Avutia si saracia natiunilor

Introducere

Nu s-a aruncat nicio lumină nouă asupra motivului pentru care țările sărace sunt sărace, iar țările bogate sunt bogate. Paul Samuelson, 1976[1]

În iunie 1836, Nathan Rothschild a plecat de la Londra la Frankfurt pentru a participa la nunta fiului său Lionel cu nepoata sa (verișoara lui Lionel, Charlotte) și pentru a discuta cu frații săi despre intrarea copiilor lui Nathan în afacerea familiei. Nathan era probabil cel mai bogat om din lume, cel puțin în active lichide. E inutil să mai spunem că își putea permite absolut orice.

Nathan, la vremea respectivă în vârstă de 59 de ani, avea o stare bună de sănătate, deși era puțin corpolent, plin de energie, neobosit în pasiunea lui pentru muncă și înzestrat un temperament îndărătnic. Cu toate acestea, atunci când a plecat de la Londra, suferea de o inflamație în zona lombară, spre baza coloanei vertebrale. (Un medic german a pus diagnosticul de furuncul, însă este posibil să fi fost un abces[2].) În ciuda tratamentului medical, această inflamație a supurat și a devenit dureroasă. Însă nu a contat: Nathan s-a ridicat din patul de suferință și a participat la nuntă. Dacă ar fi fost ținut la pat, nunta s-ar fi oficiat la hotel. În ciuda durerilor sale, Nathan a continuat să se ocupe de problemele de afaceri, iar soția lui scria după dictare. Între timp, marele doctor Travers a fost convocat de la Londra și, cum nu a reușit să rezolve problema, a fost chemat un chirurg german de seamă, probabil ca să deschidă și să curețe rana. Nimic nu a avut efect; otrava s-a răspândit; iar în data de 28 iulie 1836, Nathan a murit. Se spune că porumbelul călător al lui Rothschild a purtat următorul mesaj înapoi la Londra; Il est mort.

Probabil că Nathan Rothschild a murit în urma unei septicemii cu stafilococ sau streptococ – ceea ce se numea infecție a sângelui. În lipsa unor informații mai amănunțite, este greu de spus dacă l-a ucis furunculul (abcesul) sau infecția secundară, generată de bisturiele chirurgilor. Asta se întâmpla înainte de apariția teoriei microbiene, deci înaintea oricărei noțiuni de importanță a igienei. Pe vremea aceea nu existau substanțe bactericide, cu atât mai puțin antibiotice. Și iată cum omul care își permitea să cumpere orice a murit din pricina unei banale infecții, tratată cu ușurință astăzi de oricine ajunge la un medic sau la un spital, ba chiar la o farmacie.

Medicina a evoluat enorm față de epoca lui Nathan Rothschild. Însă medicina mai bună, mai eficientă – tratamentul bolilor și vindecarea rănilor – este doar un aspect al situației. Speranța crescută de viață din ultimii ani a fost dată, în bună parte, mai curând de câștigurile legate de prevenire și de un trai mai curat decât de o medicină mai bună. Apa curată și înlăturarea promptă a reziduurilor, alături de îmbunătățirea igienei personale, au contat enorm de mult. Foarte multă vreme, principalul ucigaș a fost infecția gastrointestinală, transmisă de pe reziduuri pe mâini, iar apoi pe alimente și în tractul digestiv; iar acest inamic nevăzut, însă mortal, omniprezent, era susținut din când în când de microbi cauzatori de epidemii, precum vibrionul holeric. Cea mai propice cale de transmitere o reprezenta toaleta aflată în afara casei, unde contactul cu reziduuri era favorizat de lipsa hârtiei igienice și a lenjeriei intime lavabile. Cine poartă haine din lână – care nu se spală bine – are mâncărimi și se scărpină. Așa că mâinile erau murdare, iar marea greșeală consta în faptul că oamenii nu se spălau pe mâini înainte de a mânca. Iată de ce grupurile religioase ce recomandau spălatul pe mâini – evreii, musulmanii – prezentau rate mai scăzute ale îmbolnăvirii și mortalității, lucru ce nu era întotdeauna în avantajul lor. Oamenii se lăsau ușor convinși că, dacă mureau mai puțini evrei, asta se întâmpla deoarece otrăviseră fântânile creștinilor.

Soluția a fost găsită nu în schimbarea credințelor sau doctrinelor religioase, ci în inovația industrială. Principalul produs al noii tehnologii pe care o cunoaștem drept Revoluția Industrială a fost bumbacul ieftin, care se mai și spală; și, odată cu el, săpunul fabricat în masă din uleiuri vegetale. Pentru prima oară, omul de rând își putea permite lenjerie intimă, cunoscută odinioară drept olandă de corp, deoarece acesta era materialul lavabil pe care oamenii cu stare îl purtau direct pe piele. Aceștia se puteau spăla cu săpun, ba chiar puteau face baie, deși îmbăierea prea frecventă era văzută drept un semn de murdărie. De ce ar fi nevoiți oamenii curați să se spele atât de des? Mă rog, nu mai contează. Igiena personală s-a schimbat radical, astfel încât, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, oamenii de rând duceau adesea o viață mai curată decât regii și reginele veacului anterior.

Cel de-al treilea element al scăderii ratei îmbolnăvirii și mortalității a fost reprezentat de alimentația mai bună. Aceasta s-a datorat în bună parte creșterii rezervelor de alimente și, mai mult decât atât, transportului mai eficient și mai rapid. Perioadele de foamete, deseori produsul penuriilor locale, au devenit din ce în ce mai rare; alimentația s-a diversificat tot mai mult și s-a îmbogățit în proteine animale. Aceste schimbări s-au tradus, printre altele, în constituții mai înalte și mai puternice. Acesta a fost un proces mult mai lent decât câștigurile ce au ținut de medicină și igienă, care au putut fi instituite de sus în jos, deoarece a depins în bună parte atât de obiceiuri și gusturi, cât și de venituri. În Primul Război Mondial, turcii care au înfruntat corpul expediționar britanic la Gallipoli au fost uimiți de diferența de înălțime dintre trupele hrănite cu fripturi și carne de oaie din Australia și Noua Zeelandă și tinerii piperniciți din orășelele britanice. De asemenea, oricine urmărește populațiile care au emigrat din țări sărace în țări bogate va observa că odraslele acestora sunt mai înalte și mai bine făcute decât părinții lor.

În urma acestor progrese, speranța de viață a crescut simțitor, în vreme ce diferențele dintre țările bogate și cele sărace s-au estompat. Cauza majoră a mortalității în rândul adulților nu mai este infecția, cu precădere infecția gastrointestinală, ci e reprezentată mai curând de bolile degenerative ale vârstei a treia. Cele mai mari câștiguri s-au înregistrat în rândul națiunilor industriale bogate ce oferă asistență medicală tuturor, însă și unele țări mai sărace au obținut rezultate impresionante.

Progresele înregistrate în medicină și igienă ilustrează un fenomen mult mai amplu: câștigurile obținute în urma aplicării cunoașterii și științei în tehnologie. Acestea ne dau motive de speranță în ceea ce privește problemele ce se abat asupra prezentului și a viitorului. Mai mult decât atât, ele ne îndeamnă spre iluzii precum viața veșnică sau chiar tinerețea veșnică.

Totuși, aceste iluzii, atunci când se sprijină pe știință, adică pe realitate, reprezintă visul celor bogați și norocoși. Câștigurile din domeniul cunoașterii nu au fost distribuite în mod uniform, nici măcar în cadrul națiunilor bogate. Trăim într-o lume a inegalității și diversității. În mare, această lume este împărțită în trei tipuri de națiuni: cele care cheltuiesc foarte mulți bani ca să-și mențină greutatea la un nivel scăzut; cele ai căror membri mănâncă pentru a supraviețui; și cele ai căror membri nu știu de unde va proveni următoarea masă. Aceste diferențe sunt însoțite de contraste pronunțate în ceea ce privește rata îmbolnăvirii și speranța de viață. Membrii națiunilor bogate își fac griji legate de bătrânețe, care se tot prelungește. Fac mișcare ca să se mențină în formă, măsoară și combat colesterolul, își omoară timpul cu televizorul, telefonul și jocurile, se consolează cu eufemisme precum „epoca de aur” și le troisième âge. Cuvântul „tânăr” e bun; „bătrân” e peiorativ și problematic. În același timp, locuitorii țărilor sărace se chinuie să supraviețuiască. Ei nu au de ce să-și facă griji în privința colesterolului și a arterelor îngroșate, pe de o parte din pricina alimentației sărace, iar pe de altă parte deoarece mor de tineri. Aceștia se străduiesc să-și asigure bătrânețea, dacă mai ajung până acolo, făcând mulți copii, cărora să le insufle simțul obligației filiale.

Vechea împărțire a lumii în două blocuri de putere, Estul și Vestul, nu mai este valabilă. Acum, provocarea și amenințarea majore le reprezintă discrepanța privind bogăția și sănătatea care îi separă pe bogați de săraci. Aceștia sunt deseori numiți Nord și Sud, deoarece separarea este de ordin geografic; însă o categorisire mai precisă ar fi Vestul și Restul, întrucât separarea este, de asemenea, de ordin istoric. Iată cea mai mare problemă și principalul pericol cu care se confruntă lumea celui de-al treilea mileniu. Următorul motiv de îngrijorare este deteriorarea mediului înconjurător, iar cele două sunt strâns legate între ele – de fapt, sunt unul și același. Sunt unul și același deoarece bogăția nu generează numai consum, ci și reziduuri, nu numai producere, ci și distrugere. Iar tocmai reziduurile și distrugerea, care au sporit enorm odată cu productivitatea și venitul, amenință spațiul în care trăim și în care ne desfășurăm activitățile.

Cât de mare este discrepanța dintre cei bogați și cei săraci și ce se întâmplă cu ea? În mare și pe scurt: diferența de venit pe cap de locuitor dintre cea mai bogată națiune industrială, să zicem Elveția, și cea mai săracă țară neindustrială, Mozambic, este de circa 400 la 1. În urmă cu 250 de ani, această discrepanță dintre cei mai bogați și cei mai săraci era, probabil, de 5 la 1, iar diferența dintre Europa și, să zicem, Asia de Est sau de Sud (China ori India) era de aproximativ 1,5—2 la 1[3].

Se acutizează această discrepanță în zilele noastre? La extreme, categoric da. Anumite țări nu numai că nu câștigă, ci devin din ce în ce mai sărace, în mod relativ și, uneori, absolut. Unele abia dacă mai supraviețuiesc. Altele se redresează. Sarcina noastră (a țărilor bogate), atât în interesul nostru, cât și al lor, este de a le ajuta pe cele sărace să devină mai sănătoase și mai bogate. Dacă nu vom face acest lucru, ele vor încerca să ia ceea ce nu pot produce; și, dacă nu pot câștiga din exportul bunurilor de larg consum, vor exporta oameni. Pe scurt, bogăția este un magnet irezistibil; iar sărăcia are potențialul unui teribil agent de contaminare: nu poate fi izolată, iar pacea și prosperitatea noastră depind, pe termen lung, de bunăstarea altora.

Cum vor face alții acest lucru? Cum putem fi de ajutor? Volumul de față se va strădui să contribuie la o soluție. Accentuez cuvântul „contribuie”. Nimeni nu deține o soluție simplă și toate panaceele propuse se încadrează în aceeași categorie cu milenarismul.

Propun să abordăm aceste probleme din punct de vedere istoric. Asta pentru că sunt istoric prin pregătire și temperament, iar în situațiile dificile de acest gen, este mai bine să faci ceea ce știi și faci cel mai bine. Însă fac asta și întrucât cea mai bună modalitate de a înțelege o problemă este să te întrebi: cum și de ce am ajuns în această situație? Cum au ajuns țările bogate atât de bogate? De ce sunt țările sărace atât de sărace? De ce a preluat Europa („Vestul”) controlul în privința schimbării lumii?

O abordare istorică nu asigură un răspuns. S-au gândit și alții la aceste chestiuni și au oferit diverse explicații. Majoritatea se încadrează în una dintre următoarele două teorii. Unii văd bogăția și dominația occidentale drept triumful binelui asupra răului. Europenii, spun ei, au fost mai inteligenți, mai bine organizați, mai muncitori; ceilalți au fost ignoranți, aroganți, leneși, înapoiați, superstițioși. Ceilalți inversează categoriile: europenii, spun ei, au fost agresivi, nemiloși, lacomi, fără scrupule, ipocriți; victimele lor au fost fericite, nevinovate, slabe – victime pasive și, drept urmare, victimizate până la capăt. Vom vedea că ambele viziuni maniheiste au atât un sâmbure de adevăr, cât și o doză de fantezie ideologică. Lucrurile sunt întotdeauna mai complicate decât ne-ar plăcea nouă să fie.

O a treia teorie ar susține că dihotomia Vestul-Restul este pur și simplu falsă. În curentul amplu al istoriei mondiale, Europa este un participant întârziat, beneficiind în mod gratuit de realizările celor de dinaintea sa. Această afirmație este, în mod evident, incorectă. După cum o arată dovezile istorice, în ultimii o mie de ani, Europa (Vestul) a fost principalul vehicul al dezvoltării și modernității.

Rămâne însă aspectul moral. Unii ar spune că eurocentrismul nu este benefic pentru noi, pentru lumea întreagă, și că ar trebui, prin urmare, evitat. Persoanele respective ar trebui să-l evite. Cât despre mine, eu prefer adevărul în detrimentul curentelor de gândire. Mă simt mai stăpân pe terenul meu.

Capitolul 1.

Inegalitățile naturii

Geografia trece prin vremuri dificile. Ca elev în școala gimnazială, am fost nevoit să descifrez și să trasez hărți, ba chiar să le desenez din memorie. Am învățat lucruri despre locuri, popoare și obiceiuri ciudate, iar asta cu mult înainte ca termenul „multiculturalism” să fi fost inventat. În același timp, la niveluri înalte din locuri îndepărtate, școlile de geografie economică și culturală au înflorit. În Franța, nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să realizeze un studiu de istorie regională fără să fi stabilit mai întâi condițiile materiale de viață și activitate socială[4]. Iar în Statele Unite, Ellsworth Huntington și discipolii săi studiau modalitățile prin care geografia, cu precădere climatul, influența dezvoltarea umană.

Cu toate acestea, în ciuda numeroaselor sale cercetări utile și revelatorii, Huntington a creat geografiei o reputație proastă[5]. A mers prea departe. A fost atât de impresionat de legăturile dintre mediul fizic și activitatea umană, încât a atribuit tot mai multe proprietăți geografiei, începând cu influențe de ordin fizic și, de aici, cultural. În cele din urmă, a ajuns să clasifice civilizațiile în mod ierarhic și să le pună pe cele mai bune – cele pe care le-a definit el ca fiind cele mai bune – pe seama avantajelor climatului. Huntington a predat la Yale University și nu este o coincidență faptul că era de părere că New Haven, Connecticut, avea cel mai tonic climat din lume. Ce om norocos! Restul lumii ocupa locurile următoare, iar teritoriile populațiilor de culoare se situau înspre coada clasamentului sau chiar la urmă de tot.

Totuși, afirmând aceste lucruri, Huntington nu făcea decât să reia tradiția geografiei morale. Filosofii asociau cu ușurință mediul cu temperamentul (de unde și contrastul de lungă durată dintre rece și fierbinte, dintre rațiunea lucidă, pe de o parte, și căutarea ferventă a plăcerii, pe de altă parte), în vreme ce disciplina antropologiei, aflată încă în fașă în secolul al XIX-lea, își propunea să demonstreze efectele geografiei asupra distribuției meritului și a înțelepciunii, mai mari în mod invariabil în grupul din care făcea parte scriitorul[6]. În zilele noastre, situația stă uneori cu totul altfel, iar creatorii afroamericani de mituri îi pun în antiteză pe „oamenii solari”, creativi, cu „oamenii glaciali”, reci, inumani.

E posibil ca acest tip de analiză mulțumită de sine să fi fost acceptabil într-o lume intelectuală căreia îi plăcea să definească performanța și personalitatea în termeni rasiali, însă și-a pierdut din credibilitate și acceptabilitate pe măsură ce oamenii au fost sensibilizați și au devenit ostili față de comparațiile jignitoare pentru anumite grupuri. Și geografia a pierdut odată cu ea. Când Harvard University a desființat pur și simplu Departamentul de Geografie, după al Doilea Război Mondial, nimeni nu a protestat – cu excepția grupului restrâns de persoane concediate[7]. Ulterior, o serie de universități de seamă – Michigan, Northwestern, Chicago, Columbia – i-au urmat exemplul, din nou, fără obiecții demne de luat în seamă.

Aceste repudieri nu au niciun echivalent în istoria educației superioare americane și reflectă, fără îndoială, slăbiciunile intelectuale ale domeniului: absența unei baze teoretice, oportunismul atotcuprinzător (eufemistic vorbind, deschiderea catolică), „ușurința” specială a geografiei umane. Însă în spatele acestor critici se află o nemulțumire în ceea ce privește anumite rezultate. Geografia fusese mânjită cu o pensulă rasistă și nimeni nu voia să se contamineze.

Cu toate acestea, dacă prin termenul „rasism” înțelegem asocierea, indiferent dacă e bine sau rău, a performanței și comportamentului individual cu statutul de membru al unui grup, mai ales al unui grup definit biologic, niciun subiect și nicio disciplină nu pot fi mai puțin rasiste decât geografia. Avem de-a face aici cu o disciplină care, limitându-se la influența mediului, abordează orice, mai puțin caracteristicile generate de grup. Nimeni nu poate fi lăudat sau învinovățit pentru temperatura aerului, pentru volumul de precipitații și momentul în care plouă sau pentru configurația terenului.

Chiar și așa, geografia emană un miros pătrunzător de erezie. De ce? Și alte discipline intelectuale au cultivat aberații și excese, însă niciuna nu a fost atât de depreciată și de compromisă, chiar dacă doar din neglijență. Părerea mea este că geografia e discreditată, dacă nu și discreditabilă, prin natura ei. Dă glas unui adevăr neplăcut, și anume că natura, aidoma vieții, e nedreaptă și părtinitoare în ceea ce privește avantajele pe care le oferă; mai mult decât atât, că lipsa de corectitudine a naturii nu poate fi remediată cu ușurință. Unei civilizații ca a noastră, mânată de dorința de stăpânire, nu îi place să i se pună bețe în roate. Ea dezaprobă cuvintele descurajatoare, de care comparațiile geografice abundă[8].

Pe scurt, geografia aduce vești proaste și toată lumea știe ce pățește un astfel de mesager. Potrivit spuselor unui specialist: „Spre deosebire de celelalte tipuri de istorie… cercetătorul poate fi tras la răspundere pentru rezultatele sale, la fel cum este tras la răspundere meteorologul pentru faptul că nu apare soarele atunci când vrem să mergem la plajă”[9].

Totuși, nu avem nimic de câștigat dacă negăm. Pe o hartă a lumii în funcție de produsul sau venitul pe cap de locuitor, țările bogate se situează în zonele temperate, cu precădere în emisfera nordică; țările sărace, la tropice și sub tropice. După cum spunea John Kenneth Galbraith pe vremea când era economist specializat în agricultură: „[Dacă] cineva delimitează o fâșie lată de circa două mii de kilometri care să înconjoare Pământul la ecuator, nu descoperă înăuntrul ei nicio țară dezvoltată… Peste tot, nivelul de trai este scăzut, iar speranța de viață e redusă”[10]. Iar Paul Streeten, care remarcă în treacăt rezistența instinctivă în fața veștilor proaste:

Poate cel mai izbitor lucru este că majoritatea țărilor subdezvoltate se situează în zonele tropicale și subtropicale, între Tropicul Cancerului și Tropicul Capricornului. Autorii din ultima perioadă au trecut cu prea multă ușurință peste acest fapt și l-au considerat mai curând fortuit. Aceasta scoate la iveală predispoziția optimistă adânc înrădăcinată cu care abordăm problemele ce țin de dezvoltare și reticența de a recunoaște diferențele enorme în ceea ce privește condițiile inițiale cu care se confruntă țările sărace din prezent, în comparație cu faza preindustrială a țărilor mai avansate[11].

Cu siguranță, geografia este doar unul dintre factorii implicați aici. Unii specialiști dau vina pe tehnologie și pe țările bogate care au dezvoltat-o: acestea sunt acuzate de faptul că au inventat metode adaptate climatelor temperate, astfel încât solul tropical potențial fertil rămâne necultivat. Alții acuză puterile coloniale de perturbarea societăților ecuatoriale, care au pierdut astfel controlul asupra mediului lor. Prin urmare, comerțul cu sclavi, prin depopularea unor zone vaste, redevenite astfel pârloage, ar fi încurajat proliferarea muștei țețe și răspândirea tripanozomiazei (boala somnului). Majoritatea autorilor preferă să nu comenteze absolut deloc acest subiect.

Însă nu trebuie să alegem calea cea mai ușoară. Istoricul nu poate să șteargă sau să rescrie trecutul pentru a-l face mai plăcut; iar economistul, cu supoziția sa facilă că fiecare țară este menită să se dezvolte mai devreme sau mai târziu, trebuie să fie pregătit să înfrunte eșecul[12]. Orice s-ar spune despre destinderea actuală a constrângerilor geografice, într-o epocă a medicinei tropicale și a tehnologiei de vârf, ele nu au dispărut, iar înainte au fost cu siguranță mai puternice. Lumea nu a fost niciodată un mediu uniform și totul are un preț.

Începem cu efectele simple, directe ale mediului și continuăm cu legăturile mai complexe, mediate.

Mai întâi, climatul. Lumea dispune de o gamă variată de temperaturi și evoluții ale temperaturii, ce reflectă localizarea, altitudinea și declinația Soarelui. Aceste diferențe afectează în mod direct ritmul activității tuturor speciilor: în iernile reci din nord, unele animale se cuibăresc pur și simplu și hibernează; în deșerturile fierbinți, fără strop de umbră, șopârlele și șerpii caută răcoarea sub pietre sau chiar sub pământ. (Iată de ce fauna atâtor deșerturi e alcătuită mai mult din reptile: reptilele sunt târâtoare.) Omenirea în general evită extremele. Oamenii trec, însă nu rămân; de unde și denumiri precum „Pătrimea goală” din deșertul Arabiei. Numai lăcomia – căutarea aurului sau a petrolului – ori îndatoririle cercetării științifice pot să înfrângă repulsia rațională în fața acestor condiții vitrege și să justifice și costul.

În general, disconfortul provocat de căldură îl depășește pe cel provocat de frig[13]. Cunoaștem cu toții fabula cu soarele și vântul. Facem față frigului îmbrăcându-ne cu haine, construind sau găsind adăpost, făcând focul. Aceste tehnici datează de zeci de mii de ani și explică răspândirea timpurie a oamenilor din Africa spre climate mai reci. Cu căldura, lucrurile stau altfel. Trei sferturi din energia eliberată de mușchii solicitați iau forma căldurii, pe care organismul, la fel ca orice mașinărie sau motor, trebuie să o elibereze sau să o elimine pentru a-și păstra temperatura optimă. Din păcate, omul dispune de puține mecanisme biologice în acest scop. Cel mai important este transpirația, mai ales atunci când este susținută de o evaporare rapidă. Climatele umede, „nădușitoare” reduc efectul de răcire al transpirației – asta dacă nu aveți un slujitor sau un sclav care să vă facă vânt cu un evantai și să accelereze evaporarea. Folosirea evantaiului poate fi de ajutor doar din punct de vedere psihologic, însă adevăratul efect de răcire va fi anulat de căldura produsă de activitatea motorie. Aceasta este o lege a naturii: nimic pentru nimic; sau, în termeni tehnici, legea conservării energiei și masei.

Cea mai ușoară cale de a reduce această problemă a pierderii este să nu generați căldură; altfel spus, stați nemișcat și nu munciți. De unde și adaptările sociale precum siesta, care este menită să-i mențină pe oameni inactivi pe durata caniculei de la amiază, în India britanică, se spunea că doar câinii turbați și englezii ieșeau în soarele amiezii. Băștinașii erau mai deștepți.

Prin intermediul sclaviei, alții fac munca de jos. Nu este o întâmplare faptul că munca sclavilor a fost asociată de-a lungul istoriei cu climatele tropicale și subtropicale[14]. Același lucru este valabil și în ceea ce privește diviziunea muncii în funcție de gen: mai ales în zonele calde, femeile trudesc pe câmp și tind să se ocupe de gospodărie, în vreme ce bărbații se specializează în război și vânătoare – sau, în societatea modernă, în cafea, cărți de joc și vehicule motorizate. Scopul este de a pune munca și chinul pe umerii celor incapabili să spună nu.

Soluția supremă în fața căldurii a fost aerul condiționat. Însă acesta a fost inventat foarte târziu – după al Doilea Război Mondial, deși în Statele Unite era cunoscut dinainte, în cinematografe, în cabinetele doctorilor și dentiștilor și la locurile de muncă ale unor persoane importante, precum angajații Pentagonului. În America, aerul condiționat a făcut posibilă prosperitatea economică a Sudului. Fără el, orașe precum Atlanta, Houston și New Orleans ar fi rămas și acum niște orășele apatice.

Însă răcirea aerului este o tehnologie costisitoare, pe care majoritatea țărilor sărace ale lumii nu și-o permit. Mai mult decât atât, ea redistribuie pur și simplu căldura de la cei norocoși către cei lipsiți de noroc. Necesită și consumă energie, iar atât producerea, cât și folosirea generează căldură (nimic pentru nimic), determinând astfel creșterea temperaturii și a umidității spațiilor nerăcite din jur – după cum știe oricine a trecut pe lângă supapa de evacuare a unui aparat de aer condiționat. Și, desigur, nu a fost disponibilă cea mai bună parte a istoriei. Productivitatea muncii în țările tropicale a fost redusă în consecință[15].

Și cu asta am încheiat cu efectele directe. Căldura, mai ales căldura permanentă, are o consecință și mai nocivă: încurajează proliferarea formelor de viață ostile omului. Insectele se înmulțesc pe măsură ce temperatura crește, iar paraziții dinăuntrul lor ajung la maturitate și se înmulțesc mai rapid. Rezultatul constă în transmiterea mai rapidă a bolilor și în dezvoltarea imunității la contramăsuri. Această rată a reproducerii reprezintă măsura critică a pericolului epidemiei: o rată de 1 înseamnă că boala este stabilă – un caz nou pentru unul vechi. În cazul bolilor infecțioase, precum oreionul sau difteria, rata maximă este aproximativ 8. Pentru malarie, e 90. Bolile transmise de insecte în climatele calde pot deveni extrem de violente[16]. Prin urmare, iarna, în ciuda a ceea ce pot spune poeții despre ea, este aliatul suprem al omenirii: tăcutul ucigaș alb, distrugătorul insectelor și paraziților, care combate molimele.

Țările tropicale, mai puțin la altitudini mari, nu știu ce e aceea gheață; temperatura medie în luna cea mai rece depășește 18°C. Prin urmare, există aici o intensă activitate biologică, o bună parte din aceasta dăunând ființei umane. Africa Subsahariană îi amenință pe toți cei care locuiesc sau care merg acolo. Abia acum aflăm adevărata dimensiune a problemei, după apariția unor națiuni noi, cu armate și controale medicale pentru recruți. De exemplu, acum știm că numeroși oameni găzduiesc mai mulți paraziți; așadar, sunt prea bolnavi ca să muncească, iar starea lor de sănătate se deteriorează treptat.

Unul sau două exemple vor zugrăvi o imagine absolut înspăimântătoare.

Apele calde africane și asiatice, indiferent dacă e vorba despre canale, lacuri sau râuri, adăpostesc un melc ce găzduiește un vierme (genul Schistosoma) care se reproduce eliberând mii de larve minuscule cu coadă (cercări) în apă, pentru a căuta și a pătrunde în corpul unui mamifer-gazdă prin înțepături, zgârieturi sau alte crăpături ale pielii. Odată instalate confortabil într-o venă, larvele se transformă în viermișori și se împerechează. Femelele depun mii de ouă cu cili – pentru a împiedica gazda să le elimine. Acestea se deplasează către ficat sau intestine, distrugând pe parcurs țesuturile. Vă puteți închipui efectul lor asupra organelor: fac ravagii asupra ficatului, provoacă hemoragie intestinală, produc leziuni canceroase, perturbă digestia și excreția. Victima suferă de frisoane și febră, îndură tot felul de dureri, nu poate să muncească și este atât de vulnerabilă în fața altor boli și paraziți, încât deseori e greu de spus ce anume o ucide.

Cunoaștem această afecțiune sub numele febra melcului, gălbează sau, în jargon științific, schistozomiază ori bilharzioză, după numele medicului care a asociat pentru prima oară viermele cu boala, în 1852. Este cu precădere răspândită în Africa tropicală, însă afectează întregul continent, precum și zonele subtropicale din Asia și, într-o formă asociată, America de Sud. Constituie o problemă majoră acolo unde oamenii lucrează în apă – în plantațiile de orez, de exemplu[17].

În ultimele decenii, știința medicală a conceput diverse remedii parțiale, deși puterea distructivă a acestor vermicide face ca tratamentul să fie aproape la fel de rău ca boala însăși. Același lucru este valabil și pentru atacurile chimice asupra melcului-gazdă: substanțele împotriva moluștelor ucid atât peștii, cât și melcii. Câștigurile dintr-un an sunt anulate de pierderile din anul următor: schistozomiaza se află în continuare printre noi. A avut un potențial mortal și mai pronunțat în trecut.

Mai cunoscută este tripanozomiaza – o încrengătură de boli ce include nagana (o boală la animale), boala somnului și, în America de Sud, boala Chagas. Sursa acestor boli este reprezentată de tripanozome, protozoare parazitare numite astfel deoarece au corpul fusiform, ca un sfredel. Trypanosoma brucei este, de asemenea, „o bestie vicleană, cu o capacitate unică de a-și modifica antigenii”[18]. Acum cunoaștem o sută de astfel de protozoare; e posibil să existe însă mii. Sistemul nostru imunitar nu le poate combate, deoarece nu le poate depista. Prin urmare, singura speranță de rezistență este reprezentată de medicamente – încă în fază experimentală – și de atacurile asupra animalului purtător.

În cazul tripanozomiazei africane, animalul purtător este musca țețe, o insectă mică și periculoasă care s-ar usca și ar muri dacă nu ar suge frecvent sânge de mamifer.

Chiar și în zilele noastre, când avem la dispoziție medicamente puternice, din cauza densității acestor insecte, zone întinse din Africa tropicală nu pot fi populate de bovine și îi sunt ostile omului. În trecut, înainte de apariția medicinei și farmacologiei tropicale, întreaga economie era denaturată de această molimă: creșterea și transportul animalelor erau imposibile; numai bunurile de preț și puțin voluminoase puteau fi transportate, și doar de către oameni. E inutil să mai spunem că nu existau prea mulți voluntari pentru această muncă. Soluția a fost găsită în sclavie, propria formă de molimă ce creează dependență, expunând o bună parte a continentului la atacuri interminabile și nesiguranță. Toți acești factori au descurajat comerțul și comunicarea între triburi și au făcut viața urbană, dependentă de alimentele din exterior, aproape imposibilă. Efectul a constat într-o diminuare a raporturilor ce stimulează dezvoltarea culturală și tehnologică[19]. (Tabelul 1.1 conține date privind bolile tropicale și subtropicale.)

Cu siguranță, medicina a făcut progrese enorme în ceea ce privește combaterea acestor boli. Rolul său datează aproape de la începutul prezenței europene: europenii, nepregătiți din punct de vedere fizic pentru condițiile speciale și pericolele climatelor calde, și-au adus cu ei și medici. Firește, la început, doctorii ignoranți, deși bine intenționați, au făcut mai mult rău decât bine; însă au reușit să pună capăt suferinței oamenilor. Abia în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea teoria microbiană a bolii a pus bazele cercetării controlate și ale prevenirii și tratamentului eficiente. Înainte, oamenii se bazau pe un empirism speculativ și pe imaginație. Din fericire, aceste tehnici nu au fost aleatorii. Accentul pe observație și principiul realității – poți să crezi ceea ce vezi atâta vreme cât vezi ceea ce văd și eu – nu au contribuit doar la o mai bună înțelegere.

Să luăm cazul principalului ucigaș din lume: malaria. Înainte de a se descoperi agenții patogeni microbieni, medicii puneau „febrele” pe seama miasmelor care emanau din mlaștini – o cauză greșită, însă deducția indusă de vecinătate nu este lipsită de logică. În mod identic, francezii din Algeria, oripilați de decesele cauzate de boală, au început să asaneze în mod sistematic mlaștinile ca să scape de aerul rău (malaria). Indiferent dacă aceste proiecte au purificat sau nu aerul, ele au îndepărtat cu siguranță țânțarii. Decesele militarilor survenite din cauza malariei au scăzut cu 61% din perioada 1846—1848 până în 1862—1866, în vreme ce rata mortalității a scăzut și mai mult din anii 1830 până în anii 1860[20]. Mai mult decât atât, aceste măsuri au înregistrat efecte secundare benefice. Nu avem cifrele pentru populația civilă, însă și starea sa de sănătate s-a îmbunătățit în mod cert – atât a băștinașilor, cât și a coloniștilor francezi. Orice ați spune despre politicile și măsurile impuse de francezi în Algeria, ele le-au permis milioanelor de algerieni să trăiască mai mult și mai sănătos. (Un musulman algerian ar putea replica: asanarea a extins și teritoriile disponibile coloniștilor europeni.)

Experiența algeriană ilustrează câștigul reprezentat de îmbunătățirea mediului înconjurător: e mai bine să-i împiedici pe oameni să se îmbolnăvească decât să-i vindeci odată ce s-au îmbolnăvit. De-a lungul ultimului secol, medicina în alianță cu igiena publică au contribuit enorm la creșterea speranței de viață – cifrele pentru populațiile tropicale și sărace s-au apropiat de cele pentru climatele mai blânde și mai bogate. Așadar, în 1992, un copilaș născut într-o economie cu venituri scăzute (o populație de peste un miliard de oameni, dacă excludem China și India) se putea aștepta să trăiască până la 56 de ani, în vreme ce un copil născut într-o țară bogată (o populație de 828 de milioane de oameni) se putea aștepta să împlinească și 77 de ani. Această diferență (cu 37,5% mai mult timp), care nu este mică, însă e mai mică decât înainte, va continua să se diminueze pe măsură ce țările sărace se vor îmbogăți, iar creșterea longevității în societățile bogate se va ciocni de un prag biologic și de bolile civilizației[21]. Cele mai hotărâtoare dezvoltări au fost înregistrate în îngrijirea sugarilor (sub 1 an): o scădere a mortalității de la 146 de decese la mia de nașteri în 1965, în țările cele mai sărace (114 în China și India), la 91 în 1992 (79 în India, 31 în China). Cu toate acestea, discrepanța față de țările bogate persistă: mortalitatea lor scăzută în rândul sugarilor s-a diminuat și mai rapid, de la 25 la 7, în aceeași perioadă[22]. Mai jos de atât nu mai poate scădea.

Toate acestea nu justifică mulțumirea de sine. Medicina modernă poate să salveze nou-născuți și să prelungească durata de viață a oamenilor, însă asta nu înseamnă neapărat că ei sunt sănătoși. Într-adevăr, mortalitatea și morbiditatea sunt, statistic vorbind, contradictorii. Persoanele decedate nu sunt luate în considerare ca fiind bolnave, după cum sugera cercetătorul angajat de industria americană a tutunului atunci când susținea, cu o față ce nu trăda pic de emoție, că estimările privind costurile medicale ridicate ale fumatului ar trebui reduse, dată fiind speranța de viață mai mică a fumătorilor. Așadar, inversând lucrurile, pentru tropice: antibioticele, injecțiile și vaccinurile salvează oameni, însă, adesea, aceștia trăiesc nesănătos. Simplul fapt că există o specializare cunoscută sub numele medicină tropicală dezvăluie natura problemei. Oricât de mult a realizat acest domeniu, nota de plată, atât pentru cercetătorii științifici, cât și pentru victimele indigene și feluriții imperialiști, a fost usturătoare[23].

În același timp, prevenția este costisitoare, iar tratamentul presupune adesea administrarea prelungită a unor medicamente, pe care instituțiile locale nu le pot oferi și pe care pacienții le administrează cu dificultate. Din 1990, majoritatea pacienților cu boli tropicale locuiesc în țări cu venituri anuale medii mai mici de 400 de dolari. Guvernele lor cheltuie mai puțin de patru dolari pe cap de locuitor pentru îngrijirea medicală. Așadar, nu e surprinzător faptul că firmele de produse farmaceutice, care afirmă că e nevoie de aproximativ 100 de milioane de dolari pentru a produce un medicament sau un vaccin și a-l lansa pe piață, ezită să servească un astfel de client[24]. Până și în țările bogate, costul medicamentelor poate depăși resursele pacienților și acoperirea asigurării medicale. Ultimele tratamente pentru SIDA, de exemplu, costă între 10.000 și 15.000 de dolari pe an, pe toată durata vieții – o avere de neimaginat pentru victimele din Lumea a Treia[25].

În sfârșit, obiceiurile și instituțiile pot să favorizeze boala și să zădărnicească soluțiile medicale. Bolile sunt modelate, aproape invariabil, de tiparele comportamentului uman, iar remediile presupun nu numai medicamentație, ci și schimbări de comportament. Aici e problema: e mai ușor să-ți faci o injecție decât să-ți schimbi stilul de viață. Să luăm cazul bolii SIDA în Africa. Spre deosebire de alte locuri, boala afectează în mod egal femeile și bărbații, fiind transmisă în mod covârșitor în urma contactelor heterosexuale. Epidemiologii încă mai caută răspunsuri, însă printre factorii sugerați se numără următorii: promiscuitatea răspândită și probabilă a bărbaților; recursul la sexul anal ca metodă de contracepție; și rana persistentă a circumciziei la femei (clitoridomie), menită să inhibe plăcerea și apetitul sexual. Niciunul dintre acești factori nu este de ordin medical, așa că medicii nu pot să facă altceva decât să aline suferința victimelor și să amâne declanșarea propriu-zisă a bolii. Având în vedere sărăcia acestor societăți, asta nu înseamnă mult.

Pe lângă constrângerile de ordin material, medicina modernă este nevoită să înfrunte și obstacolele ideologice și religioase – pretutindeni, însă cu precădere în societățile sărace, înapoiate din punct de vedere tehnic. E posibil ca oamenii să prefere leacurile tradiționale și invocațiile magice în detrimentul remediilor străine, păgâne. Un occidental orientat către știință va respinge superstiția și ignoranța. Cu toate acestea, e posibil ca aceste practici să ofere o alinare psihosomatică, iar licorile băștinașilor, chiar dacă nu sunt pure din punct de vedere chimic sau concentrate, funcționează uneori. Iată de ce oamenii de știință moderni și companiile farmaceutice cheltuie bani explorând virtuțile exoticelor materia medica.[26]

Tiparul succesului empiric ocazional, în combinație cu resentimentele anticoloniale și atașamentul sentimental față de cultura indigenă (ca să nu mai vorbim de interesul legitim al practicanților medicinei tradiționale), a generat anumite critici politice și antropologice la adresa medicinei tropicale (moderne) și apărarea, deși rezervată, în mândria și aroganța sa și în disprețul față de terapiile indigene, a făcut mai puțin decât ar fi putut face; în plus, că frontierele trasate de Europa și agricultura comercială în stil european au șters barierele tradiționale din calea agenților purtători de boală (insecte, paraziți etc.). Până și măsurile „pe deplin raționale” de sănătate publică i-ar putea jigni pe indigenii susceptibili, în vreme ce testele medicale și măsurile de prevenție ar putea fi văzute drept condescendente și exploatatoare[27].

Apa reprezintă o altă problemă. În zonele tropicale plouă în medie suficient, însă momentele sunt adesea neregulate și imprevizibile, iar ploile sunt deosebit de violente. Stropii de ploaie sunt mari, iar ploaia se abate torențial. Mediile nu mai înseamnă nimic atunci când se trece dintr-o extremă în cealaltă, de la un an ori un anotimp la altul sau de la o zi la alta[28]. În nordul Nigeriei, 90% dintre ploi se abat sub formă de furtuni de peste 25 mm pe oră; asta echivalează cu jumătate din media ploilor lunare din Kew Gardens, lângă Londra. Java are ploi mai puternice: un sfert dintre ploile anuale se abat cu 60 mm pe oră.

În asemenea climate, cultivarea plantelor nu face față ușor concurenței cu jungla și pădurea tropicală: aceste comori ale biodiversității favorizează toate speciile, mai puțin omul și gama sa limitată de culturi. Rezultatul constă într-un tip de război pierdut atât de natură, cât și de om. Încercările de a tăia plante și copaci prețioși iau forma unor vânători necruțătoare și costisitoare. Iar exuberanța junglei nu oferă niciun indiciu clar despre ce s-ar putea întâmpla dacă ar fi cultivată. Dacă se defrișează și se plantează, soarele arde și nu mai este pic de umbră; ploile puternice atacă pământul – iar căderea lor nu este amortizată de frunze sau ramuri –, extrag nutrienții din sol și creează un nou tip de reziduuri. Dacă solul este argilos, alcătuit în bună parte din oxizi de fier și aluminiu, soarele și ploaia coc pământul, transformându-l într-un strat dur ca o armură. După doi-trei ani de culturi, terenul rămâne forțat necultivat pe termen nedeterminat. Terenul proaspăt defrișat este abandonat rapid, iar în scurt timp plantele agățătoare sufocă locuințele și templele impunătoare. Din nou, orașele nu pot prospera, deoarece au nevoie de surplusurile de alimente din zonele învecinate. Astăzi, urbanizarea Africii, deseori haotică, se sprijină masiv pe importurile de alimente din afara granițelor.

La celălalt pol, zonele aride se transformă în deșerturi, iar nisipurile acestora devin un invadator implacabil, înăbușind teritoriile odinioară fertile de la periferie. În jurul anului 1970, deșertul Sahara înainta în Sahel cu 5,5 metri pe oră – în termeni geologici, cu un gallop[29]. Astfel de extinderi ale deșerturilor reprezintă o problemă în toate climatele semiaride: în regiunea Great Plains din Statele Unite (amintiți-vă grupul de okies din Fructele mâniei de Steinbeck), în deșertul Negev din Israel și în zonele aflate la est de Iordan, în vestul Siberiei. Dacă plouă mai puțin, culturile mor, iar stratul superior al solului se distruge. Totuși, la latitudini temperate, culturile își revin atunci. când plouă din nou; deșerturile tropicale și subtropicale sunt mai puțin iertătoare.

Una dintre soluțiile umidității neregulate o reprezintă acumularea și irigarea; însă acestora li se opun, în aceste regiuni, ritmuri incredibil de mari ale evaporării. În regiunea Agra din India, de exemplu, ploaia depășește nevoile curente ale agriculturii numai două luni pe an, iar excesul acumulat în sol în aceste luni umede se evaporă în doar trei săptămâni.

Prin urmare, nu este o întâmplare faptul că așezările și civilizația au urmat cursurile de sol fertil: este cazul fluviilor Nil, Ind, Tigru și Eufrat. Aceste centre ale civilizației antice au fost, înainte de toate, centre de hrană – deși Biblia ne amintește că până și egiptenii își făceau griji în privința foametei. Nu toate fluviile sunt la fel de generoase. Fluviul Volta străbate 100.000 de kilometri pătrați în Africa de Vest – jumătate din teritoriul Marii Britanii –, însă, când nivelul său este scăzut, are la gura de vărsare un flux mediu de numai 28 de metri cubi pe secundă, spre deosebire de 3.500—9.800, cât are la apogeu. Seceta în bazinul Voltei se manifestă în perioada cea mai caniculară a anului, când bat vânturile cele mai puternice, iar pierderea apei prin evaporare este descurajator de accentuată[30].

Iar apoi mai sunt catastrofele – așa-zisele inundații, furtuni și secete care au loc o dată la o sută de ani și care se petrec de fapt o dată sau de două ori pe deceniu. În perioada 1961—1970, 22 de țări din „zone climatice ostile” (zonele predispuse la inundații sau la secete, deșerturile) au suferit pagube de aproximativ zece miliarde de dolari din cauza cicloanelor, taifunurilor, secetelor și altor dezastre asemănătoare – aproape la fel de mult cât împrumutaseră de la Banca Mondială, rămânând cu mai nimic pentru dezvoltare. Ciclonul din 1970 din Bangladesh, care este o câmpie situată la nivelul mării, ușor inundabilă, a ucis aproximativ jumătate de milion de oameni și a alungat de două ori mai multe persoane din casele lor. În India, care s-a străduit să realizeze o creștere anuală de 2—3% în ceea ce privește culturile, un anotimp neprielnic poate diminua producția cu peste 15%[31]. Impactul unor astfel de excepții deloc excepționale poate fi extrem de costisitor chiar și pentru societățile bogate, mărturie stând pierderile cauzate de uraganul Andrew din 1992 și de marile inundații din 1993 și 1997 din partea central-vestică a Statelor Unite. Pentru populațiile sărace care trăiesc la limita subzistenței, efectele sunt devastatoare. Știm câte ceva despre acestea dacă sunt prezente camere de luat vederi ale unor echipe de televiziune; în caz contrar, cine aude sau vede milioanele de oameni care se îneacă sau care mor de foame? Și, dacă aceștia nu sunt auziți și văzuți, cui îi pasă?

Prin urmare, viața în climatele sărace este precară, tristă, sălbatică. Greșelile omului, oricât de bine intenționate, agravează cruzimile naturii. Nici măcar ideile bune nu scapă nepedepsite. Nu e de mirare că aceste regiuni rămân sărace, că multe dintre ele au devenit și mai sărace, că numeroase proiecte de dezvoltare mult trâmbițate au eșuat teribil (auzim despre ele mai curând înainte decât după aceea), că progresele medicale se sfârșesc în noi boli și cedează în fața contraatacurilor vechilor boli.

În special Africa s-a luptat din greu cu aceste handicapuri și, cu toate că s-au înregistrat numeroase progrese, după cum o arată datele privind rata mortalității și speranța de viață, morbiditatea rămâne ridicată, hrana este inadecvată, foametea e urmată de foamete, iar productivitatea se menține scăzută. Capabilă odinioară să-și hrănească populația, acum nu mai e în stare de acest lucru. Sprijinul extern constă în primul rând din alimente. Oamenii de acolo lucrează la o frântură din potențialul lor. Guvernul nu poate face față. În lumina acestor aspre poveri naturale, este uimitor că africanii s-au descurcat atât de bine până acum.

Cu toate acestea, ar fi o greșeală să identificăm geografia cu soarta. Semnificația ei poate fi redusă sau ocolită, însă, în mod invariabil, cu un preț. Știința și tehnologia sunt elementele-cheie: cu cât știm mai multe, cu atât putem face mai multe pentru a preveni bolile și a oferi condiții mai bune de trai și de muncă. Cu siguranță putem face mai multe astăzi decât ieri, iar pronosticul zonelor tropicale este mai bun decât înainte. În același timp, progresul acestor regiuni necesită conștientizare și atenție. Trebuie să renunțăm la ochelarii de cal. Definirea sau ignorarea problemei nu o va face să dispară și nu ne va ajuta să o rezolvăm.

„Întotdeauna m-am simțit revigorat și stimulat de climatul temperat”

Experiențele personale pot fi amăgitoare, chiar și numai din pricina diversității indivizilor. Disconfortul unei persoane este plăcerea altuia. Cu toate acestea, legea epuizării cauzate de căldură ni se aplică tuturor și puțini oameni reușesc să muncească la capacitate maximă în condiții de căldură și umiditate. Iată ce spune un diplomat din Bangladesh ce-și amintește experiența de care a avut parte împreună cu compatrioții săi atunci când au vizitat țări cu climate temperate:

În țări precum India, Pakistan, Indonezia, Nigeria și Ghana m-am simțit întotdeauna copleșit chiar și de cel mai mic efort fizic sau mental, în vreme ce în Marea Britanic, Franța, Germania sau Statele Unite întotdeauna m-am simțit revigorat și stimulat de climatul temperat, nu numai pe durata șederilor prelungite, ci și în cursul vizitelor scurte. Și știu că toate popoarele tropicale care vizitează țări temperate au avut parte de o experiență asemănătoare. De asemenea, am văzut sute de oameni din zona temperată moleșiți și extenuați la tropice ori de câte ori nu se aflau într-o cameră cu aer condiționat.

În India și în alte țări tropicale, am observat că fermierii, muncitorii industriali și, de fapt, toate tipurile de lucrători manuali și funcționari lucrau într-un ritm lent, cu pauze lungi și dese. Însă în zona temperată am remarcat aceleași categorii de oameni lucrând într-un ritm alert, cu vitalitate și energie și cu foarte puține pauze. Am aflat din proprie experiență, dar și din experiența altor popoare din țări tropicale din zona temperată că această diferență colosală în ceea ce privește energia și eficiența muncii nu se poate datora în totalitate sau chiar în primul rând nivelurilor diferite de nutriție[32].