Pseudonime
Aa
Îmi asum personal întreaga răspundere a celor scrise mai sus când se va putea dovedi inexactitatea lor.
Brăila
P. Istrati
(„România Muncitoare”, an V, nr. 49, 4(11) februarie 1907)
Àl X-lea Congres al Partidului Socialist Italian
Importanța Congresului din Florența nu este mai puțin mică ca acelui din Niirenberg, mai ales că nuanțele de tactică sunt cu mult mai pronunțate la tovarășii italieni decât la germani. Cu toată deciziunea și cu toată lupta dintre grupe, pe care temperamentul italian o face foarte aprigă, partidul influențează destul de mult asupra politicii țării și majoritatea hotărârilor sale au fost puse în practică.
Tendința. Forța partidului
După tactica ce proferă, căci scopul rămâne neclintit același, grupurile și-au luat drumurile următoare:
Reformiștii.(Turatti, Bissolati, Trêves etc.) cred în eficacitatea supremă a reformelor și sunt convinși că cea mai bună tactică este aceea care te face mai ușor să le cucerești (Posibilismul francez). Compromisurile sunt mijloace susceptibile – în anumite cazuri – de a te apropia de scop. Ca amănunt de tactică, majoritatea lor susține autonomia secțiunilor. Grupul acesta a mers crescând și la număr și la influență iar azi își are majoritatea la Congres.
Revoluționariisau intransigenții (Lazzari etc.), o mică, dar viguroasă falangă care conduce și apără spiritul pur al socialismului tradițional. Contra compromisurilor, contra votării bugetelor și ministerelor sunt pentru disciplina cea mai nemiloasă (…)
Integraliștii(E. Ferri, O. Mărgări, etc) sunt împăciuitorii primelor două grupuri. Ei voiesc să reunească ceea ce-i bun în ambele tendințe dar în realitate formează o masă flotantă mișcată de puterea precumpănitoare a celorlalte grupări.
Până la acest Congres, ei au avut conducerea partidului care acum o au reformiștii. În fine, Sindicaliștii (Lambriola și Ambris, etc.) au ieșit, afară de un grup napolitan, toți din partid, în care Lambriola a spus că n-au ce căuta, nici nu se vor ocupa de el, partidul își va grăbi mersul spre putere în același timp cu lichidarea sa definitivă.
Toate tendințele enumerate se agită asupra următoarelor forțe:
La 1904, partidul număra 45800 aderenți repartizați în 1330 secțiuni. De atunci însă, se observă o scădere, așa că la congresul acesta, partidul numără numai 41594 membri în 1282 secțiuni. Explicația stă în luptele interne care la congresul de la Roma au dus la excluderea sindicaliștilor. Dintr-un calcul destul de exact, rezultă că partidul poseda 1/20 din mandatele parlamentare, 1/5 din votanți și grupează în organizații 1/20 din muncitori. Partidul mai număra 5 ziare cotidiene și vreo sută săptămânale apoi multe ziare satirice.
Dezbaterile
Administrația Florenței fiind radical socialistă, orașul era pavoazat în deplină sărbătoare, gardele municipale în mare ținută au dat onorule iar primarul orașului a ținut să prezinte celor 800 delegați omagiul populației.
Bărânul luptător Andrea Costa prezidează. Proletariatul, spune dânsul, ne privește cu simpatie, dar noi nu avem într-însul un judecător sever și just. S-a zis că Conferința Generală va absorbi partidul, dar în luptă e loc pentru toată lumea și noi dăm totul pentru proletariat. Sunt sigur că acest Congres va fi demn de acela din Modena, al Confederației Muncii.
Bergamanoamintește că în 1903 socialiștii au oprit călătoria țarului în Italia. D. Sanctio propune și Congresul aclamă o adresă de simpatie către Enrico Ferri, care se află în America de Sud.
După ce se face raportul ad (ministrativ) și moral al partidului se încinge o discuție foarte aprinsă în care sindicaliștii sunt aproape maltratați asupra direcțiunii urmată de partid.
L. Turattireproșează că direcțiunea nu a rezolvat chestiunea din Milan unde reformiștii sunt excluși din partid. El se declară ca reprezentant al grupei reformiste din Milan.
Președintele spune că Congresul prin aplauzele sale unanime, a admis grupele milaneze.
Modiglianispune că direcțiunea nu a știut să se opună relelor sindicaliștilor.
Lazzari(:) La Milan grupele reformate trebuie să se unească cu celelalte.
- O zi întreagă a ocupat-o chestiunea lui „Avanti”. Ziarul are un deficit de 35 mii (lire). Cetățeanul Bergamano, care împrumutase ziarului 10000 de lire, renunță la ei. Face la fel și Mungini, tot pentru 10000, Angeolonio renunță la 3000 (lire) și încă o sumă de creditori renunță la mari sume, aceste sacrificii cât și urcarea cărții de adeziune va ușura soarta ziarului.
- Raportorul chestiunii „relațiilor partidului cu organizațiile economice” a fost Rigola, secretarul Confederației italiene a muncii; așa că reiese clar stadiul acestor relații. El s-a exprimat energic contra grevei generale: că nu trebuie să fie decât o armă pentru momente excepționale, altfel e o hoție de forțe.
Langolandi,revoluționar, voiește “libertatea luptei de clase’ și nu codificarea ei. Reiese că revoluționarii sunt sindicaliști și stau în partid cu speranța de a-l revoluționariza.
