților, oricine vor fi fost în cealaltă viață a lor — criminali, eroi, ori numai victime — nu erau plămă- diți dintr-o humă de rînd. Oricum va fi fost taina care i-a adus aici — sublimă sau odioasă — știau să și-o apere cu armele lumii din care veniseră.

— Un masaj cu această decocțiune de ierburi, cred că va putea înlocui în lipsă, alt medicament... Elsa pre-tinde că e un leac suveran, scumpe domn.

M-am ridicat de pe banca de piatră, înclinîndu-mă cu respectuoasă recunoștință, necunoscutei.

Omul așeză, pe marginea lespezii, o ulcică de lut, din care se răsfirau aburi cu o aromă dulce-amăruie. Femeia lămuri, folosind în chipul cel mai firesc o auto-ritate severă și proteguitoare în același timp, de mult încercată și expertă infirmieră.

— O fricțiune de un sfert de oră. Apoi, cu restul lichidului, o compresă. Mîine, articulația va fi degajată, și poimîine, îndestul de... îndestul de...

— ... îndestul de restabilită ca să suporte un drum de trei poște! M-am grăbit să trag concluzia, cu un surîs stupid, cînd am crezut că înțeleg sensul pauzei.

— Domnule, mă readuse femeia la realitatea cuviinței ce-i datoram, n-am voit să spun aceasta. Ești oaspetele nostru, stimate domnule, dacă mizeria de aici poate oferi cuiva ceea ce se numește ospitalitate. Nu vei pleca, odată ce ai acceptat-o, decît atunci cînd vei fi cu desă-vîrșire valid. Mi se pare că Georges a stabilit lucrul acesta îndestul de lămurit cu dumneata...

Am simțit că roșesc sub asprimea usturătoare a lecției.

Dacă omul mă primise acolo, călcîndu-și voința, cum mi-a mărturisit, femeia mă acceptase încă mai în silnicie. Cum nu contenea să mi-o arate mereu. Îmi oferise un medicament. Era singurul mijloc să se dezbare mai repede de prezența mea, fără să calce orînduielile bunei ospitalități. Atît și nimic mai mult.

Totuși, astăzi dimineață, cînd apăruse în haină mai îngrijită, cu părul de culoarea caldă a spicului, adunat mai strîns la ceafă și cu unghiile netezite, am crezut o clipă, după aceste semne de cochetărie feminine, că voi găsi o aliată cu voința șovăitoare. Dar încă o dată mă înșelasem.

Omul era numai rece, enigmatic și absent; concen- trat în gîndurile care-l țintuiau veșnic aiurea. Femeia era de o autoritate poruncitoare și de o ostilitate infle-xibilă, ca lama zbîrnîită de oțel. Nici de astă dată nu i-am putut suporta privirea cenușie și dură.

Vorbi, fără nici o prietenie:

— Am prescris nemișcarea, onorate oaspe, ca să nu obosești articulația. Dumneata n-ai ascultat. Ai plecat să ne cercetezi domeniul. Dacă întreprinzi o anchetă pentru a controla mijloacele de evaziune de aici, te previn că te ostenești de prisos. Nici nu intră cine vrea; nici nu rămîne cine vrea, scumpul meu domn. Și nici nu pleacă cine vrea și cînd vrea.

— N-am vrut să evadez, doamnă! am cercat să întorc dojana în glumă. M-am predat; kaput! Și nu plec decît atunci cînd voi primi ordinul de eliberare.

Privirea femeii îmi răspunse în locul vorbelor, dreaptă și rece, ca o lance. Ea nu accepta tonul acesta.

De aceea am explicat adevărata pricină părăsind definitiv intențiile glumețe:

— M-am depărtat numai cîțiva pași... Pe urmă, am întîrziat. Reținut de un spectacol rar pentru mine care vin de la cîmp și de la prozaicile noastre desfătări urbane. O luptă între un șoim și un vultur... Poate să confirme și... și... (nu găseam cuvîntul) și „domnul”, că era un spectacol într-adevăr pasionant.

— Georges! se întoarse femeia cît era de înaltă și superbă, încît vestmîntul simplu și sărac de ermită a mun-ților, păru o mantie princiară. Te-am rugat a nu știu cîta oară, mon ami, să înceteze oroarea aceasta! Sînt sigură că iar i-ai dat drumul lui Vieux Charles.

Ca să se convingă, făcu numai cîțiva pași, pînă la cușca înaltă, cu gratii subțiri, pe care n-o observasem, lipită în flancul chiliei de piatră.

Ușa era dată în lături; cușca goală.

Elsa își încrucișă brațele arămite de soare peste vest-mîntul drapat:

— De ce te torturezi singur, Georges? Numai de acest amuzament inutil și crud, nu ai tu nevoie acum. Acum și aici.

Admonestarea femeii era în aceeași vreme severă și ocrotitoare.

O infirmieră tot așa își mustră convalescentul recal-citrant...

Nepotrivită împerechere de oameni! — mi-am spus. El, arăta lîngă femeie, încă mai subțire și mai firav, cu nervii istoviți într-o pasivă apatie, ca o zdreanță umană distrusă de întîmplările care-l vor fi adus aici. Ea, orgo-lioasă, sumețind fruntea înaltă, îl domina ca o neîmblîn-zită vietate, care nu știe să se încovoaie deprimării și e gata, pentru nefericirea lor, să provoace tot restul universului. L-am asemuit, în clipa aceasta scurtă, cu acele monstruoase împerecheri din subsolul regnului animal, păianjeni și scorpioni, sau insecte ca Mantis religiosa, unde femela e mult mai arătoasă și mai voinică, iar bărbatul mai firav la înfățișare și prea îndată stins de puteri. Și mi-am amintit cu un soi de repulsie, că la aceste arahnide sau insecte, de obicei femela își devoră masculul, după încheierea festinului nupțial.

Omul înclinase fruntea ca un vinovat prins asupra faptului. Cu un fel de rîs bătrîn și înfiorător, cum arată unele cranii hilare din travestiurile de carnaval, care fac copiii să țipe în convulsii de groază și să se ascundă agățîndu-se de poalele mamelor.

— Elsa!... Nu puteam să suport! încercă să invoace o scuză. Se zbătea în cușcă și scîncea. I-am dat drumul... Pentru el libertatea... cerul...

Femeia strînse din umeri:

— Libertatea... cerul!... Dar nici nu pretind altceva, mon ami, decît să-i dai odată pentru totdeauna drumul. Nu vreau să-l mai văd venind îndărăt!

Mi s-a părut că numai printr-o încordare de voință, prin acea armătură a cuviincioasei creșteri care inter- zice exploziile violente de mînie, femeia s-a abținut să nu bată din piciorul cuprins în sandală și înfășurat în curele subțiri, cînd a poruncit: „Nu vreau!...”

— Nu-l chem eu! făcu bărbatul un gest obosit și resignat, de neputință. Nu-l aduc eu. Vine singur. De cîte ori nu l-am alungat și de cîte ori nu s-a întors singur?... O știi prea bine, draga mea Elsa...

Pe urmă, întorcîndu-se către mine, cu glasul iarăși amorf:

— Te rog, domnule, să scuzi această ridicolă dispută de menaj. E singura neînțelegere dintre mine și Elsa... Vieux Charles e un șoim... Poate cel care lupta adi-neauri... L-am găsit pui, cu piciorul și aripa ruptă, tîrîndu-se printre stînci. L-am vindecat și l-am crescut. Vreau să-l alung și se întoarce. E tot atît de fidel, pe cît e de brav... poate că adineauri era el, poate era altul. Îi dau drumul. Lipsește o zi, două... Pe urmă se întoarce. Mă simt în drept a crede că nu revine decît după ce a săvîrșit o ispravă de ale lui... Elsa socoate că e o cruzime. Eu îl absolv. Înțeleg cu totul altfel. Își îndeplinește misiunea lui de șoim. Atacă... Desfide primejdia... Nici dumneata, nici Elsa nu puteți înțelege.

— Eu înțeleg perfect! Am protestat energic, apăsînd pe cuvinte, fiindcă un gînd, o bănuială, deocamdată nemotivată, mijise încă de aseară în dosul frunții. Înțeleg, căci am zburat și eu cîndva.

Amîndoi întoarseră ochii, în același timp și în aceeași încruntare de sprîncene.

Eu am continuat cu nevinovăție, prefăcîndu-mă că n-am surprins nimic din tresărirea lor, repede stinsă.

— E o poveste acum îndestul de veche. În timpul războiului, pe front... Cîteva zboruri, cîteva atacuri, un Taube doborît. Peripeții despre care nimeni astăzi nu-și mai amintește... Dar înțelegeți că, după aceasta, sînt și eu în măsură să cunosc ceva din voluptatea unei ase-menea lupte în văzduhuri. Mărturisesc, adineauri, am participat cu aceste suveniruri de fost aviator rezervist, la victoria șoimului, despre care am înțeles că se numește Vieux Charles. Acum, judecînd mai rece, găsesc însă că exagerăm, cînd atribuim animalelor și păsărilor în luptă, un sentiment, o premeditare și un cuget, identic cu ale noastre, omenești. Mobilul actelor noastre — hai, să le zicem eroice! — e întotdeauna ceva mai nobil. Datoria, gloria, jertfa de sine!... Totul la ele se reduce însă la cruzime și la instinct. Adeseori e numai o fero-citate inutilă. Simpla exercitare a puterii care se cere cheltuită. Ceea ce numim noi curaj, e la ele, în fond un simplu și stupid instinct de distrucție. Între admirabil și odios, nu rămîne decît o nuanță. Depinde de timp și de mobil. Ucideai pe front — decorație și citație pe corp de armată! Ucizi acum, curtea cu juri și oprobiul public!...

— Este ceva adevărat în tot ce spui d-ta... recunoscu femeia milostivindu-mă întîia dată cu o privire indul-gentă.

Omul ascultase, însă, indiferent.

În ochii coagulați, străpungînd marea și iremediabila osteneală, am crezut că citesc o compătimire plictisită. Tot așa cum ascultă un savant, invitat într-un salon monden, inepțiile unei femeiuște care vrea să epateze maestrul cu rudimentele sale de cunoștinți pigulite din- tr-un manual de inițiere. Îl scîrbiseră desigur într-atît opiniile mele, încît ne întoarse spatele și merse cu pașii lui zgribuliți spre o lespede mai depărtată, unde se așeză, cu obrajii scofîlciți în pumni și cu coatele sprijinite pe genunchi.

Femeia întîrzie o clipă. M-am simțit jignit de privi- rea rece cu care mă drămăluia, ca pe un obiect neînsu- flețit și de o atît de mizeră importanță! Gura senzuală și umedă, care, împreună cu părul de culoarea caldă a aurului, alcătuia singurul semn de feminitate în această făptură tranșantă și orgolioasă, strînse buzele devenite deodată subțiri și acide, într-o schimă de dispreț, menită să pună din nou distanța interastrală dintre noi. Absurd, ca o revanșă, am vrut să-mi imaginez gura aceasta rugînd, implorînd sau mușcînd într-un suspin de volup-tate, ca și cum închipuirea-mi răzbunătoare ar putea s-o umilească și s-o coboare de pe soclul arogant. Dar ima-ginea refuză să se precizeze. N-o îngăduia nimic din înfățișarea-i atît de austeră și mîndră, care îi prefăcuse chiar vesmîntul sărăcăcios în mantie princiară.

Pasiunea unei asemenea femei — am gîndit — trebuie să devasteze total, ca acele nefaste și teribile forțe ale naturii care nu lasă în urmă decît un peisaj calcinat și pentru totdeauna sterp.

Îmi trecu pe dinainte, în foșnetul hainei albastre. Voiam să văd și această haină, așa cum era într-adevăr; un dreptunghiu de pînză decolorată, abia prinsă în cîteva împunsături de ac și susținută cu un biet șnur încins peste șolduri — și, totuși, vesmîntul păstra prestigiul de somptuoasă mantie.

Mă simțeam ridicol și vrednic de milă, lîngă ulcica de lut, din care nu mai fumega acum aburul răcit.

Cine sînt? mă tortura din nou întrebarea. Ce a însemnat oare solidaritatea aceasta a bărbatului, cu isprăvile aeriene ale puiului de șoim și ce a însemnat antipatia femeii pentru acest corsar al văzduhului?

Am ridicat ochii. Ne-am văzut tustrei, în vasta sin-gurătate a stîncilor, izolați în trei lumi deosebite și poate — nu poate, sigur — ostile.

El, cu obrajii în pumni, uitîndu-se neclintit în piatra stearpă. Ea, cu spatele rezemat de ușorul chiliei, cu brațele încrucișate, învăluindu-l într-o privire teribilă și dulce: plină de iritare și de proteguitoare compătimire.

Iar eu, străinul nepoftit, martorul incomod și stupid, al unei drame care mă depășea.

Căci, de aceasta, nu mai aveam nici o îndoială.

Întrebarea de aseară și chiar de adineauri — cine sînt? — își pierduse însemnătatea. Nu cine sînt interesa, ci, neînțeles și absurd, îmi părea că există ceva atît de puternic, încît să-i rețină printr-o cumplită eroare, înlăn-țuiți într-același destin comun. Oricine vor fi fiind și orice taină ispășesc aici, cert este că nu se află legați prin nimic idilic. Sub pojghița ghețoasă a strictei politeți dintre acești oameni, îmbrăcați în zdrențe și binevoind a nu se coborî pînă la familiaritatea unei tutuiri, stră- bătea o animozitate mai neîmpăcată ca aceea care îm-pinge brutal, amanții sau soții de la periferia umanității, să-și vitrioleze obrazul și să se încaiere de chică, să-și strivească oasele, ca eroii atîtor procese de la curtea cu juri.

Dacă se iubeau cumva (și privirea femeii, indulgentă și aspră în aceeași vreme, dovedea în felul ei pasiune orgolioasă și de o demoniacă voință), dacă se iubeau, viața lor o plătea crunt. Erau două lumi adverse, pîn-dindu-se, pipăindu-se; două elemente iritate ale naturii care s-au căutat prin contrast, s-au întîlnit spre nefericire și vor sfîrși prin exterminare.

Îmbrățișările lor, mi le-am închipuit ucigașe și amare, voluptatea lor acră, cu dezmierdări care se prefac în scrîșnet omucid.

Din aceste meditații m-a deșteptat un fîlfîit mătăsos de aripi. Cu precizia unui minuscul avion aterizînd, șoimul coborî pe acoperișul cuștii.

Și îndată răsuci în căutarea stăpînului capul vioi, pliscul curb și ochii rotunzi ca bilele de onix. Penele pieptului erau stropite de sînge. Ghearele încă ude. Vivacitatea plină de neastîmpăr a privirii era într-adevăr a unui victorios în care nu s-au potolit frigurile luptei. El singur aducea aici nu știu ce înfățișare de francheță și de bravură, de fără de grijă și puritate, cum stătea firesc în aceste înalte și limpezi locuri. Ceilalți, noi?...

Vieux Charles!mi-am cerut în clipa aceasta iertare mută, pentru rechizitoriul în care eu, nevrednicul om al cîmpurilor, trîndav și laș în existența-mi de larvă, găsisem drept să te osîndesc! Cine ar rezista oare acelui efluviu de energie nervoasă, ochilor ce nu cunosc înfri-carea, agerei răsucituri de privire inspectînd fortăreața noastră de piatră, fidelității atît de simple, cu care te-ai întors din libera vastitate a spațiilor?

Femeia păși și trînti ușa cuștii, cu vuiet sec.

Șoimul își zburli penele agresiv, cu aripile deschise de atac și cu pliscul furios căscat.

Se înfruntară amîndoi străpungîndu-și privirile într-o încordare îndeopotrivă de crudă. Cum se urau! Ah! cum se urau! Șoimul tremura, gata să zvîcnească. Am vrut să strig: „Păzește ochii” — știind că acolo va lovi întîi. Dar n-a fost nevoie. Penele șoimului căzură treptat, aripile se strînseră, ochii ocoliră în altă parte; iar pasărea cerului fu umilă și mizerabilă, sub cealaltă privire, ca un pui rebegit de curcă. Femeia îl apucă de o aripă și-l zvîrli, cîrpă, departe. Vieux Charles se ghemui într-un ungher de piatră, cu mersul ciumpav și grotesc, cum calcă stîngaci pe pămînt toate păsările înălțimilor.

Atunci mi-am adus aminte de om.

Văzuse și nu se clintise. Îmi păru că rîde surd, cu rîsul acela, bătrîn și inuman, care mă înfiorase.

E un nebun, un biet nebun! — am hotărît, de astă dată, definitiv. Amîndoi sînt niște nebuni și nimic mai mult! Aș face bine să-mi strîng cît mai repede catrafu- sele de aici, să-i las cu nebunia lor, cu șoimul acesta laș și nevolnic, cu taina lor care va sfîrși în una din diminețile acestea, încleștîndu-și unghiile unul în gîtul celuilalt.

Tăcerea era de o măreție solemnă. Cerul boltit de o străvezie cristalică. Totul înalt, calm și impasibil ca eternitatea.

Numai viața omenească și aici, ca oriunde, se zvîrcolea hidos ca o larvă tăiată, căutînd să-și unească jumătățile despărțite într-un dezgustător spasm.

Am trecut pe lîngă om, cu ulcica mea ridicolă de leacuri, să-mi fac undeva, la loc ferit, oblojelile atît de sever poruncite. Șoimul se trase la picioarele omului. Iar omul îl îndepărtă lovindu-l înciudat, cu rîsul lui bătrîn și înfricoșător, cu glasul lui surd:

— Și tu, netrebnicule?... Așadar, și tu!...

Șoimul ridică ochi omenești și triști. Se apropie, neînțelegînd dizgrația. Îmi părea că imploră explicarea pentru vina pe care nu și-o cunoștea. Cînd se tupila, umil, aproape, omul cu obrajii în pumni îl privea de deasupra un răstimp, ca pe o jivină curioasă și vrednică de cea mai nemilostivă scîrbă, apoi îl rostogolea cu piciorul:

— Și tu, netrebnicule?... Haha! Așadar și tu!...

Ah, ah! rîsul acesta rău ca rîsul pușcăriașilor cînd le-a intrat pe ușa temniței, tovarăș nesperat, fostul lor aspru judecător, prăbușit în aceeași egală infamie. Toți de aici sînt nebuni. Și pasărea e molipsită de nebu- nia lor, întorcîndu-se de bunăvoie la tortură, în loc să-și ia zborul pentru totdeauna, în cerul pretutindeni deschis.

Înfășurîndu-mi improvizate pansamente din batistă și din pînza cămășii sfîșiată, nu mai doream acum să aflu nimic. Doream numai să scap cît mai repede de acolo, să-mi văd de drum, să revin la lumea aceea care mi se părea, din aceste văgăuni de munte, cu desăvîrșire inac-cesibilă. Eram vindecat definitiv de „liniștea calmantă a naturii”. Căci, oricît de jalnică și de nevrednică socotisem vreodată viața ticăloaselor tîrguri, mi se părea acum paradisiacă față de iadul nefericitelor trei vietăți din închisoarea lor cu vinete creneluri.

După ce-am sfîrșit să-mi înfășor pansamentele, m-am cățărat pe o stîncă mai înaltă, însetat să văd zările la care mă voi întoarce mîine, poimîine, cît mai curînd.

Piscurile se etajau spre vale în amfiteatru. De pe vîrful acela pleșuv, se orînduiau în jos alți munți cu ale lor nepătrunse păduri, iar departe de tot, în negurile albăstrii, nu se vedeau, dar se ghiceau șesurile, cu șer- puiri sclipitoare de ape și cu reconfortantele orașe unde oamenii, mulțimilor nu rămîn niciodată singuri.

Gîndul mi l-a rostit cu glas tare, omul răsărit lîngă mine, fără să-l simt. L-a rostit aproape cum l-aș fi vorbit eu:

— Aici vin să privesc spre viața celor de departe... Să privesc și cîteodată s-o regret — ...

— Și ce te oprește să te întorci? am replicat, aproape fără să-mi dau seama de imprudența întrebării cu care îmi călcam legămîntul.

Omul făcu un gest ostenit cu mîna. Și, îndată, își strînse brațele zgribulite. Vorbi, ca să-mi schimbe firul gîndurilor și să înlăture răspunsul la întrebare:

— E într-adevăr minunată priveliștea de aici! Mă întreb cîteodată, ce fel de oameni sînt aceștia din țara dumitale?... Cum trăiesc?... Știi că pentru noi, orice țară e un fel de Franță mai prost întreținută și populată cu profesori de limbi bizare... Dar ceea ce iubesc mai mult să privesc e atunci cînd se ridică negurile, înainte de răsăritul soarelui. Atunci totul e acoperit ca de o zăpadă albă, peste care aurora pune o lumină trandafirie ca pe un peisaj polar, cu banchize de ninsori eterne.

— Știu! i-am luat vorba din gură. Tot așa este priveliștea deasupra norilor, cînd te-ai înălțat cu avionul la două și trei mii de metri... jos plouă, e posomorît și umed; deasupra, dai deodată în soare și în senin veșnic, iar norii par, într-adevăr, dedesubt, o banchiză nesfîr- șită, cu zăpezi nepîngărite de pas omenesc. Dumneata trebuie să le cunoști acestea prea bine...

— De ce numaidecît să le cunosc?

— Fiindcă sînt sigur că și dumneata ai zburat! am dat drumul îndrăzneț bănuielii mele, devenită certitudine.

Omul rîse, cu rîsul acela bătrîn și insuportabil:

— Ce fel ai pronunțat cuvintele: ...„Sînt sigur că și dumneata ai zburat!”... Parcă m-ai accepta cu un fel de generozitate, în legiunea zburătorilor dumitale! Unde sînt atîtea mii, mai meargă și nenorocitul acesta!... E o cursă pe care vrei să mi-o întinzi? Crezi că așa, ai să-mi storci ceva și ai să-ți satisfaci curiozitatea care te roade de ieri?...

Făcu o pauză.

Acum nu mai vorbea cu nepăsarea politicoasă și dis-tantă de ieri. Glasul era rugător. S-ar fi spus că se teme de el și că apelează la generozitatea mea, să nu-l tîrîi unde se simte lunecînd fără scăpare.

— Te-am rugat — continuă — te-am rugat să nu întrebi nimic. Să nu iscodești nimic. M-am încrezut în cuvîntul dumitale.

— Dar nici nu întreb! mă apărai cu aceeași siguranță cutezătoare, fiindcă simțeam cum vine spre noi ceasul confesiunii. Nu întreb; sînt sigur! Și, ca să dovedesc că n-am iscodit, și că toată convingerea mi s-a oferit singură, sînt gata oricînd să explic. Știu că ai zburat fiindcă cugeți și simți ca un zburător!

— Ta-ta-ta! Interesant!... Cîrpa aceasta, un zbură- tor! făcu omul, arătîndu-și brațele descărnate și toată înfățișarea mizerabilă. Ești după cum văd, un jude-ins-tructor foarte fantezist.

— Nu sînt jude-instructor, și nu sînt deloc fantezist! am răspuns ofensat pentru această desconsiderație a cali-tăților mele de inchizitor. Las la o parte episodul cu șoimul. Deși, atît numai, ar fi destul ca să îndreptă- țească o convingere!... Dumneata ai participat la lupta aeriană a șoimului cu vulturul, cum ar fi participat, irezistibil, orice pilot de pe un aparat de vînătoare. Dar

există altceva încă mai sigur... Ieri seară, cînd am vorbit despre toamna înaintată, eu am spus o prostie. Că n-ar fi plecat încă lăstunii. Confundam. Dumneata m-ai corectat. Mi-ai amintit că lăstunii au plecat demult, de la finele verii, odată cu pitulicile, grangurii și privighe-torile. Mi-ai dovedit că ceea ce eu crezusem că sînt lăstuni, erau rîndunelele care rămîn printre ultimele păsări călătoare... Și mi-ai amintit viteza zborului de la cincizeci de kilometri pe oră în sus. Mi-ai vorbit și despre alte păsări care zboară cu o sută cincizeci pe oră, inițiindu-mă în taine la care nu m-am gîndit nici-odată: fiecare cît rezistă, cum caută să învingă diferite dificultăți de zbor și de osteneală... În sfîrșit, a fost sin-gura chestiune care te-a însuflețit, fără să prinzi de veste. Tot timpul, și aseară, și astăzi, ai tăcut — în afară de atunci. Era nevoie să fiu jude-instructor — și încă fantezist — pentru a înțelege? Explicația venea firească. Toate aceste observații la care ai fost constrîns în singurătatea unde te afli: viteza zborului, direcția și ordinea de migrațiune, în fine, toate amănuntele inse-sizabile pentru profani, indicau un ochi, un fel de a judeca și a simți, care trădau omul care a zburat. Am înțeles că prin aceasta, fără să vrei și fără să-ți dai seama, ți-ai satisfăcut o trebuință imperioasă de a reduce lumea ce te înconjoară la problemele care te preocupă, ori te-au preocupat cîndva, așa cum un matematic gîndește și simte aritmetic, reducînd frumusețea, problemele exis-tenței, muzica, tot spectacolul lumii, la calculul celor patru operații. Asta e tot! După cum vezi n-a fost nevoie să întreb. Nici să iscodesc... Concluzia s-a oferit singură. Aș fi curios să aflu cum m-ai putea dezminți! am sfîrșit cu un surîs triumfător.

Omul tăcu, privind cu ochii coagulați în depărtările sinilii.

Toată figura reintrase în neclintirea de totdeauna, așa cum melcul se retrage în crustă. Degetele osoase răsuceau însă un fir destrămat al hainei. Numai acest neînsem- nat amănunt mi-a fost îndestul ca să înțeleg neliniștea care fremăta sub atît de împietrită înfățișare.

— Poate că ai dreptate... încuviință într-un tîrziu.