Trei decenii de publicistică
Aa
Scăpare de condei
1906-1916
În loc de prefață
Pe Panait Istrati l-am văzut pentru prima dată la Brăila, în 1931. Mă plimbam cu tata pe strada Regală și ne-am întâlnit în apropierea Cinematografului Comunal (azi Teatrul Maria Filotti), chiar lângă farmacia dlui Berechet, de unde scriitorul primea, uneori, gratuit medicamente. Istrati se cunoștea cu tata din 1910, căci într-un șopron părăginit aflat în curtea casei din Galați a bunicilor, cea de pe strada Rozelor, din spatele fostei Fabrici de Bomboane Sfaelos, el ascundea manifeste, operațiune la care participau Ștefan Gheor- ghiu și Jeaneta Maltus, ulterior soț și soție.
Apoi ne-am tot revăzut… Mă lua de la grădinița de copii a dnei Bercaru, situată pe bulevardul Carol, sau de acasă, din strada Griviței, nu departe de plăcintăria lui kir Ni- kola – care-i trăsese de mult obloanele –, de fostul sediu al Sindicatului Muncitorilor Portuari și de locuința zugravului Gheorghe Crețu, cel care lucrase cu Panaitache, cum i se spunea, la renovarea faimoasei case Hirschfeld de pe strada Sf. Nicolae. Cutreieram împreună mahalalele copilăriei și adolescenței lui brăilene și-i ascultam poveștile.
Pe atunci – aveam 5 ani! — Nu-mi puteam imagina că voi dedica atâția ani din viață „ghicindu-i” pseudonimele, copiindu-i, ca un călugăr benedictin, articolele din ziare și reviste în vederea tipăririi lor în volume.
*
Noi, brăilenii, suntem foarte mândri că în orașul nostru, în 1821, Zaharia Caralechi a tipărit primul periodic din țară,
Biblioteca Românească, drept care, citirea presei mai vechi și mai noi face parte, îndrăznesc să afirm, din spiritul locului.
În anii ’80, stârnit de controversele ivite în legătură cu începuturile mișcării muncitorești din portul Brăilei, m-am apucat să cercetez anumite colecții de ziare. Parcurgând, în cabinetul de microfilme al Bibliotecii Academiei Române, România Muncitoare, anul 1906, am dat de articolul „Regina Hotel”, semnat: R Istrate1. În anii următori, altele, semnate: P. Istr., P. Istrati, Is., Istrian, P.I., I. Delabrăila etc., tra- tând, aproape toate, problemele diferitelor categorii de lucrători sau prestatori de servicii din Brăila și împrejurimi. Am copiat apoi articolele din Dimineața, Adevărul, Viața socială, Lupta zilnică ori Calendarul Muncii, care-i purtau semnătura sau se știa că îi aparțin – este vorba, de exemplu, de cele semnate Cor. Sau Coresp. În Dimineața, cotidian la care Istrati colabora în calitate de corespondent. Am transcris și articole semnate cu pseudonime „originale”, de pildă, Un cui, pomenite ulterior de autorul lor.2
Materialul adunat a intrat în cuprinsul volumului Panait Istrati, Publicistica de tinerețe (1906-1916), apărut în 1993, sub îngrijirea mea, la Editura Porto-Franco din Galați, în- tr-un tiraj de 15 000 de exemplare, epuizat la scurtă vreme după tipărire. Cartea a fost distinsă cu Premiul Panait Istrati, acordat de muncipalitatea Brăilei și de instituțiile județene de resort ale Ministerului Culturii de atunci.
S-a întâmplat apoi ca un om de cultură, apropiat sufletește, știindu-mă istratian împătimit, să mă îndemne „să pun la cale” următoarele volume, argumentând că, de regulă, întregul stârnește mai mult interes decât partea și că un asemenea demers, dus la bun sfârșit, ar fi deosebit de folositor istoriei presei scrise românești și, implicit, universale.
1 în certificatul de botez, scriitorul figurează Gherasim Istrate, Panait fiind prenumele fratelui mai mare, decedat la câteva luni de la naștere. Dar toți îl strigau Panait – și așa i-a rămas numele!
2 Vezi Ion Ursulescu, Panait Istrati – Pseudonime, Editura Istros, Brăila, 2002.
M-am aruncat cu capul înainte, neștiind ce mă așteaptă. Această aventură— căci așa s-a dovedit! — S-a concretizat în aprox. 900 p. Mss, pe care le-am împărțit în două volume, corespunzând unui număr egal de „perioade” publicistice distincte, acoperind cea 18 ani. Una peste alta, strân- sesem material pentru trei volume: I – Scăpare de condei (1906-1916), reluând cartea tipărită la Galați, completată cu trei articole „descoperite” ulterior; II – între banchet și ciomăgeală (1918-1930); și III – Scrisoare deschisă oricui (1931-1935).
Așa cum am conceput lucrarea, un amplu studiu introductiv (aprox. 200 p. Mss.) prefața primul volum, în anexa celui de-al treilea intrând corespondența purtată de mine cu Dominique Foufelle și Jean Hormière, președinții succesivi ai Asociației Les Amis de Panaït Istrati și principalii editori francezi ai Cahiers Panaït Istrati, care m-au sprijinit concret cu informații utile și xerocopii ale articolelor apărute în Occident sub semnătura lui. Se cuvine să-l menționez și pe Serghei Feodosiev, cel care mi-a remis o parte dintre articolele istratiene tipărite în presa sovietică în cele 16 luni petrecute de scriitor în U.R.S.S. În întreaga lucrare, numărul articolelor inedite în limba română este de cea 30.
Editura Humanitas s-a oferit să publice primul volum în 2004, când aniversăm 120 de ani de la nașterea prozatorului, și următoarele două în 2005, când comemorăm 70 de ani de la încetarea lui din viață.