Cheni,deputat, muncitor de docuri: Proletariatul are nevoie de sprijinul partidului, se vorbește de maturitatea conștiinței proletariatului; dar care e această maturitate? Proletariatul trece prin trei faze: când el a servit în uzină și înjură afară pe patron; când ajutat de partidul socialist el luptă pentru revendicări; și când el le-a cucerit. Ei bine, când muncitorul cucerește îmbunătățiri fară să fie însuflețit de un ideal, de o credință, cucerirea nu aduce nimic la ridicarea clasei muncitoare. Adesea ameliorațiunea obținută, nu e urmată de studiu sau de o înălțare morală, ea e risipită în viții (ovațiuni interminabile au salutat superbul discurs).
Dugan:„Nu trebuie a cădea din greșeala sindicalismului revoluționar în aceea a sindicalismului reformist. Organizațiile muncitoare să fie înainte de toate, socialiste”.
Graziani:„Organizațiile trebuie să facă politică de clasă. Partidele sunt indispensabile pentru politica generală. În partide intră oameni din toate clasele, pe când în Organizații, numai oameni de o singură clasă, și deci numai ele pot face adevărata politică de clasă”.
Turattiarată că integraliștii au îndeplinit un rol frumos și-au trăit timpul lor, dar azi merg spre dezintegralizare.. Revoluționarii au devenit semi-revoluționari spre a putea rămâne în partid, deci e o tendință de „concentrațiune” și pe asta e bazată tactica reformiștilor, căci așa este situația momentului.
Revoluțiunile
Casa socialiștilor,s-au subscris obligațiuni de 25 lei pentru clădirea ei la Roma.
Contra (arului: Proletariatul italian să proclame solidaritatea sa cu poporul rus și să se ia măsuri a se împiedica o eventuală vizită a țarului.
Anticlericalismul’,interzicerea congregațiilor. Învăță- mântul laic.
Antimilitarismul’,amânată pentru viitorul congres.
Politica comunală:Congresul consilierilor comunali socialiști o va lua în dezbatere.
Statutele partidului’.Se aleg 12 membri care se vor ocupa cu revizuirea.
Ordinea de zise declară: contra sindicalismului revoluționar, a grevei generale, contra grevei serviciilor naționalizate pe motiv că e o luptă contra însăși a colectivității, contra opoziției perpetue.
Conform deciziilor Congresului din Stuttgart, se îndeamnă pe muncitori a-și alege dintre ei membri în parlament.
Această ordine de zi e a reformiștilor și a fost admisă prin 18252 voci. Ordinea integralistă a obținut 5384 voci și cea intransigentă, 5927.
Au rămas opuse acum numai două tendințe: sindicalismul și reformismul, foarte neegale, însă, căci triumful acesteia din urmă se datorește în special Confederației Muncii care până acum conține voința majorității puternice a muncitorimii italiene.
(„România Muncitoare”, an V, nr. 44, 16 octombrie 1908)
Un accident, care dacă s-ar fi produs numai cu două zile mai târziu ar fi fost înregistrat în rândul celor mai mari nenorociri, a avut loc zilele trecute în localitate.
Faptele stau astfel:
În urma lucrării de către Stat a stațiunilor balneare, s-a pus aci în reparație generală stabilimentele băilor, ridicându-se o schelă quadrilaterală pentru a servi la montarea unui horn, de o greutate enormă, ce servește mașinii de pompat.
Această schelă cu o înălțime de vreo 15 metri, stătu mai multe săptămâni în picioare, fară a se servi de dânsa, până în seara de 28 aprilie când, dezlănțuindu-se o furtună relativ de mică intensitate și numai în 10 minute, se prăbuși cu un zgomot asurzitor devenind o enormă grămădă de grinzi și scânduri în neregulă.
Cred că, în acel moment, cugetarea oricărui om cu cât de puțin simț într-însul, și-a format tabloul ce ar fi prezentat acea grămadă de scânduri dacă, catastrofa s-ar fi întâmplat numai după un interval de două zile, când schela avea să suporte greutatea unei duzini de lucrători ocupați cu așezarea numitului tub: o amestecătură informă de lemnării cu membre omenești!
Fiind aci izolat, nu știu dacă vreun ziar a înregistrat acest fapt și sub ce impresie. Sigur, nimic senzațional!
Știu însă că a doua zi, toți interesații direct, au regretat, ce? Că prăbușirea schelei va întârzia cu cea. 10-15 zile deschiderea stațiunii și astfel vor fi loviți în pungă.
Putea să-și frângă gâtul și un regiment de lucrători numai schela să fi rămas neatinsă.
P. Istr.
(„România Muncitoare”, an V, nr. 21, 14 mai 1909)
Cum trăiește breasla servitorilor Hotel Popescu – Lacul Sărat
Într-un număr trecut al ziarului nostru, în care vorbeam de traiul nenorocit ce duc servitorii, promisesem că voi mai reveni a viza un caz din sutele altele și pentru a da o probă de lăcomie și moralitate burgheză, iar pentru a ilustra și mai bine cele de mai sus, am ales ca model cel mai vechi și mai cunoscut hotel din această stațiune și care a fost și este exploatat de însuși proprietarul său, d (omnul) C. Popescu – fost sergent de stradă în tinerețe, iar soția sa guvernantă, fost mulți ani librar, destul de cunoscut, mare proprietar, milionar astăzi!
