Romanul lui Eminescu Luceafarul – volumul 1,2 si 3

CUVÎNT ÎNAINTE

În alte împrejurări, altădată, la începutul altei cărți, mărturiseam că prefața e îndeobște o recomandare suspectă.

Dovedește îndoiala autorului în propria-i operă; în realizarea ei, în vitalitatea ei. De ce atîtea explicații? cînd o carte se explică ori nu numai prin ea însăși, dispensîndu-se de asistența lăturalnică și tutelară a autorului?

Te-a exprimat? Și a avut ce exprima?... Atunci n-o poate înăbuși nimic din afară. Chiar dacă trece printr-o eclipsă de indiferență la apariție; ea își afirmă cu încetul, mai tîrziu, dreptul la viață. Are un incoruptibil aliat: Timpul.

N-a izbutit să te exprime? Sau n-a avut ce exprima?... N-o poate ridica din morți nici o transfuzie de sînge. Are un ireductibil adversar:tot Timpul.

Vai de sărmanele cărți, din care supraviețuiește numai prefața!

Cimitirul istoriei literare cunoaște îndestule. Monumente funerare de-o disproporționată durată, față de mizerul cadavru îmbălsămat în cosciug. Glorioase epitafuri, subliniind încă mai jalnic stîrpiciunea unor presumate existențe în cate nu s-a petrecut nimic; morți odihniți între veșnica pace, înainte de a fi trăit aievea.

Romanul lui Eminescu a fost lăsat deci să-și urmeze destinul, fără nici o prefață-manifest, prefață-pledoarie, prefață-epitaf, ce dincolo de conținutul cărții și peste conținutul ei, va să încerce a lămuri lectorul asupra concepției, asupra materialului folosit, asupra metodei de lucru și generoaselor intenții care-au însuflețit autorul.

Firește, n-au lipsit întrebările. Nici nedumeririle. Nici dojanele anat anume eminescologi. Nici pidosnicile interpretări.

Am crezut de cuviință să las numai cărții, grija de a răspunde la toate.

Se întîmplă însă un fenomen ciudat.

Unele cărți se desprind de tine, se emancipează ca odraslele ne­răbdătoare să scape de tirania ta părintească; rupîndu-și cordonul om­bilical își continuă o viață autonomă. Nu-ți mai aparțin. Se îndepăr­tează într-un element al lor, care nu mai este și al tău. Zădarnic ai mai încerca să le oprești în drum, să le întorci din drum, să le rectifici portul și firea.

Cam asemenea a fost soarta acestui roman. La apariție, în mai puțin de trei ani, a depășit modestul destin pe care i-l atribuia autorul; chiar așteptările – poate mai puțin modeste – ale unui editor prin temperament optimist. O succedare precipitată a edițiilor fără prece­dent în istoria literaturii românești, o sumă de răstălmăciri ce n-au existat niciodată în intențiile autorului, un excepțional contingent de lectori tineri, avalanșe de scrisori, apeluri pentru conferințe din cele mai depărtate unghiuri de țară; toate acestea au dat firesc naștere la un examen de conștiință.

Autorul s-a aflat în pragul celei de a cincea ediții, cu intenția de a revizui textul, de a verifica și complecta izvoarele noi de informație, de a ține socoteală de observațiile criticei și istoriografiei literare. A pus mîna pe creionul roșu cu hotărîrea cea mai energică.

Și totuși, n-a găsit de schimbat prea mult, nu s-a învrednicit a modifica aproape nimic, nici în structura intimă și profundă a cărții, nici în acele amănunte exterioare decorative, care alcătuiesc oarecum blazonul artistic al unui roman.

Cartea nu le suporta; nu le primea.

Roman realist construit după canoanele genului și nimic altceva; cu un rebel instinct de conservare, a refuzat orice străină și tîrzie imixtiune a criticei și istoriografiei literare, orice sugestie a savanți­lor eminescologi prea adeseori de ocazie, cu idei preconcepute și discutabile. A ținut să rămînă roman și nimic altceva, gîndit și zămislit ca atare.

Adaosul unui cuvînt-înainte nu-mi mai pare însă acum de prisos, pentru a lămuri de ce și în ediția aceasta, a cincea, cartea a rămas așa cum fusese; pentru a înlătura anume confuzii; pentru a nu induce în eroare un public lărgit mult peste evaluarea numerică a lectorilor de literatură românească. La o răscruce de timpuri confuze care a fost numită „momentul Eminescu”, bogat pînă acum ca nici unul altul în studii critice, în monografii, în cercetări istorice și bio-bibliografice, în reeditări, într-o febrilă campanie de prospectare a vieții, a operei și

a epocii eminesciene, e o datorie să subliniez încă mai apăsat titlul cărții: roman.

Romanul lui Eminescu.

Nu biografie. Nu viață romanțată.

O carte, în care autorul, romancier prin clasificarea sa scriitori­cească, poate romancier prin vocație, a interpretat o viață cu toate mijloacele dar și cu toată libertatea genului, amestecînd realitatea cu ficțiunea, arbitrarul cu verosimilul, episodul imaginar cu episodul trăit și fidel consemnat de biografi; cercînd să dea o sinteză a vieții interioare și a celei exterioare după procedeul romanului, nu al bio­grafiei; izolînd din totalitatea evenimentelor cîte alcătuiesc o existen­ță de om, acele care, după învățămîntul lui Rembrandt, reliefează în lumină o figură scoasă din penumbra oarecum misterioasă a tabloului.

Dar de ce roman, și de ce nu o biografie? De ce un roman și nu o viață romanțată?

Pentru pricina prea simplă, că romanul s-a întîmplat a fi mijlocul cel mai natural de exprimare al autorului; după cum numitul Barnabé, „le jongleur de Notre-Dame”din povestirea lui Anatole France, se închina în felul său și cu uneltele sale la icoana Sfintei Născătoare, jonglînd în cea mai neprihănită smerenie cu cele șase globuri de alamă și cele douăsprezece cuțite ale îndeletnicirii zilnice de comediant.

Viața lui Eminescu, vitregia care a apăsat asupra generațiilor o jumătate de veac după dînsul, m-a urmărit și pe mine, din adolescență, ca pe atîția alții care ne-am format, am crescut, am trăit sub steaua lui Eminescu.

Pentru un scriitor de literatură, această permanentă prezență a unei preocupări capătă un caracter obsesional. Se cerea o eliberare – și cum îmi puteam oare plăti altfel prinosul, decît înlăuntrul meșteșu­gului de romancier? O monografie, erau alții mai îndrituiți să o scrie. O viață romanțată, erau alții s-o facă. Un studiu critic, o lucrare mo­numentală, un ciclu de conferințe; nu intrau în domeniul priceperii, pregătirii și puterilor mele.

Am văzut deci viața lui Eminescu înainte de toate ca un roman și am năzuit s-o reconstituiesc într-un roman.

Atît și nimic mai mult

*

N-a însemnat o prea mare cutezanță, încercarea de a transforma în erou de roman o personalitate ca Mihai Eminescu, în jurul căruia s-a țesut de mult o legendă? Poate că da. Fără îndoială că da!

Dar romancierul e silit să-și impună obstacolele cele mai anevo­ioase, nu să fugă de ele; sub pedeapsa împotmolirii în smîrcurile ace­lorași subiecte, cu aceiași eroi, înnodînd și deznodînd aceleași intrigi monotone, în aceeași mediocră atmosferă și în aceeași viziune pe care împrejurările istorice și sociale le mențin deocamdată lipsite de orizont, în acești ani de capitulări, de compromisuri, de inerție, de sterpe controverse estetice, pentru majoritatea creatorilor pe mai toate tărîmurile artei.*

Statuile n-au avut însă și ele o viață? Nu-i îngăduit oare roman­cierului să se atingă și de viețile care au depășit mărimea naturală?

Oricum, experiența merita să fie încercată, măcar pentru, caracterul nobil al luptei cu rezistența materialului, după pilda sculptorilor din epoca Renașterii despre care amintește Alain înSystèmedesBeaux-Arts.

Tot așa, la porunca tiranului, artistul era constrîns atunci să scoată forme și atitudini din blocul de marmoră, predat direct din carieră în atelier. Și tocmai acestor lespezi de-o tăietură fantastică, întîmplătoare, arta plastică datorește cîteva din cele mai pure și nobile atitudini, fiindcă volumul și duritatea materialului au constrîns artistul la invenție.

Iar tot Alain, adaogă:„Oare cîteva din cele mai nepieritoare imagini din literatura universală, nu sînt tot astfel datorite constrîngerilor impuse de forma rigidă a versului clasic ?”

Libertatea romancierului de a modela veșnic personagiile după pofta sa, într-un material amorf și docil, e adesea plină de primejdii. Îl îndeamnă să construiască ființe abstracte, destinate a servi unei teze și a figura într-un cadru distribuit geometric și arbitrar, cum nu există niciodată în viața cea vie, fluidă și nedisciplinată rigidității logice.** O constrîngere exterioară, căutată, voită, înseamnă pentru romancier readaptarea la disciplinele realității, contactul tonic cu această realitate, regenerarea mitologicului Anteu; binecuvîntatele motive pentru care Tolstoi s-a servit înRăzboi și Pace de unele întîmplări petrecute în familia sa, iar înAna Karenina. de un fapt divers petrecut aproape de Iasnaia-Poliana; motivele pentru care Stendhal pentruRouge et Noir s-a inspirat din arhivele unui proces; Bourget pentruDiscipolul din alt fapt divers: Mauriac din amintirile prelucra­te ale copilăriei, Gorki din propriile sale amare experiențe trăite.

Un roman al lui Eminescu era ispititor și din alte pricini.

Destinul feciorului de căminar din Ipotești, descifrat cu un ochi de romancier, oferă substanța celei mai patetice opere de imaginație, chiar dacă prin absurd am face abstracție de geniul poetului, de legenda sa, de uriașa figură a scriitorului năpăstuită de indiferența conducătorilor politici contemporani cu el și totuși atît de puternic proiectată asupra generațiilor crescute în umbra sa.

Peripețiile copilului; peripețiile adolescentului; peripețiile unei fa­milii; procesul unei societăți în epocă de tranziție de la faza feudal-moșieiească, la faza de fățarnică și pospăită democrație burgheză; drama inadaptabilului la condițiile ostile și triviale ale unei deșănțate demagogii patriotarde de profitori; drama unei iubiri nerealizate și a altei iubiri naufragiate în trivialul cotidianului; drama inteligenței care se asistă neputincioasă la măcinarea surmenată a inteligenței; toate acestea nu condensează oare potențialul tot atîtor romane? nu întrec oare materialul de observație și de imaginație, care stă la temeliaEducației sentimentale și a luiDavid Copperfield, a luiJude the Obscure și aIdiotului, aAnei Karenina și a atîtor romane rusești și engleze?

Fără a interveni cu nici un element de interpretare și de artificiu artistic, viața lui Eminescu înregistrată brut, cronologic, după cele mai autentice date biografice, e un teribil roman trăit, un roman căruia credea că i-a găsit singur semnificația și cheia, în cele cîteva rînduri de manuscris dintr-o versiune aLuceafărului, citate pe frontispiciul acestei cărți, deși precum se va vedea adevărata cheie era alta, în altă parte.

Dacă narațiunea unei asemenea vieți, n-ar corespunde poate no­țiunii de roman așa cum ne-a impus-o tradiția franceză, care imită tragedia, eliminînd durata, reducînd personagiul la un caracter fix și acțiunea la zugrăvirea unei crize; în schimb, se încorporează desăvîr­șit romanului de tradiție engleză și rusă (de ce nu și celui de tradiție românească de mîine?) care lucrează cu timpul și cu spațiul, înregis­trează o evoluție lentă, progresivă, a personalității, urmărește o expe­riență de viață, ține socoteală de ritmul vieții sociale, de perspectiva familiei, de acea discontinuitate a actelor zilnice și de acea fărîmițare aparentă a unității de caracter, ce reprezintă cu adevărat omul viu, nu omul abstract, nu omul ideal, nu omul apocrif.

Atît biografiile cît și viețile romanțate, păcătuiesc organic de această infirmitate.

Nici Plutarh, nici Vasari, marele biograf al pictorilor și sculptorilor din epoca Renașterii, n-au zugrăvit oameni întregi, autentic viabili, fiindcă au ignorat complexitatea și mobilitatea firii omenești, au transferat omul într-un bloc de virtuți, au procedat prin simplificare înlăturînd enigmele primejdioase, au răpit vieții acel caracter misteri­os sacrificînd unitatea secretă a unei personalități, unității aparente și convenționale.

Ceea ce nu e îngăduit biografului rămînea însă la discreția ro­mancierului.

A căuta adevărul istoric e datoria savantului; a căuta expresia unei personalități umane și creatoare e domeniul artistului.

„O viață bine scrisă – spune Carlyle – este aproape tot atît de rară, ca o viață bine trăită.”

Iată de ce o biografie fidelă ori o viață romanțată (gen de altfel hibrid) m-ar fi intimidat; pe cînd un roman, m-a ademenit, fără teama paralizantă a eșecului total. Biograful nu poate coborî de pe soclu, fără riscuri, o personalitate intrată în istorie și în legendă; pe cînd ro­mancierul își poate permite a căuta chiar omului mai mare decît natura, trăsăturile comune ale naturii omenești, la adăpostul celor scrise cîndva de Pascal:„Dacă acești oameni mari sînt mai mari decît noi, e fiindcă au capul mai sus decît noi; dar picioarele le au tot atît de jos ca ale noastre. Pornesc toți de la același nivel și se reazămă pe aceeași scoarță a pămîntului; iar prin aceasta, toți sînt atît de jos ca noi, ca și cei mai mici dintre noi, ca și copiii, ca și necuvîntătoarele.”

Într-o biografie, ce ai căuta oare aceste umbre, care într-un roman nu pot să lipsească? Prezența lor estompează, nivelează, micșorează promisia de grandoare la care se aștepta lectorul cînd a luat cartea în mînă.„Ce drept are publicul să cunoască nebuniile și josniciile lui Byron? — se întreabă Tennyson.Byron i-a dat versuri sublime și publicul trebuie să se mulțumească numai cu atît.”

Într-o biografie umbrele întunecă; într-un roman reliefează, fiindcă personagiul rămîne în permanență iluminat din interior, fie că se numește Eminescu, fie că e Balthazar Claës dinLa Recherche de l’Absolu. Misiunea biografului e să reconstituie o personalitate; a romancierului e să construiască o imagine, poate nu prea exactă, dar veridică a unei personalități, verosimilă, viabilă, circulînd pe pămînt.

Și aci e poate locul să risipesc nedumeririle celor care, cu o ad­mirabilă candoare, s-au întrebat de ce nu m-am încumetat a zugrăvi geniul lui Eminescu în funcția sa creatoare. Le răspunde Albert Thi- baudet, în reflecțiunile sale asupra romanului:„S-a făcut concurență stării civile; mult mai greu se poate face concurență naturii. Starea civilă înregistrează în fiecare zi viitori îndrăgostiți, viitori avari, viitori medici, viitori profesori, viitori deputați, care se aseamănă aidoma cu nenumărați alți îndrăgostiți și avari, cu nenumărați alți profesori, medici, deputați. Artistul care va adăuga acestei serii un Dominique, un Grandet, Diafoirus, Manneron, Leveau (citez pe cei mari și pe cei mici) imită natura creînd aceste personagii și termenul aimitanatura a sfîrșit prin a căpăta un sens destul de limpede ca să nu mă dispenseze de orice explicație. Dar pentru a

crea geniul, nu trebuie să imiți natura; ar trebui să fii natura, să fii o natură. Se numește geniu tocmai ceea ce în unanimitate cores­punde acestei imprevizibile noutăți; act esențial al naturii. Se numește geniu ceea ce depășește imitația. Geniul, el imită natura, atunci cînd creează ființi pe care natura sau societatea le produc ele înșiși în serie: îndrăgostiți sau avari, profesori sau medici, deputați sau membri ai diferitelor societăți savante. El adaogă atunci un exemplar la această serie, pune un nume mai mult în registrul stării civile, și o face în așa fel încît exemplarul pe care îl adaogă unei serii, exprimă seria întreagă, și numele în plus pe care îl înregistrează în starea civilă, ar putea să încheie starea civilă, făcîndu-le pe celelalte inutile. Dar dacă geniul imită ceea ce natura creează în serie, el nu poate imita geniul, care este tocmai ceea ce nu se află produs în serie. Dacă geniul realizează tipuri, el n-ar putea realiza geniul, care este contrariul tipului, adică al individu­lui, al individului absolut. A imita geniul, ar însemna neapărat a-l reprezintă după legile oricărei reprezintări artistice, a-l reprezinta ca o generalitate vie care să absoarbă toți oamenii de geniu, după cum Grandet absoarbe toți avarii, după cum Julieta absoarbe toate fetele îndrăgostite, după cum Arnolphe sau Mitridat absoarbe toți îndrăgostiții de-o vîrstă trecută. Dar ce-ar însemna aceasta altceva, decît că a reprezinta geniul echivalează cu a distruge geniul, a ucide planta pentru a o clasa în ierbar, a substitui imprevizibilului, prevăzutul și lucrul știut. Numai că arta, urmărind înainte de toate a birui piedicile care par la început de nebiruit, va încerca să folosească o cale piezișe. În loc să privească soarele în față, îl va privi în apă. Să cercetăm singura operă, care fiind zămislită de un geniu, are subiect strădania geniului:La Recherche de l’Absolu.Balzac n-a căutat să descrie această strădanie în sine; dar a redat-o augustă și misterioasă, reflectînd-o într-un anume mediu, punîn- d-o în contact cu lumea, prin Marguerita și Mulquinier. A făcut o operă eternă și tipică, reprezintînd nu geniul, realitatea de invenție și de prezență fulgurantă, ci un tablou de totdeauna care se poate numi: oamenii în fața geniului. Nu există decît această cale pentru artist întru a aborda geniul: a-l considera nu în el însuși, ci în raport cu oamenii...”

Nu pot pretinde că m-am conformat cu precugetare acestei prea juste formule ieșite din pana unui faimos critic.

În primul rînd, fiindcă nici un scriitor, oricît de umil, nu-și mo­delează total o operă de creație după canoanele unui critic, fie el oricît de autorizat și subtil. În al doilea rînd, fiindcă reflecțiile lui Albert Thibaudet, îngropate în filele unei reviste, mi-au căzut abia

acum sub ochi, recent retipărite într-un volum postum. Nu aveam habar de ele cînd am conceput romanul de față.

Veneau cu alte cuvinte să confirme, ceea ce, prin intuiție, prin instinctiva economie a genului, m-a cîrmuit în înfăptuirea acestei cărți. Încorporînd vieții și romanului un Eminescu-om, am evitat ireparabila și grosolana eroare de a năzui să zugrăvesc un Eminescu-geniu, în funcția sa creatoare. L-am înfățișat numai în raport cu oamenii, fără familiaritatea trivială cu procesul său de creație care să-l coboare la nivelul de rînd, dar și fără deșarta ambiție de a pătrunde și de a reda acest tainic proces al creației.

Aceasta poate nu ne aparține nouă, din exteriorul creațiilor de geniu, nici s-o pricepem deplin, nici s-o simțim în toate tainele adinci, nici s-o exprimăm cu toată fidelitatea. Încercăm doar să-i găsim o explicare, o pricepere, o interpretare, pe mult mai redusele noastre dimensiuni.

Omenește și din afară, am cutezat deci numai a încerca să disociez veridic, valabil, uman și social, tragicul „egoism” al creato­rului, dacă egoism se poate numi pasiunea absorbantă a creației. Acel blestem care nu-i îngăduie să fie fericit, pe măsura curentă a fericirii, să-și trăiască în deplinătate viața terestră, fiindcă tot ce i-ar fi oferit viața terestră în vitregele împrejurări sociale și istorice ale epocii — și i-a oferit atît de puțin! — se prelucra în substanță devorată de funcția sa creatoare: „... dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte însă pe pămînt nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit”. O spunea singur, Eminescu! O credea singur cu toată candoarea geniului său, fără să observe că nefericirile existenței îi veneau din altă parte și de la alții!

În istoria literaturii engleze e pomenit adesea cazul unui asemenea „egoism” creator (căci egoismul și exclusivismul creației e dominanta geniului); un caz mai înfricoșat decît al lui Byron, mai înfricoșat decît al lui Shelley, decît al legendarului nostru meșter Manole.

E cazul pictorului și poetului prerafaelit Dante Gabriele Rossetti, care la moartea femeii iubite, cuprins de remușcare fiindcă o făcuse nefericită, fiindcă o sacrificase artei, a îngropat o dată cu ea, în mormînt, toate poemele scrise în timpul acelei iubiri, ca un simbol al căinței. O clipă, sub impresia durerii, omul renega poetul! Fiindcă jertfise artei o ființă reală, se pedepsea nimicindu-și opera.

Căința însă n-a durat prea mult. Artistul-creator a reluat locul omului. Nimic nu l-a mai putut opri peste cîteva luni să deschidă mormîntul și să ridice manuscrisul poemelor de pe pieptul iubitei

moarte, fiindcă rațiunea de existență a poetului aceasta era, acolo era, în acele poeme, nu înlăuntrul mormintelor, nici în viața cea din afara mormintelor.

Pasiunea cea mai nefericită, experiența cea mai dureroasă din existența unui mare creator, se prelucrează întotdeauna în creație. Astfel nu rămîn pierdute. Adesea sînt fecunde.

În toate poeziile de iubire ale lui Eminescu, se poate întrezări în filigramă, imaginea unei iubite pe care a făcut-o nefericită, ori care l-a făcut nefericit.Mortua est! Venere și Madonă. Pe aceeași ulicioară. Departe sînt de tine. Atît de fragedă. Dalila. Luceafărul...

Iubitele au fost îngropate, au fost devorate de manuscris. Au rămas însă poemele. Tot așa și cu umilitoarele sale mizerii materiale, cu revoltele sale sociale și politice. Îl dureau și-i înveninau existența cea de toate zilele. Dar s-au prelucrat în substanța creatoare dinÎmpărat și Proletar, dinScrisorile sale...

Și după cum în orice roman cu un personagiu central plăsmuit de imaginație, autorul grupează actele și împrejurările în jurul unei pasiuni sau unei virtuți dominante — avariție, eroism, ambiție, iubire, sacrificiu etc. etc. — tot așa am socotit că dominanta vieții lui Eminescu, a romanului lui Eminescu, a fost această incapacitate mărturisită de a-și răscumpăra fericirea cu prețul compromisurilor de toată ziua și de a face pe alții fericiți cu același preț, fiindcă tot ce alcătuia promisiunea unei asemenea fericiri terestre, era înlăturat de temperamentul, de caracterul și de vocația sa, de geniul său creator, de recea nemurire a Luceafărului.

Mi se pare că un asemenea destin se arăta vrednic de subiectul unui roman, chiar dacă eroul nu s-ar fi numit Eminescu și chiar dacă n-ar fi trăit destinul său în de-aievea.

Fiindcă însă se numește Mihai Eminescu și fiindcă destinul său, romanul său, a fost în de-aievea trăit, acolo unde s-a arătat neapărat nevoie, pentru a nu altera imaginea reconstituită de istoria literară și creată de legendă, autorul a schimbat penița de romancier, cu aceea de biograf.

Tot ce aparține istoriei și documentului, a fost respectat cu o aspră probitate.

Mi-am permis să interpretez. Nu mi-am permis să mistific, falsifi- cînd, pentru a ilustra vreun principiu dogmatic, exterior literaturii.

Că interpretarea va fi fiind mai prejos de personalitatea lui Eminescu prin nevoia de a găsi vieții o temă și destinului omenesc o logică — e foarte cu putință. Dar ce puteam face mai mult? Trebuie să fii geniu, necum un mărunt scriitor de romane, pentru a-ți permite luxul de a proceda atît de absurd ca divinitatea, care creează geniile și le rezervă mai apoi un atît de absurd și tragic destin pămîntesc.

Decembrie, 1939.