Publicistica de tinerete

I. URSULESCU

PANAIT ISTRATI ZIARIST

Surprinzătoare este ciceastà lofa, „ce ne-o revelează autorul „Chirei Chiralina” În paginile publicisticii sale, pagini puțin citite, și mai puțin comentatei respirând sensul epocii în care au fost scrise, arătând uneori o precocitate evidentă a „spunerii** și, mai ales, o înclinație către pamilet nepărăsită niciodată. Puțina instrucție -* doar patru clase primare terminate târziu –, nu i-ar fi asigurat lui Panait Istrati nici pe departe un loc în „republica literelor”, sau chiar într-un post de slujbaș modest. Istrati a fost, de aceea, întruchiparea truditorului, aproape de rând, dar și a visătorului de excepție. El s-a format din contactul nemijlocit cu viața, cunoscându-i toate vicleniile și „capcanale” dar, în același timp, în contact cu singura mișcare care, la început, ocrotea contestatarii: mișcarea socialistă, într-o scurtă autobiografie trimisă lui. Romain Rolland el nota: „1901-1902: 17-22 ans, départ à Bucharest avec Mihail (…) Contact avec le mouvement socialiste. Adepte ardent**. O) Istrati s-a format în Brăila începutului de secol care avea prin 1905-1906 o destul de importantă mișcare socialistă grupată în jurul cercului „România Muncitoare**, oraș plin de emigranți împinși aici după ocupația turcească a Balcanilor, oameni în general înstăriți, daca puteau scoate, în limbile lor naționale în 1912, mai multe periodiceA) Declarat porto-franco () în secolul frecat, orașul va profita de această formă preferențială de comerț câteva decenii, dezvoltând structurile incipiente ale capitalului.

Diferențierile pe scară socială arată însă un capitalism primar, dependent și punitiv, având primele cercuri muncitorești devreme (1895), la câțiva ani după crearea celei dintâi organizații muncitorești (1893), Orașul însă, era vădit provincial, un „târg** ca cele descrise mai târziu de Sadoveanu, plin de o burghezie ce nu se deprinsese încă cu noua ei condiție și de oameni nevoiași ce nu-și găseau decât, cu greu, hrana zilnică, oameni înrobiți vieții și viciilor ei atât de mult încât îl vor alarma pe Istrati În articole ardente, pline de amărăciune și revoltă. „V isătorul” și „truditorul”, În egală măsură, vor găsi calea spre o lume mai înaltă dacă nu mai cinstită, cea a elitei jurnaliere din Capitală, frecventind întrunirile cercului „România Muncitoare” fondat în lùoh cu o răsunătoare declarație-program făcută în spiritul epocii. Gazeta, cu același titlu, care va adăposti articolele lui Istrati timp de un deceniu, va fi o publicație socialistă importantă dar, „sub vremi”, vorba cronicarului, cam tulburi și supusă necazurilor atât financiare, cât și de ordin politic, aservită diverselor influențe din partidul socialist și obligată să-și schimbe, în perioada războiuluif chiar numele (se va numi „Lupta zilnică”, „Jos războiul”, etc.).

Debutul publicistic al autorului lui „Moș Anghel”, s-a produs probabil în această perioadă căci, în „România Muncitoare” nr. 38, din 19/26 noiembrie 1906, se găsește articolul „Regina Hotel” semnat P. Istrate.. Numele de familie Ist rate e același ca în actul de naștere („actul 1077”) copilul fiind născut „ieri, Vineri zece curent la orele șapte înainte de amiază în Brăila la locuința mamei sale” (**) dar prenumele prescurtai, cu iz publicistic (P) nu corespunde ziaristului numindu-se din botez, „Gheiasim” („Gherasim Joița Stoica Ist rate”). () Așadar, P. Devenit mai târziu Panait, e un pseudonim, iar Istrate va, deveni Istrati, și cu acest nume va fi semnat al doilea articol apărut zm „România Muncitoare” nr. 49, 4/11 februarie 1907 („Biserică și Popiuj, ra~ nat P. Isrtati.

B posibil ca „visătorul” folosind alte pseudonime, să fi debutat înainte de anul 1906 în „România Muncitoare” () lucru greu de afirmat cu certitudine. Există, întradevăr, mai multe pseudonime ce se regăsesc înainte de anul 190 și sub care s-ar fi putut ascunde Istrati. Ne vom referi la două posibile: Leonardo Delaport și L. Răzvrătitu.

Cu privire la primul (este vorba de articolul „Muncitorii din portuJ Brăila”, de altfel singurul text semnat cu acest nume în „RM” între anii 1902-1906), e posibil ca sub acest nume să se ascundă Ștefan Gheorghiu care, în acea perioadă, era unul dintre conducătorii mișcării sindicale din port, pe când Istrati se afla de-abia la începutul activității sale publicistice.

Al doilea pseudonim, L. Răzvrătitu, pare a-l ascunde pe același, căci în „RM” nr. 28 și 29 (10 și 17 septembrie 1906) e anunțat la rubrica Știri că va conferenția „despre proprietate** cât și despre „proprietatea industrială șt colectivă**. Ori la acea dată Istrati avea 22 de ani și e greu de presupus că ar îi putut susține asemenea conferințe în fața unor oameni cu o veche activitate în „mișcare**. De altfel pseudonimul L. Răzvrătiții dispare din publicitate la sfârșitul anului 1906 și în tot cursul anului 1907. Ștefan Gheorghia fusese» reținut în această perioadă de autorități, ca urmare a atitudinii sale față de marea răscoală a țăranilor, și internat în închisoarea din regimentul 7 PloieștiA) Apoi L. Răzvrătitu reapare, dovadă că fusese eliberat (articolele „Către muncitorii din portul Brăila** „RM** nr. 28, 13 iulie 1910, „Din porții Brăila** „RM** nr. 65, 24 octombrie 1910, „Satrapii portului Brăila** „RM** nr. 8, 31 martie 1911, etc.).

Există însă un alt pseudonim care l-ar fi putut ascunde pe ziaristul de ocazie: I. Pribeagu (ne referim la articolele „De la atelierul central C.F.R.**t „RM** nr. 33, an. 1, seria II, nr. 41, 16 decembrie 1905 și „Mereu exploatare tovarăși ceferiști” „RM**, an. I, seria II, nr. 41, 11 decembrie 1905.). Acest l. Pribeagu n-ar putea fi Alexe Pribeagu cel care a semnat „Frații săraci.. Prima călătorie**? (s).

Cu privire la debutjl său, Istrati va afirma mai târziu – atunci când va fi celebru-; „… cam în primăvara anului 1908, iată că am și eu bucuria oricărui muritor când își vede slova tipărită. E/a primul articol de luptă trimis unei publicații, în specie «România Muncitoare». Mă aflam portar de noapte la «Hotel Bobescu» i) din Lacu Sărat. Titlul articoluldi (dacă nu mă-nșel): Un om cu scaun la cap. Și cine credeți că era acest om cu scaun la cap pe care-l atacam? Curioasă coincidență l Era domnul Nicolae lorga! Atacam pe omul politic, comparsul huliganului Cuza (…) Acest debut (sublinierea n.) și alte articolașe, mi-au atras simpatia «Dimineții» l): Sau: „Cam în primăvara anului 1908, iată că am și eu bucuria oricărui muritor când își vede slova tipărită. Era primul articol de luptă trimis unei publicații, în specie «România Muncitoare». Mă aflam portar de noapte la «Hotel Popescu» din Lacu Săratt Titlul articolului (dacă nu mă-nșel): «Un om cu scaun la cap» (). Interesant este că acest articol există. El se numește „Isprava d-lui lorga** și ar putea fi!

Al lui Panait Istrati (textul nu este semnat) căci în cuprinsul său se face referință și la „huliganul Cuza”.

De fapt problema debutului acestji scriitor, atât de aparte în literatura română și, în mod evident, de talie europeană, este încă dificil de clarificat, dat fiind parca un „halou” al propriei sale personalități atât de contradictorie. Declarațiile autorului, datele biografice sau articolele sale tipărite aiurea nu „rimează”… Se pare că anul 1907 l-a petrecut în Egipt, O) dar în februarie 1007 va tipări în „RM” articolul „Biserică și popi” cu un subiect tipic pentru publicistica sa: corupția. Și „visătorul” se va afla la fața locului, în „comuna Cotutung județul Brăiladând amănunte extrem de exacte și comentând cu aplomb întâmplărileau) Așa cum s-a observat, aceste inadvertențe sunt aproape firești pentru autorul „Ciulinii Bărăganului” care, parcă, măresc enigma celui ce peste ani va tulbura cu verbul și atitudinea sa lumea europeană. () Cert este că la această dată ziaristul Istrati va duce un adevărat război cu lumea strâmb ocirmuită, dar mai ales cu inerțiile și convențiile sociale. Necesitatea căutării adevărului e organică: „Vei găsi Adevărul care îți e de mare folos și care te îndeamnă pe cărări necunoscute de tine, cărări care te vor duce spre o lume mult mai dreaptă, mult mai bună, și în care tu vei fi om cu adevărat” („De vorbă cu tine, muncitorule /M – aprilie 1910). Această căutare lor tur antă și torturată, în același timp, face loc unui personaj incomod pe care Joseph Kesel, într-o amintire, ni-l prezintă cu o intuiție surprinzătoare. (J Justificarea ființei umane ca „ființă” ce respinge umilința și înjosirea își găsește reflexul într-o atitudine de intransigență acută: „Tu, omule, care-ți place să te chemi regele pământulu (, ți-ai dat seamă că boul de la jug rabdă mai puțin de foame decât tine? Și când nu mai poate răbda, l-ai văzut că rupe ștreangul și se duce? Tu ce faci? („De vorbă cu tine, muncitorule!”). Tonul sună profetic, făcându-ne să recunoaștem în pasionatul cititor al lui Carlyle, de la a cea vreme, și un admirator, poate, al lui Beranger ori Lammenais, găsiți nu prin volume ci în efemerele „broșuri” populare, tipărite în editurile socialiste spre „lumânarea** muncitorilor. Poziția aceasta extrem-sentimentală implică însă și o mânie subterană ce își are originea într-o existență ce s-a consumat intensiv. Copilul Panait Gherasim, băiat de prăvălie prin 1897, se izbește și, în același timp, se leagă de lanțul opresiv – singurul său univers. Impactul cu lumea, este, în fond, o dezamăgire cruntă pentru toți eroii lui Istrati de mai târziu care nu știu „să se învârtească**, „să se descurce**, eșuând în banalitate sau moarte. Instinctiv, el va fugi, mereu din/de lume, această fugă luând, uneori, iorma definitivă: sinuciderea, ca o „compensare** a „visuluiw interzis. Din acest refuz, \ exprimat tranșant, se va produce ca „expresivitate** și „sublim” deschiderea spre lumea ideilor, călăuzitoare către înțelegerea cauzelor suferinței umane dar dusă, adesea, până „în pânzele albe”, adică la disperare. Publicistica sa este, din acest punct de vedere, una din cheile care delimitează resorturile intime ce au mișcat și animat atâtea personaje istratiene. Lo început, cu timiditate, exprimând stângaci nemulțumirile, apoi, în special după 1900, cu siguranța celui care știe ce vrea, articolele sale de gazetă fac loc unei voci ce se detașează din corul general spre a individualiza, uneori cu primejdii, arii cântate modest de toți ceilalți participanți. Tematica acestori luări de atitudine este ori „gravă”, ori „sentimentală”, teoretizâhd cu farmec probleme aride de economie și organizare sindicală, întotdeauna percutanta însă, gazetarul având, se zice, „ilair”, văzând cu un ochi atent aparențele. Dacă, până acum, când se vorbea de pamfletul românesc din acest secol, referințeje mergeau către N. D. Cocea, Tudor Arghezi ș.a., de acum înainte se poate vorbi și despre pamfletarul Panait Istrati, căci publicistica ne dezvăluie un îronist în forță, sublim, aprig, vesel, sentimental, îngăduitor, intolerant, împătimit până la sânge, cultivat prin „Docurile” brăilene sau în fantomaticele

„întreprinderi44 de vopsitori cu pensula.

Amestecul, adesea incomplet, dintre sine și ceilalți, care se regăsește din plin cam în tot ce a scris, îl întî/nim și aici, în paginile de ziar, dar parcă mai „autentic”, „mai „spontan**, dezvăluind o trăsătură neașteptată la un oriental clamat mai târziu ca „instabil”, și chiar „violent*?

Avem de-a face aproape cu un „autoportret” nu al unui dezabuzat (Istrati n-a fost niciodată, chiar atunci când mulți credeau asta!) ci, al unui om capabil să trăiască pasionat pentru o idee actuală, strângentă: „N-am suferit până acum asemenea călcări de demnitate omenească. Când va cere-o însă idealul meu, le voi primi cu plăcere căci nimic nu s-a realizat în lume fără durere”. („Prea multă răbăkire”, iunie 1909.).

Numele lui Istrati-publicisâul poate îi adăugat, fără falsă modesticr iïângâ cei mai mari ziariști români ai acestui secol căci el are cu pasiune și frecvență revelația ideii, necontrazicând, cu nimic, cele mai bune pagini literare pe care le-a scris.

Dincolo de veleitarismele politice ale mișcării, și dincolo chiar de „mișcarea” însăși, Istrati, într-o sarabandă, verbală în tripticul: luciditate/suferință/expresie, „concretizează** Într-un stil propriu, de neconfundat, peisajul aman ce i s-a dat spre contemplare.

Două par a fi direcțiile principale în care se dezvoltă tematica jurnalieră a visătorului-zugrav pe spațiul unui deceniu, în presa socialistă a vreunii: surprinderea „atitudinii44 prin disecția amănunțită și scormonitoare de, tsus până jos” pe scara ierarhiei sociale (personajele sale preferate aici: regele, membrii guvernului, mitropoâiții, preoții de țară, ucenicii ciomăgiți, etc.), apoi problemele „de aparat” ridicate de o „mișcare*4 împotmolită din ce în ce mai ’mult în propriile sale inerții. Însă problematica articolelor e mult mai dversă cuprinzând aproape tot ce se poate imagina cu privire la viața social-administrativâ, intelectuală și, mai ales, politică a vremii: țăranii, prostituția, chelnerii, arbitrajul în administrație, gimnaziile, corupția, bacșișul, porturile, muntele Athos, grevele, organizarea sindicală, îracțlonismul, deviaționismul, „scriitorii”, falșii sindicaliști, eroii, Zidul Confederațiilor, etc…

Totul este scrutat cu un ochi sever și aproape „bolnav” de curiozitate. Desfășurarea concretă, în „pagină**, este și ea revelatoare: „notița** insidioasă, seacă, ce „spune** tot, fără comentarii, se asociază cu foiletonul ce se întinde jpe o pagină de gazetă, dând amănunte calm, necruțător… „Cazurile*4 sale sunt cazuri înainte de a fi scrise, căci ele se formează undeva în mintea înfierbântată a ziaristului, din momentul în care „le află** și ceea ce urmează nu e decât o mestecate molcomă a subiectelor azvârlite aproape în silă cititorilor.

„Plaga*4, atunci când este, „se deschide” singură, oferindu-și ostentativ explicațiile, prfyeliștea fiind, evident, gratuită.

Această tehnică a dezvăluirii, atât de profesional înțeleasă, se bazează pe înțelegerea și penetrarea fenomenului descris, dar în același timp și pe un „simț** acut, de bun ucenic, devenit peste noapte maestru, al „știrii*4. Dar, în afară de orice, pe talent. Căci Istrati are nu numai „miros**, ori stofă de ziarist, ci tocmai talent publicistic, simte „fibronuV4 faptelor, și-l asumă de la primul până la ultimul articol, cu un patetism care arată Implicare, responsabilitate și, de ce nu, ironie.

În mod indiscutabil subiectele sale de mai târziu, care-l vor face pe Romain Rolland să exclame: „Dar, Dumnezeule! forța asta, pasiunea asta, viața asta demonică! nu mai sunt lucruri din vremea noastră, În Occident” (i7), își au originea aici, în această lume În care știrea circulă cu repeziciune, și se consumă, la fel, nu fără a lâsa însă o urmă, adesea cu neputință de șters.

Într-o scrisoare adresată lui Romain Rolland, visătorul-zugrav, foarte aptoape de celebritate, scria: „Ori, eu țin să-mi deschid ochii cât mai mari, să văd întreaga grozăvie, și să strig oamenilor care ar vrea să-l scuze (e vorba de personajul său Stavru, n.n.) – să le strig cu toată pasiunea simțurilor msle – ca natura este mai bogată și mai voluptoasă când se manifestă așa *cum trebuie și nicidecum când noi o îmbolnăvim**. 08)

Dar această adevărată profesiune de credință, o găsim exprimata aici, În aceste pagini: „Să te oprești o clipa în preajma acelei lumi flămânde, să audă urechile tale sfâșietorul geamăt al copiilor adormiți și îndureratul suspin al mamelor nemângâiate, și atunci vom vedea iubite M (…) dacă mai poți pluti în vsuri cerești fără să fii socotit în rândurile celor mai nesimțitori oameniii. „Nostra Famiglia**, septembrie 1911.) Amestecul „biografic**/anecdotic (cât de ciudat sună acest cuvânt referitor la Istrati!) a fost observat mai demult, dar interpretat fastidios. Căci, în fond, ce este „Chira Chiralina** decât urm din multele întâmplări, puțin de senzație, puțin sentimentală, în nucleul ei epic? Ce a adăugat Istrati la această „night story** și o face cu greu „pasabilă**, este suflul rememorator, aproape mitic, de „once upon a time**, care îi dă spontaneitate și frăgezime. „Povestirea** faptului brut \ e un truc, o piège**, farmecul se găsește Înăuntrul multiplelor trape biografice și e interior. Acestea erau mijloacele ziaristului care trebuia, mai întli, să capteze spre a convânge, pentru ca, în viitoarea (tapa, să-și. Asume argumentele teoretice. ()

*

★ ★

Literatura își face loc în toate aceste pagini cu o pregtianță ce nu poarte scăpa nimănui și într-o formă ce caracterizează întreaga operă de mai

1B. Ibidem, p. 110 (Scrisoarea XXXVII.)

19. Interesant este că această „fata” imediat sesizabilă, nu a fost interpretată din diverse motive decât în defavoarea lui Istrati. Auguste Baillv scria în 1925 (textul este reprodus din Al. Oprea: „Panait Istrati Dosar al vieții și operei** BPT, Editura, „Minerva”, 1984.): „II ne s’agit pas ici de sa* tisfaction intelectuelle, pas devantage d’admiration. Je ne crois pas qu’ Istrati soit un penseur et ne je sais s’âl est un artiste. C’est un conteur spontane, une force naturelle qui s’abandonne et qui s’exalte, îl nous dit ce qu’âl a vécu”. Georg Bran des credea cam același lucru dovada că farmecul jurnalier nu putea fi depășit atât de ușor. „Ich gestehe, das von alieri europâischer serzâhlern Panait Istrati mein Favorit ist.

Târziu a lui Istrati, și anume sub aparența „amintirii” A20) De fapt această pasiune de a-l face pe cititor să creadă că ceea ce citește e „real”, că scriitorul nu. Inventează nimic, va traversa tot ce a scris Istrati, inducând nu adesea, în eroare. Dacă în articolele de tinerețe o va face discret, atrăgând doar atenția asupra acestui mic amănunt, mai târziu, după 1923, când va deveni celebru, are să amintească mereu această caracteristică a ficțiunii sale.

„Memorialistu11* de ocazie e trădat aici însă de creator, căci povestirea, chiar orală și golită de ornament, este ea însăși o imixtiune în structura adevărului, o „contrafacere” a acestuia. Pamfletarul „simte” nostalgic („Doi intetelectuali”, octombrie 1910) moartea a doi prieteni, participanți „în mișcarea noastră”, dar imaginea cea mai sugestivă extrasă, parcă, dintr-o „V iridiană” avant la lettre e cea a lui Hans („Mântuitorul – Amintire de la un Crăciunu

— Decembrie 1910.) mergând la „hanul pripășiților” când petrecerea e în toi (un chef” de excluși umani „cu Obrajii scofâlciți” pi cu nasurile ieșite în afară „ca niște cucuvele”): „Deodată, în mijlocul celei mai mari liniști, când nu se auzeau decât plescăiturile gurilor ce se strâmbau îngrozitor, ușa se deschise larg și, în cadrul ei, rămase înțepenit un om cât un munte, cu barbă mare, roșie, și zdrențăros ca un cerșetor”, Acesta binecuvântă christic mâncarea, și băutura – scena are un iz infernal însă, doctrinar în același timp, plastic și „moralizator”: „Primiți-mă și pe mine la masa voastră, porcilor și orbilor! Căci Amin zic vouă veți avea nevoie de Hans în ziua când Mântuitorul… cjel mare vă va chema cu trâmbița de foc să cereți celor sătui dreptul vostru la un culcuș mai bun paielor lui Iidns și la o masă mai tihnită decât cea de astăzi”.

În mod evident, această schiță atât prin subiectul ei cât și prin plăcerea neascunsă a „povestirii” este ambițios literară. O altă pagină, „Nostra Famiglia”, devenită „scrisoare” (dintr-o scrisoare veche*1) și datată cu minuție („21 februarie 1907”), pare de aceeași natură: un „oarecare M.” îi vorbise de frumusețea peisajului italian, iar „visătorul” merge reportericește „la fața locului” fără bilet de călătorie, clandestin, doar cu o „biată” jumătate de liră engleză și aceea „cusută la betelia pantaloniloreste debarcat la Neapole și-și petrece timpul colindând câteva zile prin împrejurimi, uitând uneori să și mănânce, evident, și fără a-și plăti hotelul. Trezit din reverie de patronul e are-i cere banii pentru cele „cinque g io r ni**, încearcă să caute de lucru pe

®°. În „Anthologie de la. Nouvelle prose française” Simon Kra scrie: „Grâce au conseil de Romain Rolland et de quelques-uns de ses amis P. J. Jouve, Jean Richard Bloch, îl publia plusieurs livres qui sont a la fois des souvenirs et de contes. Istrati écrit avec enthousiasm, îl s’abandonna à son genie et crée ainsi un monde qui est celui des Mille et une Nuits et des chansons populaires. En écrivant an français, îl a apporté à la langue cette fluidité, cette spontani été orientale qui ne se retrouve que dans la langue russe. Cet apport est d’autant moins négligeable que le français est éloigné par son esprit même de ces rêves des autres”. (1926).

Undeva, și de-abia acum vine în contact cu clasa de jos și cu problemele ei, aceleași peste tot, și pe care le cunoștea atât de bine.

„Schițau e mai amănunțit lucrată: are descrieri, imagini de ansamblu, portrete. *2*)

Ziaristul de ocazie e impresionat de Jazaronicerșetorii cântâreți, și are chiar o idilă într-o cameră de unde prin acoperiș se pot vedea cu ușurință stelele, pe o uliță» *ale cărei case pestrițe, de foc, te înfiorau**. Iar la lumina chibritului se sperie văzând „acea amestecătură de animale din două specii diferite”, clinii și oamenii: „o voce slabă îmi sullă în ureche cuvinte prin care să mă încredințeze că n-are de ce să-mi lie teamă… fiindcă ceea ce văd e… nostra famiglia”.

Alte două „schițe” tipărite cam tot în aceeași perioadă „Calul lui Bălancoyipusă cu o economie de limbaj remarcabilă și „întâi Mai” – de o neașteptată strălucire verbală -r sunt apropiate prin ton de „Nostra Famiglia*\ Ultima se petrece lângă piramide, în Egipt, și are, ca protagonist un muncitor care refuză să muncească de întâi Mai, luându-l în tovărășie și pe Istrati, prilej cu care sunt dați afară amândoi de patron. Ziaristul de ocazie își păstra deviza neștirbită: „Pentru stomacul meu, nu vreau decât o bucată de pline, dar pentru ochii mei lumea întreagă”. (22)

Memoria visătorului/ziarist, semnând când Istrian, când P. Istr., Andrei Scutaru, P. Brăileanu, I. Delabrăila, etc., e echivalent, în acest caz, cu o ex-; trem de subtilă conversiune în artistic.

Încă din aceste pagini Istrati era conștient de f, darulsău, de realitatea unui spațiu ce-i aparținea doar sieși. Tfse părea că întreg universul își concentrase toatâ banalitatea în jurul meu, ca să mă sufoce!” (23) va exclama el mai târziu, în 1921. Căci lupta cu banalul este, în fond, lupta cu sine însuși, iar mai apoi cea cu lumea din jur pe care Istrati o va trata într-o manieră extrem de independentă și, vai, supărătoare, Iată o mostră:

În martie 1910, ieșind din închisoarea Văcărești, unde fusese întemnițat împreună cu alți fruntași socialiști, C. Miile, directorul ziarelor, Adevărulu șt wdimineața”, îi face o propunere: „După ieșirea noastră de la Văcărești, mă aflam și eu printre «șefii» socialiști, primiți de d. L Miile. Gherca era prezent, și foarte emoționat ne-a sărutat rusește pe toți. Alături, d. Const. Miile m-a luat deoparte și mi-a zis: «Uite ce-i Istrati, vreau să te tac corespondentul „Dimineții” la Brăila, cu leafa celui mai bun dintre corespondenții.

gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati