Cruciada mea sau a noastra

CUVÂNT ÎNAINTE

În 5 decembrie 1934, Panait Istrati declara, într-un interviu acordat cotidianului Rampa, că pregătește al cincilea volum al cărții Viața lui Adrian Zografi - Agitatorul, - consacrat lui Ștefan Gheorghiu, având ca fundal „Valea Prahovei! Petrolul!”.

A doua zi, Istrati primește vizita - pe care el o solicitase

— A lui Alexandru Talex (care tocmai împlinea douăzeci și cinci de ani) și a lui Mihail Stele seu, doi tineri care scoseseră o revistă, Cruciada Românismului. Îi primește ca pe niște „frați”. Târziu după căderea nopții, după îndelungi spovedanii, hotărârea unei colaborări regulate a scriitorului este luată.

Descoperind articolul lui Talex despre recent apăruta sa carte, Biroid de plasare, („Cronica literară”, nr. L din 22 noiembrie 1934) Istrati telefonase la tipografia în care tânărul lucra la revistă, dorind să-l vadă.

Înainte cu câteva săptămâni, Talex se întâlnise, din întâm­plare, ieșind de la Biblioteca Academiei, cu colegul său de la Facultatea de Litere din București. Stelescu, care făcuse parte din „Garda de Fier” a lui Codreanu, o părăsise din rațiuni atât personale, cât și de fond. Așa cum va spune în primul din seria de articole „Sfaturi pentru tinerii care fac politică” (Cruciada Românismului, nr. L), el descoperise falsitatea, cinismul, ipocrizia conducătorilor și „teatrul” politicii (un desen al lui Brânduș, în același număr, caricaturizează „circul” politicienilor). Iar mai târziu, va adăuga: „Nu, nu e nevoie de revolta sângeroasă, ci de cea adânc sufletească.

(„în tara în care nimeni nu se mai revoltă”, nr.4). Istorici și

/. *

martori, explicând această plecare, vor pune în prim plan când motive personale (rivalități pentru putere), când motive strict politice (refuzul terorismului de către Stelescu, după asasinarea lui I. G.Duca). După moartea sa, în vara lui 1936, găsim într-un articol semnat de Talex: ’ ’Românismul lui Mihail Stelescu era constructiv, antixenofob și iubea pe omul bun, pu­nând la zid numai pe cel rău’

Din primele momente ale întâlnirii, Stelescu propune prietenului său să fondeze împreună o revistă, o „revistă de atitudine politică și spirituală”, care să combată agresiunile Gărzii de Fier și să deschidă pentru tineri căi de acțiune în cultură și viața socială, în afara politicului.

Ce putea oare să-i unească, dacă nu tocmai ceea ce-i opunea: activismul lui Stelescu, idealismul lui Talex.

Talex nu avea, la începutul Cruciadei, altă experiență a ziaristicii decât cea a presei studențești. În primul său articol din revistă, el denunță falsul și formalismul literar și salută

— Relevând „rolul social” al scriitorului și „funcțiunea de educație națională” - pe romancierul autor al Biroului de plasare. Istrati va lua, de aici înainte, locul mentorului ce îl avusese înainte: Vasile Pârvan.

Panait Istrati se întorsese de patru ani în România. Confruntat mai întâi cu probleme sentimentale (ruptura cu Marie- Louise Baud-Bovy - „Bilili” divorțul cu Ana Munsch), luase în căsătorie o tânără studentă, Margareta Izescu. Retras la început la Brăila, el se instalează până la urmă la București, fugind de „certurile de familie”.

Într-un text pe care-l dă României Literare în 1933 („Ceva mai bun, mai omenesc”), el evocă cele trei borne ale existenței sale: lupta socială, prietenia, scrisul. Călătoria de 16 luni în U.R.S.S. ’, îl face să-și piardă încrederea în socialism. Prietenia cu Romain Rolland se stricase în 1930; totuși, când, în toamna lui 1934, Istrati îi scrie ca să-i ceară să intervină în favoarea unui antifascist italian amenințat cu expulzarea din România (Igito Nucitelli), Rolland îi va răs-

1 - Vezi voi. Spovedanie pentru învinși, ed. Dacia 1990.

Punde promițându-i ajutorul și felicitându-l pentru ultima sa carte apărută în Franța, Mediterana, răsărit de soare.

Acest sfârșit de toamnă aduce puțin balsam peste existența sa chinuită. Istrati se simte la capătul puterilor, cu trupul stins. Ruperea contractului cu editura Rieder (pe care criza economică a împins-o la faliment), l-a privat de resurse indispensabile. Și, până la urmă, integrarea sa în „inteligentia românească” nu a avut loc, în ciuda celor câtorva prietenii

Majoritatea textelor-far, scrise de Istrati între 1932- 1933, au apărut în presa franceză sau au fost păstrate în sertar. Turneul de conferințe „Les Arts et l’Humaniti d’aujour­d’hui”, din Austria și Germania, pentru „Deutscher Kultur­bund”, a relansat reflecțiile sale cu privire la artă. Primul volum din Viața lui Adrian Zografi i-a permis să scrie o prefață definitivă asupra „neaderării” sale („L’homme qui n’adhăre a rien”). Scrisoarea adresată lui Frangois Mauriac a clarificat poziția sa față de religie. Națiunea? Nu devine o problemă pentru Istrati decât odată cu Cruciada. Oare ea nu înseamnă, pentru el, decât o mamă rea care își primește rău fiul risipitor, după o atât de lungă absentă?…

*

Colaborarea lui Panait Istrati la Cruciada Românismului cuprinde patru etape.

Prima (din 22 noiembrie 1934 la 10 ianuarie 1935) lansează discuțiile. Ea începe cu articolele lui Talex („Cronica literară”) și ale lui Stelescu (primele „Sfaturi”, în numerele l-5); continuă cu primul articol al lui Istrati în numărul 5 („Scrisoare deschisă către… dreapta”) căruia îi răspund principalii membri ai redacției în numărul următor: Stelescu și Constantin Caragea (responsabil al paginii de politică externă), Talex și Paul Bărbulescu - cei mai puțini „politicieni” din echipă. >

Publicarea ’ ’Scrisorii deschise către Francis Jourdain’ ’ 1 - Demostene Botez, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, s.a.

În Curentul, la 17 ianuarie 1935, deși exterioară istoriei Cruciadei, prin răsunetul pe care îl va avea în Franța, anunță a doua etapă a colaborării. Tot în 17 ianuarie, Istrati dă primul articol dintr-o serie de trei: „Națiune și Naționalism”. Urmează „Dictatură și Democrație” și „Platforme, Idei”. În același timp apar „Rectificări” al lui Stelescu și „Da! Un pumn…” al lui Talex. Suntem la sfârșitul lui ianuarie.

La începutul lunii următoare, revista pro-comunistă Monde, odată cu răspunsul lui Francis Jourdain la acuzațiile din Curentul, începe o campanie împotriva lui Panait Istrati, care va continua în numerele din 8 februarie (articole de Dolivet, Nizan și Vildrac), din 15 februarie (articol de Jean- Richard Bloch) și din 22 februariecu faimosul - de tristă amintire - ’ ’Haiduc al Siguranței” de Henri Barbusse, care îl acuză pe Istrati de „a se fi târât în fața reacțiunii și a poliției” și de a fi fost” cumpărat de dușman”.

Această polemică survine în momentul în care Cruciada trece printr-un scurt conflict. Apariția unui articol favorabil Italiei fasciste (’ ’Din fresca istorică a fascismului”, de Tudor Ionescu în nr. 12 din 21 februarie 1935) atrage protestele lui Istrati care vorbește de nerespectarea contractului moral și amenință cu plecarea. De ce această reacție? Trebuie oare să o atribuim ciocnirilor succesive ale scriitorului cu poliția italiană, la întoarcerea sa din Egipt cu Bilili (în 1930), sau din prima lui călătorie în Franța, cu Margareta (în 1931)? Sau recentei intervenții pe lângă Romain Rolland în favoarea unui antifascist italian (afacerea Nucitelli)? În orice caz, el nu pare preocupat în același fel de tabloul admirativ pe care îl face Constantin Caragea Germaniei naziste în numerele 10,11 și 12 („Ce am văzut în Germania”). Poziția sa, mai de grabă ambiguă, față de Germania, apăruse cu câteva săptămâni mai devreme într-un articol despre plebiscitul din Sarre, scris pentru Tribuna (București): ’ ’Lecția din Sarre” ’Răspunsul redacției „și articolul de fond al lui Mihail Stelescu -” Nici dreapta, nici stânga „- îl vor mulțumi pe Istrati, care își reia colaborarea cu” Numerus… politicianus”.

Contradicțiilor care-l agită, atacurilor foștilor săi prieteni sau tovarăși de drum, vin să se adauge problemele vieții de zi cu zi, grijile financiare, sănătatea șubredă. O scrisoare adresată lui A.M. De Jong, prietenul său olandez, datată 16 februarie, ni-l arată pe Panait Istrati „scârbit să mai țină pana”. Lumea din jur se întunecă: ’ ’legea universală… dezordinea economică”. El evocă o „existență de umiliri permanente” și spune în continuare: „îmi voi vinde sufletul regelui Carol al II-lea care, mi se spune, plătește bine, fără să ceară nimic celor care sunt în stare să-i opună un refuz1. Dacă merge,

^[1] - în această scrisoare, Istrati propunea Fundațiilor Regale transferarea drepturilor de proprietate asupra operei sale (douăzeci de volume), în schimbul unui venit lunar, a unei case - care să devină muzeu după moartea sa -, a unui serviciu pentru soția sa și a unui ajutor de urgență pentru a se putea îngriji în străinătate. 0 parte a acestui ajutor a fost primit cu cîteva zile înainte de moartea sa, dar Fundațiile Regale n-au mai dat curs propunerii lui Istrati.

O șterg la Nisa, singur de data asta. Vreau să crăp, ca unele animale, departe de vizuină”.

În perioada de câteva săptămâni între mijlocul lui februarie și sfârșitul lui martie, colaborarea lui Istrati la Cruciadă este regulată, însă articolele sale sunt, în general, mai scurte, ca și cum i-ar fi lipsit dintr-o dată suflu. În orice caz, el nu a încetat să dialogheze, să răspundă sau să dea replici prietenilor săi, unui cititor (Aurel Mihăilescu), unui fals prieten (Toma Vlădescu de la Gândirea), unor foști prieteni, acum dușmani (Henri Barbusse).

În această a treia perioadă (februarie-martie 1935) articolele lui Istrati sunt în genere dublate sau precedate de articole ale lui Stelescu. Discuția se reia după cele trei articole din ianuarie. Dialogul a devenit, se pare, permanent (redus la dialogul în doi, căci Talex este mai mult ocupat cu problemele administrative ale revistei). Dacă nu cumva trebuie să vorbim doar de reflecții „paralele”! Între 14 februarie și 28 martie, în articole de fond, se pun față în față convingerile unui tineret naționalist împins la extremă, exprimate de Stelescu, și deziluziile a 30 de ani de credințe ale lui Istrati.

*

Nu vreau decât să citez ultimele cuvinte ale ultimului articol al lui Panait Istrati scris pentru Cruciadă, unde vorbește de „… marea tristețe a celor care cred mereu că va veni o zi când omul va reuși, în sfârșit, să sară mai sus decât borul pălăriei lui”.

Tot în 28 martie, Romain Rol land scrie o scrisoare de despărțire în care îl acuză pe Istrati că s-a ’ ’băgat până în gât în politică din care nu înțelege nimic”. (în acea vreme nu-i trebuia mai mult de patru zile unei scrisori ca să ajungă din Paris sau din Elveția la București.) Lui Panait Istrati îi mai rămân două săptămâni de trăit. Scrisoarea către rege a fost expediată la 9 martie. Moartea survine la 16 aprilie. Numărul 20 al Cru­ciadei (! 8 aprilie 1935) apare în 8.000 de exemplare din care multe sunt distribuite gratuit. (Revista, la începuturile sale apărea în 2000 de exemplare și le înmulțise de trei ori pentru Crăciunul 1934 - ne amintim primul articol al lui Istrati). La moartea scriitorului revista nu-și împlinise decât a șasea parte din existentă, dar marea ei perioadă se sjârșise.

Începe ultima etapă, postumă. Istrati este omniprezent în paginile Cruciadei: portret aproape emblematic, referințe multiplicate; Talex și prietenii săi își continuă omagiul săptămâni în șir. Ei publică Testamentul scris „din adâncul unei Jintâni”: „Între fascism și comunism”, însă și „Scrisoarea deschisă lui Romain Rolland”, scrisorile către Guerson - șeful G. P. U., scrisoarea către Mauriac, textul conferinței din Germania din 1932, „Artele și Umanitatea de azi”, „La un rac­cord”, „Moartea noastră laică” și „Sarkiss”.

*

Care a fost destinul Cruciadei Românismului?

Timp de un an încercarea zadarnică de a structura o „mișcare”. Să nu ne îmbătăm cu vorbe: primul „Congres”, anunțat pentru decembrie lui 1935, se încheie fără niciun succes.

Stelescu este asasinat în iulie 1936 în patul său din spitalul Brâncovenesc de un comando al Gărzii de Fier. Talex va încerca o vreme să salveze idealismul începuturilor, sau cel puțin pe-al său. De acum înainte în 10 numere, între iulie și septembrie, el redactează editorialele. Însă resortul s-a rupt. Lupte interne îl constrâng să abandoneze mișcarea (nr.90). Timp de opt luni, vor apărea încă zece numere; la conducerea revistei se succed Nicolae Rădescu, apoi Ion Aurel Manoles­cu. Un ultim număr (100), apare în mai 1937, cu un articol de Constantin Rădulescu-Motru, „Naționalismul în arte” pe prima pagină.

Astfel a șfirșit Cruciada’Românismului, „foc de paie” care s-a întins pe doi ani și câteva luni. Au învins teroarea și corupția, „Garda” și vechea politică pe care „Cruciații” au dorit să o fină la distanță. Abia ieșiți de pe băncile universității, trecând „de la bibliotecă pe baricade”, amenințați cu șomajul, duși de vântul vremii - naționalistă fără scăpare - destinul lor s-a întâlnit, între Crăciun și Paști cu cel al bătrî­nului Istrati. Dar viața a trebuit să continue.

/

Cât despre Istrati, cu puțin înainte de moarte, privindu­și boala trupului și a existentei, va fi regăsit societatea vremii sale. Confundând „frați de cruce” și „cruciați” i s-a părut că regăsește dacă nu propria tinerețe, cel puțin o tinerețe la adăpost de blestemul timpului. Iar alături de acest tineret prea ideal a crezut că poate învinge Răul Social. Lupta a fost inegală. Vaporul cruciaților a luat apă și s-a scufundat din cauza neputinței sau a unor contradicții de nerezolvat.

*

Recitind astăzi aceste pagini înflăcărate din Cruciadă, îl regăsim pe Panait Istrati de la începuturi, cel al grevei docherilor de la Brăila, în 1910 și, douăzeci de ani mai târziu, pe cel al curajoasei denunțări a represiunii de la Lupeni (în 1929). El a rămas același ziarist supus momentului și scriind, pe loc, cu inima. A rămas „free lance” în această meserie. Nu a avut cu Cruciada alt contract decât cel moral. Articolele sale sunt scrisorile unei corespondențe publice și polemice, căreia posteritatea poate să-i caute excesele - asta nu o costă și n-o va costa nimic. Dorința noastră, după mai bine de cincizeci de ani, este mai mult decât simpla nostalgie de a găsi urme pe care Istoria le-a ascuns multă vreme. Ea se naște din frămân­tările prezentului. Și a citi aceste articole, astăzi, înseamnă a ne întreba ce vom face mâine.

Jean H0RM1ERE trad. Liliana ȘOMFELEAN

Ediții precedente ale articolelor lui Panait Istrati din Cruciada Românismului

Între Crăciun 1934 și Paști 1935, Panait Istrati dă o duzină de articole unei reviste noi, Cruciada Românismului.

Câteva luni după moartea scriitorului, survenită în aprilie 1935, Alexandru Talex, unul din cei doi fondatori ai revistei, grupează aceste articole și alte câteva texte ale lui Istrati sub titlul Cruciada mea sau a noastră.

Între 1940 și 1941, un tânăr român emigrat în Franța, Ion Căpătană, traduce textele din Cruciada Românismului pentru a-l dezvinovăți pe Istrati în urma acuzațiilor lansate în 1935 de Henri Barbusse și revista Monde.

Urmează uitarea, în România ca și în Franța, din diferite motive.

Cu ocazia centenarului nașterii scriitorului, Alexandru Talex, care de cincizeci de ani și-a consacrat viața lui Istrati, publică în volumul Amintiri (Minerva, 1984), primul articol din seria oferită Cruciadei.

În 1989, în numărul 6 al revistei „Cahiers Panait Istrati” apare totalitatea articolelor, completate cu pagini suprimate de cenzură în 1935, într-o traducere mai fidelă decât cea a lui Căpătană. Un dosar critic le însoțește.

NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI

Spre deosebire de edițiile precedente, volumul de fată aduce o noutate: prezenta, alături de articolele lui Panait Istrati, a materialelor lui Mihail Stelescu și Alexandru Talex ce au constituit coloana vertebrală a polemicilor din paginile Cruciadei Românismului. Am făcut acest lucru în egală măsură în scopul restituirii literare a operei istratiene și pentru a oferi cititorului câteva repere prețioase - desi formulate de mai mult de o jumătate de secol - referitoare la probleme revenite în actualitate: națiunea și naționalismul, democrația, partidele politice, monarhia, fascismul și comunismul, dictatura și terorismul politic, mișcarea studențească, implicarea în politică, s.a. Perioada frământată a anilor ’30, bogată în evenimente similare celor ce se petrec astăzi în România, ne face să credem că această carte îi va fi o bună călăuză.

Pentru a fi în acord cu această idee ne-am decis să înlocuim postfata de la prima ediție - Panait Istrati, un vizionar social, de Alexandru Talex - cu un articol de același autor - Abulia tineretului, (Cruciada Românismului nr. 60, 8 februarie 1936), pe care l-am considerat mai apropiat planului nostru. O altă noutate este capitolul din deschiderea cărții - înainte de întâlnire­cuprinzând trei texte definitorii pentru cei trei corifei ai Cruciadei - Prefața la Adrian 2ogra.fi, a lui Panait Istrati, Cronica literară la Biroul de plasare de Alexandu Talex și în tara în care nimeni nu se mai revoltă de Mihail Stelescu.

Materialele au fost preluate din colecția «Cruciadei Românismului» de la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. Completarea pasajelor cenzurate a fost făcută prin confruntarea cu manuscrisele originale, puse cu amabilitate la dispoziție de Alexandru Talex. De un mare folos ne-au fost notele din numărul 6 din Cahiers Panait Istrati, Valence 1989

Panait ISTRATI PREFAȚĂ LA „ADRIAN ZOGRAFI” 1

sau

Mărturisirile unui scriitor din vremea noastră

Povestea vieții lui Adrian Zografi, în șase volume, ar fi trebuit să constituie, la origină, întreaga mea operă. O operă literară dublată de mărturia unui om matur. Împlineam patruzeci de ani, când, în vara anului 1924, apăru Chira Chiralina, întâia mea carte. Desigur, nu-i o vârstâ la care se debutează în meseria de scriitor - am spus-o de altfel în prefață Chirei mele. Pe atunci, însă, nu eram hotărât decât să povestesc un caz. Și n-am făcut-o decât împins de Romain Rolland.

Dar, de îndată ce m-așternui la scris, pasiunea temperamentului meu îmi luă mințile, așa cum vântul ia un fulg. Străluceam de bucurie, plângeam în hohote de fericire, la gândul că un prieten de un soi și o dimensiune, încă necunoscute mie, voia ca eu să scriu, ba chiar în limba franceză! Și ce franceză! Am mai povestit-o și altădată: un ciripit, a cărui melodie armonioasă mă^scosese din minți și pe care

O descoperisem singur descifrând cu dicționarul pe Fene­lon, Jean-Jacques și alti câtiva clasici. Căutam un mijloc rudimentar, care să mă ajute să fiu înțeles de colegii mei, zugravii elvețieni. M-am trezit cântând dintr-un flaut, ale cărui sunete îmi minunau auzul. Și deoarece un ascultător ca Romain Rollanfi îmi striga:” Dă-i drumul!” m-am supus, ca să-i fac plăcere, cu o încredere oarbă; dar scăpai de printre degete firul călăuzitor al Ariadnei mele și mă rătăcii într-un labirint de povestiri minunate.

Când am vrut să mă înapoiez, la al meu Adrian Zografi, la viața lui adevărată sau verosimilă, am observat că flautul meu plesnise. Mihaii\ș i pleda rău marea sa cauză: prietenia.

1 - Scrisă la Mănăstirea Neamțului, iulie 1932 încurcai realitatea și visul. Îmi lipsea oare suflul? Încercai să mă conving cântând Neranțula și Ciulinii Bărăganului. Și am fost foarte aplaudat.

Dar viermele îndoielii se strecurase în ceea ce era mai bun în mine. Mă temeam de contactul cu sufletul operei mele. Ca săândepârtez spiritul râu, am aruncat între mine și el un mănunchi de fâșii de viată: Pescuitorul de bureți și apoi ultimul meu chiot: Țața Minca, care începe cu elanurile de altădată, spre a se stinge îndată ca un „cântec de lebădă”.

Și-acum, iată-mă cu brațele bâlăbâninde dinaintea vieții lui

/ *

Adrian Zografi, care trebuie să fie uimitoare, dar pe care o privesc cu un ochi rece. Mi-e silă de el. Pentru el nu mai am un flaut, ci un condei, ca toți scriitorii din vremea mea, care nu scriu din pasiune, ci pentru a-și cistiga existenta, cu „arme” pe care, spre paguba mea, nu le am: întâi, ei știu a face cărți, în timp ce eu sunt un nepriceput; și apoi ei scriu în limba maternă, pe când eu bâjbâi ca un orb, dându-mă cu capul de pereții unor reguli gramaticale din care nu cunosc o iotă.

*

Nimeni să nu-și închipuie că eu fac aceste mărturisiri ca să cerșesc nu știu ce indulgență a cititorului sau a posterității. Nu alții mă vor învăța ceea ce sunt, ceea ce pot sau nu. De asemenea, când pomenesc de „scăderile” mele, trebuie să se înțeleagă prin ele, eroismele mele. Și-acum, iată dovada, pe care o supun mai cu seamă la examenul acestui tineret, care-mi scrie ca să mă întrebe cât sunt de fericit:

Dacâ a scrie e o dramă pentru cel ce-și transformă vocația în cult, chiar când jonglează cu limba sa maternă, ce trebuie să însemne asta pentru mine care, într-o franceză întâmplâtoare, sunt nevoit încă și acum să deschid de-o sută de ori pe zi Larousse-ul, pentru a-i cere să-mi spună - de exemplu - când se scrie amener și când emmener? Dar as­ta-i chinurile iadului! Înaintez ca o cârtițâ, obligată să urce o scară incandescentă. Și sufăr cu vârf și îndesat, neștiind aproape niciodată când îmi ameliorez și când îmi înrăutățesc textul.

Vai de soarta celor așa ca mine! Înainte de-a fi scriitor, am cunoscut binișor muncile cele mai grele, dar nu bănuiam atunci că-mi rămânea să cunosc și pe cele mai inumane dintre toate: acelea care se practică în admirația oamenilor și la capătul cărora sufletul și trupul ți se vlăguiesc de moarte. Da! acest suflet pe care l-am apărat atâta de jugul nevoilor imediate și care eraântâia mea fericire! Astăzi el mă părăsește încetul cu încetul, fără să pot - ca pe vremea când eram un biet salahor - să-l salvez de la o moarte păcătoasă. Condamnat să scriu, - iată eroismul meu întors pe dos.

L-am voit oare câtuși de puțin? Nu! Spre diferență de Martin Eden, n-am trimis niciodată vreun manuscris unui editor sau om de litere, și cei care mi le trimit azi pe ale lor, reamintindu-mi „marele meu noroc”, nu știu că Romain Rol­land s-a războit cu mine din ianuarie 1921 până în mai 1922, ca să mă hotărască să scriu. E prima dovadă de eroism, ce am cunoscut la dânsul: „Lucrează, striga el omului ce părăsise spitalul din Nisa. Eu datoresc muncii salvarea mea!”

Până atunci, abandonasem încercările literare la pagina treizeci sau cel mult patruzeci. Și asta în românește, la câțiva ani depărtare una de alta. Aveam groază de munca literară, care nu mergea de la sine. Îmi închipuiam că romancierii scriu așa cum cântă privighetoarea. Era, de altfel, o gândire comodă, ce se împăca cu al meu dolce farniente. Nu-mi plăcea efortul.

Glasul de la Villeneuve m-a impresionat cu accentul său deosebit: atunci când ai ceva de spus și darul de a exprima, renunțarea este o crimă, iar lenea o rușine.

M-am supus, deci, cu tot elanul. Dar, necunoașterea iimbii m-a făcut să plătesc, încă de la început, bucuria de a scrie, de a scrie în limba franceză. Îmi simțeam pieptul ca un furnal plin cu metale în fuziune, ce căutau o ieșire și nu găseau tipare gata să le primească. Stăvileam, la fiecare pas, materia incandescentă, ca să văd dacă e vorba de doi

I sau un e grav, de doi p sau unul singur, de un feminin sau masculin. Nu știu cum de n-am înnebunit la aceea vreme. Și ce de aur frumos, risipit pe pământ!

În felul acesta mi-am scris toate cărțile și întreaga-mi corespondență. Fost-a oare vreodată, în istorie, un alt scriitor atât de înghesuit ca mine?

*

Totuși, câtâ vreme dogoarea interioară s-a menținut la maximum, suferințele nașterilor mele chinuite fură suportabile. Eram aidoma trubadurului neștiutor, sau mai degrabă a țiganului lăutar de la Brăila care încasează înjurături și bătăi la toate nunțile țărănești, numai din plăcerea de a vedea pe meseni, zi și noapte, cu privirile agătate de buzele și arcușul său. Am cunoscut și eu atari ochi pe care i-am iubit. Ei sunt cei ce au făcut din mine un povestitor.

Dar, vai! Într-o zi farmecul s-a destrămat!

Mă amestecai în treburile lumii și discutai cu prietenii mei despre ideile și problemele din vremea mea. Am fost, mai întâi, dojenit, cu delicatețe, apoi, fiindcă stăruiam, mă bruftuirâ: „Cismarule, vezi-ți de ghetele tale!” Atunci, mă supărai. Uitau oare, că Adrian Zografi a fost mai mult un revoltat decât un povestitor? Nu uitaseră; dar ei voiau ca revolta lui să fie cu zgardă. Ceea ce mă supără, la culme. Ne certarăm. La înapoierea mea din Rusia, mă despărții de cei mai mari prieteni ai mei.

Și în timp ce Egiptul mă respingea de la granița sa, iar Italia mă arunca într-una din închisorile sale din Triest, „binevoitorii” anunțau „trădarea” mea Europei muncitoare, clasei mele: „agent al Siguranței române”, „vândut burgheziei”. Au făcut tot ce le-a stat în putință, în mijlocul unei tăceri care-mi dovedi cât de singur este omul pe pământ.