Am fost de acord să elimin din cuprinsul primului volum studiul introductiv, care ar face, eventual, obiectul unei micromonografii separate; de asemenea, paginile de corespondență cu cei doi francezi din anexa ultimului, precum și prozele de ficțiune, asociabile mai degrabă literaturii beletristice decât publicisticii militante, de atitudine, definitorie pentru ziaristul Istrati. Am convenit ca fiecare volum să conțină o listă a titlurilor articolelor (și referințelor aferente) la care, din varii motive, nu am avut acces – fie lipsesc din colecțiile Bibliotecii Academiei Române/B.A.R./sau ale altor biblioteci publice, fie gradul de deteriorare a texte lor nu a permis transcrierea, fie, în sfârșit, nu le-am putut obține din străinătate.
Dacă în volumul I, ordinea tipăririi articolelor respectă cronologia apariției lor în periodice, pentru publicistica de maturitate am procedat după cum urmează:
1. Articolele datate (de autor), publicate antum, sunt tipărite în ordinea apariției în presă – precum în volumul I;
2. Articolele datate, publicate postum, sunt editate în ordinea datei scrierii;
3. Articolele nedatate, publicate postum, sunt tipărite la sfârșitul volumelor, înaintea prefețelor.
Din bibliografia care însoțea articolele, au fost reținute, ca reper, datele primei apariții.
Pentru a se ajunge la o „integrală” a publicisticii lui Istrati, mai sunt multe de făcut. Este posibil ca titlurile semnate Rp. (Reporter), Cr., Cor., Coresp. În Adevărul (1910) ori România Muncitoare (1909,1910) sau altele nesemnate, care tratează tot chestiuni brăilene, să-i aparțină. Cercetarea altor colecții de periodice din Elveția, Franța, Austria, Germania, Olanda sau din fosta U.R.S.S. Ar scoate probabil la iveală titluri de care istratienii de ieri și de azi n-au auzit. De asemenea, parcurgerea fondurilor de corespondență inventariate pe numele scriitorului la Muzeul Literaturii Române și Biblioteca Academiei Române sau aflate în arhive particulare din țară ori de aiurea ar putea furniza informații utile în acest sens. Este o invitație deschisă oricui!
Iar dacă Romain Rolland a refuzat „oricui, fără excepție, orice drept de a vorbi în numele lui”, voi spune la rându-mi că nu am vorbit în numele lui Panait Istrati: el se află de sine stătător în această antologie.
Ion Ursulescu
Doresc să-mi exprim recunoștința și să aduc mulțumiri tuturor iubitorilor operei lui Panait Istrati care m-au ajutat în realizarea acestei dificile lucrări – și în mod special prietenilor trecuți în eternitate: lui Alexandru Talex, care s-a dedicat editării cărților „genialului vagabond”, aproape de mine în primele faze de elaborare, și lui Jean Hormière, care i-a preluat ștafeta, implicându-se trup și suflet în demersul meu, cel care, în 1996, a ținut să scrie Une pensée… în chip de preambul la publicistica istratiană de maturitate.
I.U.
Dl Ion Ursulescu a luat hotărârea de a se consacra editării publicisticii lui Panait Istrati.
După un prim volum reunind articolele apărute în presa românească înaintea plecării viitorului scriitor în Elveția și Franța, d-sa abordează partea cea mai redutabilă.
A-l reda integral pe jurnalistul Panait Istrati în perioada 1918-1935, presupune o muncă de cercetare „presărată” de nenumărate capcane.
Cea mai grea ar fi dispersarea textelor, datorată peregrinărilor autorului. Ele au trebuit mai întâi regăsite, apoi recopiate, când mijloacele tehnice adecvate lipseau, și, în final, verificate. Bogăția și diversitatea materialului impuneau respectarea cronologiei.
Mai multe tipuri de lucrări au precedat-o pe cea a dlui Ursulescu. Fără a omite revistele (Manuscriptum etc.), cităm culegerile tematice structurate – limitate însă de opțiunea editorilor și de „cerințele” epocii – ale unor Alexandru Talex și Alexandru Oprea, analizele lui Mircea Iorgulescu asupra primei maniere de scriere a jurnalistului Istrati și, recent, resuscitarea articolelor din Cruciada Românismului în cartea îngrijită de Ciprian Moga. În Franța, Asociația Prietenii lui Panait Istrati și Caietele contribuie, în ultimii 25 de ani, la o nouă lectură a multor texte uitate.
Cele trei volume de articole ale dlui Ursulescu vor ușura, desigur, munca cercetătorilor, dar principala lor calitate este aceea de a oferi atât celor interesați, cât și prietenilor lui Panait
1 Versiunea românească aparține Cristinei Aninoiu (n. I.U.).
Istrati esența unei prestații publicistice care permite o mai bună urmărire a parcursului unui scriitor profund angajat în epocă de-a lungul a 30 de ani.
În pofida riscurilor asumate de exprimarea aleasă – să ne gândim la vindicta definitivă pronunțată de Baudelaire împotriva jurnaliștilor… —, aceste texte permit cititorului o mai bună apreciere a onestității și sincerității pătimașe a lui Panait Istrati, pe care nicio dogmă nu le-a clintit nici- când, pe care nicio sentință „unică” nu le-a încătușat nici- când.
Prin el iubim România, o Românie nesigură, hărțuită, excesivă, infinit de generoasă.
Astăzi, când o întorsătură a Istoriei îl readuce pe autorul Chirei Chiralina în prim-plan, aceste texte, chiar dacă nu reprezintă esența operei scriitorului, îi evidențiază totuși trăsătura cea mai pregnantă.
Jean Hormière Președintele Asociației Les Amis de Panait Istrati
Volumul I, Scăpare de condei, conține 103 articole și note publicate de Panait Istrati în periodicele România Muncitoare, Calendarul Muncii, Dimineața, Adevărul, Viața socială, Tribuna Transporturilor și Lupta zilnică în anii 1906-1916.
Ediția de față este a 11-a, adăugită și cu titlu schimbat, a celei1 apărute în 1993.
Cu două excepții, semnalate în note de subsol, textele au fost reconfruntate cu articolele originale. Dificultățile de transcriere nu s-au datorat exclusiv proastei lizibilități, cauzată de gradul de deteriorare a suportului, vechi de aproape un secol, ci și nivelului precar originar de redactare, frecventelor greșeli de tipar, derutante mai ales în redarea numelor proprii sau cifrelor, precum și ignorării regulilor elementare de gramatică ori de punctuație.