Să nu se creadă că gravitatea faptelor, mai jos enumerate, vor aduce vreo știrbire moralității acestui escroc și nesățios exploatator: ele sunt de notorietate publică; și cine nu știe sau cine mai poate ține cont de câte ori s-au perindat prin fața instanțelor noastre judecătorești, ipocrita figură a acestui nelegiuit om? Pe cine n-a înșelat dânsul și de cine n-a fost dat în judecată?
Și cum s-ar putea să roșească sau să revolte de aceste rânduri, niște oameni care cu toată bogăția lor, nu se sfiesc de a fura un pumn de ipsos unui biet geamgiu, venit spre a câștiga de la dânsul un ban pentru a trăi? Cum ar putea să se indigneze un om care, cu toată poziția sa în societate nu-i o rușine să-și înșele portarul cu 0,50 b (ani), dublându-i costul unui sfert de chilo (gram) de gudron?
Dar să vedem prin ce metodă s-a mai pricopsit această „splendidă pereche” pe lângă înșelăciunile săvârșite printre cei avuți.
Să vedem cum s-a purtat el față de factorul principal care i-a îngrămădit aceste averi.
Cu o lună înaintea deschiderii fiecărui sezon balnear, adică la 1 aprilie, începe vulpea bătrână să alerge cu limba scoasă după acei ce sunt „totul și nimic” pe lumea asta, după acei purtători de brațe, aducătoare de aur. Atunci, el își pune tot talentul blestemat în acțiune. Pentru a fi concis, prin înseși cuvintele lui voi arăta cum ademenește pe cel ce nenorocirea îl scoate. În cale – „e drept, zice el, luna asta, până la 1 Mai, vom munci cu toții la curățirea și aranjarea hotelului. Leafa nu aveți decât 15 fr. Pe lună și mâncare dar, nu vă uitați la asta, nu e numa (i) asta, câștigul de la deschidere și până la 1 septembrie, curat îmbrăcați și prin puțină muncă la toamnă vă veți trezi fiecare cu câte 5-6 sute de lei în buzunare cu care puteți petrece boierește iama, așteptând sezonul următor.”
Câte cuvinte, atâtea minciuni, și scump plătesc victimele acel moment de slăbiciune și neraționament matur.
Posturi sunt la acel hotel pentru 7 bărbați, dar, speculantul trece peste această sumă cu încă 3-4 inși pentru luna de curățenie și dacă s-a întâmplat să poată răbda toți până la deschiderea sezonului, apoi atunci știe d-lui să facă vânt la ce e de prisos și să reție tot ce a fost mai bivol și mai răbdător.
Această sumă de oameni într-o lună trebuie să dea gata 100 și ceva de camere numerotate plus două coridoare, balcoane, intrări, etc. Acești oameni trebuie să fie și servitori: să scuture, să spele, să așeze și meseriași să zidească și vopsitori, să se facă tâmplari, dulgheri, lăcătuși, pavoazatori, electricieni, etc. Meseriașii, cu adevărat, nu calcă niciodată în casa asta.
P. Istr. Brăila
Mărturisesc că am văzut prin lume multe năzbâtii și diferite sisteme de avarii, dar cearceafuri în loc de plafoane și tinichele în loc de dușumele, nu cred să fi văzut nici evreul rătăcitor din poveste.
Într-adevăr, nu cred să se afle în toată clădirea aceasta
- în.P. De plafon zidit, restul pe unde a picat tencuiala s-au aplicat cearceafuri vechi bătute în cuie și din cauza restului de moloz căzut cu timpul în cearceaf, nu o dată s-a pomenit pasagerul șezând tranchie în pat, cu o bruitură, un pârâit și apoi sculându-se cu cearceaful în cap neștiind dacă e în Lacul Sărat sau în Messina.
Același lucru cu dușumelele. Fiind putrede și nevoind a face cheltuială, pune oamenii de bate tinichele unde e scândura putredă și se scufundă piciorul și acum întreaga casă nu are nicio saândură bună, tinichelele se așează unele peste altele.
De la 4 dimineață și până la opt seara când nu se mai vede, bietul om e gonit timp de 10 ceasuri, mai rău decât calul de tramvai. Hrana, spun cu siguranță că de ar vedea-o Nababul cu toată arta sa de a da „pandișpan” țăranilor, s-ar lovi cu palma în frunte și ar lua cea mai mare tinichea pe care tov. Gherea a disprețuit-o și ar spânzura-o din toată inima pe pieptul ce e bun pus în bătaia tunurilor de la Stănești.
Pe lângă aceasta, mizerabilul nu te lasă să mănânci în tihnă nici ceea ce ți-ai cumpărat din buzunarul tău și de multe ori oamenii trebuie să pună mâna pe lucru mestecând ultima îmbucătură.
Și dacă cineva murmură un cuvânt, i se răspunde scurt: „dacă-ți place așa, la mine loc să fie, că broaște berechet”
Partea cea mai grozavă însă, stă în faptul că în acest local, muncitorul nu-și pierde numai timpul și sănătatea dar și… CINSTEA.
Cleptomania patroanei acestui infern a târât pe mulți servitori prin cancelaria comisariatului, căci nu o dată s-a semnalat dispariția a diferite bijuterii lăsate de către pasageri prin diferite cutii pe masă crezând că se află într-o casă cinstită; apoi, câți țal-chelneri nu și-au pierdut garanția și iată cam în ce mod: restaurantul hotelului e luat totdeauna în antrepriză, iar patronul, natural, cerea țal-chelnerului angajat, o garanție oarecare, dându-i în primire serviciul complet. Toamna, la facerea inventarului, constatându-se lipsa diferitelor tacâmuri; șervețele, etc. Garanția e pierdută. Lipsa aceasta, victima o vede sub ochii săi în fiecare seară, dar nu pricepe de unde vine. El nu știe că argintăria și celelalte obiecte sunt dijmuite de cleptomană când dă peste ele lăsate pe undeva în grabă de câte un chelner.
Din cauza aceasta, acum, niciun țal-chelner nu mai vine la acest restaurant iar când se hotărăște la aceasta, atunci propune stăpânului restaurantului să ia și el parte la pierzanie.
Acestea sunt fapte adevărate.
Înainte de a termina și pentru a nu se pune în dubiu spusele mele asupra moralității acestor oameni, aduc ca probă vie următoarea înserare la coresp (ondentul) din Brăila din ziarul Universul no. 130/24 mai a.e.
— “Gh. Odăreanu din Viziru a reclamat parchetului pe d (omnii) Paleologu și C. Popescu de aci, care în calitate de martori prin substituire au ridicat de la Tribunal o recipisă pe numele Neagu Untaru și au încasat bani de la ad (ministrația) financiară.
Cred că aceasta e deajuns pentru un om cu o avere de un milion”
(Brăila) P. Istr.
(” România Muncitoare”, an V, nr. 28-29, 7 iunie 1909)
Dacă toate mișcările muncitorești au avut de suferit prigoanele administrative nimeni nu se plânge că așa e firea lucrurilor.
Polițiile au rolul și menirea de a apăra interesele capitaliste în detrimentul intereselor muncitorești, dar muncitorii au de suferit din cauza altui element mult mai primejdios și mai josnic decât însuși poliția, e inconștiența unor muncitori, care fie din cauza naivității, fie din alte cauze, se fac informatorii poliției sau ai patronilor.
Muncitorii de cherestea din Docurile Brăila au declarat grevă cerând îmbunătățiri în condițiile de muncă. Greva în adevăr a avut succesul deplin, deoarece au fost admise toate condițiile formulate de muncitori – dar aceasta nu e o garanție că condițiile le vor fi respectate pe viitor; muncitorii neavând organizația lor, nu vor putea impune respectarea condițiilor odată admise.
În Brăila, mai mult ca în alte localități, s-au găsit muncitori care să servească informații poliției, să denunțe pe toți acei care căutau a îndruma pe muncitori spre organizațiile sindicale. Printre aceștia, e un oarecare I. Crăescu, cunoscut în Brăila ca informator și care ar trebui să vadă cu regret că tot sprijinul lui nu i-a adus niciun folos.
Imediat ce greva a fost declarată, Crăescu a fost arestat, deși el nu avea nicio cunoștință, căci muncitorii, cunoscându-l, s-au ferit a-i spune înainte de a fi declarată greva, totuși poliția i-a impus ca în 8 zile să părăsească orașul ne mai primindu-l de a lucra în Docuri.
Aceasta-i cea mai bună lecție ce o pot primi toți naivii și rătăciții care cred că luându-se bine cu poliția vor fi scutiți de prigonire. Muncitorii conștienți sunt prea îngăduitori și își dau seama de rătăcirea în care hălăduiesc acești nenorociți și în loc de a-i prigoni îi privesc cu milă și compătimire.
Nu, atunci când ești muncitor, rămâi în rândul muncitorilor și luptă la cot cu ei căci numai astfel chiar prigoniții vor avea mulțumirea datoriei împlinite.
(Pribeagul)
(„România Muncitoare”, nr. 37, 9 iulie 1909)
Universul,la numărul său de sâmbătă, ne-a adus la cunoștință o barbarie ne mai întâlnită, petrecută la atelierul de cizmărie Gh. Gheorghe, Calea Victoriei, nr. 88.
Sus numitul patron bănuind că ucenicul din atelier i-ar fi furat un ceas ce-i lipsea de „4 zile” a închis ușa prăvăliei și l-a luat la bătaie într-un așa mod încât l-a lăsat în nesimțire.
Sergentul de post atras de țipetele victimei a anunțat secția respectivă și când comisarul de serviciu a venit la fața locului a găsit pe nenorocitul ucenic căzut la pământ, fară cunoștință și… legat de mâini și de picioare cu o frânghie groasă, iar pentru ca chinul să-i fie și mai mare sălbaticul patron puse între legături niște scânduri.
„Patronul a fost arestat și dat judecății”.
Noi nu știam la ce rezultat va ajunge această dare în judecată, dar știm că dacă ar fi fost la acel atelier niște lucrători cu adevărat oameni, ar fi aplicat acestui mizerabil patron aceeași judecată pe care a aplicat-o el ucenicului.
Căci ce alta merită un om feroce ca acesta care pe o simplă bănuială supuse pe un copil la astfel de suplicii. Acest patron care introduce noaptea prostituate în casă, femei pierdute, în al căror principiu stă în primul rând furtișaguri merita el o judecată în urma unor astfel de fapte?
Dar, am uitat căci în acest atelier lucrează – ca cizmar – un lucrător, fost om odată, care sta în fruntea cizmarilor sindicaliști și care pe timpul când era cu mintea întreagă protestase „cu ultima energie” în fața unei astfel de fapte.
Oare acum, de când s-a întors din voiaj cu grațiosul concurs al brigăzii a III-a n-a mai rămas în el niciun pic de sentiment, de umanism? S-a tocit cu totul? Atât de jos a căzut.
Istrian
(„România Muncitoare”, an V, nr. 55, 10 septembrie 1909)
Săptămâna[1]
Insuficiența gimnaziilor.O dată cu deschiderea noului an școlar presa strigă zilnic că gimnaziile sunt neîncăpătoare față de contingentul numeros de elevi. Se arată starea de lucruri în care ne aflăm, se plânge soarta acelora care nu-și mai pot continua studiile și se dau niște remedii derizorii. Nu îndrăznește însă nimeni să arate cauza adevărată pentru ce statul – care seacă bugete însemnate cu serviciul de spionagiu, cu pletora de funcționari inutilă, cu armata – nu construiește proporțional cu numărul crescând al elevilor, gimnazii și licee unde poporul să-și poată trimite fiii la o învățătură superioară; n-o spune. Aceasta am spus-o noi și o vom spune totdeauna.
Cu toate că art. 5 din Constituție glăsuiește că „libertatea învățământului” e garantată, că pentru copiii de români nu se percepe nicio taxă, cu toate acestea, statul, în interesul ce-l are de a ține populația muncitoare în cea mai mare ignoranță posibilă, ca masele populare să nu se deștepte la viață, în urma învățăturii, și să-și ceară sau să-și smulgă drepturile răpite în mod ilegal, în acest interes, zicem, statul caută să pună omului sărac toate piedicile posibile (:) taxe (oprite de Constituție), diferite uniforme costisitoare, cărți exagerat de scumpe, concursuri de admitere, unde caută nod în papură elevului sărac etc. — Lucruri care fac neputincios pe omul nevoiaș a le susține, din care cauză copilul lui, deși poate cu talent și setos de învățătură, întrerupe studiile, rămâne câțiva ani acasă, și dacă în acest timp nu a avut energia de a deveni autodidact, adică de a se cultiva singur și a-și forma o educație sănătoasă, curând îl vezi că a uitat și ceea ce învățăse și, sau devine în cazul cel mai bun meseriaș abrutizat, sau în celălalt caz, un vagabond, un vițios, care sfârșește la spital ori la pușcărie.
Dar noi nu trebuie să așteptăm ca reformele și îmbunătățirile să ne pice ca para mălăiață, ci trebuie smulse prin puterea conștiinței noastre.
Sărăcie și pretenții (Răspuns doamnei Fulmen)
Am simpatizat și simpatizăm pe toți scriitorii a căror pană așterne câteodată câteva rânduri sincere și de nuanță democratică prin ziarele zilnice contribuind astfel, cu conștiințele lor, în favoarea unui popor oropsit.
D-na Fulman e una dintre cei ce mânuiesc în modul arătat pana și mă învățasem să o privesc astfel.
Dar, iată că printr-un articol de fond din săptămâna trecută, care purta titlul de mai sus își dă în petec și mă face să- mi schimb – cred, pentru puțin timp – bunele păreri ce le aveam despre dânsa.
Probabil, inspirată de vreo cucoană ideală (!) prieteni de la externat și care i se va fi plâns că…” nu poate găsi o fată de oameni cumsecade spre a îngriji, ca o soră mai mare, de un copilaș”, simpatica scriitoare ia condeiul și așterne niște monstruozități dărâmându-și astfel tot ce clădise mai înainte.
Cum, stimată cetățeană, nu ești d-ta acea care scriai, cu câteva numere mai în urmă, că te-a vizitat „o drăguță lucrătoare dintr-o fabrică” spunându-ți „printre lacrimi” că a fost necinstită de director sau mecanic și trebuie să lucreze înainte, fiind într-o neagră mizerie?
Cum, acea fată nu voia să lucreze decât „cu mănuși în mâini și cu pălăria pe cap”?
E drept că nu stă în firea românului de aș da copilul la stăpân. Dar de aci și până la a „decreta” că „orice fiică de român se naște cucoană” e departe și nu șade bine în gura aceluia care, umblând cu trăsura prin mahalale, descria apoi starea mizerabilă în care se găsesc familiile nevoiașe.
Și acestea constatate, d-sa dă ca soluție intrarea fetelor la stăpân? Dar, odată aci, vor mai ieși și bune soții când e știut că mai toate „familiile onorabile” au și câte un „domnișor onorabil” din cauza căruia drăguța fată se pomenește doică minunată?
Frumoase tendinți de emancipare!
— „Mașina de scris, iată idealul oricărei fete sărace”.
Tot așa a spus și d (omnul) Duiliu Zamfirescu.
Dar eu întreb: de ce o fată și-ar face un ideal din muncă
— Indiferent de felul acelei munci – și nu ar prefera să stea acasă să-și vadă de gospodărie? Oare pretendentul ce ar veni să-i ceară mâna ar întreba-o dacă cunoaște dactilografia? Nu înțeleg deloc această expansiune spontană pentru slugărnicie a colaboratoarelor Dimineții.
Sărăcie și pretențiiexistă în societate dar nu printre fetele „absolut sărace” ci la acele clase intermediare al căror cap de familie e un funcționar de 200 lei pe lună; la soția și fiica acestui funcționar care pe stradă fac paradă cu un franțuzism schilod dându-și aere ighemonicoase iar acasă freacă fundul tingirilor cu mănuși în mâini.
„Ne lipsesc – zice dânsa – adevăratele femei devotate casei, femeia care să iubească locul ce o adăpostește” …
Dar „ne lipsesc” și acei stăpâni patriarhali – după cum și d-sa recunoaște – care să ducă o viață aproape comună și care să vadă în servitor un om dar nu un animal. Astăzi, funcționarul de mai sus, după a cărui masă de multe ori nu mai rămâne nimic pentru servitoare – dacă își permite acest lux – tratează cu cel mai mare dispreț pe omul sau femeia ce-l servește pe un preț derizoriu.
Cât privește pretendentele la mașina de scris, eu așa cred că ele sunt nule față de cele ce bat pe la porțile fabricilor.
Deci și d-sa cade în același „păcat” în care zice că a căzut bardul de la Mircești „decretând” că: tot românul se naște poet – la rândul d-sale „decretând” că: orice fată de român se naște cucoană”.
Fără a decreta și fară a fi „o axiomă”, orice fiică de muncitor (nu de român) se naște umilită și moare umilită.
Moș Istrati
(„România Muncitoare”, an V, nr 57, 17 septembrie 1909)
Ticăloșiile polițienești la Brăila
Am arătat în numerele trecute despre acțiunea începută de un însemnat număr de muncitori din portul Brăila, pentru a se organiza în sindicat. Am arătat cum prefectul Brăilei a inaugurat domnia bunului plac interzicând întrunirile și declarând că nu va da voie să se vorbească în acele întruniri decât ce-i va conveni lui. Odată cu protestarea noastră energică și cu hotărârea muncitorilor brăileni de a trece peste piedicile ce
- se puneau în cale, prefectul a bătut, momentan, în retragere. Acum însă ni se comunică, din Brăila, că autoritățile polițienești au pornit cu o forță neobișnuită goana împotriva muncitorilor care se asociază și se întrunesc cotra legilor în vigoare.
Prefectul din Brăila dorind să calce pe urmele colegilor lui Atanasiu și Gusal, din Galați, răspândește teroarea printre muncitorii din localitate pentru a nu se mai întruni și discuta de nevoile lor. Abuzul acesta revoltător trebuie înfierat cu ultima energie și trebuie opusă o rezistență ticăloșiilor polițienești.
Marți 22 Sept. (…) Ștefan Gheorghiu (Ploiești) se afla în localitate pentru a căuta de lucru. El a fost ridicat cu forța de pe stradă, dus la poliție și expediat cu forța la Ploiești. În aceeași zi, (…) Ștefan Gheorghiu a fost arestat, dus la poliție și maltratat, în mod îngrozitor, cerându-i să se lase de organizație. Dându-i-se drumul a fost condus până acasă postându-i-se la poartă mai mulți agenți (…)
Muncitorii ceilalți de asemenea sunt terorizați, insultați și amenințați cu bătaia dacă se vor mai duce la Organizație. În sfârșit, poliția, din ordinul prefectului, și-a pus în gând să aducă la disperare pe pașnicii muncitori din port.
Regimul liberal care guvernează a transformat țara într- un fel de gubernie rusească. El tremură și se îngrozește la licărirea oricărei lumini de redeșteptare a poporului muncitor. El suprimă, cu nerușinare, legile care garantează libertatea de gândire, asociație sau întrunire și în nebunia ce l-a cuprins nu stă un moment la îndoială ca să uzeze de cele mai degradatoare și revoltătoare măsuri arbitrare.
Dacă cinicul ministru de interne, Ionel Brătianu, își închipuie că prin asemenea stupide dispoziții va înăbuși avântul de redeșteptare al clasei muncitoare se înșeală amar. Ceea ce se oprește azi, cu forța, ca să nu fie cunoscut, vor izbucni mâine, cu furie, și vor regreta amar cei ce încearcă să încătușeze conștiințele. Indivizii pier, ideile, niciodată.
Muncitorii brăileni au acum ocazia să se convingă și mai mult că interesul guvernanților români este ca ei să lâncezească în ignoranță și mizerie. Clasa stăpânitoare preferă ca să-i vadă în cârciumi, cafenele și copleșiți de toate vițiile rele dar nu-i convine niciodată să vadă pe muncitori întrunindu-se și discutând asupra nevoilor lor.
De aceea tov. Noștri din Brăila trebuie să continue cu mai mult entuziasm lupta lor de organizare și lumânare. Persecuțiile ce le îndreaptă asupra lor guvernanții sunt dovada cea mai evidentă că ei au pornit pe calea sănătoasă care-i va duce la deșteptare și emancipare.
Dacă oligarhia liberală batjocorește legile și nu vrea să le lase libertatea de a-și exercita drepturile cetățenești ei să nu dispereze. Niciun sacrificiu nu trebuie să li se pară prea mare atunci când e vorba de luptă pentru fericirea clasei muncitoare din care fac parte.
Mergeți înainte muncitori din Brăila! Mereu înainte!
„R, M.”
(„România Muncitoare”, an V, Seria I, nr. 60, 27 sept. 1909)
Greva de 5 minute de la fabrica de cuie „Chercea” din Brăilaînainte de a descrie împrejurările când s-a produs această grevă precum și succesul ce I-au obținut, e bine să facem cunoscut muncitorilor apucăturile d-lui N.P. Chercea, patronul fabricii de cuie din orașul nostru pentru ca toți muncitorii organizați în sindicate să-l cunoască.
Numitul patron a moștenit obiceiurile rele ale colegilor lui de acum câteva decenii care tratau pe lucrătorii ce-și cereau drepturile, cu cuvintele: mișei, hoți, etc. Și că n-au dreptul să vorbească înaintea patronului.
Toată vara cât d. Chercea a avut aglomerare la lucru, noi, muncitorii din fabrica lui, eram oamenii cei mai buni iar acum când a sosit iama, a schimbat tactica și spune că muncitorii sunt răi, leneși și nu merită salariul ce-l primesc pentru munca lor ingrată. Dar am întrebat noi pe d (omnul) Chercea, d (umnea) lui nu vinde iama pe același preț ca vara? Atunci, de ce caută noduri în papură pândind cea mai mică greșeală a unui muncitor pentru ca să-i găsească vină și să se răstească la el cu cuvintele acestea: „ieși afară, mișelule, îmi mănânci averea de pomană!”
Un astfel de caz s-a întâmplat unui bătrân și vechi lucrător, anume, moș Stancu Florea, care e maistru la atelierul unde lucrează băieții. Și fiindcă d (omnul) Chercea are aci două creaturi, ale sale, din care una e văr cu ginerele său, d (omnul) Bratu, directorul fabricii caută un prilej lui Stancu Florea ca să-
- dea afară și să-l înlocuiască cu unul din cei doi candidați.
Așa Că, într-una din zile, întâmplându-se un accident la băieți, dar de care maistrul nu era vinovat de fel, d (omnul) Chercea găsește de cuviință să-l concedieze. Noi, văzând cum stau lucrurile, pătrunși de spiritul de solidaritate față de cel nedreptățit, am format o delegație compusă din 5 tovarăși și neam dus la d (omnul) Chercea. Cum ne-a văzut d (omnia)-sa, ne spuse că dacă nu ne place cum procedează, n-avem decât să plecăm și noi. Fără să mai zicem ceva, ne-am apucat să ne îmbrăcăm spre a pleca.
Patronul, văzând că nu glumim, după câteva clipe, a trimis să cheme pe moș Florea la lucru înapoi, așa că greva noastră a durat numai 5 minute. Iată dar, că de această dată grandomania d (omnu) lui Chercea a fost îngenuncheată și sperăm că-i va servi pentru viitor, cu atât mai mult, cu cât să nu creadă că mai are a face cu lucrătorii de odinioară!
Un om.[2]
(„România Muncitoare”, an V, nr. 81, 26 noiembrie 1909)
La 30 septembrie 1909, a fost împușcat de către un pluton de infanterie în curtea închisorii Monjuich, din Barcelona (Spania), revoluționarul Francisco Ferrer.
Cine a fost Ferrer și ce vină a avut el, vom vedea mai jos.
Ferrer s-a născut la 13.01.1857, în Alella (Spania). Copil de părinți bogați, el a avut o educație și o instaicție deosebite, de vreme ce s-a asociat mișcării radicale și republicane, iar mai târziu a devenit secretarul șefului partidului radical-republican pe care l-a urmat la Paris în exil. Iubitor sincer al poporului dezmoștenit, Fefrer se convinse curând că, pentru a dezrobi atât politicește cât și economicește poporul spaniol, trebuie începută o acțiune de jos, știind de asemenea că, în mare parte datorită clerului, călugărilor, norodul ajunsese atât de îngenuncheat și cum era un anti-clerical convins, se hotărî să înființeze școli unde să sustragă cu timpul unele generații de sub presiunea abrutizantă a popimei trândave. În lipsa însă a mijloacelor pentru o asemenea acțiune, împrejurări favorabile nu întârziară a veni. Ca profesor de limba spaniolă, facu cunoștința unei dame bogate, a d-rei Meunier. La început, ea a venit să-l readucă în sânul bisericii catolice, dar lucrurile au ieșit invers; în curând, o converti el la ideile sale. Murind ea, îi lăsă prin testament întreaga avere de mai multe milioane.
Dacă ar fi fost un parvenit ce umblă după titluri și avere și nu un devotat cauzei proletare, Ferrer ar fi putut cheltui în orgii și desfătări această moștenire neașteptată. El puse imediat în practică ideile sale. Prima școală modernă: „(Escuola moderna)” el o deschise la 1901, la Barcelona, cu 18 băieți și
- fete.
Întregul său sistem de predare și educație era pus pe bază pur raționalistă – rațiune și știință – Religia și naționalismul idiot ce se predau în toate școlile existente, fură cu totul excluse. El voia să scoată din elevii săi oameni liberi și emancipați, adepți ai științei adevărate iar nu mașini guvernamentale, păpuși al căror creier îmbâcsit de religie și naționalism stupid să servească de instrument guvernanților.
Până la finele primului an școlar, numărul elevilor săi ajunse la 80, iar în anii următori și până astăzi se înființară peste 600 școli în toată Spania. Mai mult. Înaltele și frumoasele sale învățături trecură oceanul și numeroase școli modeme se înființară în America de Sud, Brazilia și Argentina. Acum, de curând, s-au înființat și în Portugalia.
Iată cine a fost Ferrer și care au fost ideile lui. El nu era un anarhist, după cum a încercat să insinueze guvernul spaniol, după executare; el n-a înarmat brațul nimănui pentru a distruge, din contră, el era un adevărat creator de oameni li beri – cugetători, iubitori ai progresului și dezrobirii maselor muncitoare. Ferrer a fost un revoluționar în înțelesul științific al cuvântului.
Dar tocmai prin faptul că, cu mijloacele sale științifice legale, smulgea mulțimea din ghearele călugărilor papistași atotputernici și sugrumători de libertăți care vedeau că le fuge terenul de sub picioare în fața uimitoarei repeziciuni cu care se înmulțeau școlile, tocmai din această cauză îi purtau ură și căutau să-l piardă – ceea ce au și încercat în anul 1906, cu ocazia unui atentat anarhist în contra regelui Alfons, dar despre care el nu avea nicio cunoștință.
De astă dată, li se prezentară teren mai priincios. Ivindu- se răscoala la Barcelona și în toată Catalonia (provincie) în urma nesocotitului război din Maroc cu care ocazie poporul se răzbună arzând vreo 40 de mănăstiri, popii denunțară pe Ferrer ca autor al revoluției și prindeau momentul de a pune mâna pe el. În timpul acesta, Ferrer se afla în Anglia. Fatalitatea și împrejurări familiale chemându-l în țară, el se întoarse și, auzind de acuzația ce i se aruncă în spate, știindu-se nevinovat, cu toată insistența amicilor săi se duse să protesteze. Cum ieși în stradă, fii arestat și băgat în fosta fortăreață Montjuich. Știind că lumea civilizată va protesta, reacțiunea a căutat să procedeze scurt cu dânsul. Fiind stare de asediu, fu judecat de tribunalul militar a căror negri judecători aveau sentința pe buze. Ferrer trebuie executat. Ca să-și poată face cineva o idee de slabele învinovățiri și pentru care motive a fost împușcat acest învățat al lumii, dăm mai jos câteva fragmente din actul de acuzare, lată-le:
„Avem mărturia consilierului comunal Don Narciso Berdaguer Callo care depune că după comunicări pe care nu le poate dovedi, dar pe care le crede juste (sic) răscoala a fost provocată de elemente anarhiste care erau conduse de Ferrer, Guardia și Fabre.”
“Consilierul comunal din Barcelona, don Emiliano Iglesias crede în mod vag că răsculații și-au procurat banii de la cunoscutul anarhist Ferrer.
“Mai este mărturia locotenentului de artilerie Alfredo Garcia Magallon, care a auzit de la un ziarist care și acesta a auzit de la un altul, cum că, cu evenimentele din iulie (răscoala) s-au succedat sub conducerea și ca o «afacere personală a lui Ferrer!»
- se dădu un avocat din oficiu, căpitanul Galceran. Aceasta numai ca o formalitate. Se întâmplă însă că acesta să fie un om drept și cu conștiință și ca atare voi să-l apere în mod conștiincios. El propuse mai mulți martori în favoarea apărării.
- Se respinseră. În ziua judecării procesului, îl apără cu multă căldură și spulberă cu argumente puternice toate acuzațiile ce i se aduceau clientului său. Naivul avocat căuta să convingă pe judecători de nevinovăția lui Ferrer; aceștia însă erau pasivi, „dădeau din umeri” și respingeau cu perversitate argumentele apărării. După cum am spus, ei aveau sentința deja pronunțată și începură chiar a prinde ură pe apărător că își îndeplinește cu conștiinciozitate misiunea. Ceva mai mult. După executarea lui Ferrer, îl căutau în nebunia lor, să-l dea în judecată aceluiași tribunal care, a condamnat pe Ferrer. Aceasta nu s-a întâmplat însă.
Ferrer fu condamnat la moarte și a doua zi, fară nicio amânare, fu scos în curtea închisorii și împușcat de un pluton de soldați.
Pentru cei care i-au ridicat viața, martirul de la Barcelona a avut cuvinte dumnezeiești: „Voi nu sunteți de vină, dragii mei, a zis el, adresându-se soldaților, țintiți numai bine.”
Dragii mei! Câți nu pronunță în viața lor aceste două cuvinte simple? Dar cine mai bine ca el a știut să dovedească aceasta prin fapte?
Dar dacă împușcarea i-a adus vreo suferință, acestui martir al nostru, ea a fost de mică însemnătate față de supliciul moral după condamnare și înainte de moarte. El era de toți cunoscut ca un convins ateu și un înverșunat anti-clerical. Ar fi trebuit deci să-l lase în pace și să-i respecte ultimile lui momente. Dar pentru ei, acesta era momentul cel mai priincios de a-și bate joc de acela ce îi disprețuise și îi lovise în interes. Sub pretext de a-i da binecuvântarea și mângâierea ce o primesc unii criminali de rând în asemenea ocazii în biserica închisorii, unde, cu toate protestările și respingerile sale, a trebuit să rămână până în dimineața executării, înconjurat de acei diavoli pe care îi urâse toată viața, a fost silit acest om să gândească și să pună pe hârtie ultimele sale hotărâri. Oroare! Numai ateul care se îngrozește la vederea bisericii, poate ști ce-a simțit acest om în acea îngrozitor de lungă noapte. Numai omul de știință, care se cutremură la vederea întunericului religios, poate simți ce-a îndurat acest cugetător, închis și înconjurat de fățărnicii apostoli ai fictivului dumnezeu. Moartea pentru el a fost curmarea unui supliciu de nefericit.
Disprețuiți cu convingere minciuna religioasă, clerul și pe dumnezeul plăsmuit de el.
Venerați nemurirea lui Francisco Ferrer!
P. I.
(„Calendarul Muncei”, nr. 20 pe anul 1910, pp. 68-72.
Almanah apărut în decembrie 1909.)
