Eichmann la Ierusalim

I. Casa Justiției

Beth Hamishpath – Casa Justiției: cuvintele acestea, rostite cu glas sonor de grefierul tribunalului, ne fac să sărim în picioare, căci anunță sosirea celor trei judecători care, cu capul descoperit, în robe negre, pătrund printr-o ușă laterală în sala de judecată pentru a-și ocupa locurile pe cel mai înalt nivel al podiumului. La cele două capete ale mesei lor lungi, care avea să fie curând acoperită cu nenumărate cărți și peste o mie cinci sute de documente, se află stenodactilografele tribunalului. Imediat lângă judecători se află traducătorii, de ale căror servicii este nevoie pentru schimburile directe de cuvinte între acuzat sau avocatul acestuia și completul de judecată. În rest, acuzații, vorbitori de limbă germană, ca de altfel toți cei din public, urmăresc lucrările conduse în ebraică prin intermediul transmisiei simultane la radio, excelentă în franceză, suportabilă în engleză și de-a dreptul comică, deseori chiar neinteligibilă, în germană. (În contextul obiectivității scrupuloase a tuturor pregătirilor tehnice în vederea acestui proces, printre misterele minore care înconjoară noul stat Israel se numără și acela că, deși exista un procent ridicat al populației de origine germană, totuși nu a fost posibilă găsirea unui translator competent în singura limbă pe care acuzatul și avocatul său o puteau înțelege. Vechea prejudecată care plana asupra evreilor germani – cândva foarte accentuată în Israel – nu mai este suficient de puternică pentru a oferi o explicație. Singura explicație posibilă rămâne încă mai vechea, dar încă foarte populara „Vitamină P”, cum numesc israelienii protecția, în cercurile guvernamentale și birocratice.) Pe un rând mai jos decât translatorii, față în față, și deci cu profilul spre sală, se pot vedea boxa de sticlă a acuzatului și boxa martorilor. Și, în fine, pe rândul cel mai de jos, cu spatele spre public, se află procurorul cu cei patru asistenți ai săi, ca și avocatul apărării, care, de-a lungul primelor săptămâni, avea să fie însoțit de un asistent.

Niciun moment nu se va putea observa ceva teatral în comportamentul judecătorilor. Felul în care se mișcă nu este studiat, atenția lor intensă, veșnic trează, ce se crispează sub impactul durerii în vreme ce ascultă relatările suferințelor, este întru totul naturală; nerăbdarea lor în fața încercării acuzării de a prelungi la nesfârșit aceste audieri este spontană și dinamizatoare, atitudinea lor față de apărare este poate puțin prea politicoasă, ca și cum ar avea permanent în vedere faptul că „Dr. Servatius a fost aproape singur în această bătălie epuizantă, într-un mediu neprietenos”, iar comportamentului lor față de acuzat nu i se poate reproșa nimic. Este atât de evident că judecătorii sunt trei oameni buni și cinstiți, încât nu surprinde pe nimeni faptul că niciunul dintre ei nu cedează tentației de a șarja în cadrul acestui proces – pretinzând că ei, născuți și educați în Germania, trebuie să aștepte traducerea în ivrit. Lui Moshe Landau, președintele completului de judecată, îi e destul de greu să-și amâne replica până când traducătorul și-a făcut datoria, și adesea intervine în traducere, corectând-o și ameliorând-o, cu o evidentă mulțumire pentru că are acest prilej de amuzament într-o chestiune altfel sumbră. Câteva luni mai târziu, în timpul interogatoriului contradictoriu al acuzatului, va reuși chiar să-i facă pe colegii săi ca, în dialogul cu Eichmann, să facă apel la limba lor maternă, germana – o dovadă, dacă mai era nevoie de așa ceva, a remarcabilei sale independențe față de opinia publică obișnuită în Israel.

De la bun început, nu există nicio umbră de îndoială că judecătorul Landau este acela care dă tonul și că face tot posibilul pentru a evita ca acest proces să devină un spectacol, sub influența histrionismului procurorului. Or, dacă nu reușește întotdeauna, unul dintre motive este simplul fapt că lucrările se desfășoară pe un podium, în fața unui public, iar minunatul strigăt al grefierului de la începutul fiecărei noi ședințe joacă rolul de cortină care se ridică. Oricine ar fi fost acela care a proiectat această sală a noii Beth Ha’am, Casa Poporului (înconjurată acum de garduri înalte, păzite de la acoperiș până-n pivniță de gărzi de poliție înarmate până în dinți și cu un șir de barăci de lemn în curtea din față, în care erau percheziționați minuțios toți cei care soseau), a avut în minte, mai mult ca sigur, un teatru, cu fosă pentru orchestră și cu galerie, cu avanscenă și scenă, și cu uși laterale pentru intrarea actorilor. Cu siguranță, acest tribunal nu este un loc nepotrivit pentru procesul-spectacol la care se gândise prim-ministrul Israelului, David Ben Gurion, atunci când hotărâse ca Eichmann să fie răpit din Argentina și să fie adus la Tribunalul Districtual din Ierusalim pentru procesul care îi era intentat pentru rolul jucat în cadrul Soluției Finale a chestiunii evreiești. Or, Ben Gurion, pe drept numit „arhitectul statului”, rămâne regizorul tehnic invizibil al lucrărilor procesului. Nu a participat la nicio înfățișare; în sala tribunalului, el vorbește prin gura lui Gideon Hausner, procurorul general, care, reprezentând guvernul, face tot posibilul, chiar tot posibilul, pentru a-și asculta șeful și dacă, întâmplător, performanța sa maximă nu este suficient de bună, aceasta se datorează faptului că procesul este prezidat de cineva care slujește cu credință justiția, așa cum dl Hausner slujește statul Israel. Justiția cere ca acuzatul să fie incriminat, apărat și judecat, iar toate celelalte chestiuni aparent mai importante – „Cum de s-a putut întâmpla așa ceva?” și „De ce s-a întâmplat?”, „De ce evreii?” și „De ce germanii?”, „Care a fost rolul celorlalte națiuni?” și „În ce măsură Aliații erau și ei răspunzători de desfășurarea evenimentelor?”, „Cum de puteau colabora evreii, prin intermediul propriilor lideri, la propria distrugere?” și „De ce s-au dus la moarte ca mieii la tăiere?” – să fie lăsate în suspensie. Justiția insistă asupra importanței lui Adolf Eichmann, fiul lui Karl Adolf Eichmann, omul din boxa de sticlă (special construită pentru a-i asigura protecția), de talie mijlocie, subțire, de vârstă medie, cu început de chelie, cu o proteză care nu i se potrivește și ochi miopi. Pe tot parcursul procesului acuzatul nu încetează a-și întinde gâtul spre banca juraților (nu privește nici măcar o dată spre asistență) și își păstrează cu disperare, iar de cele mai multe ori cu succes, stăpânirea de sine în ciuda ticului nervos al gurii, căpătat cu siguranță mult înainte de a fi început procesul. Sunt judecate faptele sale, nu suferințele evreilor, nu poporul german și nici omenirea, nici măcar antisemitismul sau rasismul.

Iar justiția, deși poate o „abstracție” pentru cei ce împărtășeau modul de gândire al lui Ben Gurion, se dovedește a fi un stăpân mult mai sever decât primul-ministru, cu toată puterea sa. Modul de guvernare al acestuia din urmă, după cum nu întârzie să demonstreze dl Hausner, este permisiv; îi permite procurorului să țină conferințe de presă și să dea interviuri pentru televiziune în timpul procesului (programul american, sponsorizat de Corporația Glickman, este întrerupt întruna – afaceri, ca întotdeauna! – de reclame imobiliare) și chiar să aibă izbucniri „spontane” în fața reporterilor din clădirea tribunalului – este sătul de interogatoriul încrucișat la care este supus Eichmann, care răspunde prin minciuni la toate întrebările; permite priviri furișe aruncate în sală și manifestarea teatrală a unei vanități ieșite din comun, care ajunge, în cele din urmă, să triumfe la Casa Albă printr-un compliment al Președintelui Statelor Unite pentru „o treabă bine făcută”. Justiția nu permite nimic de genul acesta. Cere izolarea, permite mai curând regretul decât furia, și recomanda o atenție deosebită pentru a evita ca o anumită persoană să iasă prea tare în evidență. Vizita judecătorului Landau în Statele Unite, la scurt timp după proces, nu a fost mediatizată, excepție făcând organizațiile evreiești direct vizate.

Și totuși, oricât de susținută ar fi fost încercarea de a împiedica „ieșirea la rampă a vreunuia dintre protagoniști”, aceștia se aflau acolo, așezați în partea superioară a platformei, privind publicul ca de pe scena unei reprezentații. Publicul se presupunea că reprezintă lumea întreagă, și, de-a lungul primelor săptămâni, a și fost alcătuit în cea mai mare parte din ziariști și redactori de reviste care sosiseră la Ierusalim din cele patru colțuri ale lumii. Aveau să urmărească un spectacol la fel de senzațional ca Procesul de la Nürnberg, numai că de această dată „în centrul atenției avea să se afle tragedia evreimii ca națiune”. Căci, „dacă îl vom acuza pe Eichmann și de crimele comise împotriva ne-evreilor, […] aceasta” nu este pentru că el chiar le-ar fi comis ci, în mod surprinzător, pentru ca noi nu facem nicio distincție etnică. O afirmație remarcabilă, desigur, pentru un procuror care o rostește în discursul său inaugural. S-a dovedit a fi afirmația-cheie din dosarul acuzării. Căci acest dosar a fost construit ținând cont de ceea ce au suferit evreii și nu de ceea ce a făcut Eichmann. Or, conform celor spuse de dl Hausner, aceasta distincție avea să fie nerelevantă, deoarece „nu era decât un singur om care fusese implicat aproape exclusiv în probleme care țineau de evrei, a cărui sarcină fusese distrugerea acestora, al cărui rol în instaurarea regimului nedrept se limitase doar la chestiunea evreiască. Acesta era Adolf Eichmann”. Nu era oare logic să-i fie prezentate instanței toate detaliile suferințelor evreilor (care, desigur, nu au fost niciodată contestate) și să se caute apoi dovezile care, într-un fel sau altul, l-ar fi pus pe Eichmann în legătură cu cele întâmplate? Procesul de la Nürnberg în care acuzații au fost „condamnați pentru crime comise împotriva indivizilor de diverse naționalități”, lăsaseră deoparte tragedia evreilor pentru simplul motiv ca Eichmann nu se numărase atunci printre cei aduși în fața instanței.

Credea oare cu adevărat dl Hausner că Procesul de la Nürnberg ar fi acordat o atenție sporită sorții evreilor dacă Eichmann s-ar fi aflat atunci pe banca acuzaților? Greu de presupus. Ca majoritatea celor din Israel, el credea ca numai un tribunal evreiesc le putea face dreptate evreilor și că era de datoria evreilor să-și judece dușmanii. De aici și ostilitatea practic unanimă a celor din Israel față de simpla menționare a unui tribunal internațional care l-ar fi condamnat pe Eichmann nu pentru crimele „împotriva poporului evreu”, ci pentru crime împotriva umanității aplicate unor reprezentanți ai poporului evreu. De aici ciudata afirmație autolaudativă: „Noi nu facem deosebiri etnice”, care sună mai puțin ciudat în Israel, unde dreptul rabinic guvernează statutul personal al cetățenilor evrei, ceea ce are drept rezultat faptul că niciun evreu nu se poate căsători cu un ne-evreu; căsătoriile încheiate peste hotare sunt recunoscute, dar copiii din căsătoriile mixte sunt bastarzi din punct de vedere legal (copiii cu părinți evrei născuți în afara căsătoriei sunt legitimi), iar dacă se întâmplă ca cineva să aibă o mama ne-evreică, acesta nu poate beneficia nici de ceremonia de căsătorie, nici de cea de înmormântare. Ultragiul privind această chestiune a devenit și mai acut în 1953, când o parte însemnată a jurisdicției privind dreptul familiei a fost preluată de instanța laică. Femeile pot acum moșteni proprietăți și se bucură, în general, de un statut similar cu cel al bărbaților. De aceea, e greu de presupus că respectul pentru credință sau puterea minorității religioase fanatice a fost acela care a împiedicat guvernul israelian să substituie jurisdicția laică dreptului rabinic în ceea ce privește căsătoria și divorțul. Cetățenii Israelului, religioși sau nereligioși, par să fie de acord în privința faptului că este de dorit să existe o lege care să interzică contractarea căsătoriilor mixte, și acesta este principalul motiv pentru care – așa cum au recunoscut-o, în afara tribunalului, chiar și oficialitățile israeliene – toată lumea a fost de acord și cu indezirabilitatea unei constituții scrise în care o asemenea lege ar fi trebuit să figureze, într-un mod jenant. („Motivația invocată împotriva căsătoriilor civile este aceea că ar diviza Casa Israelului, și că i-ar despărți pe evreii din Israel de evreii din diaspora”, așa cum a afirmat recent Philip Gillon, în Jewish Frontier.) Oricare ar fi motivele, exista desigur ceva uluitor în naivitatea cu care acuzarea denunța infamele Legi de la Nürnberg din 1935, care interziceau căsătoriile mixte și relațiile sexuale dintre evrei și germani. Corespondenții cei mai bine informați erau pe deplini conștienți de ironia faptului, dar nu au menționat acest lucru în rapoartele lor. Își închipuiau că nu era momentul potrivit pentru a le spune evreilor ce nu era în regulă cu legile și instituțiile din propria lor țară.

Dacă publicul prezent la proces urma să fie lumea întreagă, iar piesa prezentată să fie imensa panoramă a suferințelor evreiești, realitatea depășea cu mult așteptările și scopurile propuse. Ziariștii au rămas la datorie nu mai mult de două săptămâni, după care componența publicului a suferit o schimbare dramatică. Asistența urma să fie formată, de acum încolo, de israelieni, dintre aceia care erau prea tineri pentru a cunoaște povestea sau, în cazul evreilor orientali, care nu o auziseră niciodată. Procesul se voia a-i iniția pe aceștia în ceea ce înseamnă să trăiești printre ne-evrei, încercând să-i convingă că numai în Israel putea fi un evreu în siguranță, ducând o viață onorabilă. (Pentru corespondenții de presă, lecția era rezumată într-o broșură despre sistemul de legi al Israelului, care fusese înmânată jurnaliștilor. Autoarea acesteia, Doris Lankin, citează o decizie a Curții Supreme prin care doi tați care își „răpiseră copiii aducându-i cu ei în Israel” erau sfătuiți să-i trimită înapoi la mamele lor care, trăind peste hotare, aveau, după lege, drept de custodie asupra copiilor. Aceasta, adaugă autoarea – nu mai puțin mândră de o asemenea legalitate strictă decât era dl Hausner în dorința sa de a condamna crima chiar și atunci când victimele erau ne-evrei, – „în ciuda faptului că trimiterea copiilor înapoi, încredințându-i în custodia și în grija mamelor, însemna a-i condamna la a se angaja într-o luptă inechitabilă cu elementele ostile din diaspora”.) În publicul de acum se găseau însă extrem de puțini tineri; asistența nu era formată nici din israelieni, alții decât evreii, în general. Sala era plină de „supraviețuitori”, de oameni de vârstă mijlocie sau chiar vârstnici, imigranți din Europa, cum eram și eu, care cunoșteau pe dinafară tot ce era de știut și care nu aveau dispoziția necesară pentru a li se da lecții și nu aveau desigur nevoie de acest proces pentru a trage propriile concluzii. Pe când martorii se perindau unul după altul, ororile adunându-se una după alta, ei stăteau acolo, ascultând în public povești pe care cu greu le-ar fi putut suporta în particular, dacă ar fi trebuit să-l aibă în față pe narator. Cu cât se desfășura mai pe larg „calamitatea poporului evreu aparținând acestei generații” și cu cât retorica domnului Hausner devenea tot mai grandilocventă, cu atât mai palid și mai fantomatic apărea chipul din boxa de sticlă și niciun gest cu degetul în semn de „și acolo se află monstrul responsabil de toate acestea” nu-l mai putea trezi la viață.

Exact aspectul spectaculos al procesului a fost acela care s-a prăbușit sub greutatea acelor atrocități de neimaginat. Un proces seamănă cu o piesă de teatru prin aceea că începe și se încheie cu făptașul, nu cu victima. Un proces-spectacol are nevoie, încă mai mult decât un proces obișnuit, de o delimitare clară, care să stabilească linia de demarcație dintre ceea ce s-a făcut și cum s-a făcut. În centrul unui proces nu se poate afla decât acela care a comis fapta – și, din acest punct de vedere, acesta se aseamănă eroului dintr-o piesă de teatru –, iar dacă suferă, atunci trebuie să sufere pentru ceea ce a făcut, nu pentru ceea ce i-a făcut pe alții să sufere. Nimeni nu știe mai bine acest lucru decât judecătorul care prezidează procesul, în fața ochilor căruia procesul începe să degenereze într-un spectacol sângeros, ca „o navă lipsită de cârmă, aflată în voia valurilor”. Dar dacă eforturile sale de a evita acest lucru erau adesea vane, vina pentru această înfrângere aparținea, în mod straniu, apărării, care abia dacă s-a ridicat să conteste vreo mărturisire, oricât de nerelevantă sau de lipsită de importanță ar fi fost. Dr. Servatius, așa cum îl numea toată lumea, fără excepție, a fost ceva mai curajos atunci când a venit momentul prezentării documentelor, iar cea mai impresionantă dintre rarele sale intervenții a avut loc atunci când acuzarea a introdus ca dovadă jurnalele lui Hans Frank, fostul guvernator general al Poloniei și unul dintre principalii criminali de război spânzurați la Nürnberg. „Nu am decât o singură întrebare. Este oare Adolf Eichmann numele acuzatului menționat în acele douăzeci și nouă de volume [de fapt erau treizeci și opt]?… Numele Adolf Eichmann nu apare niciodată în toate acele douăzeci și nouă de volume. […] Mulțumesc, nu mai am întrebări.”

Așa se face că procesul s-a transformat într-o reprezentație, dar spectacolul cu care dorise Ben Gurion să înceapă a avut totuși loc, sau mai curând „lecțiile” care a crezut el că trebuie ținute evreilor și ne-evreilor, israeliților și arabilor, pe scurt lumii întregi. Aceste învățăminte care urmau să fie trase dintr-un eventual spectacol erau menite a fi diferite în funcție de fiecare dintre receptori. Ben Gurion subliniase aceste învățăminte înainte de a începe procesul, într-o serie de articole care explicau motivul pentru care evreii îl răpiseră pe acuzat. Era lecția dată lumii ne-evreiești: „Vrem să stabilim în fața națiunilor întregii lumi cum milioane de adulți, din simplul motiv că se întâmplase să fie evrei, și un milion de copii, care erau din întâmplare copii evrei, au fost omorâți de către naziști.” Sau, în cuvintele Davar-ului, organul partidului Mapai al dlui Ben Gurion: „Aduceți la cunoștința opiniei publice din lumea întreaga faptul că nu numai Germania nazistă poartă răspunderea distrugerii a șase milioane de evrei din Europa.” Și, din nou, citându-l pe Ben Gurion: „Vrem ca națiunile lumii să știe […] și ar trebui să le fie rușine.” Evreii din diaspora trebuie să-și aducă aminte că iudaismul, „vechi de patru mii de ani, cu creațiile sale spirituale, cu restricțiile sale etice și cu aspirațiile sale mesianice”, s-a confruntat întotdeauna cu „o lume ostilă”, că evreii au degenerat până la a ajunge să se îndrepte spre moarte ca oile și că numai constituirea unui stat evreiesc le-a dat evreilor posibilitatea de a răspunde loviturilor primite, așa cum s-a întâmplat și cu israeliții în războiul de independență, în aventura Suezului și în accidentele – practic cotidiene – de la granițele nefericite ale Israelului. Iar dacă evreilor aflați în afara hotarelor Israelului trebuia să li se arate diferența dintre eroismul israelit și supusa pasivitate evreiască, lecția era bună și pentru locuitorii Israelului: „generația de israelieni care au crescut după Holocaust” era în pericol de a-și pierde legăturile cu poporul evreu și, prin extensie, cu propria istorie. „Este necesar ca tineretul nostru să țină minte prin ce a trecut poporul evreu. Vrem ca ei să cunoască cele mai tragice evenimente din istoria noastră.” În fine, unul dintre motivele pentru care Eichmann a fost adus în fața instanței a fost acela „de a ne da posibilitatea să descoperim și alți naziști, de exemplu legăturile dintre naziști și unii șefi arabi”.

Dacă acestea ar fi fost singurele motivații pentru aducerea lui Adolf Eichmann în fața Tribunalului Districtual de la Ierusalim, procesul ar fi fost un eșec din aproape toate punctele de vedere. În anumite privințe, învățămintele erau superflue, în altele trimiteau pe o pistă greșită. Datorită lui Hitler, antisemitismul fusese discreditat, poate nu pentru totdeauna, dar cu siguranță pentru o vreme, și asta nu pentru că evreii deveniseră dintr-odată mai populari, ci deoarece, pentru a folosi chiar cuvintele domnului Ben Gurion, majoritatea oamenilor „înțeleseseră că, în zilele noastre, camerele de gazare și fabricile de săpun sunt consecințe posibile ale antisemitismului”. La fel de superfluă a fost și lecția destinată evreilor din diaspora care nu aveau nevoie de marea catastrofă în care și-a găsit sfârșitul o treime din poporul lor pentru a se convinge de ostilitatea lumii. Convingerea că antisemitismul este etern și omniprezent a fost nu numai cel mai puternic factor ideologic al mișcării sioniste de la Afacerea Dreyfus încoace; era și cauza unei, altfel inexplicabile, permanente disponibilități a comunității evreiești germane de a negocia cu autoritățile naziste în primele etape ale regimului. (Inutil să mai menționăm că exista o prăpastie între aceste negocieri și colaborarea ulterioară a Judenräte-lor [Consiliilor evreiești]. Nu erau puse încă în discuție chestiunile morale, ci numai o decizie politică al cărei „realism” era discutabil: termenul de „ajutor concret”, așa cum a fost formulat argumentul, era preferabil denunțurilor „abstracte”. Era vorba, de fapt, de o Realpolitik lipsită de nuanțe machiavelice. Pericolele ascunse nu au ieșit la iveală decât ani mai târziu, după izbucnirea războiului, când contactele zilnice dintre organizațiile evreiești și birocrația nazistă înlesniseră peste măsură de mult traversarea de către funcționarii evrei a acelui abis care despărțea ajutorul dat evreilor să fugă de sprijinul acordat naziștilor pentru a-i deporta. Această convingere a fost cea care a dat naștere periculoasei incapacități a evreilor de a-i deosebi pe prieteni de dușmani. Evreii germani nu erau însă singurii care își subestimau inamicii, deoarece ei considerau că toți ne-evreii erau cam o apă și un pământ. Dacă primul ministru Ben Gurion, din toate punctele de vedere practice șeful statului evreu, dorea să întărească acest gen de „conștiință evreiască”, atunci el nu a avut un bun sfătuitor. Căci o schimbare de mentalitate este, de fapt, una dintre cerințele esențiale pentru existența statală a Israelului, care a făcut prin definiție din evrei un popor între popoare, o națiune între națiuni, un stat printre state, depinzând acum de o pluralitate care nu putea permite dihotomia veche de când lumea și, din păcate, adânc înrădăcinată religios, dintre evrei și ne-evrei.

Contrastul dintre eroismul israelian și supunerea pasivă cu care s-au îndreptat către moarte evreii – sosind la timp în punctele de transport, mergând pe propriile picioare la locul de execuție, săpându-și propriile morminte, dezbrăcându-se și aranjându-și cu grijă hainele, culcându-se unul lângă altul pentru a fi împușcați – părea un argument subtil, iar procurorul, întrebând martorii unul după altul, „De ce nu ați protestat?”, „De ce v-ați urcat în tren?”, „Cincisprezece mii de oameni erau acolo și doar câteva sute de soldați aveați de înfruntat – de ce nu v-ați răsculat, de ce nu i-ați atacat?”, nu făcea decât să justifice faptul, în toată amploarea sa. Tristul adevăr al chestiunii este însă că poziția era cu totul greșită, întrucât niciun grup sau popor ne-evreu nu s-a comportat diferit. Cu șaisprezece ani în urmă, aflat încă sub impactul direct al evenimentelor, David Rousset, un fost deținut de la Buchenwald, descria ceea ce știa ei că se întâmplase în toate lagărele de concentrare: „Triumful SS-ului cere ca victima torturii să se lase purtată în laț fără vreo umbră de protest, să renunțe, abandonându-se până într-atât încât să înceteze a-și mai afirma identitatea. Și nu degeaba. Nu gratuit, sau din pur sadism doresc oamenii SS-ului înfrângerea voinței victimei. Ei știu că sistemul care reușește să-și distrugă victima înainte ca aceasta să urce pe eșafod […] este de departe cel mai bun în ceea ce privește menținerea în sclavie a unui întreg popor. Este cel mai bun sistem în a-l supune. Nu este nimic mai îngrozitor decât această procesiune de ființe umane care se îndreaptă către moarte ca proștii” (Les Jours de notre mort, 1947). Instanța nu a primit niciun răspuns la această întrebare crudă și stupidă, dar răspunsul ar fi putut fi găsit cu ușurință de oricine ar fi permis propriei imaginații să se oprească puțin asupra sorții acelor evrei olandezi care, în 1941, în vechiul cartier evreiesc al Amsterdamului, au îndrăznit să atace un detașament al forțelor germane de securitate. Patru sute treizeci de evrei au fost arestați, ca represiune, și torturați pur și simplu până ce și-au dat sufletul, întâi la Buchenwald și apoi în lagărul austriac de la Mauthausen. Luni în șir, a fost ca și cum ar fi murit de mii de ori, și oricare dintre ei și-ar fi invidiat semenii de la Auschwitz și chiar pe cei de la Riga și Minsk. Există multe lucruri mult mai rele decât moartea, iar SS-ul a avut grijă ca nici unul dintre acestea să nu fie vreo clipă prea departe de capacitatea de a raționa și de imaginația victimelor sale. În această ordine de idei – poate mai mult decât orice altceva – încercarea deliberată de la proces de a prezenta doar aspectul evreiesc al istoriei denatura adevărul, chiar și adevărul evreiesc. Gloria revoltelor din ghetoul din Varșovia și eroismul acelor alți câțiva care au ripostat consta exact în aceea că ei refuzaseră moartea, comparativ mai ușoară, pe care le-o ofereau naziștii – în fața plutonului de execuție sau în camerele de gazare. Iar martorii de la Ierusalim care au depus mărturie despre rezistență și rebeliune, despre „micul loc ocupat de acestea în istoria Holocaustului”, au confirmat, o dată în plus, că numai cei foarte tineri fuseseră capabili de a lua „decizia că nu putem merge pentru a fi măcelăriți ca oile”.

Dintr-un anumit punct de vedere însă, așteptările domnului Ben Gurion în ceea ce privește procesul nu au fost înșelate. Procesul a devenit, într-adevăr, un instrument important în descoperirea altor naziști și criminali, nu însă și în țările arabe, care oferiseră, în mod fățiș, refugiu la sute de astfel de indivizi. Legăturile marelui Muftiu cu naziștii, în timpul războiului, nu erau deloc un secret; el sperase că aceștia aveau să-l ajute la punerea în practică a unor „soluții finale” în Orientul Apropiat. Așa se face că ziarele de la Damasc și Beirut, de la Cairo și din Iordania nu-și ascundeau simpatia pentru Eichmann sau regretul că el „nu-și terminase treaba”; iar o emisiune radio de la Cairo a dat chiar o ușoară notă antigermană comentariilor din ziua deschiderii procesului, plângându-se că „în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu existase nici măcar un singur incident în care un avion german să fi zburat deasupra unei așezări evreiești și să, fi lansat vreo bomba asupra acesteia”. Faptul că naționaliștii arabi simpatizaseră cu naziștii este bine cunoscut, motivele sunt evidente și nu era nevoie nici de Ben Gurion și nici de acest proces pentru „a descoperi acest lucru”. El nu se ascundeau deloc. Procesul a scos în evidență doar faptul că toate zvonurile despre legăturile lui Eichmann cu Haj Amin el Husseini, fostul Muftiu al Ierusalimului, erau nefondate. (Eichmann îi fusese prezentat Muftiului în timpul unei recepții oficiale, în același timp cu alți șefi de departamente.) Muftiul avusese legături strânse cu Ministerul de Externe german și cu Himmler, dar acesta nu era un lucru nou.

Dacă remarca lui Ben Gurion privitoare la „legăturile dintre naziști și unii șefi arabi” era lipsită de scop, faptul că, în acest context, el nu a menționat Germania de Vest este surprinzător. Desigur, era liniștitor să auzi ca Israelul „nu-l mai considera pe Adenauer răspunzător pentru Hitler”, și că „pentru noi, un german decent, deși aparține aceleiași națiuni care, cu douăzeci de ani în urmă, a participat la uciderea a milioane de evrei, este o ființă umană decentă”. (Nu a existat nicio mențiune referitoare la arabii decenți.) În ultimii zece ani, Republica Federală Germania, deși nu recunoscuse încă statul Israel – probabil de teamă ca țările arabe să nu recunoască Germania lui Ulbricht – a plătit Israelului șapte sute treizeci și șapte de milioane de dolari ca reparații de război. Aceste plăți urmau să se încheie în curând și Israelul încerca acum să negocieze cu Germania Federală acordarea unui împrumut pe termen lung. Altfel spus, relația dintre cele două țări, și mai ales relația personală dintre Ben Gurion și Adenauer, fusese destul de bună și dacă, în urma procesului, câțiva deputați din Knesset – Parlamentul israelian – au reușit să impună anumite restricții asupra programului de schimburi culturale cu Germania Federală, acesta era un aspect pe care Ben Gurion nici nu-l prevăzuse și nici nu sperase să apară. Mai remarcabil este însă faptul că Ben Gurion nu prevăzuse – sau cel puțin nu s-a obosit să menționeze – că prinderea lui Eichmann avea să marcheze primul efort serios al Germaniei de a aduce în fața instanței măcar pe aceia direct implicați în omor. Agenția Centrală pentru Investigarea Crimelor Naziste, înființată cu întârziere de statul vest-german, în 1958, și condusă de procurorul Erwin Schüle, se lovise de tot felul de dificultăți, datorate în parte lipsei de cooperare din partea martorilor germani, în parte lipsei de bunăvoință a instanțelor locale de a-i acționa în justiție pe cei implicați, pe baza materialului trimis de Agenția Centrală. Tribunalul de la Ierusalim nu a scos la iveală noi dovezi importante, de genul celor necesare pentru descoperirea asociaților lui Eichmann, însă vestea senzaționalei capturări a lui Eichmann și a procesului iminent au avut un impact suficient de mare pentru a convinge instanțele locale să se folosească de descoperirile domnului Schüle și să depășească reținerea nativă care îi împiedica să facă ceva în cazul „criminalilor care se află printre noi”, excepție făcând tradiționala metodă de a oferi o recompensă pentru capturarea criminalilor bine cunoscuți.

Rezultatele au fost uimitoare. La șapte luni după sosirea lui Eichmann la Ierusalim – și cu patru luni înaintea deschiderii procesului – Richard Baer, succesorul lui Rudolf Höss la comanda lagărului de la Auschwitz, a putut fi, în sfârșit, arestat. Într-un ritm rapid, majoritatea membrilor așa numitului Comando Eichmann – Franz Novak, care trăia în Austria, ca tipograf, dr. Otto Hunsche, care se instalase, ca avocat, în Germania Occidentală, Hermann Krumey, care devenise farmacist, Gustav Richter, fost „consilier pentru problemele evreiești” în România, și Willi Zopf, care deținuse același post la Amsterdam – au fost, la rândul lor, arestați. Deși dovezile împotriva lor fuseseră publicate în Germania cu ani înainte – în cărți, reviste și articole –, niciunul dintre ei nu găsise necesar să trăiască sub un nume de împrumut. Pentru prima dată de la începerea războiului, ziarele germane erau pline de rapoarte referitoare la procesele criminalilor naziști, toți ucigași în masă (după mai 1960, luna în care a fost prins Eichmann, doar crima de gradul întâi mai putea fi adusă în fața instanței; toate celelalte delicte au căzut sub incidența prescrierii, care, în cazul crimei, survine după douăzeci de ani), iar reținerea instanțelor locale de a intenta proces pentru aceste crime s-a manifestat în sentințele extrem de indulgente primite de acuzați. (Așa se face că Otto Bradtisch, membru al Einsatzgruppen, unitățile mobile de execuție ale SS-ului în Est, a fost condamnat la zece ani de muncă silnică pentru uciderea a cincisprezece mii de evrei; dr. Otto Hunsche, expertul juridic al lui Eichmann, personal răspunzător de o deportare de ultim moment a circa o mie două sute de evrei unguri, dintre care ce puțin șase sute au fost uciși, a fost condamnat la cinci ani de muncă silnică, iar Joseph Lechthaler, care i-a „lichidat” pe locuitorii evrei din Slutsk și Smolensk, în Rusia, a fost condamnat la trei ani și șase luni.) Printre cei proaspăt arestați se aflau oameni foarte importanți în timpul regimului nazist, dintre care majoritatea fuseseră deja denazificați de instanțele germane. Unul dintre aceștia era generalul SS Karl Wolff, fostul șef al personalului particular al lui Himmler, care, conform unui document înaintat la Nürnberg în 1946, întâmpinase „cu deosebită bucurie” vestea că „de două săptămâni, un tren ducea zilnic cinci mii de membri ai Poporului Ales” de la Varșovia la Treblinka, unul dintre centrele de exterminare din Răsărit. Altul era Wilhelm Koppe, care condusese inițial gazările de la Chelmno, pentru a deveni apoi succesorul lui Friedrich-Wilhelm Krüger, în Polonia; fusese unul dintre cei mai cunoscuți comandanți superiori ai SS care primiseră misiunea de a face Polonia judenrein[1], pentru ca, în Germania postbelică, Koppe să devină directorul unei fabrici de ciocolată. Din când în când se mai pronunțau și sentințe grele, dar acestea păreau încă mai discutabile atunci când erau administrate unor acuzați cum ar fi Erich von dem Bach-Zelewski, fost general din grupul demnitarilor SS, dar și de diverși șefi ai poliției. Fusese judecat în 1961 pentru a fi participat la rebeliunea Röhm din 1934, și condamnat la trei ani și jumătate; apoi, în 1962, a fost acuzat din nou, pentru uciderea – în 1933 – a șase comuniști germani, adus în fața unui complet de judecată la Nürnberg și condamnat la închisoare pe viața. Niciun cap de acuzare nu menționa că Bach-Zelewski fusese șeful brigăzilor împotriva partizanilor de pe frontul de Est sau că participase la masacrarea evreilor de la Minsk și Mogilev, în Rusia Albă[2]. Trebuiau oare instanțele germane să facă „distincții etnice” pretextând că „crimele de război” nu sunt crime? Sau este oare posibil ca ceea ce era o sentință neobișnuit de aspră, cel puțin pentru tribunalele Germaniei postbelice, să fi fost pronunțată pentru că Bach-Zelewski se numărase printre puținii care încercaseră efectiv o depresie nervoasă după omorurile în masă, care suferiseră protejându-i pe evrei de Einsatzgruppen și care depuseseră mărturie pentru acuzare, la Nürnberg? În plus, el era singurul din această categorie care, în 1952, se autodenunțase public pentru omor în masă, fără a fi însă adus în fața instanței pentru această acuză.

Speranțele ca acum lucrurile să se schimbe sunt foarte mici, chiar dacă administrația Adenauer a fost silită să dea afară din sectorul juridic peste o sută patruzeci de judecători și procurori, laolaltă cu numeroși ofițeri de poliție, toți cu un trecut mai mult decât compromițător, și să-l demită pe Wolfgang Immerwahl Frankel, procurorul-șef al Curții Supreme Federale, deoarece acesta – în ciuda celui de-al doilea nume al sau – fusese sincer atunci când i se ceruseră amănunte despre trecutul său nazist. S-a apreciat că, dintre cei unsprezece mii cinci sute de judecători din Bundesrepublik, cinci mii erau activi în instanțe în timpul regimului hitlerist. În noiembrie 1962, la scurtă vreme după epurările din corpul juridic și la șase luni după ce numele lui Eichmann dispăruse din cadrul rubricilor de știri, a avut loc la Flensburg, într-un tribunal aproape gol, mult așteptatul proces al lui Martin Fellenz. Fostul reprezentant al demnitarilor SS și al șefilor de politic, care fusese un membru de seamă al Partidului Liber Democratic din Germania lui Adenauer, a fost arestat în iunie 1960, la câteva săptămâni după capturarea lui Eichmann. A fost acuzat de a fi participat, purtând chiar răspunderea parțială, la uciderea a patruzeci de mii de evrei, în Polonia, după mai bine de șase săptămâni de audieri detaliate, procurorul a cerut pedeapsa maximă – condamnarea la muncă silnică pe viață. Or, tribunalul l-a condamnat pe Fellenz la patru ani, din care acesta efectuase deja doi ani și jumătate așteptând în închisoare să fie judecat. Oricum ar fi, nu încape îndoială că procesul lui Eichmann a avut cele mai mari consecințe în Germania. Atitudinea poporului german față de propriul trecut, care le-a dat de furcă vreme de peste cincisprezece ani tuturor experților în domeniul chestiunii germane, nu putea fi mai clar demonstrata: germanii înșiși nu dădeau prea multă importanță problemei, într-un fel sau altul, și nu prea le păsa de prezența masivă a criminalilor în țară, din moment ce nu prea exista posibilitatea ca vreunul dintre ei să comită crime din proprie inițiativă; totuși, dacă opinia publică mondială – sau, mai curând, ceea ce germanii numeau das Ausland (străinătatea), reunind sub un singur apelativ toate țările, cu excepția Germaniei – ar fi devenit insistentă și ar fi cerut ca acești oameni să fie pedepsiți, atunci ei ar fi fost pe deplin dispuși să cedeze, cel puțin până la un anumit punct. Cancelarul Adenauer prevăzuse aceasta stânjeneală și a dat glas temerii sale că procesul avea să „stârnească din nou toate ororile”, producând în toată lumea un nou val de sentimente antigermane, așa cum, de altfel, s-a și întâmplat. În timpul celor zece luni de care a avut nevoie Israelul pentru pregătirea acestui proces, Germania s-a preocupat să-și asigure un statut onorabil, având în vedere rezultatele previzibile ale procesului, dovedind un zel nemaiîntâlnit în căutarea și acționarea în justiție a criminalilor de război aflați pe teritoriul țării. Nicio clipă însă, autoritățile germane sau vreun segment semnificativ al opiniei publice nu au cerut extrădarea lui Eichmann, ceea ce părea a fi mișcarea evidentă, din moment ce orice stat suveran este mândru de dreptul său de a-i judeca pe aceia care îi aduc prejudicii. (Poziția oficială a guvernului Adenauer, care susținea că acest lucru nu era posibil deoarece nu exista niciun tratat de extrădare între Israel și Germania, nu stă în picioare; aceasta nu însemna decât că Israelul nu era obligat să accepte extrădarea. Fritz Bauer, procuror general la Hessen, a intuit chestiunea și a cerut guvernului federal de la Bonn să înceapă procedurile de extrădare. Însă, în privința acestei chestiuni, sentimentele domnului Bauer erau acelea ale unui evreu german și nu erau împărtășite de opinia publică germană, nu numai că cererea sa a fost refuzată de guvernul de la Bonn, dar abia dacă a fost remarcată și nu a fost susținută de nimeni. Un alt argument împotriva extrădării, prezentat de observatorii trimiși de guvernul vest-german la Ierusalim, a fost acela că Germania abolise pedeapsa capitală și era, în consecință, incapabilă de a da sentința pe care o merita Eichmann. În contextul indulgenței arătate de instanțele germane față de criminalii naziști vinovați de omoruri în masă, este greu să nu suspectezi aceasta obiecție de rea-credință. Desigur, cel mai mare risc politic al unui proces al lui Eichmann care s-ar fi judecat în Germania ar fi fost achitarea din lipsă de mens rea, după cum a subliniat J.J. Jansen, în Rheinischer Merkur, 11 august 1961.)

Mai există însă un alt aspect, mai delicat și mai relevant din punct de vedere politic, al acestei chestiuni. Una este să-i descoperi pe criminali și pe ucigași în ascunzătorile în care se află, și alta să îi găsești, înfloritori și afirmați social, în viața publică – pentru a-i cuprinde pe acei nenumărați indivizi din administrația federală și de stat și, în general, din serviciul public, ale căror cariere înfloriseră în timpul regimului hitlerist. Este însă adevărat că, dacă administrația Adenauer ar fi fost mult prea reticentă în a folosi funcționari cu un trecut nazist compromițător, ar fi existat riscul de a nu mai avea deloc o administrație. Adevărul se situează, desigur, exact la cealaltă extremă a afirmației lui Adenauer că „doar un procent destul de mic” de germani fuseseră naziști și că o „mare majoritate fusese fericită să îi ajute ori de câte ori putea pe concetățenii evrei”. (Un ziar german, Frankfurter Rundschau, și-a pus cel puțin întrebarea evidentă, care își aștepta de mult rândul – de ce atât de mulți oameni, care nu se poate să nu fi cunoscut, de exemplu, dosarul procurorului-șef, au ales să păstreze tăcerea – pentru a veni, apoi, cu un răspuns și mai previzibil: „Pentru că se simțeau ei înșiși vinovați.”) Logica procesului lui Eichmann, așa cum a gândit-o Ben Gurion, cu accentul pus pe chestiunile de ordin general în detrimentul preciziei legale, ar fi cerut darea în vileag a complicității tuturor birourilor și autorităților germane în ceea ce privește Soluția Finală – a tuturor angajaților civili din ministerele de stat, din forțele armate regulate, împreună cu Statul lor Major, din sectorul juridic și din lumea afacerilor. Însă, deși acuzarea – așa cum a conceput-o dl Hausner – a mers până într-acolo încât să cheme la bară martor după martor pentru a depune mărturie pentru lucruri care – deși suficient de adevărate și de îngrozitoare – nu aveau, în cel mai fericit caz, decât o foarte vagă legătură cu acuzatul, ea a evitat cu grijă să abordeze chestiunile incendiare – referitoare la practic omniprezenta complicitate, care a depășit cu mult rândurile membrilor de partid. (Înaintea procesului lui Eichmann au existat zvonuri extrem de răspândite care numeau „câteva sute de personalități de marcă ale Republicii Federale ca fiindu-i complici”, însă aceste zvonuri erau false. În discursul său inaugural, dl Hausner a menționat ca acei „complici la crimă ai lui Eichmann nu erau nici gangsteri, nici oameni de condiție proastă”, și a arătat că ar trebui să „îi depistăm – doctori și judecători, cărturari, bancheri și economiști – care au făcut parte din acele consilii care au decis exterminarea evreilor”. Aceasta promisiune nu a fost respectată, dar nici nu ar fi putut fi respectată în forma în care fusese făcută. Căci nu existase niciodată un „consiliu care să decidă” ceva, iar „demnitarii în robă cu grade academice” nu au decis niciodată exterminarea evreilor, ei nu au făcut decât să se reunească pentru a stabili pașii necesari pentru a duce la îndeplinire un ordin trasat de Hitler.) Și totuși, atenției instanței i-a fost supus un asemenea caz: acela al dr. Hans Globke, unul dintre ce mai apropiați consilieri ai lui Adenauer care, cu peste douăzeci și cinci de ani în urmă, a fost coautorul unui comentariu infam la adresa Legilor de la Nürnberg și, ceva mai târziu, autorul strălucitei idei de a-i obliga pe toți evreii germani să aibă, drept un al doilea prenume, „Israel” sau „Sarah”. Însă numele dr. Globke – doar numele său – a fost înserat de către apărare în procedurile curții districtuale, și asta, probabil, numai din speranța de a „convinge” guvernul lui Adenauer să înceapă procedurile de extrădare. În orice caz, era îndoielnic faptul că fostul Ministerialrat (consilier ministerial) de Interne și actual Staatssekretär (secretar de stat) în cancelaria lui Adenauer ar fi fost mai îndreptățit a figura în istoria a ceea ce au suferit cu adevărat evreii din partea naziștilor decât era ex-Muftiul Ierusalimului.

Căci istorie era – cel puțin din punctul de vedere al acuzării – ceea ce stătea în centrul procesului. „În acest proces istoric, în boxa acuzării nu se află un individ, și nici numai regimul nazist, ci însuși antisemitismul de-a lungul întregii istorii.” Aceasta a fost linia inițiată de Ben Gurion și urmată cu credință de dl Hausner, care și-a început discursul inaugural (desfășurat de-a lungul a trei ședințe) cu faraonii din Egipt și cu decretul lui Haman „de a distruge, măcelări, și a-i face să piară”. A continuat, citându-l pe Ezechil: „și când eu Dumnezeu am trecut pe lângă tine și te-am văzut murdărit cu sângele tău, și-am grăit: Trăiește, deci, în sângele tău”, explicând ca aceste cuvinte trebuie interpretate ca fiind „imperativul cu care s-a confruntat această națiune încă de la apariția sa pe scena istoriei”. Era o istorie nepotrivită și o retorică ieftină; mai rău decât atât, era evident în contradicție cu punerea sub acuzație a lui Eichmann – sugerând că, poate, el nu era decât un executor inocent al unui destin misterios dinainte stabilit, sau chiar al antisemitismului –, care era poate necesară pentru a marca traseul străbătut de „calea pătată de sânge pe care a mers acest popor” pentru a-și împlini destinul. Câteva ședințe mai târziu, atunci când prof. Salo W. Baron, de la Universitatea Columbia, a depus mărturie în favoarea istoriei mai recente a evreimii est-europene, dr. Servatius nu a mai putut rezista tentației de a pune întrebările evidente care se cereau puse: „De ce a căzut tot acest ghinion pe capul poporului evreu?” și „Nu credeți că la baza sorții acestui popor stau motivații iraționale dincolo de capacitatea de înțelegere a unei ființe umane?” Nu există oare acolo ceva de genul „spiritul istoriei, care împinge istoria înainte […] fără influența oamenilor?” Nu este oare dl Hausner în principal de acord cu „școala dreptului istoric” – o aluzie la Hegel – și nu a demonstrat el că „ceea ce fac liderii nu va duce întotdeauna la scopul și la destinația pe care o doresc? […] Aici intenția era de a distruge poporul evreu; obiectivul nu a fost atins și acum a luat ființă un stat nou și înfloritor”. Argumentul apărării ajunsese acum periculos de aproape de cele mai recente noțiuni antisemite referitoare la Înțelepții Sionului, prezentate cu toată seriozitatea cu patru săptămâni înainte, în cadrul Adunării Naționale Egiptene, de către deputatul și ministrul adjunct de externe Hussain Zulficar Sabri: Hitler era nevinovat de măcelărirea evreilor; el era doar o victimă a sioniștilor, care îl „siliseră să comită crime care aveau să ducă, în cele din urmă, la atingerea scopului lor – crearea statului Israel”. Cu această excepție, dr. Servatius, în spiritul filosofiei istoriei propuse de procuror, plasase Istoria pe locul rezervat în general Înțelepților Sionului.

În ciuda intențiilor lui Ben Gurion și a tuturor eforturilor acuzării, în boxă a rămas un individ, o persoană în carne și oase. Or, dacă lui Ben Gurion „nu-i păsa ce verdict se dădea în cazul lui Eichmann”, era, în mod indiscutabil, de datoria tribunalului de la Ierusalim să dea unul.