Deșertăciunea deșertăciunilor…

Dar asta nu-i totul. Se’spune că o nenorocire nu vine niciodată singură, ci, totdeauna, bine întovărășită.

În singurătatea mea, mereu crescândâ din acești ultimi ani, îmi rămase totuși, unul sau doi prieteni vechi, dintre acei care au jucat un rol ideal în existența mea. L-am pierdut și pe aceștia, într-un fel de nemărturisit, din. Cauza banilor!

Desigur, cărțile mi-au adus ceva bani pe care îi împărțeam, pe măsură ce veneau, cu oricine - prieten sau necunoscut - care mi se adresa. Nu făceam cu asta decât să continui o practică de totdeauna, care nu era numai a mea. În Orient, mai ales, întrâjutorarea prietenească, ca și ajutorul dat unui necunoscut sunt lucruri banale. Lor le datoresc că n-am crăpat de mizerie. În direcția aceasta, Orientul însuși a fost destul de generos cu mine.

Ei bine! Cei mai buni prieteni ai mei au numit risipă acest fel al meu de-a fi. Se pare că acești bani blestemați trebuiau păstrați, ca să-i mâncâm în familie.

Aci, cearta noastră a fost orientală: dezgustătoare, murdară, definitivă. De-o parte și de alta sufletele s-au prăbușit sub povara ocărilor.

Dar, asta-i totul? Nu, mai trebuia și colacul.

A fost femeia.

Numeroase au fost femeile în viața mea. Le-am iubit. M-au iubit. Și despărțirile noastre au tost totdeauna suportabile. Având oroare de suferința, care vine de pe urma cărnii înșelate - cea mai îndobitocitoare dintre toate! - am făcut chiar imposibilul, pentru ca în timpul unei rupturi râul să nu fie ucigător pentru niciuna din părți.

Da, făceam chiar imposibilul… Și reușeam, pentru că eu țineam hățurile. Dar veni ziua când o femeie - cea mai

/ /

mare dintre toate câte am cunoscut: femeia tovarășe de viață

— Îmi subtilizează conducerea nebunului echipaj. Presimțind dezastrul, ah! de câte ori n-am impolorat-o să mă lase să mă duc dracului, cât mai era timp ca râul să poată fi egal suportat!

— Nu… nu! striga ea. Nu pot trăi fără tine! Ucide-mă, mai bine!

Atunci, plecai capul și-i trecui hățurile.

M-a dus pe marginea prâpastiei, m-a scuipat în față, și m-a prăvălit în abis, pe neașteptate. N-a suferit deloc. Era ocupată de altceva.

A fost o femeie de mare caracter. Mi-au spus-o cei mai distinși dintre prietenii mei. Și chiar eu eram convins de acest lucru.

Doamne! Dă-i bărbatului ciumă, lepră și orice altă năpastă de pe lumea asta, dar nu-i blagoslovi cu o femeie de „mare caracter”.

Eu eram să-mi pierd mințile.

Asta s-a întâmplat în vara lui 1930.

*

Niciun ideal social Nici-o credință în artă. Nici-o prietenie Nici-o femeie - tovarășe de viață.

Singur, lungit în patul meu, cu ochii fixați pe tavanul alb al căsuței mele din Brăila, am trăit zile și nopți în luptă cu nebunia și sinuciderea. Nu voiam să mă prăbușesc. Voiam să înțeleg. Să înțeleg monstruozitățile existenței!

Credeam că învinsesem. Încă o dată! Dar, nu. Un alt dușman mă pândea: tuberculoza! Ea m-a înjunghiat pe la spate, când nu mă așteptam,

O nouă luptă, dar fără niciun succes.

În starea asta, mă aflu acum.

Retras, în clipa de față, în această veche mânăstire din Carpații moldoveni, de unde și scriu aceste rânduri, mă răzvrătesc - pare-mi-se zadarnic - împotriva sorții mele. Nu mai am pentru a respira decât baza plâmânilor. De patru luni, îmi petrec trei sferturi din timp în pat. Nu pot face decât două sute de pași și nici să vorbesc cinci minute, fără să nu mă sufoc. Iar trupul meu, ars de febră, nu cântârește mai mult de cincizeci de kilograme. Tuberculoza - vechea mea cunoștință - nu m-a adus niciodată în halul ăsta.

Și asta-i grav.

*

Cu toate astea, nu pot să mor!

Partea cea mai serioasă, cea mai cinstită a operei mele, se află mereu în burta mea. Nu mă simt născut să distrez pe oameni, ci să-i instruiesc frățește, deoarece experiența mea de viață e una dintre cele mai generoase. Să nu mi se spună că oamenii nu vor să fie instruiți. Ba da! ei o vor, dar dându-le exemplul.

De ce suntem atât de simțitori la triumful binelui asupra râului? Pentru ce ne bucurăm de înfrângerea celui râu? Pentru că ne-am născut buni. Dar acest triumf și această înfrângere nu trebuie s-o arătăm oamenilor doar prin romane, la teatru sau la cinematograf, ci trebuie să le-o dovedim în viață, și iată ceea ce nu se face decât rareori.

Destul de rar, din două motive: mai întâi, fiindcă omul deși s-a născut bun, el este în același timp o făptură orgolioasă, seacă și egoistă; apoi, fiindcă e foarte greu să fii generos în viață, câtâ vreme enorma majoritate a oamenilor face contrariul.

Ei bine, de-a lungul vieții mele - care-i una dintre cele mai dureroase - singura comportare, îndeplinită cât mai perfect posibil, a fost tocmai aceea de a fi învins greutatea de-a te comporta ca un om generos. Da! astăzi, când viața ni-e la cheremul celei mai ușoare răceli, pot să strig în fața tuturor: răscoliți-mi existenta, veți găsi în ea tot ce vreți împotriva mea, dar nu veți putea găsi nici-o urmă din defectul care-i nenorocirea omenirii: egoismul, cumplitul egoism care-i face pe om nesimțitori la nenorocirea aproapelui.

Aici se află, în întregime, al meu Adrian Zografi.

Adrian va dovedi, cu exemplul vieții sale, că nu-i neapărat necesar să ai un suflet stoic sau virtuos, pentru a putea și a trebui să trăiești generos. E, pur și simplu, pentru că generozitatea oferă sufletului mai multe satisfacții decât egoismul.

Viața nu este frumoasă numai când ești la adăpost de mizerie în mijlocul suferinței universale; sau când trăiești în­tr-o vilă măreață, înconjurat de femei frumoase, de prieteni lingușitori, de automobile superbe și de câini frumoși, așa cum o fac cei mai mulți dintre artiștii și lupii moraliști ai veacului nostru apocaliptic.

Viața poate fi mult mai frumoasă, murind pe un pat de scânduri, fără ranchiună, cu conștiința ușurată de orice povară rușinoasă - cu toate că ai avut și tu ocazia și chiar pofta, uneori, să faci ceea ce face aproape toată lumea.

Omenirea poate trăi fără drumuri, fără electricitate și chiar fără higienă corporală, moare însă dacă nu are suflete curate.

*

Adrian va trăi și va muri poate pe un pat de scânduri, pentru că, având credință totală în generozitate, viața l-a răsplătit din belșug.

Aceasta se plătește. Se plătește cu sângele tău.

Cum ar fi putut el să-și sfârsească viața într-un palat și soț al unei americance bogate, când el a țintit la descoperirea unui Romain Rolland și a unui Gheorghe lonescu și când viața, cea atât de bogată în miracole, i-a dat și pe unul și pe celălalt?

Oh, dai… Se va putea despărți, într-o zi, de amândoi. Nu numai moartea desparte pe oameni, mai sunt, de asemenea, neînțelegerile și nimicurile temperamentelor noastre. Dar asta nu contează. Se uită de-a lungul secolelor. Ceea ce contează și nu se uită niciodată, în memoria generoasă a oamenilor, sunt marile prietenii, creatoare de miracole.

Unul din aceste miracole e frumoasa clipă a întâlnirii noastre, tustrei, în noaptea adâncă a eternității.

Lată mâna mea… Și să murim fiecare în patul ce ni-e drag!

*

Am înțeles acest lucru, după ce am trăit șaisprezece luni în URSS și după ce am biruit gândul sinuciderii și nebunia. Am înțeles că „nimeni nu poate sări mai sus de borul pălăriei sale”, așa cum spune nu mai știu cine.

Totuși, trebuie să încerci a merge mai departe. Oricât de puțin. Dar să încerci.

Deoarece se află în fața noastră, ca un cadavru rău­mirositor, teribila viață a oamenilor, - a oamenilor care se sfâșie unul pe altul. În sfârșit! Nu-i oare adevărat că, de când e lumea, orice pumn care se ridică deasupra omenirii, din orice parte ar veni el, de sus ori de jos, nu zdrobește decât semenul slab? Ei bine! unde stă scris că asta trebuie să se continue astfel până la sfârșitul veacurilor?

Știu: savanți-prieteni îmi reamintesc neîncetat biologia și legile ei. Nu! nu! dacă universitățile nu propovăduiesc decât asta - la pământ cu ele! Eu refuz să mă consider o pasăre de pradă, care se hrănește cu sângele fârtatelor ei. Eu sunt om, adică singura ființă animală care suferă la priveliștea suferinței semenilor ei. Nu trebuie să fiu confundat cu un biet uliu.

Atunci? La ce servesc oare toate aceste știinte, toate aceste arte, tot bălegarul filosofiilor voastre milenare, de vreme ce n-am ajuns încă să interzicem - sub pedeapsa cu moartea - de-a trăi din sângele aproapelui nostru? De ce, de la înălțimea catedrelor voastre de morală și religie voi propovăduiți Frumosul, Binele, Dreptatea, de vreme ce toți

— Până la ultimul - nu faceți în practică decât să ascultați de legile biologice ale uliului?

*

Dar toate aceste lucruri s-au mai rostit și atât de bine Jncât mulțimile, totdeauna însetate de dreptate, se dau în vânt după ele. Și din toți iconoclaștii, ele și-au făurit noi idoli.

Ce-a ieșit din toate astea? Nimic.

*

Sau mai degrabă, da! a apărut o nouă meserie, cea mai oribilă dintre toate: meseria, destul de bănoasă, a artistului sau moralistului care se hrănește cu sângele sfintei revolte a învinșilor.

Acum s-a sfârșit!

Văd apârând în stradă un om nou, un golan. Un golan care nu mai crede în nimic, dar care are încredere totală în forțele vieții și, de pe patul meu de suferință - care îmi poate deveni în toamna asta un sicriu, - eu îi spun acestui golan ceea ce Adrian Zografi n-o să mai aibe timpul necesar. Îi spun următoarele:

După ce am crezut în toate democrațiile - în toate dictaturile și în toate știintele și după ce am fost pretutindeni dezamăgit, ultima nădejde de dreptate socială mi-am călău­zit-o spre arte și artiști. Dat fiind marea lor influență asupra maselor, mă așteptam, gândindu-mă la ceea ce tâșnește din cărțile lor de uriași revoltati, ca toți să coboare în stradă în

» * ’ ’ /

fruntea cruciadei împotriva civilizației bestiale, demascând toate ipocriziile democratice, dictatoriale, religioase, științifice, pacifiste sau moralizatoare.

Nu s-a văzut nimic din toate acestea, după cum știți. Arta e o escrocherie, la fel ca toate celelalte pretinse valori. Eu însumi am făcut artă și n-am brodit-o rău, deci am tot dreptul să spun: încă o escrocherie. Artistul face la fel ca omul bisericii: predică sublimul, dar adună la gologani, cât poate mai mulți; te abandonează în gura lupului și se retrage să-și ronțăie „agoniseala”, perfect apărat de chiar acele mitraliere ce-ți cere ca tu singur să le distrugi.

Lată ce sunt artele și artiștii care-ți răscolesc măruntaiele. Niște șarlatani!!

De aceea, când, în bârlogul lor, te-ar îndemna să aderi la cutare sau cutare lucru, vârsându-și lacrimile pentru suferința ta, tu să n-aderi la nimic!

/ 1

Nici chiar la toate acele „patrii internaționale” care sunt atât de la modă în vremea noastră.

Traiască omul care nu aderă la nimic!

*

Cititorule, tu care erai obișnuit cu arta mea, părâseș­te-mă! Nu mai am chef de artă și chiar dacă mă vindec, renunț să o mai fac.

Dar Jean Christophe m-a învățat ceea ce n-am învățat în toți scympii mei Balzaci. Am învățat să vorbesc cinstit cu omul care crede în mine..

În paginile acestui Jean-Christophe pe care-l citeam acum treisprezece ani, vopsind tractoare la Geneva, în acest Jean-Christophe, despre care un Georg Brandes îmi scria mai târziu că „nu-i o operă de artă”, eu am învățat ceea ce trebuie să fie un scriitor cinstit și un cititor cinstit.

Asta nu-i puțin! E ceva mult mai mult decâttoate aceste bârbi de Divina Comedie și chiar Faust. Da, da… Mult mai numeroase sunt operele de artă care vizează zenitul, decât cele care vă învață cum să vă conduceți cinstit în viață. Merg mai departe: e mult mai ușor să te înflăcărezi, decât să ai, pur și simplu, bun simț - cinstitul și rarul bun-simț. Și apoi, este nevoie ca fiecare epocă să-și găsească ceea ce are nevoie și eu nu cred că epoca noastră, care-i cea mai săracă în opere care țintesc zenitul, n-a ajuns în situația asta, fiindcă duce lipsă de opere care să învețe pe om să fie cinstit, fără de care lumea va pieri.

Lată ceea ce mă face să amintesc exemplul lui Jean- Christophe. Să nu credeți că vreau să-l flatez pe Romain Rolland. Ne știați prieteni. Aflați că nu mai suntem, de trei ani. De ce? Oh! toți acești” de ce”! Ce importanță pot să aibă? Trist este că nu mai suntem prieteni.

Voi scrie deci un Adrian Zografi cinstit, unde va fi și mai puțină artă decât în Jean-Christophe, și nici-o documentare. Nici-o asemănare, afară de cea sufletească.

Arta lui Adrian al meu va fi adevărul meu, dorința mea de dreptate. Documentul, - eu, cuvântul meu. Lată-te prevenit, cititorule.

La acest început de serie nu-ți mai spun ceea ce se obișnuiește: că trebuie” să ai răbdare”, că trebuie” să aștepți” urmarea, sfârșitul sau alte gogoși literare.

Nu. Nu trebuie să aștepți nimic. Tu trebuie să-ți găsești ceea ce cauți, în fiece volum sau să mă părăsești de îndată!

Panait ISTRATI

Alexandru TALEX CRONICA LITERARĂ 1

Panait Istrati: Biroul de plasare, roman editura Cartea Românească

Problema romanului, și în genere a literaturii românești, îmbracă de la o vreme aspecte de o acută decadență. Atât scriitorii cât și publicul se perpetuează într-o stare confuză și sterilă. Primii, ignorând realitatea sufletească a acelora care îi cumpără. Iar ultimul, convins greșit că citirea unei cărți nu trebuie să însemne nimic în viața sufletească a lectorului. Datorită acestor două false psihologii am ajuns la realitatea unei literaturi formaliste, fără ecou și în care jocul mai stăpânit sau mai exuberant al fanteziei plăsmuiește totul.

Scriitorii noștri de azi uită, în majoritatea cazurilor, că literatura îndeplinește un rol social și ca atare menirea ei este de a forma și desăvârși sufletele.

Dacă publicul cititor român este atât de năuc și de circumspect în cumpărăturile de cărți literare, de vină sunt numai intelectualii, aceia care au scris utopii fanteziste ori au copiat fotografic și fără adâncime viața. Rezultă de aici că nivelul scăzut, atât moral cât și material, al literaturii noastre - oglindește deficiențe reale ale grupului de personalități creatoare. Și ele sunt: lipsa de temeinică educație sufletească, de cultură serios adâncitâ și de cunoaștere adâncă și cu mari experiențe a vieții active.

Prin 1927, regretatul Pârvan, analizând lipsa de răsunet a literaturii române contemporane, nota că:” La noi se face astăzi

O literatură formalistă. De aceea nu are ecou… Pentru a crea se cere mai întâi să fi trăit viața adevărată, să fi suferit… Nu zic că

— 7

scriitorul trebuie numaidecât să caute tot felul de aventuri pentru a avea subiecte. Trebuie, însă, să ia parte la viața activă.

1 - Cruciada Românismului nr.1 din 22 noiembrie 1934

Ne trebuie o autoeducare a grupului de personalități creatoare, o revizuire de conștiințe și aceasta independent de factorii conducători. Adevăratul literat nu poate fi o anexă nici a politicii, nici a poporului. Literatul este Majestatea sa literatul și trebuie să se ridice la înălțimea misiunii sale.”

Dreptatea lui Pârvan este evidentă. De altfel, din niște notițe manuscrise rămase de la dânsul, reiese că n-a prețuit din toată literatura noastră decât pe Eminescu, Creangă, Coșbuc și Odobescu.

Și atât. Numai atât, fiindcă literatura românească de a-

— 1 tunci, ca și aceea de astăzi, era străină de imperativele adevăratei arte, de sufletul creator românesc. Ținta tuturor fiind sporirea productivității în beneficiul simțurilor inferioare. Falsificarea sufletului creator românesc prin producții formaliste, spre a se compromite definitiv speranța că poporul românesc ar putea da ceva trainic și de cinste în manifestările lui intelectuale.

E drept că unghiul de judecată al lui Pârvan era etic, nu estetic. Pentru el opera de artă trebuia să îndeplinească o funcțiune de educație națională și apoi una estetică. Aceasta fiindcă Pârvan sesizase prăpastia de nivel între public și scriitor de la noi. Atâta vreme cât publicului, căruia ne adresăm, nu-i vom grăbi o alinare sufletească, gândurile noastre vor rămâne o sământâ seacă și fără rod.

/ *

Strădania primă a intelectualilor noștri ar trebui să fie tocmai această asanare morală a poporului. Fiecare din noi să simțim că sufletul nostru este idee și că singura valoare omenească este putința de a trăi noi înșine în sufletul altuia.

Spiritualitatea românească numai atunci își va avea o legitimă existență, când va țâșni din suferința milenară a acestui neam și-i va trăi trecutul și realitățile, - dezbârându-se de împrumuturile fără fond ale străinătății, care ne socoate coloniali.

Altfel „civilizația singură este un grajd sistematic pentru vite bine hrănite”, iar” un popor care se încredințează unor mediocri se sinucide”…

Apariția statornică și cu europeană circulație a romanelor lui Panait Istrati, pune pentru romanul românesc de astăzi soluția problemelor dezbătute mai sus. Panait Istrati este singurul scriitor român care nu poate scrie decât într-o limbă străină

— Cea franceză, - dar care totuși oferă o literatură de gânduri ostenite în rezolvarea frământărilor. O căutare de a prinde din turmentarea epocii zumzetul generator al atâtor surprinderi și delăsări din noi. Fârâma de adevăr etern care stă la baza oricărei atitudini sau fapte omenești.

’” Am vagabondat, scria el într-o mărturisire, ca să aflu în oameni un pic de adevăr și să lupt cu ei pentru adevăr și sinceritate… am iubit viața în chipul cel mai sângeros și ea mi-a supt tot sângele.”

Iată deci pe adevăratul scriitor, care atunci când va pune mâna pe condei nu va face numai o simplă transcriere de impresii obiectivate. Aceasta pentru că Panait Istrati, înainte de a fi scriitor, a fost un răsfățat al suferinței și al întâmplării. Și înainte de a suferi și a i se întâmpla atâtea, Panait Istrati a crezut nestăvilit în trebuința necesară de a-și răspunde mai întâi sieși, pe proprie socoteală, de tot ceea ce e omul, viața și misterele ei. Și abia târziu, când experiența îi îndopase deja sufletul cu atâtea concluzii, s-a putut înțelege și pe sine, scriind.

Dragostea până la pierzanie pentru oameni, adevăr și sinceritate, aspru și neostenit dor de ducă, comoară nesleită și covârșitoare de experiențe și suferinți, - care I-au făcut duios, puternic, gigant și liber - iată în câteva biete cuvinte pe adevăratul Panait Istrati.

Apropierea cu Gorki trebuie cristalizată în dragostea niciodată potolită pentru o umanitate care i-a făcut atâta rău, dar care este totuși atât de blândă, de resemnată și de pură în decăderea ei. Cât și acea nespusă iubire pentru natură și povești, care să evoce semiobscurul unei vieți din care n-ai nimic ce regreta. De aceea, poate, criticul pirandellian Adriano Til­gher l-a și caracterizat astfel:” Istrati povestește cum floarea înflorește și vântul suflă, din nestăpânitul îndemn al firii sale. Povestirea la el nu este scop; ci mișunare în suflet de istorii și basme, de întâmplări ce se cheamă una pe alta. El se lasă în voia bucuriei de a povesti, dintr-o istorie răsare altă istorie, dintr-un mugur alt mugur…”

Și totuși, în țara noastră, Panait Istrati continuă să fie hulit și la discreția atâtor resentimente politice. Oamenii noștri de litere și de viață publică uită că Istrati a fost insul care nu s-a sfiit să-și mărturisească erorile, sufletul care a trăit ideile până la descompunerea sa fizică, care a crezut și s-a prăbușit de atâtea ori cu o seninătate care numai aceasta face să-l iubești.

*

Biroul de plasare este a doua carte în românește din ciclul Viața lui Adrian Zografi. De curând apărutul op este o continuare a Casei Thuringer, descriind aceleași fapte - viața sa. În Biroul deplasare, Adrian Zografi - alias Istrati - își povesteste aventura socialistă de la București, antagonismul între om și idee atunci când te sortești unei dedicări. Pe când ideea este statornică, râmâne pură și nu simte fluctuațiile vieții, omul e prea legat de lut, nesigur și murdar totodată.

Interesul - pe lângă cel documentar, al mișcării socialiste la noi - stă întâiul rând asupra vieții sufletești a lui Adrian Zografi. De aici și asupra conflictelor cu viața și cu oamenii, pe care le rezolvă într-un fel util și lectorului.

Adrian Zografi este tipul „lucrătorului idealist, cu oarecare cultură de autodidact, cu oarecare talent de scriitor și cu mult spirit de independență, calitâti care-l vor face să sufere și să se sbată, necruțându-i-se pentru asta nici chiar idealurile”. În acest sens vor rămânea ca pagini de antologie confesiunile sale dinaintea adevărului gol al mișcării socialiste, descrierile de oameni, care conduc cu pretenții de arhangheli izbăvitori masele de oameni, dar care în realitate nu urmăresc decât un scop bine determinat și precis: ajungerea lor.

Suntem entuziaști nu pentru ideile politice ale lui Adrian Zografi, ci de adânca sa individualitate, mișcare cu orientări largi în cadrul realizărilor omenești, care la un moment dat a putut să demaște că mai toate mișcările, fie ele de dreapta sau de stânga, nu sunt făcute din elita creatoare. Ci de toți acei ratați și farsori ai vieții, din acei cărora mizeria sufletească și materială

/ * 7 *

le înverșunează animalul cu ambiția unei ajungeri cu orice preț. Dintr-o luptă pentru împământenirea în rândurile oamenilor a unor adevăruri, câțiva - și tocmai capii - au degenerat în viermuită sforărie a căpătuirii.

Un citat exemplificator:

„Adrian se simțea singur în cugetarea lui și din alte pricini. Există o” elită” ’ socialistă - șefi și subșefi ai fostei „mișcări” și actualei - care se dădea în vânt după marxism, economie politică și literatură.

Oamenii aceia păreau îndopați cu o învățătură doctorală, infailibilă și rigidă, cu ajutorul căreia explicau totul, răspundeau la orice, cu o ușurință și promptitudine orgolioasă și adesea mișcătoare și nu tolerau nici-o contrazicere. Îndoiala o ignorau pur și simplu. Față de manifestarea celui mai neînsemnat spirit de independență sau a unei deosebiri de temperament, simțeau o aversiune fizică. O concepție materialistă a istoriei, căreia Adrian nu-i sesiza adevărul desăvârșit și, mai puțin, veșnicia, le oferea acelor oameni cheia tuturor evenimentelor sociale, tuturor acțiunilor omenești, până la cele mai mărunte fapte diverse…

Printre interpretările ce se dădeau, cu ajutorul acelei științe, faptelor și gesturilor omenirii, erau unele care-i smulgeau lui Adrian strigăte de admirație, atât erau de adevărate. Dar nu înțelegea el de ce explicau în același chip pe efermerul Cromwell și pe eternul Shakespeare, mașina cu aburi și pe Byron, mizeria țăranului român și pesimismul splendid al poeziei genialului boem Eminescu. Temperament, caracter, personalitate, arbitrar, - nu existau. Același cuplet pentru a explica totalitatea, universalitatea întâmplărilor vieții.

Deci, își zicea el, dacă viu la socialism, ar fi pentru că sunt sărac. Ei bine, nu: tot așa aș face și dacă aș fi bogat. Ceva mai mult, în caz că socialismul n-ar schimba cu nimic nedreptatea dintre oameni. Aș fi în stare să-mi oblig concetățenii să fie drepți, bâtându-i la spate. Numai să mi se dea puterea absolută de a aplica dreptatea prin toate mijloacele. Ce-mi caută mie aici concepția materialistă a istoriei? Sunt un om revoltat, nu pentru că sunt sărac, ci pentru că sunt generos. Îmi bat joc de toate favorurile cu care m-ar copleși viața, din moment ce trebuie să trăiesc în mijlocul unei suferințe universale! Și dacă cutare gânditor sărac era pesimist, cutare altul nu era mai puțin, deși domnea pe un imens imperiu.”

De-aici, șubrezimea doctrinei socialiste, care prevedea dispariția nedreptății în ziua în care cauzele economice ale acestei nedreptăți ar dispărea:

„ Dacă inima omului egoist nu se schimbă la priveliștea pildei și prin puterea educației, nu există ordine socială care să poată schimba fața lumii. În cea mai desăvârșită egalitate de drepturi, ticălosul va găsi totdeauna mijlocul să-l asuprească pe cel slab. Și nu cred în bunătatea îngerească a clasei mele. Nu cred nici în egalitatea de drepturi între oameni. Cutare act se poate numi dreptate într-un caz și nedreptate într-altul. N-au toți oamenii aceleași nevoi. Nu poți nici să le oferi și nici să le retragi tuturor oamenilor mijloacele de-a avea de exemplu, o vastă bibliotecă, în același spirit de dreptate cu care îi îngădui Fiecăruia să-și câștige pâinea și îl oprești să aibă palat.”

Iată cugetări care ar trebui să pună pe gânduri pe toți tinerii noștri care fac o politică” isbâvitoare a unei umanități exploatate și obidite”.

Panait Istrati, prin sufletul și prin talentul său înnăscut pentru așa ceva, este astăzi cel mai mare scriitor român. Repet, român, prin lumea scrierilor sale, prin stilul său - încă imperfect pe alocuri, - român prin universalitatea scrierilor sale. Adevărații creatori ai unui neam sunt cei care îi scriu suferința, istoria sufletească, o măiestresc și o fac să circule dincolo de granițele politice, în necuprinsul sufletelor omenești de pretutindeni. Panait Istrati așa este.

gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati