Cea mai frumoasa

Istoria, ca poveste

În toamna anului 2012 am primit din partea Televiziunii Române propunerea de a face un film-documentar istoric dedicat zilei de 1 Decembrie. Doar o singură dată (în urmă cu mai bine de un deceniu) mai scrisesem un scenariu pentru un documentar de televiziune (pentru un foarte cunoscut post privat din București), dar acela, până la urmă, nici nu trecuse, în faza de montaj, dincolo de un episod-pilot – nu din vina mea (eu scrisesem cele 11 episoade care mi se ceruseră), ci în urma unei decizii manageriale a postului.

Am scris, așadar, în 2012, pentru TVR, o poveste (de 50 de minute) axată pe zece priorități pe care statul român (spuneam eu) le-a avut de la Primul Război Mondial (1916) și până la aderarea la Uniunea Europeană (2007). Sub titlul Un secol pentru România, filmul a fost gata la sfârșitul lui noiembrie 2012. A fost difuzat de Ziua Națională, pe trei dintre posturile televiziunii de stat – TVR 1, TVR 2 și TVR Internațional, iar audiența a fost peste așteptări. Vreme de câteva luni, filmul a fost oferit apoi liber, spre vizionare, pe o platformă online a TVR. Ulterior, documentarul a apărut și în format DVD – și a avut o primire îmbucurătoare pentru profesorul de Istorie care sunt. Nu voi uita sala mare de la parterul unui mall foarte nou și modern din Iași unde, în ianuarie 2013, peste 300 de oameni au venit la lansarea producției. Cele 40 de exemplare din acel DVD, distribuite printr-o librărie bine cunoscută în țară, s-au epuizat în câteva minute. O lansare similară avea loc peste o lună la Cluj-Napoca – tot într-un mall, unde de regulă oamenii vin cu alte curiozități decât Istoria.

În lunile următoare, printr-un parteneriat între TVR și Institutul Cultural Român, am fost cu acest documentar la Paris, la Berlin și chiar – în octombrie 2013 – la Reykjavik, în Islanda, Nu voi comenta aici ecourile străine – o voi face, sper, altădată. Mă voi rezuma la a spune că, printre români, există un real apetit pentru istoria lor. Ceea ce mi se pare – mă veți înțelege – dătător de speranță.

La începutul verii 2013, proiectul Un secol pentru România a mers mai departe, printr-o continuare și o dezvoltare a sa. Tot împreună cu TVR, am trecut la realizarea unui serial de 101 episoade (!) din istoria noastră: despre oameni, fapte și întâmplări care ne-au marcat trecutul în ultimul secol și jumătate, de la domnia Regelui Carol I și până la anii lui Nicolae Ceaușescu. Vorbind familiei și prietenilor mei despre aceste 101 episoade, cu toții m-au privit neîncrezători. Dar fiecare astfel de episod spune o poveste în numai 5 minute de film. Așadar, proiectul ca atare ajungea undeva la peste 500 de minute de imagini… istorice – ceea ce înseamnă, cu totul, ceva peste opt ore de film. Numai că opt ore de film au însemnat zeci și sute de ore de filmare (nu exagerez!). O bună parte din vara și toamna anului 2013 am ocupat-o în acest fel. Dar nu mi-a displăcut deloc. La începutul lunii octombrie 2013, primele episoade ale serialului au început să fie difuzate de TVR Internațional și TVR 2. După câteva zile, exigenta producătoare Irina Ifrimache m-a sunat să-mi spună că numărul accesărilor de pe platforma online TVR Plus – care a dus serialul pe tărâmul internetului – este cu totul și cu totul îmbucurător. Încă o dată, profesorul de Istorie care sunt a fost încântat de veste.

Paginile ce urmează reprezintă, adaptate, scenariile propuse pentru aceste scurte episoade TV Sunt povești reale, despre o lume reală – dar și despre fantasmele românilor dintr-o epocă sau alta. De la povestea coroanei regale a lui Carol I și până la vânătorile lui Nicolae Ceaușescu, de la războaiele pe care le-am câștigat și până la tratatele care ne-au modificat frontierele, trecutul nostru este fragmentat la tot pasul de astfel de povești. Spun povești nu pentru că idealizarea trecutului ar fi obligatorie – ci pentru că Istoria, de fapt, aceasta este: o poveste, cât mai apropiată posibil de realitatea de altădată. Un istoric este un cercetător al trecutului, desigur – dar, înainte de toate, el este un om a cărui misiune este să spună o poveste despre cei ce-au fost și cele ce s-au întâmplat.

După 20 de ani de profesorat la o catedră a Facultății de Istorie din Universitatea bucureșteană[1], am ajuns la concluzia că cel mai mare inamic pentru Istoria noastră nu-l reprezintă minciuna și nici manipularea pe care unele regimuri (din interior sau din exterior) le-au practicat În timp, acestea pot fi corectate.

În schimb, amenințarea cea mai mare este indiferența. Ea conduce nu numai la neștiință, ci și la anestezierea dorinței de a ști. Astăzi, pentru un om curios, sursele istorice sunt relativ la îndemână. Arhivele și bibliotecile sunt deschise, cu restricții minime. În plus, vastele orizonturi ale internetului par a oferi răspuns la orice întrebare. Totuși, cultura internetului are avantaje, dar și capcane foarte multe. Drept care îmi propun, în paginile care urmează, să înlătur câteva clișee care s-au înserat în discursul public despre istoria noastră. Sau să ofer o explicație ferită de teorii ale conspirației și accente senzaționaliste – în condițiile în care și unele și altele au contaminat uneori discursul despre trecutul nostru.

Cum anume a ajuns Gheorghe Gheorghiu-Dei în fruntea comuniștilor români? Cât de playboy a fost Regele Carol al II-lea? Cum anume a ajuns o tânără pe nume Cătălina Toderiu să intre în galeria eroilor naționali sub numele de Ecaterina Teodoroiu? De ce au venit în România președinții Charles de Gaulle sau Richard Nixon? De ce Regina Angliei l-a plimbat în caleașca regală pe Nicolae Ceaușescu? Sau de ce s-a dus acesta din urmă într-o vizită în Iran, în chiar ultimele sale zile de viață? Acestea și alte câteva zeci de întrebări își regăsesc un răspuns – cât mai apropiat de adevăr, sper – în paginile ce se deschid aici.

Este ușor de imaginat că toate spațiile locuite de români au propriile povești adevărate istorice – toate frumoase și instructive pentru cel curios să le afle. Din motive care țin de secretele logistice ale unui serial TV precum acesta, nici deplasările mele pentru filmări – și, implicit, nici poveștile scrise pentru acest proiect – nu au putut acoperi toată harta țării. Poate într-o altă ediție a acestei cărți voi putea însera povestea statuii lui Ștefan cel Mare din Chișinău (da, este o poveste fascinantă!) sau povestea Catedralei din Timișoara (care merge de la Regele Mihai și până la revoluția anticomunistă din 1989!). Iașiul și Clujul, Craiova sau Alba Iulia au propriile episoade de trecut – după cum au Cernăuțiul sau Baia Mare, Constanța, Curtea de Argeș, Aradul sau Târgoviștea. Toate fostele sau prezentele localități de pe harta României mustesc de povești; cel dispus să le strângă și să le spună mai departe are de unde alege.

Capitolele ce urmează în acest volum strâng 91 dintre aceste capsule de trecut. Cum se va vedea, stilul în care au fost scrise este mai apropiat de necesitățile expunerii orale pe care o presupune un documentar TV. Destinatarul poveștilor nu este decât într-o accepție foarte largă profesionistul în Istorie. Dat fiind că singura calitate pe care autorul sus semnat și-o revendică este curiozitatea, cel la care m-am gândit în timp ce scriam sau filmam aceste episoade este mai ales omul curios din România, indiferent de pregătirea, vârsta sau profesia lui. Istoria, în fond, este o disciplină foarte democratică. Nu numai că oricine poate deschide o carte de istorie, dar (aproape) oricine are dreptul la o opinie despre trecutul țării sale – de preferat, după ce mai și citește câte ceva. În fond, cu toții năzuim spre Adevăr și nimeni, în Istorie, nu are monopol asupra lui.

Aceste pagini, în această formă, nu ar fi fost povestite (și nici scrise) dacă nu m-aș fi simțit încurajat de oameni cărora trebuie să le arăt aici gratitudinea mea. Beatrice Comănescu – directoarea TVR Internațional – a sprijinit și a tutelat de la bun început acest proiect, cu o eleganță și cu o fermitate admirabile (și cu un parfum de junglă al cărui nume îl știu, dar nu-l pot reda aici); la fel și președintele TVR, Claudiu Săftoiu, care, într-o perioadă deloc simplă din viața instituției, a avut totuși timp pentru discuții aplicate despre promovarea Istoriei naționale – ceea ce mi se pare (ca unul care am cunoscut destul de mulți directori de instituții din această țară) cu totul meritoriu. Irina Ifrimache, Ștefania Țene, Dan Ionescu și Gabriel Rusu au fost producătorii foarte îngăduitori cu mine ai variantei filmate, tot ei strângând o echipă de profesioniști ai imaginii, luminii sau sunetului a căror colaborare m-a onorat (pentru cameramanii Florin Ioniță & Viorel Popescu: fiecare zi de filmare a fost o plăcere, stimabililor!) Realizatoarea TV Irina Negraru ne-a fost mereu aproape, cu cele mai calme abordări de care crizele inerente din lumea televiziunii aveau nevoie.

Cum vă puteți imagina, toate aceste povești au fost spuse, mai întâi, chiar echipei cu care am filmat fiecare episod în parte – în București sau la Brașov, la Constanța, la Sinaia, la Ploiești și în alte câteva peisaje urbane sau rurale. Ar merita o poveste aparte toată gama de întâmplări de la filmările noastre – de la marginile de sat în care am ajuns și până la casa lui Nicolae Iorga de la Sinaia sau la Piața Obor din București. Mă simt dator să spun că acest serial TV a avut o parte care cu siguranță nu se va vedea niciodată: în cea mai mare parte, ea este alcătuită din femeile și bărbații amabili pe care i-am întâlnit de-a lungul filmului nostru. Directori de muzee sau administratori de piețe, comandanți ai unor unități militare sau angajați ai primăriilor, toți acești oameni au fost mai mult decât amabili atunci când au aflat că este vorba despre o suită de povești din Istoria Românilor. Interesul pe care astfel de concetățeni l-au arătat față de aceste narațiuni m-a făcut să merg mai departe – și mi-a dat mereu sentimentul că Istoria noastră rămâne o poveste ce merită spusă.

Mai presus de orice dubiu, directorii Irén & Grigore Arsene de la Curtea Veche Publishing m-au încurajat (cu aceeași prietenie dintotdeauna) să pregătesc varianta pentru tipar a acestor povești; lor și echipei lor, de asemenea, mulțumirile mele. Puțini dintre cei ce citesc o carte știu ce greu e să produci, ca atare, una.

Este de la sine înțeles că responsabilitatea pentru toate erorile din paginile ce urmează cade doar în sarcina autorului. Indiferent dacă sunt multe sau puține aceste erori, fiți convinși că au fost neintenționate. În măsura în care le veți găsi, vă invit să-i dați un semn autorului – pentru ca povestea generică despre Istoria Românilor să fie din ce în ce mai adevărată.

Ce-ar mai fi de spus? Oare Istoria ne învață câte ceva, peste decenii și veacuri? — iată una dintre întrebările fundamentale ale breslei din care fac parte. Nu dau aici un răspuns. Cred doar că unii învață ceva, oarece, din Istorie, iar alții nu. Nu am curajul de-a spune că inițierea în Istorie ar fi o rețetă pentru succes sau pentru fericire. Am încercat să găsesc fiecărei povești de aici câte o morală, dar nu pentru a fixa vreun adevăr axiomatic – ci pentru că, în lumea oamenilor, orice poveste (adevărată sau nu) poate oferi o lecție. Orice creație a omului are lecția sau lecțiile sale. Dacă le învățăm (sau nu) – aceasta este o cu totul altă poveste. Unele povești au câteva detalii care se repetă de la o pagină la alta – și trebuie să spun că am făcut-o intenționat, astfel încât aceste povești să poată fi citite disparat, atunci când lectorul va avea timpul și dispoziția de a deschide cartea la un capitol sau altul.

Acestea fiind spuse, probabil că singura concluzie a acestor pagini este și cea mai simplă: Istoria e, mai presus de toate, o poveste apropiată de adevăr despre ceea ce a fost.

Iar pentru unii dintre noi, tocmai acest lucru o face cea mai frumoasă poveste dintre toate câte există.

Regele Carol I și oltenii
(mai 1866)

Există, în trecutul nostru, unele evenimente care, deși sunt cu totul reale, par a fi decupate dintr-o comedie cinematografică. Este și cazul poveștii noastre din deschiderea acestui volum, care trimite la una dintre paginile puțin cunoscute ale istoriei. Pur și simplu, imaginați-vă că în primăvara anului 1866 țăranii olteni din sudul județului Dolj au amenințat că-l vor detrona pe nou-venitul domnitor de la București! Nu este nicio glumă – drept care acest fragment de istorie s-ar putea intitula Regele Carol I și oltenii.

Cei mai mulți dintre români, atunci când aud de numele comunei doljene Dăbuleni, se gândesc automat la cei mai buni pepeni verzi – sau lubenițe, cum li se spune în partea locului. Dar puțini știu că toată acea zonă din sudul României, de la Calafat și până la Dăbuleni, a fost în anul 1866 centrul unei mișcări de protest care a stârnit panică până la București. Iată cum s-au desfășurat lucrurile.

La începutul lunii mai a anului 1866, toată floarea politică și administrativă a țării pregătea cu emoție venirea în țară a domnitorului Carol I – cel care în data de 10 mai a acelui an urma să fie primit triumfal în București. Dar, când oricine s-ar fi așteptat mai puțin, într-un colț al României câțiva țărani olteni au decis să se opună noului regim și să-l răzbune pe domnitorul detronat Alexandru Ioan Cuza! De fapt, acești olteni nu erau chiar țărani obișnuiți. Ei erau așa-numiții țărani-grăniceri de pe linia Dunării, aleși dintre fiii satelor din jurul Calafatului. Pe data de 4 mai 1866, ei au primit ordinul să se încoloneze și să plece spre Craiova, urmând ca de acolo să fie trimiși la București, pentru a asista la ceremonia de primire a noului domn Carol. Dar, cum acești fii de țărani nu aveau prea multă carte și cum nimeni nu se străduise să le explice misterele politicii, printre acești olteni au început să apară zvonuri ciudate. În primul rând, ei nu înțelegeau de ce fusese dat jos un domnitor român pentru a veni un alt domnitor tocmai din Germania. Apoi, ei au început să se teamă că reformele lui Cuza, care tocmai le dăduse niște loturi de pământ, vor fi anulate, iar noul domn neamț le va lua pământurile înapoi. În fine, în al treilea rând, grănicerii și-au adus aminte că guvernul nici măcar nu era foarte punctual cu solda pe care trebuia să le-o plătească: din primele patru luni ale anului 1866, ei primiseră banii doar pe o lună.

Și astfel, în ziua de 7 mai, în Calafat și în satele învecinate – Maglavit, Pisc, Poiana Mare, Cetate și alte câteva – grănicerii au pornit o adevărată revoltă. Ei au cutezat să-și alunge ofițerii și au refuzat să asculte ordinele primite. În plus, strigau că ciocoii l-au dat jos pe Cuza și chiar amenințau că vor merge spre București pentru a da jos pe domnul neamț și guvernul său.

Imediat, prefectura și primăria de la Craiova s-au alarmat, iar vestea a ajuns și la vârful Ministerului de Interne. Pe 10 mai 1866, domnitorul Carol I a intrat în București, dar Istoria va reține că oltenii-grăniceri de pe malul Dunării au refuzat să vină să-l întâmpine.

Abia după lungi săptămâni și după lungi tratative și amenințări, grănicerii au fost potoliți și li s-au dat asigurări că nimeni de la București – și cu atât mai puțin noul domnitor – nu are de gând să le ia pământurile. Printre ultimii rebeli liniștiți s-au numărat cei din satul Dăbuleni.

Peste alți 10 ani, mulți dintre acei țărani olteni aveau să lupte ca niște eroi pe fronturile războiului de independență din 1877, chiar sub steagul purtat de cel pe care ei îl priviseră cu suspiciune în mai 1866 – adică gloriosul viitor rege al României Carol I.

Morala poveștii de față pleacă de la un detaliu real: ani la rând după acea revoltă din 1866, ori de câte ori o nouă lege anunța probleme, Regele Carol I îi întreba pe sfetnicii săi: dar, oare, dăbulenii ce zic? De unde rezultă că mulțimile se pot înșela uneori în istorie, dar, cu toate acestea, un conducător înțelept este dator să fie atent la talpa țării.

Povestea și poveștile Castelului Peleș
(1873–1883)

În geografia sentimentală a oricărui popor există anumite clădiri reprezentative, care oglindesc istoria locurilor și care vorbesc despre oameni și fapte din trecut. În cazul României, un astfel de loc se află chiar în centrul țării, pe o vale a munților Carpați, la 120 de kilometri de București. Vă propun, așadar, să vorbim acum despre povestea și poveștile Castelului regal Peleș.

Istoria Castelului Peleș începe în vara anului 1866, când nou-venitul domnitor Carol I vizitează pentru prima dată micul sat de munte care avea să devină orașul Sinaia. Încântat de frumusețea locurilor, el a decis să ridice în aceste locuri o reședință de vară pentru familia sa. În acest scop, a vândut o moșie din Germania și, din banii proprii, a cumpărat la Sinaia, în anul 1872, o suprafață mlăștinoasă de teren de 1000 de pogoane. În anul următor, 1873, au început lucrările de asanare și de stabilizare a terenului.

Construcția Castelului Peleș a durat 10 ani, din 1873 și până în 1883. De fapt, Peleșul avea să devină un întreg complex, ce urma să cuprindă în final mai multe clădiri – precum castelele Pelișor și Foișor, Corpul de gardă, Uzina electrică, Economatul sau Grajdurile regale. Planurile inițiale au fost schițate de arhitecții Schultz, Benesch și Liman – dar, în cursul anilor, câteva zeci de ingineri, arhitecți și artiști, români sau străini, au lucrat pentru lărgirea complexului. De reținut că în anul inaugurării sale, în 1883, Castelul Peleș era foarte aproape de granița cu Austro-Ungaria, care începea dincolo de Predeal. Dar, după unirea Transilvaniei din 1918, Castelul regal de la Peleș a devenit a doua capitală a țării, aflată chiar în mijlocul României Mari.

Elegant și cochet, complexul din jurul Castelului Peleș a fost decorul unor episoade importante din istoria țării. Aici, la Peleș, au avut loc mai multe consilii de coroană, care au luat decizii capitale pentru politica externă a țării. La Peleș a încetat din viață, în toamna lui 1914, Regele Carol I, iar în apropiere, la Pelișor, Regina Maria și-a trăit ultimele zile, în vara lui 1938. Și tot aici, în aceste clădiri, s-a născut în 1893 Regele Carol al II-lea, iar mai apoi, în 1921, Regele Mihai.

Chiar dacă nu fusese niciodată domeniu al statului, Castelul Peleș a fost naționalizat în 1948, după abdicarea forțată a Regelui Mihai și după transformarea României în republică. Începând din anul 1953, Peleșul a devenit muzeu – și la fel este și astăzi. În anul 2006, acest castel a fost retrocedat proprietarului său de drept, Regele Mihai, care l-a primit moștenire de la Regele Ferdinand. În prezent, statul român gestionează exploatarea turistică a muzeului și plătește familiei regale, drept chirie, o sumă lunară de circa 11.000 de euro. După Palatul Parlamentului din București și după Castelul Bran, Castelul Peleș este cea de-a treia atracție turistică a României – spre care vin anual câteva sute de mii de vizitatori.

Ca orice castel, Peleșul are legendele și misterele sale. Unii spun că, în anumite nopți din an, prin parcul castelului se văd focuri plutind deasupra pământului – aceasta, pentru că Regele Carol I a îngropat la fundația clădirii, așa cum se obișnuia atunci, mai multe monede de aur. Alții spun că pe culoarele castelului, în nopțile cu lună, se văd umbrele fantomatice ale foștilor săi stăpâni – regii și reginele României. Toate acestea, desigur, sunt legende. Un lucru este cert: Nicolae și Elena Ceaușescu niciodată nu au apreciat acest castel – mai ales după ce au aflat că lemnul clădirii ar fi fost infectat de o ciupercă.

Cuplul Ceaușescu a dormit aici doar o noapte, după care a evitat să revină prin aceste locuri.

Morala acestei povești nu vorbește despre fantome, ci despre geografie: acum 130 de ani, în România Mică, Peleșul era un castel de graniță, aflat la marginea țării. Astăzi, el este chiar în mijlocul României. Acele ziduri și vitralii maiestuoase vorbesc despre puterea transformatoare a omului. Și, mai ales, ele vorbesc despre istoria celor 80 de ani ai monarhiei române.

Independența României:
9 sau 10 mai 1877?

Când ești profesor de istorie, unul dintre lucrurile la care trebuie să te aștepți mereu este să ți se pună diverse întrebări privitoare la trecutul țării. Nu numai elevii sau studenții au curiozități – ci și prietenii sau cunoscuții. De exemplu, una dintre întrebările care mie mi s-au pus cel mai des în ultimii ani a fost: care anume este adevărata zi a Independenței României– 9 mai sau 10 mai?

Când vorbim despre independența de stat a României, cu toții știm că ea a fost obținută, prin luptă, în anul 1877. Așadar, în privința anului nu există dubii. La fel, cu toții cădem de acord că luna în care s-a declarat independența a fost luna mai. Probleme apar doar în privința zilei: a fost oare ziua de 9 mai, când declarația de independență a fost citită în Parlament, sau a fost 10 mai, ziua în care domnitorul Carol I a proclamat independența statului? Vă propun, acum, să vedem dacă și ce enigmă se ascunde aici.

În cursul secolului al XIX-lea, între Imperiul Turciei Otomane și Imperiul Rusiei Țariste au avut loc mai multe războaie. Ele toate au afectat din plin viața din Moldova și Țara Românească – aceasta, pentru că teritoriul românesc se afla exact în aria de intersecție dintre interesele Rusiei și ale Turciei pe harta Europei.

La fel s-a întâmplat și în primăvara anului 1877. Rusia – doritoare să-și extindă influența în Peninsula Balcanică – căuta un prilej pentru a declara război Turciei. Tânărul stat român de atunci și-a dat seama că poate profita de acest război. România mică fusese unită în 1859 sub domnitorul Cuza și era condusă din 1866 de domnitorul Carol I. Dar, cu toată conducerea reformatoare a lui Carol I, România avea totuși o problemă de reglat cu Imperiul Otoman. Mai precis, România nu era un stat suveran, de sine stătător – ci era într-o stare de dependență față de Turcia.

Profitând cu abilitate de conflictul ce plutea în aer, pe 4 aprilie 1877 Guvernul României a semnat o convenție militară cu Rusia, prin care trupele țarului puteau trece pe teritoriul nostru pentru a ataca Turcia pe linia Dunării. Totodată, Rusia se obliga să respecte integritatea teritorială a României – ceea ce nu va face, dar aceasta deja este o altă istorie. Războiul ruso-turc a început pe 12 aprilie 1877. Supărată că Bucureștiul dăduse drept de trecere trupelor ruse, Turcia a bombardat malul românesc al Dunării. Începând din ultimele zile ale lui aprilie, artileria noastră de la Calafat a deschis și ea foc peste Dunăre, asupra orașului turcesc (atunci) Vidin. Legenda spune că, la auzul primelor focuri ale tunurilor românești, domnitorul Carol I a spus faimoasele cuvinte:„Asta-i muzica ce-mi place!”

Așadar, de la sfârșitul lui aprilie 1877, România s-a aflat în stare de război cu Turcia Otomană. Pe 9 mai 1877, ministrul de externe al țării, Mihail Kogălniceanu, a mers în Parlamentul de la București și a citit Declarația de independență a țării. Iar a doua zi, pe 10 mai, domnitorul Carol I proclama solemn independența de stat a României. Așadar, care din cele două date este ziua Independenței noastre?

Adevărul se află ascuns chiar în Constituția României din acel moment. Potrivit legii, domnitorul numea și revoca miniștrii și orice act al suveranului trebuia validat apoi de ministrul de resort. Cu alte cuvinte, pe 9 mai 1877 a avut loc citirea declarației de independență de către ministrul Kogălniceanu și mai apoi discutarea ei în Parlament. Dar intrarea în vigoare a acestei declarații s-a produs după ce, a doua zi, pe 10 mai, domnitorul Carol I a proclamat starea de independență ca stare de fapt. Așadar, din punct de vedere legal, ziua independenței a fost în mod voit legată de ziua de 10 mai. Altfel spus, Kogălniceanu însuși a citit declarația în ziua de 9 mai pentru a-i da ocazia lui Carol I să proclame a doua zi Independența, pe 10 mai – de ziua dinastiei.

Polemica dintre susținătorii zilei de 9 mai și cei ai zilei de 10 mai nu este o dispută istorică, ci una politică. Începând cu anul 1948, regimul comunist a insistat voit pe declarația lui Kogălniceanu din 9 mai, tocmai pentru a-l scoate din istorie pe Regele Carol I și pentru a trece sub tăcere ziua de 10 mai, care era ziua României regale. La drept vorbind, Kogălniceanu însuși ar fi fost supărat de maniera ostentativ-politică în care a fost folosită declarația lui – cu atât mai mult cu cât Kogălniceanu n-a fost niciodată republican!

Morala poveștii noastre este și un sfat pentru conducătorii României de azi: aveți grijă cum vă alegeți zilele declarațiilor politice, pentru că niciodată nu se știe cum le vor interpreta generațiile viitoare!

Universitatea din București la 150 de ani

Povestea de față ne aduce în atenție una dintre cele mai cunoscute instituții ale României. Vom vedea ce legătură există între Alexandru Ioan Cuza și… ziua națională a Americii. Va fi o poveste în care apar mulți savanți, dar mai apar și legionari cu pistoale, comuniști cu dosare sau mineri cu panseluțe. În cazul în care n-ați ghicit încă, aici voi vorbi despre o instituție ce există în viața statului nostru de 150 de ani. Este vorba despre Universitatea din București.

Cei mai mulți români știu că data de 4 iulie e ziua națională a Statelor Unite ale Americii – dar mai puțini știu că tot 4 iulie, pe stil vechi, a fost și ziua de naștere a Universității din București. Printr-un decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, atunci, în iulie 1864, facultățile de Drept, Științe și Litere (înființate în anii precedenți) au fost unite într-o Universitate, al cărei prim rector era savantul jurist Gheorghe Costaforu. Ca element picant al istoriei, rețineți că acest prim rector era și un om foarte orgolios – într-atât de orgolios, încât la un moment dat l-a provocat la duel cu spade pe un bărbat din familia Lahovari, ocazie cu care chiar a fost rănit. În România, dintotdeauna, calmul universitar se pare că a avut limitele sale!

Totuși, generațiile acelei epoci n-au dat numai spadasini, ci și pe primii autentici profesori universitari ai țării – cu o prestație calitativă atât de ridicată, încât și astăzi ne raportăm cu respect și admirație la nume precum Ion Zalomit, Titu Maiorescu sau Nicolae Iorga.

După 1919, în noua Românie Mare, Universitatea a devenit centrul activității culturale și de cercetare. Dar amprenta epocii a adus și probleme grave. Ca și în alte universități din țară, în Universitatea din București s-au auzit cântecele de sirenă ale extremismului politic. La sfârșitul anilor ’20 și o bună parte din anii ’30, parte din elita legionarilor români provenea din facultățile de Drept, de Teologie sau de Medicină de la București. Totuși, acel deceniu tulbure a avut și momentele sale luminoase: în anul 1936, în stilul arhitectonic propriu al epocii, a fost inaugurat Palatul monumental al Facultății de Drept – cel care este azi și sediul Rectoratului Universității bucureștene.

Al Doilea Război Mondial avea să afecteze din plin viața universitară bucureșteană. La mijlocul lui aprilie 1944, într-un mare bombardament anglo-american asupra Bucureștiului, mai multe clădiri ale Universității – printre care și sediul actualei Facultăți de Istorie – au fost distruse și abia în anii ’50 va începe reconstrucția lor. Inaugurarea noilor spații universitare va avea loc abia la începutul anilor ’70.

După anul 1945, regimul comunist din România va începe o drastică epurare după criterii politice a profesorilor din Universitate. Unele dintre cele mai mari nume ale științei românești au fost alungate din amfiteatre, iar locul lor a fost ocupat deseori de profesori improvizați, dintre care mulți nici măcar nu vorbeau fluent limba română. Într-un alt fragment al acestei cărți vom vorbi despre legea învățământului din august 1948 și despre dramatica schimbare pe care ea a adus-o în viața universitară.

O perioadă mai fastă a urmat în anii ’60, pe măsură ce partidul unic de la București se îndepărta de controlul Moscovei. Pentru o vreme, s-a părut că mediul universitar își va recăpăta independența. Totuși, putem spune că regimul Ceaușescu s-a temut de Universitate și a privit-o cu suspiciune. În anii ’70 și ’80, mai multe facultăți sau catedre au fost desființate, iar avansarea în ierarhia didactică era rezervată numai membrilor de partid. În anul 1989, Universitatea din București avea doar 6 facultăți, cu 8000 de studenți. Astăzi, aceeași universitate are 19 facultăți și peste 30.000 de studenți.

După căderea comunismului, Universitatea Capitalei țării a rămas în centrul durerosului proces de tranziție pe care l-am traversat. De la un balcon al Universității – de pe fațada dinspre Teatrul Național – s-a lansat mitingul-maraton din primăvara anului 1990. Tot aici, în Piața Universității, au venit mai apoi minerii, provocând un uriaș scandal intern și internațional. La șapte ani după mineri, tot lângă Universitate a venit președintele american Bill Clinton, pentru a spune că România va deveni membră a alianței NATO. Și tot aici, în acest spațiu, se consumă și azi cele mai mari manifestații din București – fie că ele sunt de bucurie sau de protest.

Și astfel ajungem la morala acestei povești: în sens propriu sau în sens metaforic, fie că e vorba despre știință sau despre crizele sociale, de 150 de ani Universitatea din București rămâne kilometrul zero al prezentului românesc.