Tainele noptii

PROLOG

Spre sfârșitul domniei reginei Victoria…

O expoziție impresionantă a puterior spirituale

De

Gilbert Otford

Corespondent

Flying Intelligencer

Doamna Fordyce, renumita autoare, a făcut de curând o demonstrație tulburătoare dezvăluindu-și puterile psihice, în fața unei audiențe restânse, private, compusă în întregime din doamne.

Cei prezenți descriu o scenă fascinantă. În cameră, domnea întunericul. Doamna Fordyce stătea singură la o masă luminată de o singură lampă. Din acea poziție continua să răspundă la întrebări și să facă remarci dintre cele mai personale despre mulți dintre cei prezenți.

La sfârșitul expoziției, toți au apreciat că doar existența unor puteri psihice extraordinare putea explica această capacitate ciudată a doamnei Fordyce de a răspunde corect la întrebările care îi erau puse. Claritatea uimitoare a remarcilor sale despre cei din cameră, pe care nu-i cunoscuse înainte, a produs o puternică impresie.

Apoi, doamna Fordyce a fost asaltată cu invitații la ședințe de spiritism. I s-a sugerat chiar să i se adreseze domnului Reed, președintele Societății de Cercetări Spirituale, pentru a putea susține un test la Wintersett House, sediul Societății. Ea a refuzat toate aceste invitații făcând cunoscut faptul că nu vor mai avea loc demonstrații ale puterilor sale.

Cei care studiază astfel de fenomene susțin unanim faptul că existența acestor capacități psihice solicită în mare măsură nervii care, potrivit legilor naturii, sunt mai fragili în cazul femeilor decât al bărbaților.

Domnul Reed i-a explicat intermediarului său că preocuparea unei femei pentru sănătatea nervilor săi este singurul motiv pentru care ezită să susțină demonstrații. I-a mai relatat faptul că discreția înnăscută a sentimentelor și modestia, particularități definitorii pentru o doamnă adevărată, determină orice femeie, înzestrată deopotrivă cu calități psihice veritabile și cu bun-simț, să reziste ideii de a-și demonstra puterile într-o ședință publică.

1

Fața mediumului mort era ca o ceață fantomatică pe sub vălul de nuntă însângerat.

În timpul vieții, fusese destul de drăguță. Rochia de seară, lungă, grea, de un albastru întunecat, era șifonată în jurul picioarelor zvelte. Vătraiul de fier care fusese folosit pentru a-i sparge craniul, în spate, fusese și el aruncat alături.

Adam Hardesty a înaintat în camera mică și întunecată, vrând să treacă peste bariera creată de mirosul specific și rece al morții. S-a ghemuit lângă trupul ei, ridicând lumânarea în aer.

Prin vălul străveziu a zărit strălucirea mărgelelor albastre care împodobeau colierul de la gâtul lui Elizabeth Delmont. O pereche de cercei atârnau de urechile ei. Pe podea, lângă degetele ei palide, inerte, era un ceas de buzunar. Cadranul fusese spart, iar limbile rămăseseră înțepenite pentru totdeauna la miezul nopții.

El își scoase propriul ceas din buzunarul pantalonilor pentru a verifica ora. Era două și zece. Dacă ceasul de pe covor fusese spart în timpul unei confruntări violente care părea să fi avut loc în cameră, Delmont fusese omorâtă înainte cu două ore.

O broșa neagră de doliu zăcea pe corsajul strâns, ușor dantelat, al rochei albastre. Broșa arăta ca și cum ar fi fost prinsă intenționat în pieptul lui Delmont, ca o parodie nemiloasă a respectului funerar.

El a smuls broșa și a întors-o pentru a-i cerceta reversul. Flăcăruia lumânării lumină o mică fotografie: portretul unei femei blonde, acoperită de un voal de nuntă și o rochie de mireasă. Femeia nu părea să aibă mai mult de optsprezece – nouăsprezece ani. Ceva din tristețea și resemnarea întipărite pe chipul ei frumos, fața fără de zâmbet dădeau impresia că mariajul nu era ceea ce-și dorise de la viață. Sub poză, o șuviță din părul său odulat și blond era închisă sub un cristal teșit.

A privit îndelung femeia din fotografie, memorând fiecare detaliu vizibil. Când a terminat, a pus la loc, cu grijă, broșa pe pieptul lui Delmont. Poliția ar putea s-o considere un indiciu important.

S-a ridicat și s-a întors ușor pe călcâie pentru a cerceta camera în care fusese ucisă Elizabeth Delmont. Locul arăta ca și cum o furtună puternică se abătuse asupra sa. Masa mare din mijlocul camerei fusese răsturnată, scoțând la iveală un mecanism ciudat dedesubtul ei. În orice caz, nu Delmont fusese cea care activase mecanismul ascuns ce determinase alunecarea și răsturnarea mesei grele de lemn. Surorile Gullible interpretează astfel de fenomene ca semne ale prezenței spiritelor.

Sub masă, chiar la mijloc se aflau două sertare. Ambele erau deschise. El s-a apropiat și le-a închis. În felul acesta, nu mai puteau fi observate.

Și-a plimbat degetele pe marginea mesei pătrate, căutând și alte sertare bine ascunse. Nu a mai găsit niciunul.

Câteva scaune erau împrăștiate prin cameră. Multe obiecte ciudate zăceau în dezordine pe covor – un flaut, o trompetă, câțiva clopoței și un set de clopoței muzicali.

O vergea telescopică, o tăbliță și câteva lacăte zăceau într-un morman de obiecte lângă o debara deschisă. A extras un lacăt și l-a cercetat în lumina lumânării. În câteva secunde, a descoperit metoda prin care a fost deschis.

Lângă un scaun se afla o mână albă, inertă, care părea să fie smulsă din cot. Mâna grațioasă încă mai atârna. El o împinse cu vârful pantofului.

Era din ceară, modelată cu grijă în jos, spre degetele albe și liniile palmei. Își păstra scepticismul în privința ultimelor descoperiri spirituale. Era conștient de faptul că atunci când va apărea știrea morții unui medium, mulți oameni vor crede că Delmont a fost sfâșiată de spiritele periculoase pe care ea le-a chemat din Lumea Cealaltă.

Când se ajunge la scandaluri există o singură regulă, de la care nu trebuie să te abați: nu te implica în ele. Ultimul lucru pe care și-l dorea era ca moartea lui Delmont să devină o senzație, dar întrevedea puține șanse ca acest lucru să fie evitat acum. Tot ce putea face era să se țină cât mai departe de zvonurile vehiculate în presă.

A cercetat cu atenție camera de spiritism cu gândul că există un loc în casă unde mediumul prefera să-și ascundă secretele. A descoperit încă trei compartimente, unul în perete și două în podea, dar nici urmă de un jurnal secret.

După ce a terminat, a urcat scările care duceau spre dormitorul lui Elisabeth Delmont, unde a verificat cu atenție toate sertarele și garderoba.

În zadar. Singurul lucru interesant era un mic catalog cu titlul Secretele Mediumurilor. Multitudinea de obiecte puse în vânzare includea părți corporale artificiale menite să imite manifestări supranaturale, oglinzi false și o invenție ciudată din fire și un scripete care făcea posibilă levitația. Firma garanta clienților potențiali stricta confidențialitate a tranzacțiilor.

Apoi, a coborât printr-un hol întunecat, cu intenția de a părăsi casa pe ușa de la bucătărie. Făcuse tot ce putuse. Îi era imposibil să cerceteze fiecare centimetru al casei, în speranța de a mai găsi și alte compartimente sau dulapuri secrete.

Când a traversat salonul semiîntunecat, a zărit un birou în mijlocul încăperii.

A intrat în cameră, traversând covorul în nuanțe de roșu și negru, și a deschis în grabă mai multe sertare. Niciunul nu ascundea jurnalul, dar într-un ungher, se afla o coală de hârtie mototolită cu o listă de nume și adrese.

Data din ziua precedentă și cuvintele ora nouă erau scrise la începutul paginii.

A cercetat lista pentru câteva secunde, până când și-a dat seama că descoperise numele surorilor care participaseră la ultima ședință de spiritism a lui Elisabeth Delmont.

Unul dintre nume era subliniat. I se părea vag cunoscut, dar nu știa de unde să-l ia. În general, avea o memorie bună. Era și cazul când se gândea că pe vremuri vânduse bârfe sau alte secrete ale oamenilor ca să traiască.

Acum, se învârtea în cercuri mai înalte, dar unele lucruri nu se schimbaseră. Nuuitase niciodată un nume, o figură sau un zvon. Informația îi dădea puterea de a răzbi în jungla orbitoare și schimbătoare a societății, așa cum îl ajutase să supraviețuiască pe străzile Londrei, în tinerețe.

S-a concentrat asupra numelui subliniat, încercând să invoce o imagine sau o impresie sau chiar o zvâcnire malefică de bârfă. Își simțea memoria împrospătată. Era aproape sigur că Julia sau Wilson pronunțaseră în trecere numele acela. Avea legătură cu un articol dintr-un ziar. Nu Times; era sigur de asta. Îl citea zilnic.

A decis. Era vorba de un ziar mai puțin cunoscut. Genul de ziar care relata întâmplări senzaționale – crime violente și scandaluri sexuale murdare – cu scopul de a vinde cât mai multe exemplare.

Nu-i acordase atenție la momentul respectiv, pentru că persoana despre care era vorba nu făcea parte din lumea relativ mică a celor bogați și privilegiați, care constituiau domeniul lui de interes.

O scânteie de lumină fantomatică i-a dat fiori.

Doamna Fordyce, Corley Lane, numărul 22.

De data aceasta nu-i va mai uita numele.

2

Bărbatul misterios era învăluit de o mantie invizibilă croită din intrigă și umbră. Avea ceva oarecum tulburător, chiar deprimant, își spuse Caroline Fordyce în ușa studioului ei. Îi stârnise curiozitatea. Era aproape ora nouă dimineața și nu-l mai întâlnise niciodată în viața ei pe Adam Grove. O doamnă înzestrată cu respectul firesc al manierelor nu i-ar fi permis niciodată să intre în casă și, în mod sigur, nu la o oră așa de matinală, gândea ea. Dar o responsabilitate excesivă face viața prea monotonă. Trebuia să știe; în ultimii trei ani, fusese chinuitor de prudentă în privința manierelor, iar lucrurile fuseseră extrem de plictisitoare aici, pe Corley Lane, numărul 22.

— Vă rog, luați loc, domnule Grove. Caroline se ridică de la biroul său și se opri în fața ferestrei dinspre grădină, așezându-se în fața strălucirii calde a soarelui care acum lumina fața vizitatorului ei. Menajera mi-a comunicat că ați sunat pentru a discuta o problemă de o importanță covârșitoare pentru amândoi.

Într-adevăr, sintagma o importanță covârșitoare îi atrăsese atenția și o determinase să o roage pe doamna Plummer să-l conducă pe Grove în studioul său. Ce cuvinte delicios de amenințătoare, gândea ea fericită. Sintagma o importanță covârșitoare dezvăluia un Incident Senzațional.

Nimeni nu o căutase pe Corley Lane, numărul 22, pentru a-i aduce la cunoștință vești de o importanță covârșitoare, mai puțin fiica negustorului de pește care o sfătuise pe doamna Plummer să miroasă bine somonul înainte de a-l cumpăra, săptămâna trecută. Fata i-a explicat că tatăl său tratase peștele cu o substanță menită să estompeze mirosul de alterat. I-a mărturisit că ea nu dorea să fie responsabilă cu contaminarea întregii case. Ca și cum eu aș fi fost păcălită de o astfel de escrocherie, rostise doamna Plummer, și din cuvintele ei răzbătea disprețul.

Astfel, sunau știrile de o importanță covârșitoare în casa doamnei Fordyce.

S-ar putea ca acest vizitator matinal să-și fi dat seama că greșise adresa și că vestea de o importanță covârșitoare trebuie transmisă altcuiva, gândea Caroline. Dar, în același timp, voia să profite din plin de acest moment care o scotea din rutina zilnică.

— Mulțumesc pentru amabilitate, doamnă Fordyce, spuse Adam Grove din ușă.

Dumnezeule, gândi ea. Vocea lui era irezistibilă, joasă și profundă, plină de o siguranță masculină. De data aceasta, se simți străbătută de un tremur de vigilență. A înțeles că Grove era un bărbat înzestrat cu o voință formidabilă; genul de om obișnuit să-și atingă obiectivele, probabil, cu orice preț.

Inspirația lovi cu forța fulgerului ploii de vară. Adam Grove era exact ce căutase în dimineața aceea.

Privi în fugă hârtia și stiloul de pe biroul său, întrebându-se dacă putea îndrăzni să își noteze ceva. Nu dorea să-l impacienteze pe Grove sau să-l determine să plece în grabă. Ar fi înțeles că a greșit adresa și s-ar fi făcut nevăzut. Era o ocazie specială și nu voia să o rateze. Poate că nu va observa dacă își va nota câteva observații în timpul conversației.

— Bineînțeles că m-am simțit obligată să ascult vestea dumneavoastră de o importanță covârșitoare, spuse ea, lasându-se cât mai comod pe scaunul din spatele biroului.

— Nu v-aș fi deranjat la această oră, dacă motivul vizitei mele nu ar fi fost atât de presant, o asigură el.

Stând pe scaun, doamna Fordyce îi adresă un zâmbet încurajator, în timp ce-și căuta stiloul.

— Luați loc, vă rog.

— Mulțumesc.

Ea îi indică un scaun. Când trecu el prin dreptul luminii, putu să observe haina și pantalonii cu o croială sofisticată. Degetele i se încleștară în jurul stiloului.

Fii atentă,gândi ea. Omul ăsta vine din lumea cealaltă; nu din cea spirituală cu care erau obișnuite mediumurile, dar dintr-o sferă a societății mult mai periculoasă. Locul unde cei bogați și puternici fac regulile și îi exploatează pe cei pe care-i consideră inferiori. Acum trei ani, a avut o experiență îngrozitoare cu un bărbat care se învârtea în cercuri privilegiate. Atunci a învățat o lecție pe care își propusese să n-o uite niciodată, oricât de misterios și interesant părea să fie domnul Adam Grove.

Îl studia, încercând să nu fie observată. Era zvelt și bine făcut. Avea gesturi controlate, dar pline de grație. Privindu-l aveai impresia că s-ar înfuria în cazul unui pericol, dar atât tăria, cât și voința lui erau deplin controlate. Deborda de energie și vitalitate masculină, fapt imposibil de ignorat.

Fără îndoială, era bărbatul potrivit pentru a interpreta personajul lui Edmund Drake.

Ea scrise repede Debordează de vitalitate masc.,ca și cum ar fi improvizat o listă de cumpărături.

S-a hotărât să-și noteze câte ceva și despre stilul vestimentar. Era deopotrivă elegant și distins, dar nu se conforma modei masculine actuale.

Grove era îmbrăcat din cap până-n picioare în tonuri puternice, închise, de gri. Cămașa reprezenta singura excepție. Era de un alb imaculat. Gulerul era întors după noua modă, ușor deschis și părea să fie mult mai comod decât cel ridicat. Cravata avea un nod riguros.

Nu-i de mirare că avusese atâtea probleme când a trebuit să se decidă cum să-l îmbrace pe Edmund Drake. A încercat să-l îmbrace cu o pereche de pantaloni frapant de dungați și cămăși cu imprimeuri deschise pe care le observase la toți bărbații moderni, în ultima perioadă. O vestimentație atât de îndrăzneață nu îl avantaja pe Edmund. El trebuia să exprime amenințare și determinare absolută. Bulinele, dungile și carourile nu i se potriveau.

Scrise fără să privească spre hârtie: Pantaloni și haină gri închis.

Grove ședea pe fotoliu, în fața căminului.

— Observ că erați ocupată cu corespondența de dimineață. Îmi cer scuze din nou că v-am întrerupt.

— Nici o problemă, domnule. Ea îi adresă un zâmbet aprobator. Îmi notam doar câteva idei pentru a nu omite niște detalii de care urmează să mă ocup mai târziu.

— Înțeleg.

Părul lui Grove se potrivea, de asemenea, personajului Edmund Drake, gândi ea. Avea o nuanță foarte apropiată de negru, puțin grizonat la tâmple. Era tuns scurt și pieptănat pe spate. Nu cedase modei actuale a mustăților și bărbilor scurte, dar putea să observe o umbră neagră ce îi acoperea obrazul și marginile feței. Își dădu seama că nu se bărbierise în dimineața aceea. Ce ciudat!

Îmbrăcămintea și frizura lui Edmund Drake nu erau singurele lucruri care trebuia schimbate pentru ca el să pară mai amenințător. Greșise când îl concepuse arătos. Era convinsă acum că fața lui trebuia să aibă trăsături la fel de dure ca cele ale lui Adam Grove. Drake trebuia să devină omul modelat de un trecut aspru și întunecat.

Își notă: trăsături aspre.

Din locul în care se afla, Adam nu putea vedea pe deasupra biroului sofisticat, sculptat în stil rococo, ca să poată să distingă ceea ce scrisese ea, dar aceasta simți că este observată. Se opri și îl privi, zâmbind larg.

A înghețat însă când a văzut indiferența privirii de un verde intens, ce strălucea în întuneric.

Foarte atentă și din nou fără a privi spre hârtie, mâzgăli cuvintele: ochi ca smaraldele; strălucesc în întuneric.

— Vă continuați adnotările, doamnă Fordyce? întrebă el brusc.

— Da. Îmi cer scuze. Puse stiloul deoparte.

Acum, că stătea în lumină, putea observa semnele profunde de oboseală care îi înconjurau gura și îi atingeau colțurile ochilor. Era încă dimineață. Care putea fi cauza acestui aer subtil de extenuare?

— Doriți o ceașcă de ceai? întrebă ea prevenitor.

El păru ușor mirat de propunere.

— Nu, mulțumesc. Nu intenționez să zăbovesc mult.

— Înțeleg. Probabil că ar trebui să-mi spuneți care este motivul vizitei dumneavoastră.

— Foarte bine. S-a oprit pentru a se asigura că îl urmărește cu atenție. Cred că ați auzit despre o femeie pe nume Elizabeth Delmont.

Pentru un moment a părut nedumerită. Apoi, și-a amintit numele.

— Mediumul din Hamsey Street?

— Da.

S-a rezemat din nou de scaun. Dintre toate subiectele posibile, acesta era ultimul pe care se aștepta ca el să-l abordeze. Deși întreaga țară părea fascinată de spiritism, mediumuri și studiul puterilor spirituale, chiar nu-și putea imagina cum un barbat ca Adam Grove era interesat de astfel de lucruri.

— Da, am întâlnit-o, spuse ea încet. Din întâmplare, am participat la o ședință de spiritism acasă la doamna Delmont, noaptea trecută, împreună cu mătușile mele. Ezită. De ce întrebați?

— Elizabeth Delmont a murit.

Șocată, îl fixă cu privirea câteva secunde.

— Poftim?

— A fost ucisă la puțin timp după ședința de spiritism de noaptea trecută, adăugă el, cu un calm desăvârșit.

— Ucisă, înghiți ea cu greu. Sunteți sigur?

— Eu însumi i-am găsit trupul după aproximativ două ore, în dimineața asta.

— Dumneavoastrăați găsit trupul? Abia după câteva clipe își reveni după tragicul anunț. Nu înțeleg.

— Cineva i-a spart capul cu un vătrai.

Doamna Fordyce simțea un nod în gât. Se pare că decizia de a primi în casa ei un domn care susținea că găsise trupul unei femei ucise nu a fost dintre cele mai fericite. A privit repede clopoțelul care atâma în spatele biroului. Probabil că intenționa s-o cheme pe doamna Plummer.

Deși se afla pe punctul de a o alerta pe menajeră, cedă în fața celui mai mare viciu, curiozitatea.

— Pot să vă întreb ce căutați în casa doamnei Delmont la acea oră târzie?

De îndată ce rosti acele cuvinte, își dădu seama de gravitatea greșelii sale. Roși. Era un singur motiv pentru care un bărbat bogat și, bineînțeles, viril, ca Adam Grove, ar fi venit la Elizabeth Delmont la ora două dimineața.

Doamna Delmont fusese o femeie foarte frumoasă, seducătoare și senzuală, care atrăgea orice bărbat. Printre ei se numără domnul McDaniel, bătrânul văduv, care fusese prezent la ultima ședință, noaptea trecută. În mod sigur, el nu era singurul bărbat din preajma ei.

— Nu, doamnă Fordyce, Elizabeth Delmont nu a fost amanta mea, răspunse Adam, de parcă i-ar fi citit gândurile. De fapt, până azi-noapte, nu am întâlnit-o niciodată. Când am găsit-o, era prea târziu pentru a mai face cunoștință.

— Înțeleg. Se luptă cu emoțiile și încercă să adopte o atitudine mai rațională. La urma urmei, era considerată o văduvă; o femeie cu ceva experiență de viață. Mă iertați, domnule Grove. Discuția asta a luat o întorsură destul de ciudată. Habar n-aveam că doamna Delmont a murit.

— A fost ucisă, doamnă Fordyce. Adam o privi cu atenție. Ați afirmat că discuția asta a luat o turnură neașteptată. Spuneți-mi, care credeați că e motivul vizitei mele?

— Sincer, am crezut că ați greșit adresa.

— Atunci, de ce n-ați rugat-o pe menajeră să verifice acest lucru? întrebă el cu o logică deprimantă.

— Recunosc, am fost curioasă să aflu ce vești îmi aduceți, își deschise brațele larg. Rar ni se întâmplă să primim vești despre incidente deosebit de grave, înțelegeți. De fapt, nu a existat niciodată un astfel de vizitator, de trei ani de când locuim aici.

— Să primiți?

— Cele două mătuși ale mele locuiesc împreună cu mine. Sunt afară acum. Își fac exercițiile de dimineață. Mătușa Emma și mătușa Milly consideră foarte importante plimbările în ritm vioi și le practică zilnic.

Adam se încruntă.

— Nu le-am găsit numele pe lista participanților la ședința de spiritism. Ați spus că v-au însoțit noaptea trecută.

Nu-i plăcea cum decurgeau lucrurile. Avea impresia că o interoghează.

— Da, răspunse ea ceva mai precaută. Nu mi-au dat voie să merg noaptea, singură. Doamna Delmont nu avea nimic împotriva prezenței lor.

— De ce ați participat la ședință? Chiar credeați că Elizabeth Delmont putea comunica cu spiritele? o întrebă el, fără a se feri să-și exprime opinia despre astfel de lucruri.

Sarcasmul lui o deranjă. Se simți obligată să se apere.

— Vă amintesc, domnule, răspunse ea tăios, că foarte multe persoane eminente, educate și respectate iau în serios spiritismul și alte chestiuni de natură psihică.

— Niște proști cu toții.

— Au fost înființate societăți și cluburi pentru a sprijini cercetarea fenomenelor spirituale și pentru a investiga aprecierile mediumurilor. Reviste prestigioase apar cu regularitate. Se întoarse la biroul ei și înșfacă un exemplar al New Dawn, care sosise ieri. Aceasta, de exemplu. Este publicată de Societatea de Cercetări Spirituale și vă asigur că autorii articolelor sunt documentați.

— Prostii. Adam mișcă o mână cu un gest dezaprobator. Orice om cu puțină rațiune știe că cei care susțin că dețin puteri psihice sunt cu toții niște șarlatani.

— Aș putea spune că sunteți foarte ferm pe poziție, replică ea. Vă rog să mă scuzați, însă raționamentul dumneavoastră nu presupune o minte deschisă, analitică.

El zâmbi dezgustat.

— Cât de deschisă este mintea dumneavoastră, doamnă Fordyce? Chiar luați în serios treaba cu spiritele care se mișcă, vorbesc și coboară la masa dumneavoastră?

Ea înțepeni o vreme în scaun.

— De fapt, eu însămi am demarat o cercetare, de curând.

— Și ați întâlnit vreun medium autentic? Doamna Delmont, de exemplu?

— Nu, recunoscu ea, ezitând să-i dea dreptate. De fapt, nici nu cred că e posibilă comunicarea cu spiritele.

— Mă bucur să aud asta. Îmi confirmă impresia inițială despre inteligența dumneavoastră.

Ea se încruntă.

— Îmi permit să vă reamintesc, domnule, că domeniul cercetării spirituale se extinde foarte repede. În ultima vreme, a început să reunească tot felul de fenomene, nu doar invocarea spiritelor. Deși nu cred că mediumurile pot comunica cu stafiile și spiritele, nu pot nega toate tipurile de puteri psihice.

Ochii lui verzi se îngustară, iar privirea îi deveni fixă.

— Dacă nu credeți că mediumurile pot invoca spiritele, atunci de ce ați fost prezentă la ședința de spiritism din casa doamnei Delmont?

Nu mai încăpea nici o îndoială. Doamna Fordyce era supusă unui interogatoriu. Privi din nou soneria.

— Nu e nevoie să chemați menajera ca să vă salveze, spuse el sec. Nu vă fac nici un rău. Dar aștept să-mi dați niște răspunsuri.

Ea se încruntă.

— Parcă ați fi un polițist, domnule Grove.

— Liniștiți-vă, doamnă Fordyce. Îmi dau cuvântul că nu am nici o legătură cu poliția.

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, de ce vă aflați aici? Ce doriți?

— Informații, răspunse el scurt. De ce ați luat parte la ședință?

— V-am spus, cercetam fenomenele psihice, răspunse ea. În ciuda aversiunii dumneavoastră, este un câmp de cercetare legal.

El clătină din cap dezgustat.

— Trucuri de salon și jocuri. Nimic mai mult.

Decise că era prea târziu să mai pună întrebări personale. Doamna Fordyce își împreună mâinile deasupra biroului, intenționând să pară fermă și autoritară.

— Îmi pare foarte rău să aflu că doamna Delmont a fost ucisă, spuse ea impasibil. Dar nu înțeleg de ce vă interesează împrejurările în care a murit. Dacă dumneavoastră și doamna Delmont nu vă cunoșteați, așa cum mi-ați spus, ce căutați în casa ei la ora două dimineața?

— Cred că este suficient să vă spun că aveam motivele mele să o caut pe Elizabeth Delmont la ora aceea și că acele motive erau extrem de presante. Acum, că este moartă, nu-mi rămâne decât să aflu cine a omorât-o.

Fordyce era șocată.

— Doriți să-l prindeți de unul singur?

— Da.

— În mod sigur, asta e treaba poliției, domnule.

El ridică din umeri.

— Bineînțeles că vor investiga și ei cazul, dar mă îndoiesc că-l vor prinde pe făptaș.

Doamna își desfăcu brațele și apucă din nou stiloul.

— Foarte interesant, domnule Grove. Apoi, scrise pe hârtie: hotărât și îndârjit. Să vedem dacă am înțeles lucrurile în ordinea corectă. Dumneavoastră investigați moartea doamnei Delmont și ați venit aici ca să mă întrebați dacă am vreo informație despre crimă.

El o privea cum mișca repede stiloul.

— În rezumat, cam așa stau lucrurile.

Apropo de incidente surprinzătoare, gândi ea. Incidentele, de obicei, nu sunt mai surprinzătoare decât acesta.

— Mi-ar plăcea să vă povestesc tot ce-mi amintesc, domnule, dar nu mai înainte ca dumneavoastră să-mi spuneți ce vă interesează în afacerea asta.

Ea îl studie, ca și cum ar fi avut de-a face cu un specimen biologic nemaiîntâlnit care se ivise pe neașteptate și cu greu putea fi identificat. Ceasul de perete bătea cu putere în liniștea camerei.

După o bună bucată de vreme, domnul Grove părea să fi ajuns la o concluzie.

— Foarte bine, spuse el, voi răspunde la câteva dintre întrebările dumneavoastră. În schimb, insist să păstrați discreția în legătură cu ceea ce vă voi spune.

— Da, bineînțeles. Își notă pe hârtie cuvântul secretos.

El se ridică de pe fotoliu înainte ca ea să-și dea seama măcar că se mișcase.

— La naiba! Surprinsă de caracterul imprevizibil al acțiunilor lui, gâfâi și scăpă din mână stiloul.

Din doi pași, el străbătu distanța dintre ei, ajunse la ea și-i smulse foaia de hârtie de pe birou.

Cam mult pentru oboseala lui aparentă, gândi ea. Și când te gândești că aproape îi era milă de el.

— Domnule! încercă să-i smulgă hârtia din mână. Vă rog să mi-o dați înapoi imediat. Ce credeți că faceți?

— Mă interesează lista dumneavoastră de îndatoriri, doamnă. Cercetă pagina repede și chipul i se înăspri.

— Jachetă și pantaloni gri închis? Trăsături ferme? Ce naiba se întâmplă aici?

— Nu cred că adnotările mele au vreo importanță pentru dumneavoastră, domnule.

— Tocmai v-am spus că insist ca această problemă să rămână strict secretă. Pentru a nu isca un scandal. Am o regulă de la care nu mă abat în astfel de situații.

Ea se încruntă.

— Aveți o regulă în ceea ce privește scandalurile? Care este aceasta?

— Prefer să le evit.

— Toți ne dorim asta. Neputând să-și recupereze hârtia, adoptă o atitudine îndrăzneață. Credeți-mă domnule, nici eu nu-mi doresc să mă las antrenată într-un scandal. Vă asigur că n-am nici cea mai mică intenție de a discuta despre investigația dumneavoastră în afara acestei case.

— Atunci, de ce a trebuit să vă notați aceste comentarii?

— Îmi organizam gândurile, doar.

El cercetă ce scrisese ea.

— Am dreptate când spun că unele mâzgălituri de aici au legătură cu vestimentația și culoarea ochilor mei, doamnă Fordyce?

— Păi…

— Doresc să știu de ce vă notați observațiile astea pe hârtie. La naiba, femeie, dacă vrei să faci din mine subiectul jurnalului personal…

— Vă asigur că nu am nici cea mai mică intenție să vă includ în jurnalul meu privat, a mărturisit ea cu cea mai mare sinceritate.

— Atunci, să înțeleg că sunteți într-adevăr implicată în afacerea asta cu asasinarea mediumului, adăugă el, ușor amenințător.

Doamna Fordyce se îngrozi.

— Nu e adevărat

— Atunci, nu înțeleg care e logica acestor note personale. Dacă nu intenționați să reproduceți conversația noastră pentru jurnalul dumneavoastră personal, atunci nu-mi rămâne să cred decât că întocmiți un raport pentru complicele dumneavoastră.

— Complice? Era dezorientată și foarte speriată. Sunteți imoral, domnule. Cum îndrăzniți să insinuați că aș putea fi implicată într-o crimă?

El se repezi la hârtia din fața ei.

— Cum altfel puteți explica nevoia de a înregistra acest interviu?

Ea încercă să se concentreze și să gândească limpede.

— Nu vă datorez nici o explicație, domnule Grove. Dimpotrivă. Vă amintesc că dumneavoastră sunteți cel care a dat buzna astăzi în această casă.

Această acuză l-a enervat în mod evident.

— O spuneți ca și cum aș fi intrat cu forța în casa dumneavoastră. Însă lucrurile nu s-au întâmplat așa. Dumneavoastră i-ați cerut menajerei să-mi dea drumul înăuntru.

— Doar pentru că ați declarat că aveți de discutat o problemă de importanță majoră pentru amândoi. Spunând asta, se retrase. Adevărul e că moartea doamnei Delmont este de o importanță covârșitoare doar pentru dumneavoastră, domnule Grove.

— Vă înșelați, doamnă Fordyce.

— Prostii, spuse ea cu emfază, menținându-se ferm pe poziție. Nu mă interesează în niciun fel împrejurările care au însoțit moartea lui Elizabeth Delmont.

Adam ridică din sprâncene. Nu spuse nimic.

Timp de câteva secunde, în cameră se lăsă tăcerea.

— Nimic în afară de o curiozitate absolut normală din partea unei persoane care tocmai a aflat despre o crimă îngrozitoare, adăugă ea liniștit.

— Dimpotrivă, doamnă Fordyce, sunt sigur că interesul dumneavoastră pentru aceste evenimente nu izvorăște doar din curiozitate.

— Cum e posibil? Noaptea trecută am întâlnit-o prima oară pe femeia asta. Nu am avut nici cea mai mică intenție de a o revedea. Vă mai amintesc faptul că, în afară de mine și de mătușile mele, mai existau încă două persoane la acea ședință. Dacă nu mă înșel, numele lor erau doamna Howel și domnul McDaniel.

El se îndreptă spre fereastră, privind spre grădină. În ciuda aerului său obosit, umerii puternici erau perfect drepți.

— Amândoi sunt destul de bătrâni și slabi, răspunse el scurt. Nu cred că vreunul dintre ei ar fi avut puterea și încrâncenarea necesare pentru a apuca un vătrai și a sparge capul unei persoane mai tinere, mai puternice, ca să nu mai vorbim de forța de a răsturna o masă și câteva scaune.

Ea ezită.

— Ați vorbit cu ei?

— Nu era nevoie. Am făcut câteva investigații pe străzile unde locuiesc. Sunt sigur că nici unul dintre ei n-are a face cu treaba asta.

— Da, puțin probabil, recunoscu ea.

— Spuneți-mi, ce s-a întâmplat la ședința de spiritism?

— Nu e prea mult de spus. Ea își desfăcu brațele. Doar obișnuitele invocări și desemnări. Una sau două reprezentații. Niște îndrumări de natură financiară venite de pe lumea cealaltă.

— Îndrumări financiare? întrebă el cu asprime.

— Da, domnul McDaniel a aflat că în curând va primi o ofertă de investiție. Nu a fost nimic neobișnuit. Participanții sunt adesea anunțați că vor primi bani dintr-o sursă necunoscută.

— Înțeleg. Se întoarse ușor și o privi cu o expresie triumfătoare. Deci, a existat subiectul banilor, nu-i așa?

Ea strânse scaunul atât de tare, încât încheieturile degetelor începură să se albească. Abia mai respira. Oare Grove se va duce la poliție și le va acuza de crimă pe ea și pe mătușile sale?

Știa acum că toate trei se aflau în mare pericol. Erau nevinovate, dar nu încăpea nici o îndoială că, dacă un bărbat ca Adam Grove, puternic și cu o poziție privilegiată, le va acuza de crimă, vor fi într-o situație foarte dificilă.

Nu le rămânea altceva de făcut decât să părăsească Londra imediat, hotărî ea în grabă. Singura șansă era să dispară din nou, așa cum făcuseră în urmă cu trei ani. Încercă să calculeze câți bani aveau în casă. De îndată ce domnul Grove va pleca, o va trimite pe doamna Plummer să rezerve biletele de tren. Cât de repede își vor face bagajele?

Adam își încruntă sprâncenele negre.

—Vă simțiți bine, doamnă Fordyce? Arătați de parcă sunteți pe punctul de a leșina.

Doamna Fordyce se înfurie dintr-o dată.

— Mi-ați pus în pericol viața mea și pe cea a mătușilor mele, domnule. Cum vă așteptați să reacționez?

El se încruntă.

— Ce vă trece prin minte? Nu v-am amenințat nicicum, doamnă.

— Ne-ați acuzat de crimă, dacă nu pe toate, cel puțin pe mine. Dacă vă prezentați la poliție cu bănuielile astea, vom fi arestate și închise. Ne vor spânzura.

— Doamnă Fordyce, imaginația dumneavoastră depășește limitele rațiunii și ale logicii. Am câteva bănuieli, dar acestea nu înseamnă mare lucru.

— Ah, niciuna dintre noi nu poate dovedi că nu s-a întors după ședință ca să-l omoare pe medium. Declarația noastră ar contrazice-o pe a dumneavoastră, domnule, și amândoi suntem conștienți de faptul că trei doamne, în situația noastră, care nu dispun de relații în societate, nu vor avea nici o șansă în fața unei persoane cu o poziție socială și materială ca a dumneavoastră, dacă veți decide să ne considerați vinovate.

— Liniștiți-vă, doamnă. Se pare că mă aflu în fața unei crize de isterie.

Mânia o îndârji și mai mult pe doamna Fordyce.

— Cum îndrăzniți să-mi spuneți să nu mă alarmez? Mătușile mele împreună cu mine vom fi spânzurate din cauza dumneavoastră, domnule.

— Ei, nici chiar așa, mormăi el.

— Ba da, chiar așa.

— La naiba! M-am săturat de teatrul ăsta. Făcu un pas spre ea.

— Opriți-vă! Ea apucă spătarul scaunului cu ambele mâini și îl plimbă în jurul său ca o pavăză în calea lui. Nu vă apropiați! O să țip dacă mai faceți vreun pas. Doamna Plummer și vecinii mă vor auzi, vă garantez.

El ezită, expirând zgomotos.

— Vă rog să vă calmați, doamnă Fordyce. E deja prea obositor, ca să nu mai vorbim de faptul că reprezintă o pierdere de timp pentru amândoi.

— Nu pot să fiu calmă în fața unor astfel de amenințări.

Pentru un moment, el o privi cu seriozitate.

— V-ați gândit vreodată la o carieră în teatru, doamnă Fordyce? Văd că aveți un desăvârșit simț dramatic.

— Cred că situația în care mă aflu este potrivită unei drame, spuse ea printre dinți.

El o studie îndelung. Ea avu impresia că el își reface schemele secrete.

— Respirați adânc, doamnă, și adunați-vă, spuse el în cele din urmă. Nu am nici cea mai mică intenție de a vă acuza de crimă pe dumneavoastră și pe mătușile dumneavoastră.

— De ce v-aș crede?

El își frecă tâmplele.

— Vă asigur că nu mă interesează să fac dreptate în cazul acesta. Las problema asta pe mâna poliției, deși mă îndoiesc că vor reuși. Sunt foarte eficienți, trebuie să soluționeze crime obișnuite, dar aceasta nu este o crimă obișnuită.

Ea își dădu seama că spune adevărul. Oricum, nu lăsă din mână scaunul.

— Dacă nu ați venit aici ca să aflați adevărul despre moartea lui Elizabeth Delmont, atunci, ce doriți, domnule Grove?

El o privi cercetător.

— Singurul meu obiectiv în afacerea asta este să recuperez jurnalul.

Ea nu încercă să-și ascundă nedumerirea.

— Ce jurnal?

Cel care a fost furat din casa lui Elizabeth Delmont, noaptea trecută.

— Încercați să găsiți jurnalul doamnei Delmont? Ei bine, vă asigur că nu știu nimic despre el, nici eu și nici mătușile mele. În plus, vă pot spune cu certitudine că nu am observat nici un jurnal pe masă, la ședința de azi-noapte.

El o studie pentru alte câteva momente și, apoi, clătină din cap, ca și cum ar fi acceptat situația, în cele din urmă.

— Știți ce, vă cred pe cuvânt, doamnă Fordyce. Se pare că într-adevăr m-am înșelat în privința dumneavoastră.

În cele din urmă, se liniști și ea.

— V-ați înșelat, domnule.

— Am venit în grabă aici, de dimineață, cu speranța că veți recunoaște că ați luat nenorocitul ăla de jurnal. În cel mai rău caz, am crezut că îmi veți oferi unele indicii ca să aflu ce s-a întâmplat cu el.

— De ce este așa de important jurnalul acesta pentru dumneavoastră?

Zâmbetul lui deveni amenințător ca un cuțit.

— Cred că e de-ajuns să vă spun că doamna Delmont intenționa să mă șantajeze cu acest jurnal.

În mod cert, doamna Delmont alesese lăcomia în locul precauției și al dreptății, gândi Caroline. Nici o persoană înzestrată cu bun-simț n-ar fi riscat să sustragă bani de la un astfel de om.

— Ce v-a făcut să credeți că aș avea vreo legătură cu lucrurile astea? întrebă ea.

El își îndreptă spatele și-și prinse mâinile la ceafă.

— Dumneavoastră și celelalte persoane prezente la ședință ați fost ultimii care ați văzut-o în viață pe Elizabeth Delmont, în afară de ucigaș, bineînțeles. Am înțeles de la vecinii doamnei Delmont că menajera era liberă aseară.

— Da, e adevărat. Doamna Delmont în persoană ne-a deschis ușa. Ne-a spus că mereu procedează așa în nopțile în care are ședințe de spiritism pentru că altfel nu poate intra în starea de transă. Bineînțeles, cuvintele ei m-au făcut să mă gândesc dacă nu cumva…

— Da? interveni el. Ce anume v-a făcut să vă întrebați, doamnă Fordyce?

— Ei bine, cred că doamnei Delmont îi displăcea prezența menajerei în timp ce se afla în ședință. Se temea că femeia își va da seama de șmecheriile ei și va încerca s-o șantajeze. Cercetătorii din acest domeniu obișnuiesc să plătească servitorii mediumurilor ca să-și spioneze stăpânii, înțelegeți?

— Bun raționament, doamnă Fordyce. Adam îi aprecie logica. Cred că aveți dreptate. Mediumurile sunt cunoscute ca persoane secretoase.

— Cum ați aflat numele și adresa mea?

— Când am găsit cadavrul, am descoperit și o listă cu persoanele care au participat la ultima întrunire a doamnei Delmont. Adresele se aflau pe o hârtie, lângă nume.

— Înțeleg.

Văzu parcă aievea imaginea lui Adam Grove, cercetând în amănunt salonul doamnei Delmont, în timp ce trupul femeii ucise zăcea întins pe podea. O imagine înfricoșătoare care spunea mult despre nervii domnului Grove. Înghiți în sec.

— Am petrecut tot restul nopții și dimineața discutând cu servitorii, birjarii și… Ezită, ca și cum și-ar fi ales cuvintele cu mare grijă… Cu alte persoane ce locuiesc pe aceeași stradă, aproape de casa doamnei Delmont. Printre altele, am aflat că menajera doamnei Delmont avea grijă de fiica sa, care urma să nască azi-noapte. Un alibi de necontestat. Doar dumneavoastră ați mai rămas, doamnă Fordyce.

— Acum, înțeleg de ce păreți așa de obosit, spuse ea încet. Ați fost treaz toată noaptea.

El își freca indiferent barba, apoi, se strâmbă.

— Îmi cer scuze pentru deranj.

— Nici o problemă, având în vedere împrejurările care v-au determinat să procedați astfel. Ezită. Prin urmare, ați venit aici cu intenția de a mă investiga în modul ăsta subtil. V-ați propus să mă speriați și, apoi, să mă determinați să mărturisesc implicarea mea într-un plan anume, nu-i așa?

El își trecu mâna prin părul scurt, negru, fără nici un fel de remușcare.

— Da, cam astea erau intențiile mele.

Conștientă de faptul că s-ar fi putut ca el să nu fie pe deplin convins, doamna Fordyce încercă să găsească alți posibili suspecți.

— Poate doamna Delmont a fost victima unui hoț care a atacat-o după ce a dat buzna în casa ei, sugeră ea.

— Am căutat peste tot. Nici urmă de uși sau ferestre forțate. Se pare că doamna Delmont în persoană l-a primit pe criminal în casă.

Modul firesc în care a făcut această afirmație accentuă neliniștea doamnei Fordyce.

— Cu siguranță ați făcut destule observații noaptea trecută, domnule Grove. Oricine știe că în prezența unei femei ucise cu sălbăticie este greu de acționat rațional și metodic.

— Din nefericire, se pare că nu am reușit să obțin vreo informație folositoare, spuse el. Se îndreptă, apoi, spre ușă cu pași hotărâți. Am irosit timpul dumneavoastă, dar și pe al meu. V-aș fi recunoscător dacă nu ați discuta cu altcineva despre această întrevedere.

Ea nu răspunse.

El se opri cu mâna pe clanță și o privi.

— Ei bine, doamnă Fordyce, pot avea încredere în dumneavoastră că veți păstra secretul acestei discuții?

Ea se dezmetici.

— Depinde, domnule.

El începu să râdă cinic.

— Bineînțeles, doriți ceva în schimbul tăcerii. Care este prețul, doamnă Fordyce?

Un alt acces de furie o cuprinse.

— Nu vreau banii dumneavoastră. Ceea ce mă interesează este siguranța mea și a mătușilor mele. Dacă vreuna dintre noi se va afla în pericol sau va fi arestată din cauza dumneavoastră, nu voi ezita să dezvălui numele dumneavoastră poliției și să le dau toate amănuntele discuției noastre.

— Mă îndoiesc că poliția o să vă creeze probleme. După cum ați spus și dumneavoastră, vor decide că doamna Delmont a fost ucisă de un hoț și asta ar fi tot.

— Cum puteți fi sigur de asta?

— Pentru că ăsta este răspunsul cel mai ușor și se știe că oamenii legii preferă genul acesta de explicații.

— Și dacă găsesc lista cu participanții la întrunire și îi vor considera pe toți suspecți, așa cum ați făcut și dumneavoastră, domnule?

Își băgă mâna în buzunar și scoase o hârtie împăturită.

Nu vor găsi lista.

Ea privi hârtia.

— Ați luat-o?

— Sunt sigur că nimeni de pe lista asta nu va fi de folos poliției.

— Înțeleg.

— Fiindcă tot a venit vorba de nume, zise el în treacăt, trebuie să vă spun că n-are niciun rost să dezvăluiți poliției numele meu.

— De ce? întrebă ea rece. Un domn cu poziția dumneavoastră socială și materială n-ar trebui să-și facă prea multe griji dacă va fi interogat de poliție.

— Nimeni nu e mai presus de lege. Dar nu acesta este motivul pentru care v-am sfătuit să nu menționați numele meu. El schiță un zâmbet ciudat. Problema e că domnul Grove nu există. L-am inventat pentru această întrevedere. Când voi părăsi această cameră, va dispărea la fel ca acele prezențe fantomatice atât de populare în rândul amatorilor de spiritism.

Doamna Fordyce se așeză pe scaun, simțind cum îi vâjâie capul.

— Dumnezeule! V-ați prezentat cu un nume fals!

— Da. Sunteți amabilă să îmi răspundeți la o ultimă întrebare?

Ea clipi, încercând să se liniștească și să-și adune gândurile.

— Ce întrebare?

El ridică hârtia pe care o luase de pe birou.

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce ai scris ideile astea?

— A, acelea. Posomorâtă, recuperă hârtia. Sunt scriitoare, domnule. Povestirile mele sunt publicate în Flying Intelligencer. Se opri. Poate că citiți ziarul acesta.

— Nu, nu îl citesc. Din câte îmi amintesc, este unul dintre ziarele care urmăresc să facă senzație.

— Bine…

— Genul de ziar care, pentru a-și atrage cititori, recurge la știri despre scandaluri ilicite și crime senzaționale.

Ea oftă.

— Să înțeleg că preferați Times.

— Da.

— Nu încape nici o îndoială, mormăi ea. Spuneți-mi, nu e cam plictisitor?

— Îl consider la obiect și scris într-o manieră accesibilă, doamnă Fordyce. Este genul meu preferat de lectură publicistică.

— Bineînțeles. După cum spuneam, Flying Intelligencer îmi publică povestirile. Sunt obligată prin contract să-i predau editorului meu, domnul Straggett, câte un capitol pe săptămână. Am avut câteva probleme cu personajul Edmund Drake. Are un rol foarte important în poveste, dar am întâmpinat unele dificultăți în redarea naturaleții lui. Mă tem că este puțin confuz. Trebuie retușat.

Adam părea fascinat și, totodată, amuzat.

— V-ați luat notițe despre înfățișarea și vestimentația mea, pentru ca apoi să le atribuiți eroului povestirii dumneavoastră?

— Dumnezeule, nici gând, îl asigură ea cu o mișcare a mâinii. De unde v-a venit ideea asta? Edmund Drake nu este eroul poveștii mele. E personajul negativ al acestei piese.