Intervențiile, operate cu respectarea normelor în vigoare, au încercat să îndrepte aceste „neajunsuri”, păstrând însă, pe cât posibil, formele de limbă ale epocii și ideolectele autorului.
În ce privește notele de subsol, menționăm că cele însoțite de n. I.U. Îi aparțin lui Ion Ursulescu, iar cele urmate de n. Red. Sunt ale redacției.
Tipărirea publicisticii în tranșe face ca datele biografice ale lui Panait Istrati și ale protagoniștilor citați și în volumele următoare să se oprească la anul 1916, urmând a fi completate ulterior.
1 Vezi mai sus, p. 6.
Ediția de față nu reproduce următoarele două articole, tipărite în numere care lipsesc din colecția României Muncitoare:
1. „După greva din Brăila: I. Au pierdut muncitorii brăi- leni sau au câștigat?”, VI, 29, 17 iun. 1910 (vezi mai jos, p. 188, n. 1);
2. „Din sanatoriu: Reflecțiile unui ofticos – Spre mai bine”, VII, 70, 9 nov. 1911 (vezi mai jos, p. 236, n. 1).
Portretul lui Panait Istrati, datat 1910, este reprodus pe coperta I cu acordul Muzeului Literaturii Române.
Mulțumirile Editurii se adresează dlui Ion Ursulescu, al cărui efort tenace pune la dispoziția cititorilor o lectură interesantă.
Redacția
Bătaia și darea afară din serviciu, fără plată, au devenit niște lucruri atât de banale pentru lumea muncitoare, încât [le] trecem de multe ori cu vederea ca peste un fapt normal. Ceea ce s-a petrecut însă în acel local în ziua de 15/28 crt, și al cărui martor ocular am fost, a trecut peste putința unei răbdări omenești.
Fără vreo anunțare prealabilă, canalia-patron a acestui hotel și restaurant, M. Schwartz, [îl] concediază pe chelnerul Apostolescu Vasile în ajunul sus-citatei date, spunân- du-i să vie a doua zi să-și ia plata. Victima nu protestează, ci a doua zi se prezintă și se vede sub nas cu un cont în care constată:
Din două luni de serviciu a 30 [de] lei, total 60 [de] lei, luat 24, minus, și are să mai ia 13 lei. Restul de 23 de lei
— Lipsa argintăriei din inventar, spărturi etc. Nenorocitul explică patronului că micile spărturi se cuprind în suma de mai sus, de 24 de lei, iar cât privește argintăria din inventar, nici nu i-a dat-o în primire, nici nu a revizuit-o acum, la plecare; prin urmare, de unde reținerea sumei de 23 [de] lei? Dar d [omnul] nu voiește să știe de lucrul acesta și spune că aceasta e suma din care, colac peste pupăză, mai rupe 3 lei din motive explicabile sieși. La răspunsul ce chelne
1 Apărut în R (omânia) M (uncitoare), II, 38, 19-26 nov.; semnat: P. Istrate, Constanța (n. I.U.).
RM, tipărită săptămânal la București, era, din 1905, organul central al sindicatelor și organizațiilor social-democrate (n. Red).
Rul îl dădu, că nu pleacă până ce nu i se va achita adevărata sumă, bestia se repezi asupra nevinovatului om și, în fața noastră, care nu ne așteptam la atâta josnicie de caracter și împietriți de groază, îl scaldă într-o adevărată baie de palme, limpezindu-l apoi în pumni.
Fusei atât de uluit de iuțeala faptului, încât nu venii la realitate decât atunci când mizerabilul mă zgudui de mână, somându-mă să-l dau afară, drept care răspuns, mă retră- sei la o parte, revoltat.
Vrednică de plâns în halul în care era, victima nu contenea a-și cere dreptul, întrebându-ne pe noi dacă nu are dreptate, căci tânăr și destul de naiv, nu făcuse practica vieții și nu avea la spate, ca alții, un voluminos dosar de asemenea fapte, crezând că el este primul.
„Ce crezi”, zise hoțomanul, „vrei să-ți plătesc cu zorul? Nu vreau să-ți dau banii și gata; așa fac la toți, pentru ce să vă dau leafă? Dacă nu-ți place, reclamă!”
„Da, voi reclama”, zise nefericitul.
Dar cui să reclame? Acelora care frecventează localul său și le deschide sticle [le] de șampanie? încunoștințez pe tovarășii chelneri, atât din Constanța, cât și din alte părți, [că] dacă nu vor să cadă în ghearele acestui mizerabil și brută cu chip de om, să se ferească de a călca în acest local infernal.
Cele de mai sus le scriu și subscriu fără teamă, chiar fiind în serviciu în acest local, garantând de exactitatea celor spuse chiar când cineva i-ar arunca în nas această foaie.
Când noi adăugăm lângă dușmanii și speculatorii cei mai înverșunați ai poporului și șarlatania popească; când noi susținem cu îndârjire că așa-zisul lăcaș al Domnului, Biserica, nu mai este decât un murdar mijloc de speculație rentabilă; când strigăm, în fine, necontenit că pretinșii apostoli de astăzi ai lui Christ nu sunt decât niște hoți ordinari care, sub aripa guvernului, profită de slăbiciunea și inconștiența poporului, exploatându-l în modul cel mai revoltător; când spunem toate astea, zic, acei ale căror interese sunt periclitate de lumina binefăcătoare ce noi o semănăm ne aruncă anatema în față, ne dese [în] nează (pe noi) ca dușmani ai plebei, ne califică de venetici, eretici etc., etc.
Popii, în lăcomia lor de câștig și îngroziți de cele ce au pățit colegii lor în Apus, comit atât de multe imprudențe, încât numai acel ce ar vrea să fie orb nu le-ar vedea. Însă aceste lăcomii ale lor noi le vedem la oraș, unde ei sunt mai băgători de seamă, iar noi ne mulțumim a trece cu scârbă peste ele. Dusu-s-a însă cineva la țară, unde primarul, singurul stăpân absolut, se linge pe bot cu cele ce scapă printre degetele sfinției sale și face coada pleașcă? Nu. Dacă m-aș duce să fac o statistică, să zic așa, în genul acesta prin țară, nu aș crede să găsesc o comună unde țăranii să nu se plângă de popa lor.
Dar să venim la fapte…
Dacă cele ce am de relatat mai jos ar fi fost niște mârșă- venii ca cele ce am văzut prin orașe, n-aș fi scris, ele fiind destul de cunoscute de toți. Aci însă ele au [înjtrecut limitele, și eu am pierdut răbdarea.
Împrejurări fericite m-au determinat să mă duc zilele trecute, ca un om bine cunoscut, în comuna Cotu Lung, județul Brăila.
Aci, convorbind, un grup de săteni mi-au adus la cunoștință următoarele isprăvi ale preotului lor:
1. Femeile sătenilor din sus-citata comună, după vechiul obicei, se duc la biserică la anumite zile cu o tavă de colivă, prescuri, vin, fructe etc., spre a fi binecuvântate de popă, ca apoi să le împărțească copiilor și cerșetorilor. Aci, ipocritul de popă Matei Oprișenescu, după ce le descântă în grabă, curăță de pe tavă tot ce e mai bun și apoi deșartă într-o târnă aproape toată coliva, spre indignarea bietelor femei. Ducându-se un țăran la el acasă pentru oarecari treburi, vede coliva dată la găini și porci, iar prescurile, tăiate mărunt și date la cai.
„Dar bine, părinte”, zise omul, „d-ta iei toate acestea de la noi pentru a le da la dobitoace, în loc să le lași spre a le da femeile oamenilor săraci?”
„Ce te privește pe tine? Fă-te și tu popă!”
2. Acest popă nu face o înmormântare fără 35 [de] lei. Murind femeia săteanului Sima Marin, iar acesta fiind, ca fiecare sătean, de altfel, om sărac, afurisitul de popă, cu toate rugămintele, nu a voit să facă înmormântarea până nu i s-a completat sus-zisa sumă. Întrebându-i de ce nu reclamă, mi-au răspuns: „Am reclamat, dar ce să facem dacă are spete?” La obiecția ce oamenii i-au făcut-o, că ce să facă cu mortul dacă el nu voiește să-l îngroape, le-a răspuns:
„Ce-mi pasă mie? Puneți-l în pod!”
Auziți, muncitori? Când nu aveți bani pentru popă, pu- neți-vă morții în pod – aceasta v-o recomandă smintitul preot din comuna Cotu Lung. Iar dacă un om ar voi să îngroape un mort fără popă, i s-ar striga din răsputeri: Nelegiuire, profanare, păgân ș.a. în.D.
3. Tot acest popă, care din amvon propovăduiește morala și tună contra adulterului – Nelegiuire! —, își violează copila crescută de dânsul și, acoperindu-și odioasa faptă cu bani, o aruncă în spinarea unui tânăr țăran.
Fapt petrecut acum câtva timp, știut și de comunele vecine și declarat, ca și cele de mai sus, de următorii săteni, pe care-i citez ca martori în susținerea celor scrise de mine: Vasile Latu, Ion Țigănuș, Sima Marin, Niculae Marincă, săteni din comfuna] Cotu Lung.
Și aci, tovarăși, am ridicat numai un colț al vălului ce acoperă putreziciunea popească. Ce frumoase surprize ne-ar aștepta dacă am cerceta și prin alte puncte ale țării?
Să luăm aminte, deci, și să ne debarasăm cu indignare de niște prejudecăți ce v-au dominat atâtea secole și care sunt atât de vătămătoare progresului pentru care luptăm spre a ajunge la completa noastră emancipare.
Îmi însum [sici] personal întreaga răspundere a celor scrise mai sus când se va putea dovedi inexactitatea lor.
Dl Iorga a ridicat la Cameră drapelul antisemitismului. La discuția legii de reorganizare a armatei, d-sa a propus, într-un potop de fraze lungi și deșirate, ca și de afirmări neadevărate și injurioase, ca evreii să fie alungați din armată. După d-sa, ca și după toți antisemiții, nu e primejdie mai mare pentru țară, pentru „neamul românesc”, decât evreul militar. Și ca să dovedească aceasta, d-sa a alergat până și în Japonia ca s-o ia drept martoră.
De data asta însă i s-a înfundat. Dl Sturzda2 l-a luat din scurt, l-a dat, cum s-ar spune, în tărbacă. Om fără răspundere, grandoman, vorbitor nemăsurat, ponegritorul lui Mihai Viteazul în fața străinilor, comediant de stradă, ridicul etc., etc., micul prim-ministru nu s-a oprit deloc, deși nu știm dacă așa scrie la Evanghelie. D-sa a cerut să nu li se strice rostul când au atâtea chestiuni la ordinea zilei.
Cum vedeți, dl Sturdza nu s-a încercat să răspundă „argumentelor” antisemite ale dlui Iorga. Să nu ni se strice rostul, a strigat dl Sturdza, să fim lăsați în pace să ne facem treburile!
Căci în fond, și d-sa, și toată șleahta liberală e de partea dlui Iorga; și unii, și alții sunt antisemiți când e vorba
1 Apărut în RM, IV, 4, 23-30 mart.; nesemnat (n. I.U.).
2 Referire la Dimitrie A. Sturdza (1833-1914), în 1908, președintele Partidului Național Liberal și pentru a patra oară prim-ministru – vezi și mai jos, p. 211 (n. Red.).
De interese meschine, de demagogie electorală etc., etc. Când e vorba însă să se declare în public, să-i audă străinătatea, de care se tem ca de foc, atunci își vâră capul în cenușă. Să nu li se strice rostul! Iată ce vor guvernanții, să nu se compromită în fața Europei – de altfel, sunt așa de compromiși liberalii noștri, încât nu mai au cum să se mai compromită.
De dreptul pe care îl au evreii în țară, de nelegiuirea ce ar rezulta din alungarea lor din armată – căci serviciul militar le dă un drept care odată va trebui să le fie recunoscut –, de spiritul sălbatec, de hotentot, al acestei cerințe antisemite, de aceasta nu s-a suflat niciun cuvânt.
Să nu li se strice rostul! Iată ce vor guvernanții.
Pe ziua de 27 septembrie s-au prezentat la noua fabrică de cuie doi huligani de la corporația mecanicilor, cu portofoliul la subțioară, să încarce banii de la muncitori. Trebuie multe pentru iarnă: șoșoni, paltoane etc., dar din în- tâmplare, aicea nu „a fătat bălaia” 2; căci observând muncitorii și protestând, au spus patronului3 că încasatorii corporațiilor n-au niciun drept să intre în fabrici. Patronul atuncea le-a spus că muncitorii industriei mari nu intră în Legea meseriilor. Dar d [om] nii huligani au răspuns că este o lege nouă. Atuncea patronul i-a trimis să caute legea nouă și pe urmă să vină la încasări.
Noi credem însă că nu o vor găsi.
1 Notă apărută în RM, IV, 41, 5 oct., la rubrica „Din țară – Brăila”; semnată: Un cui. Istrati era secretarul Sindicatului Muncitorilor de la Fabrica de Cuie. Din august 1908, RM se tipărea bisăptămânal («. Red.).
2 expresie echivalentă cu „a înțărcat bălaia” (n. Red.).
3 Nedelcu P. Chercea – vezi mai jos, pp. 107-108 (n. Red.).
AL X [-LEA] CONGRES AL PARTIDULUI SOCIALIST ITALIAN1
Importanța Congresului din Florența nu este mai puțin mică ca a celui din Nümberg, mai ales că nuanțele de tactică sunt cu mult mai pronunțate la tovfarășii] italieni decât la [cei] germani. Cu toată decizia și cu toată lupta dintre grupe – pe care temperamentul italian o face foarte aprigă –, partidul influențează destul de mult asupra politicii țării, și majoritatea hotărârilor sale au fost puse în practică.
După tactica ce preferă, căci scopul rămâne neclintit același, grupele și-au luat denumirile următoare:
Reformiștii (Turati2, Bissolati3, Treves4 etc.) cred în eficacitatea supremă a reformelor și sunt convinși că cea mai bună tactică este aceea care te face mai ușor să le cucerești (posi- bilismul francez). Compromisurile sunt mijloace susceptibile, în anumite cazuri, de a te apropia de scop. Ca amănunt de tactică, majoritatea lor susține autonomia secțiunilor. Grupul acesta a mers crescând și în număr, și în influență, iar azi își are majoritatea în Congres.
Revoluționarii sau intransigenții (Lazzari etc.). O mică, dar viguroasă falangă care se conduce și apără spiritul pur al socialismului tradițional. Contra compromisurilor, contra votării bugetelor și ministerelor, sunt pentru disciplina cea mai
1 Apărut în RM, IV, 44, 16 oct., la rubrica „Congresele”; semnat: Is. (n. I.U.)
2 Filippo Turati (1857-1932), unul dintre fondatorii Partidului Socialist Italian (1892); în perioada fascistă s-a refugiat în Franța (n. Red.).
3 Leonida Bissolatti-Bergamaschi (1857-1920), unul dintre fondatorii P.S.I. Și al organului acestuia, Avanti!; ministru în anii 1916-1918 (ti. Red.).
4 Claudio Treves (1869-1933), publicist, directorul ziarului Avanti! (1909-1912); în 1926 emigrat în Franța (n. Red.).
Nemiloasă, control continuu al partidului și deputaților, critică acerbă [a] sistemului etatist, obstrucție parlamentară.
Integraliștii (Ferri1, Morgari etc.) sunt împăciuitorii primelor două grupări. Ei voiesc să reunească ceea ce-i bun în ambele tendințe, dar în realitate formează o masă flotantă, mișcată de puterea precumpănitoare a celorlalte grupări.
Până la acest Congres, ei au avut conducerea partidului [pe] care acum o au reformiștii. În fine, Sindicaliștii (Labrio- la2, De Ambris etc.) au ieșit, [în] afară de un grup napoli- tan, toți din partid – în care Labriola a spus că n-au ce căuta, nici nu se vor ocupa de el, partidul își va grăbi mersul spre putere în același timp cu lichidarea sa definitivă.
*
Toate tendințele enumerate se agită asupra următoarelor forțe:
La 1904, partidul număra 45 800 [de] aderenți, repartizați în 1330 [de] secțiuni. De atunci, însă, se observă o scădere, așa că la Congresul acesta, partidul numără numai 41 594 [de] membri în 1282 [de] secțiuni. Explicația stă în luptele interne care la Congresul de la Roma au dus la excluderea sindicaliștilor. Dintr-un calcul destul de exact, rezultă că partidul posedă 1/20 din mandatele parlamentare, 1/5 din votanți și grupează în organizații 1/20 din muncitori. Partidul mai numără cinci cotidiene și vreo sută [de] săpt [ămânale] – apoi multe ziare satirice.
Administrația Florenței fiind radical-socialistă, orașul era pavoazat în deplină sărbătoare, gardele municipale, în mare
1 Enrico Ferri (1856-1929), de profesie jurist; directorul oficiosului Avanti! în anii 1900-1905 (n. Red.).
2 Arturo Labriola (1873-1951), de profesie avocat; militant socialist și antifascist, ministru al Muncii; după 1948, senator de drept (n. Red.).
Ținută, au dat onorurile, iar primarul orașului a ținut să [le] prezinte celor 800 [de] delegați omagiul populației.
Bătrânul luptător Andrea Costa1 prezidează. „Proletariatul”, spune dânsul, „ne privește cu simpatie, dar noi nu avem într-însul un judecător sever și just. S-a zis că Conferința Generală va absorbi partidul, dar în luptă e loc pentru toată lumea, și noi dăm totul pentru proletariat. Sunt sigur că acest Congres va fi demn de acel din Modena, al Confederației Muncii.”
Bergamano amintește că, în 1903, socialiștii au oprit călătoria țarului în Italia. D. Sanctio propune, și Congresul aclamă, o adresă de simpatie către Enrico Ferri, care se află în America de Sud.
1. După ce se face raportul administrativ și moral al partidului, se încinge o discuție foarte aprinsă, în care sindicaliștii sunt aproape maltratați asupra direcției urmate de partid.
Turati reproșează că direcțiunea nu a rezolvat chestiunea din Milano, unde reformiștii sunt excluși din partid. El se declară reprezentant al grupei reformiste din Milano.
Președintele spune că Congresul, prin aplauzele unanime, a admis grupele milaneze.
Modigliani2 spune că direcțiunea nu a știut să se opună relelor sindicaliștilor.
Lazzari. La Milano, grupele reformiste trebuie să se unească cu celelalte.
2. O zi întreagă a ocupat-o chestiunea lui Avanti! Ziarul are un deficit de 80 000 [de] lei și o pierdere de fonduri de 35 000. Cetățeanul Bergamamo, care împrumutase ziarului 10 000 [de] lei, renunță la ei. Face la fel Mungini, tot pentru 10 000, Angelonio renunță la 3000 [de] lei, și încă o sumă de creditori renunță la mari sume. Acest sacrificiu și urcarea cărții de adeziune la 1,50 vor ușura soarta ziarului.
1 Andrea Costa (1851-1910), unul dintre fondatorii și propagatorii socialismului în Italia deputat, președintele Camerei (1908) – n. Red.
2 Emanuele Modigliani (1872-1947), deputat socialist; a emigrat în Franța în momentul instaurării fascismului (ti. Red.).
3. Raportorul chestiunii „relațiilor partidului cu organizațiile economice” a fost Rigola, secretarul Confederației Italiene a Muncii; așa că reiese clar stadiul acestor relații. El s-a exprimat energic contra grevei generale, care nu trebuie să fie decât o armă pentru momente excepționale, altfel e o hoție de forțe.
Langolaudi, revoluționar, voiește „libertatea luptei de clasă”, și nu codificarea ei. Reiese că revoluționarii sunt sindicaliști și stau în partid cu speranța de a-l revoluționariza.
Chieni, deputat, muncitor de docuri. Proletariatul are nevoie de sprijinul partidului, se vorbește de maturitatea conștiinței proletariatului, dar care e această maturitate? Proletarul trece prin trei faze: când el a servit în uzină și înjură afară pe patron; când, ajutat de partidul socialist, el luptă pentru revendicări; și când el le-a cucerit. Ei bine, când muncitorul cucerește îmbunătățiri fără să fie însuflețit de un ideal, de o credință, cucerirea nu aduce nimic la ridicarea clasei muncitoare. Adesea, ameliorarea obținută nu e urmată de studii sau de o înălțare morală, ea e risipită în vițiu. (’Ovații interminabile au salutat superbul discurs.)
Dugan. Nu trebuie a cădea din greșeala sindicalismului revoluționar în aceea a sindicalismului] reformist. Organizațiile muncitoare să fie, înainte de toate, socialiste.
Graziadei1. Organizațiile trebuie să facă politică de clasă. Partidele sunt indispensabile pentru politica generală. În partide intră oameni din toate clasele, pe când în organizații, numai oameni de o singură clasă, deci numai ele pot face adevărata politică de clasă.
Turati arată că integraliștii au îndeplinit un rol frumos, și-au trăit timpul lor, dar azi merg spre dezintegrare. Revoluționarii au devenit semirevoluționari spre a putea rămâne în partid, deci e o tendință de „concentrație” – și pe asta e bazată tactica reformiștilor, căci așa este situația momentului.
1 Antonio Graziadei (1873-1953), economist cu vederi socialiste; deputat (1910-1926) – n. Red.
Rezoluțiile
Casa socialiștilor. S-au subscris obligațiuni de 25 [de] lei pentru clădirea ei la Roma.
Contra țarului. Proletariatul italian să proclame solidaritatea sa cu poporul rus și să se ia măsuri a se împiedica o eventuală vizită a țarului.
Anticlericalismul. Interzicerea congregațiilor. Învățămân- tul laic.
Antimilitarismul. Amânată pentru viitorul congres.
Politica comunală. Congresul consilierilor com [unali] socialiști o va lua în dezbatere.
Statutele partidului. Se aleg 12 membri care se vor ocupa cu revizuirea.
Direcția lui Avanti! Chesti [une] a cea mai arzătoare care a sancționat victoria reformiștilor. Bissolati e aclamat director.
Ordinea de zi se declară: contra sindicalismului revoluționar, a grevei generale, contra grevei serviciilor naționalizate, pe motiv că e o luptă contra însăși a colectivității, contra opoziției perpetue.
Conform deciziilor Congr [esului] din Stuttgart, se îndeamnă pe muncitori a-și alege dintre ei membri în Parlament.
Această ordine de zi a reformiștilor a fost admisă prin 18 252 [de] voci. Ordinea integralistă a obținut 5384 [de] voci, și cea intransigentă, 5927.
*
Au rămas opuse acum numai două tendințe: sindicalismul și reformismul, foarte neegale însă, căci triumful acesteia din urmă se datorește în special Confederației Muncii, care până acum conține voința majorității puternice a muncitorimii italiene.
LACU SĂRAT1
Un accident care, dacă s-ar fi produs numai cu două zile mai târziu, ar fi fost înregistrat în rândul celor mai mari nenorociri a avut loc zilele trecute în localitate.
Faptele stau astfel…
În urma luării de către stat a stațiunilor balneare, s-a pus aci în reparație generală stabilimentul băilor, ridicân- du-se o schelă cvadrilateră pentru a servi la montarea unui horn de o greutate enormă, ce servește mașinii de pompat.
Această schelă, cu o înălțime de vreo 15 în, stătu mai multe săptămâni în picioare, fără a se servi de dânsa, până în seara de 28 aprilie, când, dezlănțuindu-se o furtună relativ de mică intensitate și numai de 10 minute, se prăbuși cu un zgomot asurzitor, devenind o enormă grămadă de grinzi și scânduri în neregulă.
Cred că, în acel moment, cugetarea oricărui om cu cât de puțin simț într-însul și-a format tabloul ce ar fi prezentat acea grămadă de scânduri dacă catastrofa s-ar fi întâmplat numai după un interval de două zile, când schela avea să suporte greutatea unei duzini de lucrători ocupați cu așezarea numitului tub: o amestecătură informă de lemnării cu membre omenești!
Fiind aci izolat, nu știu dacă vreun ziar a înregistrat acest fapt și sub ce impresie. Sigur, nimic senzațional!
Știu însă că a doua zi, toți interesații direct au regretat. Ce? Că prăbușirea schelei va întârzia cu 10-15 zile deschiderea stațiunii, și astfel vor fi loviți în pungă.
Putea să-și frângă gâtul și un regiment de lucrători, numai schela să fi rămas neatinsă.
Există în societatea noastră o nenorocită clasă de oameni, o breaslă, mai bine zis, de care nimeni nu se interesează și care zace în amorțire departe de poteca ce duce pe calea emancipării: breasla servitorilor.
Desconsiderată și ocolită de cei ce sufăr ca și dânsa, hulită și batjocorită de toți parveniții, speculată de trântorii tuturor birourilor de plasare, ea se găsește mai mult decât oricare alta la bunul plac al acelora ce ne sug măduva oaselor; și ca o ironie a sorții lor, ziarele au scris cândva că „servitorii cer prețuri exagerate, fac nazuri și te părăsesc la cea mai mică observație ce le-ai făcut etc.”.
Rândurile de mai jos au menirea de a da acestor afirmări cea mai formală dezmințire.
Fiindcă am trăit o parte din viață în mijlocul lor și am îmbrățișat aproape toate ramurile meseriei de servitor, sunt sigur că nimeni nu mă va contrazice, acestea fiind văzute și suferite, iar nu informații culese de ici, de colo.
Negreșit, spațiul nu-mi permite a face o descriere în general; mă voi ocupa însă de cei mai nenorociți dintr-înșii, care au nenorocirea de a-și „ofili” viața prin hoteluri.
Plasarea oamenilor din aceste localuri se face în modul cel mai revoltător. După ce că leafa de 10-15 fr [anci] pe lună (la hoteluri mari, nimic) ce ți-o oferă antreprenorul e numai o formalitate – căci la ieșire ți se oprește contra a diferite obiecte crăpate și plătite în repețite rânduri de alții –, apoi, taxa de plasare o plătești numai tu, servitor, și anticipat, pe când patronul, nimic; iar taxa pentru o plasare la hotel e mult mai mare ca aceea la o casă particulară, din care plătește și stăpânul jumătate. Și aci, ca în toate părțile, se vede indiferența ce o au autoritățile față de acest soi de speculanți, cărora le lasă mână liberă asupra servitorilor, ducând lucrurile până acolo, că o sumă oarecare de oameni nu-i costă aproape nimic în raport cu serviciile aduse, în schimb lăsându-i pe aceștia să se despăgubească întinzând mâna în fața tuturor pasagerilor ce se perindă prin hotel.
Numărul camerelor dintr-un etaj la care face de serviciu un om și o femeie variază în general între 15 și 25 de încăperi, în timp ce, în sezon, acest camere sunt încontinuu ocupate.
Poate să-și facă acum oricine o idee de munca titanică ce trebuie să depuie această nefericită pereche pentru curățenia camerelor și satisfacerea diferitelor cerințe ale pasagerilor unui întreg etaj. Și să ferească sfântul să rămâie cineva nemulțumit: ești imediat zvârlit afară ca un câine.
De la 4 ore dim [ineața] până la 12 noaptea, muncile acestea întrec limitele forțelor omenești – și după 20 de ore de trudă, când își văd patul, nenorociții cad mai rău ca vitele de la jug; și de câte ori nu-i apucă zorii zilei îmbrăcați cum s-au trântit de cu seară!
A-i curăți zilnic camera, hainele și ghetele, a-i răspunde instantaneu la orice chemare, a alerga într-un suflet când te trimite undeva și, la plecare, după ce i-ai pus bagajul la trăsură, să aștepți smerit să-ți arunce un mizerabil franc – aceasta e culmea lașității!
În acel moment degradator, omul [își] pierde conștiința de sine și se simte și mai umilit, și mai înjosit decât câinele care îți linge gheata după ce, cu un minut înainte, îl rostogoliseși cu o lovitură de picior. Omul devine inferior animalului.
Iată, în câteva rânduri, în ce noroi se tăvălesc acei oameni ajunși a-și vinde brațele în serviciul hotelului!
Într-un număr viitor voi cita un caz și voi dezvălui niște fapte care merită toată luarea-aminte.
CUM TRĂIEȘTE BREASLA SERVITORILOR HOTEL POPESCU, LACU SĂRAT1 P
Într-un număr trecut al ziarului nostru, în care vorbeam de traiul nenorocit ce [-l] duc servitorii, promisesem că voi reveni spre a cita un caz din sute altele și pentru a da o probă de lăcomie și moralitate burgheză; iar pentru a ilustra și mai bine cele de mai sus, am ales ca model cel mai vechi și mai cunoscut hotel din această stațiune, care a fost și este exploatat de însuși proprietarul său, dl C. Popescu, fost sergent de stradă în tinerețe – iar soția sa, guvernantă –, fost mulți ani librar destul de cunoscut, mare proprietar, milionar astăzi!
Să nu se creadă că gravitatea faptelor mai jos enumerate vor aduce vreo știrbire moralității acestui escroc și nesățios exploatator: ele sunt de notorietate publică; și cine nu știe, sau cine mai poate ține cont, de câte ori s-a perindat prin fața instanțelor noastre judecătorești ipocrita figură a acestui nelegiuit om? Pe cine n-a înșelat dânsul – și de cine n-a fost dat în judecată?
Și cum s-ar putea să roșească sau să se revolte de aceste rânduri niște oameni care, cu toată bogăția lor, nu se sfiesc de a fura un pumn de ipsos unui biet geamgiu, venit spre a câștiga de la dânsul un ban pentru a trăi? Cum ar putea să se indigneze un om care, cu toată poziția sa în societate, nu-i e rușine a-și înșela portarul cu 50 [de] b [ani], du- blându-i costul unui sfert de kil de gudron?
Dar să vedem prin ce metode s-a mai procopsit această „splendidă pereche” pe lângă înșelăciunile săvârșite printre cei avuți. Să vedem cum s-a purtat el față de factorul principal care i-a îngrămădit aceste averi.
1 Sub acest titlu, la rubrica „Din câmpul muncii”, s-au tipărit două articole în două numere consecutive ale ziarului (n. Red.).
2 Apărut în RM, V, 28, 7 iun.; semnat: P. Istr., Brăila (n. I.U.).
Cu o lună înainte de deschiderea fiecărui sezon balnear, adică la 1 aprilie, începe vulpea bătrână să alerge cu limba scoasă după acei ce sunt „totul și nimic” în lumea asta, după acei purtători de brațe aducătoare de aur. Atunci el își pune tot talentu-i blestemat în acțiune. Pentru a fi concis, prin înseși cuvintele lui voi arăta cum [îi] ademenește pe acei ce nenorocirea îi scoate în cale: „E drept”, zice el, „luna asta, până la 1 mai, vom munci cu toții la curățirea și aranjarea hotelului. Leafă nu aveți decât 15 fr [anci] pe lună și mâncare, dar nu vă uitați la asta, nu luna asta e câștigul; de la deschidere și până la 1 septembrie, curat îmbrăcați și prin puțină muncă, la toamnă vă veți trezi fiecare cu câte 5[00]-600 de lei în buzunar, cu care puteți petrece boierește iarna, așteptând sezonul următor.
Câte cuvinte, atâtea minciuni – și scump plătesc victimele acel moment de slăbiciune și neraționament matur.
Posturi sunt la acest hotel pentru șapte bărbați și șase femei, dar speculantul trece peste această sumă cu încă trei-patru inși pentru luna de curățenie; și dacă s-a întâmplat să poată răbda toți până la deschidere, apoi atunci știe d-lui să facă vânt la ce e de prisos și să reție tot ce a fost mai bivol și mai răbdător.
Această sumă de oameni trebuie într-o lună să dea gata 100 și ceva de camere numerotate plus două coridoare, balcoane, intrări etc. Acești oameni trebuie să fie și servitori
— Să scuture, să spele, să așeze –, și meseriași – să zidească, să vopsească, să se facă tâmplari, dulgheri, lăcătuși, pa- voazatori, electricieni etc. Meseriași cu adevărat nu calcă niciodată în casa asta.
Mărturisesc că am văzut prin lume multe năzbâtii și diferite sisteme de avari, dar cearceafuri în loc de plafoane și tinichele în loc de dușumele nu cred să fi văzut nici evreul rătăcitor din poveste.
În adevăr, nu cred să se afle în toată clădirea aceasta 10 în.P. De plafon zidit; [pe] restul, pe unde a picat tencuiala, s-au aplicat cearceafuri vechi bătute în cuie, și din cauza restului de moloz căzut cu timpul în cearceaf, nu o dată s-a pomenit pasagerul, șezând tranchil în pat, cu o uruitu- ră, un pârâit, și apoi sculându-se cu cearceaful în cap, neștiind dacă e în Lacu Sărat sau în Messina.
Același lucru cu dușumelele. Fiind putrede și nevoind a face cheltuială, pune oamenii de bat tinichele unde e scân- dura putredă și se scufundă piciorul; și acum, întreaga casă nu are nicio scândură bună, tinichelele se așază unele peste altele.
De la 4 dimineața și până la 8 seara, când nu se mai vede, bietul om e gonit timp de 16 ceasuri, mai rău decât calul de la tramvai. Hrana, spun cu siguranță că de-ar vedea-o Nababul1, cu toată arta sa de a da „pandișpan” țăranilor, s-ar lovi cu palma în frunte și ar lua cea mai mare tinichea pe care tov. Gherea2 a disprețuit-o și ar spânzura-o din toată inima pe pieptul ce e bun de pus în bătaia tunurilor de la Stănești3.
Pe lângă aceasta, mizerabilii nu te lasă să mănânci în tihnă nici ceea ce ți-ai cumpărat din buzunarul tău, și de multe ori, oamenii trebuie să pună mâna pe lucru mestecând ultima îmbucătură!
Și dacă cineva murmură un cuvânt, i se răspunde scurt: „Dacă-ți place; așa-i la mine, lac să fie, că broaște, berechet.”
1 Poreclă dată latifundiarului Gheorghe Grigore Cantacuzino (1837-1913), ex-lider al Partidului Conservator și prim-ministru (n. Red.).
2 Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920), critic literar și sociolog; unul dintre teoreticienii și conducătorii social-democrației române, prezent în publicațiile având această orientare (n. Red.).
3 Sat în județul Ilfov supus represaliilor în timpul răscoalei din 1907 (n. Red.).
Partea cea mai grozavă însă stă în faptul că în acest local, muncitorul nu-și pierde numai timpul și sănătatea, dar și… cinstea.
Cleptomania patroanei acestui infern [i-] a târât pe mulți servitori prin cancelaria comisariatului, căci nu o dată s-a semnalat dispariția a diferite bijuterii lăsate de către pasageri prin diferite cutii pe masă, crezând că se află într-o casă cinstită; apoi, câți țalchelneri1 nu și-au pierdut garanția – și iată în ce mod. Restaurantul hotelului e luat totdeauna în antrepriză, iar patronul, natural, cerea țalchelneru- lui angajat o garanție oarecare, dându-i în primire serviciul complet. Toamna, la facerea inventarului, constatându-se lipsa diferitelor tacâmuri, șervete etc., garanția e pierdută. Lipsa aceasta victima o vede sub ochii săi în fiecare seară, dar nu pricepe de unde vine. El nu știe că argintăria și celelalte obiecte sunt dijmuite de cleptomană când dă peste ele, lăsate pe undeva în grabă de câte un chelner.
Din cauza aceasta, acum niciun țalchelner nu mai vine la acest restaurant, iar când se hotărăște la aceasta, atunci propune stăpânului restaurantului să ia și el parte la pierzanie.
gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati