Pentru a fi iubit pamantul

ARTELE Și UMANITATEA

TRECUT ȘI VIITOR1

Știu că faptul de a apărea, de la început, în România, cu un volum de „pagini autobiografice”, în loc de pagini pur literare, va nemulțumi critica răuvoitoare.

Îmi permit să nu țin nicio seamă de această critică, dat fiind că pe omul răuvoitor totul îl nemulțumește, nimic nu-l împacă, afară de lopata de pământ ce i se aruncă pe coșciug.

Viața unui artist sentimental, pasionat, și care mai ales a trăit așa cum am trăit eu, e adesea tot atât de pasionată ca și opera lui. Uneori chiar o întrece în interes, dacă artistul rămâne sincer, și dacă scrie, nu ca să satisfacă curiozitatea bolnavă a cititorului sătul și blazat, ci ca să se vadă până unde a fost legat de omeneștile slăbiciuni ale vieții, cât a luptat cu ele, cum a învins sau a fost învins. Nu oare acestui gen de literatură se datorește faptul că dintre toate operele lui Jean Jacques Rousseau, cea mai populară, cea mai răspândită, cea mai tradusă, sunt Mărturisirile sale? Și nu e această carte și aceea din care un om sănătos poate trage cele mai multe învățăminte? Ori, în epoca asta a noastră de universală confuzie a spiritelor, mai mult decât pe vremea lui Rousseau, omenirea are nevoie de învățăminte.

Și eu cred în învățăminte, oricâte exemple din propria-mi viață mi s-ar pune sub ochi, susținându-se că n-am ținut seamă de ele. Ba aș afirma că, chiar dacă uneori le-am călcat în picioare, încă nu e un motiv să descurajăm această deznădăjduită omenire, pretinzând că învățămintele nu servesc

1 Articolul dă titlul volumului publicat de Editura Renașterea în 1925.

La nimic. Numai omul blazat, această caricatură hidoasă a vieții, se întinde cu burta pe pământ când cade în genunchi și geme în loc să se scoale repede. Puțini oameni, luptând cu viața, au căzut în genunchi atât cât am căzut eu. M-a trântit banul, m-a trântit femeia, m-a trântit însăși sublima prietenie. Acum în urmă, după cum se știe, căzusem așa de rău că eram gata să nu mă mai mișc. Și totuși, m-am sculat și mă mișc mai cu folos ca oricând.

Să nu mă întrebe nimeni ce cred, în intimitatea mea, despre opera Creatorului: cred și eu, ca și procopsitul de blazat, că ar fi fost mult mai bine ca această operă să nu fi existat niciodată, chiar dacă n-ar fi decât din cauză că început și sfârșit sunt două cuvinte neînțelese în Univers. Dar, din moment ce existăm, să-mi spună filosofii academiilor burgheze ce trebuie să aleg între ură și iubire, între acestea amândouă și nimic.

A urî, numai, e o monstruozitate. A iubi, numai, e o nătângie. A nu face nici pe una, nici pe cealaltă, e egal cu sinuciderea. Iar a face pe câteșitrei numai pe jumătate, înseamnă să oprești omenirea în mersul ei.

Iată cele patru categorii de existențe cari compun imensa majoritate a omenirii și care se lasă grea pe spatele celei de a cincea categorii: aceea care crează fără încetare condiții noi de viață.

Viața este un cuptor care cere să fie alimentat necontenit cu energii noi; totul e modificare, transformare, în bine sau în rău. Cine se oprește în loc, piere; și e mai bine să dai uneori îndărăt decât să nu te miști.

Întreg progresul uman se datorește necontenitei frământări

— A unei infime minorități a omenirii. Această minoritate e fecundă atât în «în cât și în iubirea ei. Restul e puhoiul, care se lasă târât, ori pune bețe în toate; totuși, în sterilitatea sa, el ascunde și înăbușă nenumărate individualități fecunde, creatoare, ori numai cercetătoare și active, ceea ce încă e util progresului. Eu însumi vin din acest puhoi; cine bănuia de existența mea, până în ziua când, o mână care nu dă greș m-a smuls din nisipurile vieții? Cine bănuia de existența lui Gorki, până la strigătul triumfal al lui Korolenko, descoperitorul lui? Și cine știa că lucrătoarea Simona Basarab gândea, crea, de doisprezece ani, până în ziua când, o inteligență activă, cercetătoare, în loc să-i arunce la coș scrisoarea și poeziile, dă totul la tipar, pune pe public s-o judece și-i împlinește astfel destinul? Cine poate bănui câte energii inovatoare în domeniul larg al vieții, câți creatori de condiții de existență potrivite vremurilor de mâine se zbat în întuneric, luptă cu valurile nisipoase și cad înfrânți pe fiece zi? Și aceștia sunt, doar, făuritorii lumii. Fără ei, omenirea ar fi o cohortă, o cireadă de vite. Ei au săvârșit tot ce vedem.

Pe aceștia, societatea de azi – ca și toate societățile cari au existat până în prezent – îi lasă mereu să piară. Societatea de azi, care condamnă la ocnă pe un criminal, dar organizează criminala măcelărire în masă, tot cu aceeași inconsecvență condamnă pe mama care și-a ucis pruncul din rușine ori din mizerie, dar ea însăși ucide zilnic vieți mult mai prețioase decât aceea a unui făt de-abia venit pe lume, vieți cari nu așteaptă decât prilejul de a se manifesta, pentru a face dovada aptitudinilor cu cari sunt înzestrate.

Această societate, artistul trebuie s-o combată și să conlucreze la dărâmarea ei. Fie-mi îngăduit să mă enumăr și eu printre luptătorii pentru dreptate. Și deschizându-mi inima celor cu inimă, să-i las să vadă ce simt.

*

Mă aflu în clipa asta pe cale de a păși pragul unei case sfinte: mă înfățișez cititorilor mei din România.2

2 Inutil să mai subliniez că dragostea pentru meleagurile natale reprezintă una din coordonatele luminoase și constante ale dramaticei și nestatornicei sale existențe. Volumul Trecut și viitor are ca prefață o scrisoare trimisă de Panait Istrati din Nisa (15 aprilie, 1925) în care hotărârea de a se traduce singur în românește (după scandaloasa traducere a Chirei Chiralina) îi prilejuiește această fierbinte profesiune de credință: „M-am hotărât să mă traduc singur în românește fiindcă, mai întâi de toate, eu sunt și țin să fiu un autor român. Țiu la aceasta, nu din cauză că mi s-a contestat acest drept (el mi s-a contestat de oameni cari n-au nicio cădere!), ci fiindcă simțirea mea, realizată azi în franțuzește printr-un extraordinar hazard, izvorăște din origine românească. Înainte de a fi «prozator francez contemporan», așa cum se spune pe coperta

După treizeci de ani de credință neclintită într-o idee, și de dureri îngrămădite, iată-mă gata să-mi spun cuvântul. Viața mi-a îngăduit în sfârșit, să mi-l spun. I-am smuls vieții această îngăduință. I-am smuls-o cu prețul unor jertfe pe care numai eu singur le cunosc.

Dar, mai întâi de toate, cine sunt cititorii mei? Cui mă adresez eu?

Cititorii mei nu sunt, și nici nu vreau să fie, acea categorie de însetați care aleargă după așa-zisa literatură senzațională. Eu nu sunt un negustor de emoții fabricate cu meșteșug între patru pereți și nu scriu cu scopul de a transforma pe lector într-un sclav sentimental al dramelor cu deznodă- mânt, marfă ordinară a unei lumi ordinare, produs otrăvitor de suflete, opium literar, destinat să acapareze mințile și să le întunece și mai mult decât sunt întunecate când vin pe lume.

Eu mă adresez omului pentru care viața e o luptă aprigă din ziua când a ieșit de pe băncile școlii primare, așa cum s-a întâmplat cu mine, omuiui care se zbate în ghearele acestei vieți și care caută scăpate.

Lupta asta e de două ori aprigă, căci ea e dusă, în același timp, cu legile firii și cu cele create de om.

Împotriva celor dintâi nu putem aproape nimic. Când moș Anghel se aprinde de o femeie care trebuia să-l ducă colecției lui Rieder, eu am fost prozator român înnăscut “. Chestiunea este dezbătută cu mult patos: „Las pe oamenii de bună credință să judece.

Acestor oameni, singurii cărora mă adresez în tot ce scriu, le voi spune că majoritatea eroilor mei sunt români, ori din România (ceea ce pentru mine e același lucru), că acești eroi au gândit și au grăit, în sufletul meu, timp de ani îndelungați, în românește, oricât de universală ar părea simțirea lor redată în artă. Le voi mai spune oamenilor de bine, că dintre toate meleagurile contemplate de lumina ochilor mei, acelea care mi s-au întipărit în suflet pe când mă purta mama de mână, îmi sunt cele mai scumpe, și că numai un «înstrăinat» ca mine va ști să le ducă dorul și să le dezmierde amintirea, așa cum știu eu astăzi când trăiesc din amintiri.

„Iată câteva din motivele care, adăugate la cutezanța mea de-a scrie românește, precum și la numărul cititorilor mei din România, îmi dau dreptul de-a fi scriitor român… “

La dezastru, când bunurile agonisite cu trudă i se năruiesc, când copiii pier unul după altul și când alcoolismul și boala îl doboară, el se lasă târât ca de un șuvoi năprasnic. Când cele două Chire ale mele, precum și micul Dragomir-Stavru își dau frâu liber patimii de a trăi viața așa cum o simțeau zvâcnind în carnea lor și când această patimă se izbește cumplit în zidul altor patimi și-i duce pe toți la pierzanie, ei se lasă duși, nicio forță nu le-a putut veni în ajutor. Când Cosma, frate bun cu cele două Chire, nu ascultă decât vocea sângelui său clocotitor, trăiește după legea lui și cade răpus de această lege, el nu e victima nimănui decât a firii.

Până aici, am ținut să pun sub ochii lui Adrian mai mult problemele de nerezolvat ale vieții, decât cele care se pot rezolva. În lucrări lăturalnice ca: Pescuitorul de bureți, Sotir, Codin am făcut un pas spre problema socială, sentimentele personajelor se împiedică de organizația economică de azi și ei se răzvrătesc. Se răzvrătesc în felul lor, așa cum vreau eu.

Dar iată că mâine năvălesc Haiducii. Simțirilor omenești de totdeauna li se adaugă revolta de totdeauna a luptătorului pentru dreptate. Patimi oarbe și năzuinți conștiente sunt închise în același cuptor și arse până la topire. Aci, nedreptatea veșnică a omului e luată de piept și țintuită în văzul tuturor.

Nu dau problemei nicio soluție spițărească, nu consfințesc nicio metodă în dauna alteia, căci, pentru mine, nedreptatea veșnică a omului nu e o șaradă pe care o rezolvi petrecând, dar consfințesc în schimb lupta eternă a ființei umane slabe cu semenul său născut lup.

Aci, câmpul de prășit e fără margini, iar leacul bolii, în mâinile noastre, dacă vrem ca aceste mâini să făurească o lume nouă, sau o lume care să tindă măcar spre acea înnoire dorită de toate sufletele însetate de dreptate.

Și acum, iată, îmi scot căciula în fața sutelor de anonimi care mi-au scris și-mi scriu mereu, pre< um și în fața miilor care mă citesc, care nu mi-au scris și nu-mi vor scrie niciodată.

Mă descopăr în fața mulțimii de jos, în fața acestei Sa- hare cotropitoare de valori umane, Sahară fecundă, nesecată în energii, ocean social în care am fost pescuit eu însumi și de unde răsar mai toți acei care s-au impus omenirii.

Cu această mulțime vreau să stau de vorbă aci, cu ea, care mi se spovedește zilnic și-mi cere să fiu sincer. Pentru a sta de vorbă cu dânsa, trebuie să mă spovedesc mie însumi.

Dintre sutele de chestiuni, sentimente, idei, care mi-au fost puse sub ochi în aceste trei sferturi de an de când sunt în corespondență cu România anonimă, o singură întrebare, o singură chestiune, pe care mi-a trântit-o în sac un lucrător de la Brăila, îmi stă dinainte cu litere de foc. Pe ea o văd de câte ori pun mâna pe condei. Cu ea, în gând, mă culc seara, cu ea mă scol dimineața.

Lucrătorul acesta (care nu-și semnează scrisoarea), după ce mă acoperă cu laude, termină întrebându-mă:

— … Ei, ia spune, neică Panaite: CE-AI DE GÂND SĂ FACI ACUMA?

Întrebarea asta mi-am pus-o eu în ceasul când Romain Rolland, judecând după scrisorile pe care le primea el, mi-a scris: „Nu cunosc un succes mai complet și mai rapid decât al dumitale “. Întrebarea asta rezumă și chestiunile dezbătute de mai toți aceia care mi-au scris, fie cam într-o doară, fie din glumă, fie scrâșnind din dinți.

Ce-ai de gând să faci acuma?

Apoi de… „neică “, ce să fac acuma, când am reușit să-mi smulg piciorul din lanțul care mă fereca sorții voastre? Vreți să urmez calea a aproape tuturor acelora care se ridică de jos pentru a cădea în mocirla celor de sus? Vreți să vă fabric și să vă vând basamac, cocaină, morfină ori tămâie? Să scriu literatură pe placul vreunui bancher puternic al zilei din prostia noastră? Sau să tămâiez pe vreun ministru cu fonduri secrete, pe vreo cucoană cu influență în lumea „mare”? Să aduc apă la moara vreunui partid cu nume falnic, care se bălăcește în zoile combinațiilor politice și vă vinde pielea între două discuții de principii? Ori – lăsând la o parte toate aceste fapte nedemne și trecând de partea voastră – să cânt osanale clasei din care am ieșit? Să spun că voi sunteți, noi suntem, cei fără vină și fără prihană în marele rău care bântuie omenirea? 1

1 Un punct important în programul estetic al lui Panait Istrati. Contravin aceste afirmații crezului său, mărturisit, în atâtea rânduri, de scriitor angajat? Nu. În prefața la Moș

Spuneți-mi, măi Stane, măi Ioane, cu cine să mă leg? Din cine să-mi fac tovarăș, eu, care am cutreierat pământul aproape fără tovarăș?

Tovarăș de viață și de drum, mi-a fost mie, mai întâi, blestemul unei lumi minată de egoism, acea cumplită lege care-mi arăta la fiece pas pe frate despuindu-și fratele în folosul său. Eu n-am trecut prin viață mirosind un trandafir și că- tând galeș la stele. Tovărășia unei mame care venea seara acasă cu mâinile crăpate de ger și de leșie, care punea petic peste petic, care se lipsea de pâinea ei ca să-mi cumpere mie haine și cărți, această primă tovărășie m-a învrăjbit

Anghel, îstrati va relua problema în termeni și mai expliciți: „Nu știu dacă în prezent sunt un scriitor al muncitorimii, dar pot să încredințez lumea muncitoare, oriunde s-ar afla ea grupată politicește, că voi fi în curând așa ceva “. Urmează această precizare: „Prin asta nu trebuie să se înțeleagă că voi fi un trâmbițaș al virtuțiilor acestei lumi, ci un om care o va arăta așa cum este și își va spune gândul fără niciun înconjur: astfel înțeleg eu prietenia “.

Pentru Panait istrati, tocmai scriitorul care-și asumă responsabilități sociale și morale este chemat să promoveze și să apere această lege de aur a artei adevărate: rostirea adevărului. Tendințele idilice – lui, vagabondului de atâtea ori îngenunchiat de mizeria vieții – din totdeauna i-au repugnat, (într-un articol din România muncitoare – 26 august, 1912. – Așadar, pe când era un simplu gazetar, desființează iritat o piesă a lui I. C. Vissarion, alterată de o viziune sămănătoristă, cu aceste argumente: „Autorul piesei, deși este țăran, e departe de a fi autor-țăran. El nu ne dă nici limba, nici sentimentele, nici revolta coșbuciană a țăranilor noștri, ci numai niște exclamări hamletice, rezultatul unor citiri fugare și pedantice.”)

Firește, potrivit viziunii sale romantice, mesianice asupra artistului, îstrati va interpreta puțin unilateral raportul dintre creator și societate: societatea nu face altceva decât să primească, iar artistul numai să dea (revelând omenirii marile adevăruri, transformând ca prin miracol condiția ei existențială și morală). O problemă infinit complexă care la acea dată, fie spus, n-o găsim încă clarificată cum trebuie nici la cei mai competenți oameni de specialitate.

Pentru totdeauna cu o lume păgână care a făcut din viața mamelor noastre un iad pământesc.

Tovarășe mi-au fost, apoi, toate acele umbre răzvrătite din născare, pe care destinul mi le-a presărat de-a lungul nesfârșitelor mele drumuri.

Umbre, fantome, eroi nebănuiți de nimeni, ființe venite de pe alte pământuri! … Pe toți și pe toate le-am pierdut, dar toți trăiesc aievea în sufletul meu. Și în clipa când pun mâna pe condei și mă aplec peste hârtia albă, eu n-am nevoie să scornesc prăpăstii cu efect melodramatic, nici să speculez nerozia umană, care nu cere decât s-o distrezi: ochii scrutători ai tovarășilor mei de visuri răsar din întunericul trecutului ca licuricii noaptea și ei îmi cer să fiu om înainte de a fi literat. Ei nu s-au amuzat. Viața pentru ei a fost năprasnică.

Cum aș putea eu, deci, să scriu pe placul unei lumi care nu caută decât „senzații “?

Văd privirea bună a spălătoresei care mi-a dat viață și pe care răutatea omenească a dus-o la mormânt, luându-i până și mângâierea de a-și săruta odrasla în ceasul morții, odrasla pentru care a spălat murdăria altora timp de patruzeci de ani, cu speranța să mă vadă „om cu căpătâi “.

Văd figura aprinsă de ftizie galopantă a lui Mihail Ka- zanski, eroul prieteniei mele, creier enciclopedic și inimă nobilă, descoperit de mine, la șaptesprezece ani, în plăcintăria lui Kir Nicola din Brăila, unde citea cărți franțuzești pe când păduchii îi umblau agale pe umăr. Nouă ani de prietenie eroică, de sărăcie eroică, de vagabondaj eroic, de lecturi și discuții eroice, pentru ca într-o bună zi să-și dea sufleriil în cine știe ce colț al imensei Rusii, neavând încă etatea de treizeci de ani.

Văd apărând din negura unui trecut de vis, făptura în- veșmântată de revoltă sinceră a lui Ștefan Gheorghiu, altă față aprinsă de ftizie galopantă, dar cât de deosebită de cea dintâi! Unul se poticnește de bolovanul ignoranței omenești, cade, se ridică numai pe jumătate și se retrage în lumea gân- dirii nepătate și nestăvilite. Celălalt, cu și mai mult avânt, ridică pumnul împotriva zidului prostiei universale, își dă seama de grosimea lui și în loc să dispereze, el aleargă după artileriști, îi cheamă la luptă, nu se îndoiește o clipă de răsunetul glasului său, dar amuțește într-o zi primăvăratică de martie, în sanatoriul de la Filaret, singur în odaia lui, singur, cu credința sa neclintită în viitorul unei lumi făurite de cei care vor trebui să aleagă între luptă și ftizie.

Văd pe zidarul pictor Samoilă Petrov luptând voinicește cu truda-i zilnică de muncitor, în vreme ce mintea-i căuta să pătrundă legile culorilor, în vreme ce inima-i se avânta cu generozitate în lumea prieteniei ideale. S-a dus și el. Valurile de nisip ale Saharei cotropitoare l-au prins în vâr- tejul lor și l-au înmormântat acolo unde nu s-au gândit niciodată să pună piciorul: sufletul lui, doritor de măreție, a zburat între patru pereți ai unei camere de spital din Odesa.

Mai văd alți eroi aievea răsărind din negura unor vremuri neuitate și întruchipându-se în personaje de roman trăit. Iată pe Isac Perimutter și pe sora sa Estera, purtând prin lumea largă crucea crimei de a fi iubit prea mult viața, ca și străbunul lor Iisus. Primul – un moș Anghel aproape imberb – se rupe ca un vlăstar de butucul secat de sevă și pleacă să-și caute alt pământ, dar niciun pământ nu-i convine, se veștejește de dorul întielor adieri și moare la Cairo, răpus de amintiri prea vii și de rachiu prea tare. Deși tânăr, el știe că n-a murit bețiv din vina nimănui, ci dintr-o mare vină: Isac știe mai mult decât moș Anghel. Mai mult decât Isac știe mândra lui soră Estera, care, tronând ca o regină în somptuosu-i bar de la Singapore, îngenunche pe umilitori și cade umilită de propriile ei victorii.

Urmează acestora o întreagă legiune străină de oameni fără căpătâi și fără nume. Pe unul, îl mai aud și azi cum îmi vorbea pe întuneric în azilul de noapte din Lausanne, de unde, ieșiți a doua zi, n-am mai putut găsi de lucru, fiindcă ștampila milostivului azil aplicată pe hârtiile noastre, ne-a indicat vindictei burgheze ca niște ciumați ai orânduielii modeme. Un altul – pe o noapte ploioasă și neagră ca lumea în care trăim – dă peste mine pe când mă adăposteam printre stâncile unui port mediteranean. Nu puteam să-i disting chipul. Și niciuna nici două, în huietul valurilor care se spărgeau, îmi spune pe nerăsuflate: – „Bine… Tu ești creștin. Eu sunt ovrei. Dar am să te iau judecător. Uite: mi-a murit nevasta și am rămas cu trei copii mici, la Marsilia, unde-mi câștig pâinea. Am făcut cum am putut și am plecat cu ei la Ierusalim să-i depun într-o comunitate anume creată pentru așa ceva. Acolo, în loc să fiu compătimit, sunt luat din scurt:

Mi se reproșează că de ce nu port perciuni, că cum am îndrăznit să viu la ei fără perciuni. Auzi domnule! Mie îmi arde casa și femeia, nu știu ce să fac cu copiii, nu mai am niciun rost pe pământ și ei mă întreabă de ce nu port perciuni la… Marsilia!? apoi să-ți spun drept: nu mai cred în Dumnezeu! “

Un al treilea…

Dar, de ce să mai întind pomelnicul?

*

Aceste chipuri, și altele la fel, fac parte din viața mea de ieri. Tot ele îmi vor umple și literatura pe care voi scri-o, tot cu de voi trăi și de azi înainte.

Nu știu dacă scrisul meu va avea darul să facă dintr-un om rău unul bun, nu știu dacă va reuși să schimbe cu o iotă mersul crâncen al vieții nemiloase. Ceea ce știu, e că arta mea nu va fi arta acelora care transformă suferințele omenești în monedă bine cotată la bursa literelor de tarabă.

Orele mele de lucru sunt ore de penitență.

Multe ușurinți, multe abateri îmi îngădui și azi, așa cum mi-am îngăduit ieri, dar să iau în deșert ce mi-a fost sfânt întotdeauna, la asta să nu se aștepte cititorul meu: nu-i voi specula prostia.

Scriitorul de profesie, ca și cititorul de profesie, bălăcesc astăzi amândoi în aceeași mocirlă a artei fără umanitate, chiar atunci când o nuvelă, un roman, o piesă sunt în stare să smulgă lacrimi fierbinți. Când arta va reuși să facă pe oameni mai buni, numai atunci vom avea dreptul să vorbim de artă. Teatrele sunt pline de cucoane care plâng în loji asistând la Dama cu Camelii, plâng în toaletele lor scumpe, plâng în diamantele lor, plâng suferințele închipuite ale unei artiste care după căderea cortinei redevine ceea ce este: o adulată pentru orele de digestie a lumii sătule. Dar când aceste cucoane inimoase sfârșesc de plâns în loji, își șterg lacrimile cu rușine, se urcă în automobile și, în drumul lor spre culcușul voluptos, nu au nicio lacrimă pentru acele dame fără camelii, care apar pe la răspântii și trag pe trecător de mânecă pentru o bucată de pâine și un culcuș.

Murillo a pictat pe micul cerșetor care se păduche în văzul tuturora, iar Millet, pe țăranii lui deșelați de muncă. Vereșa- ghin plătește cu viața nobilul gest de a se duce să se con vingă cu ochii de grozăviile războiului ruso-japonez, el care a creat, între altele, Santinela și Piramida de căpățâni. Aceste tablouri, menite să sfâșie inima omului nu sfâșie nimic. Copiii cerșetori umplu drumurile: nimenea nu-i vede, dar toată lumea „cultă “admiră „celebrul tablou al lui Murillo”.

Cu „țăranii lui Millet” se mândrește Luvrul, dar nimeni nu se gândește că fiii și nepoții țăranilor pictați de Millet au rămas și azi tot robi ai pământului, tot deșelați, tot stâlciți de muncă 4. Și să nu vină niciun boeraș să-mi spună că țăranul francez de azi cumpără bonuri ale apărării naționale; eu am trăit prin satele franțuzești și am văzut că toți țăranii trăiesc cu faimoasa lor „supă “, care nu e altceva decât ciorba noastră de fasole, iar pâinea, făcută o dată pentru o lună, e mai rea decât mămăliga românului, căci o taie cu toporul timp de 15 zile, când e uscată ca lemnul.

Pentru țăranul acesta, ca pentru întreaga omenire trudită, nu s-a născut încă artistul care să-i fie Mesie, nu s-a născut încă opera de artă care să răstoarne fundamentele unei alcătuiri bazate pe cruzime și care să întroneze dreptatea pe pământ. Și se vor mai scurge poate multe secole, în care timp suferința umană va rămâne tot numai un obiect de inspirație pentru artiști, și lumea, cu toată oroarea ce insuflă piramida de cranii a luivereșaghin, va continua să se măcelărească, după cum continuă să fie egoistă, cu toată generozitatea capodoperelor universale.

4 Să recunoaștem că și aici scriitorul rămâne fidel tezei iluministe: „ideile conduc lumea”. După el, arta n-are decât să-și exercite funcțiile magice pentru ca de îndată să se schimbe fața păcătoasă a lumii, să triumfe Adevărul, Binele, Frumosul. În fond această naivitate de tip romanesc – care ignoră formele mai complexe de influențare prin artă a conștiinței oamenilor – o amendează Pompiliu Constantinescu când recenzând Trecut și viitor opinează – de pe o poziție extremistă care subapreciază rolul social al artei: „Dar ceea ce nu înțelege d. Îstrati e că arta nu poate fi proletară sau burgheză; ea n-are o finalitate practică, nu poate servi interesele unei clase… arta e un scop, nu un mijloc cum vrea d. Îstrati, regretând că țăranii lui Millet au rămas și azi tot robi ai pământtdui, tot deșelați, tot stâlciți de muncă”.

Acestei suferinți, însă, a noroadelor, eu, care am pornit de la opincă și am pătimit mai mult decât Christ, îi voi închina toate forțele mele ca să contribui la micșorarea ei, atât cât poate contribui un suflet îngrozit de suferința lumii obidite.

Din eroii mei, eu nu voi face o țintă a literaturii mele, ci numai un mijloc. Un prieten intim mi-a remarcat că aproape toate titlurile bucăților mele, publicate ori nepublicate încă, poartă un nume propriu de om sau de femeie. E adevărat; și nu din întâmplare. Toate aceste figuri, toți acești eroi sunt trimișii mei autorizați să vorbească, cu zeci de mii de glasuri, maselor din care îmi trag obârșia, căci ținta scrisului meu e chemarea acestor mase la luptă.

Iată de ce am spus că eu nu scriu ca să ajut cititorului să adoarmă seara, când intră în pat, ori să ușurez digestia de după-amiază a sătuilor.

Martor și părtaș, din frageda-mi copilărie, al trudei popoarelor, eu port mereu în inimă rana durerilor lor. Eu aud și azi, tânguirile muncitorului de la oraș, ca și pe acelea ale iobagului de la sate, iobag împroprietărit după fiecare război și devenit iarăși iobag după treizeci de ani de pace. Eu scrâș- nesc din dinți cu scrâșnetul mult prigonitului popor evreu (…) în țară ori afară din țară, eu am trăit cu acest popor, căruia omenirea îi datorește o parte din progresul ei, eu i-am cunoscut mila și am avut deseori prilejul să-i apreciez bunătatea. Dacă n-ar exista pentru mine decât singur exemplul bătrî- nului Herman Binder, crâșmarul de la Alexandria, care se ruina (care s-a și ruinat!) ca să ție grătar românesc cu fleici și cu mititei, cu țuică și cu vin românesc, cu jurnale românești, cu portretele românești ale maiestăților lor, și mai ales crâșmă cu povești gălățene și cu amintiri care aduceau lacrimi în ochii atât ai povestitorului „jidan “, cât și în ai ascultătorului român neaoș, dacă n-ar exista în mintea mea decât bunul, inimosul, umanul Herman Binder, ca singurul evreu persecutat, bătut, ruinat de huliganismul național român, și încă mi-aș lega soarta mea personală de soarta poporului evreu, încă aș face din lupta lui pentru dreptate, lupta mea personală, lupta tuturor persecutaților de pe pământ.

Dar eu nu dau întâietate suferinței unui neam, în dauna altuia. N-am nicio preferință în materie de durere. Când văd că un om cade în stradă, eu nu-l întreb cărui Dumnezeu se închină, ci îi săr în ajutor. Și fiindcă am trăit în douăsprezece țări de pe pământul acesta blestemat, fiindcă am ascultat pe oameni tânguindu-se cu același fel de lacrimi în ochi, eu voi adresa cuvântul meu de luptă și emoția artistică tuturor neamurilor care gem sub jugul apăsării internaționale, mulțimilor anonime care ascund în sânul lor dureri știute doar de ele și eroi nebănuiți de nimeni.

Iată ce am să scriu. Iată pentru cine scriu.

gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati