Tainele trecutului

Capitolul 1

Mut de uimire, Julian Richard Sinclair, conte de Ravenwood, asculta cu scepticism cum i se refuza cererea oficială în căsătorie, nevenindu-i să-și creadă urechilor. În scurt timp, îndoiala fu înlocuită de o mânie rece, controlată. Cine se credea această doamnă? Din păcate nu o putea întreba acest lucru, de vreme ce ea alesese să lipsească de la întrevedere, iar cu respingerea mărinimoasei propuneri formulate de Julian fusese însărcinat bunicul ei, care nu se simțea deloc în largul lui în această poziție ingrată.

— La naiba, Ravenwood, și mie îmi displace la fel de mult această situație. Trebuie să recunoști însă că nu ai de-a face cu o fetișcană de-abia ieșită de pe băncile școlii, îi explică lordul Dorring posomorât. Înainte era un copil tare drăgălaș, gata întotdeauna să le facă pe plac celorlalți. Acum însă are douăzeci și trei de ani și în ultima vreme face numai ce vrea ea. E destul de enervantă uneori cu atitudinea ei, dar asta este. Nu-i pot rândui eu viața.

— Știu câți ani are, spuse Julian sec. M-am gândit că tocmai datorită vârstei ar putea fi o femeie rezonabilă și ușor de ținut în frâu.

— A, dar este ușor de ținut în frâu, bolborosi lordul Dorring. Este cât de poate de ușor de ținut în frâu, departe de mine să susțin altceva. Nu este genul de fetișcană prostuță și împrăștiată, plină de istericale sau de toane, urmă el. Chipul roșcovan, încadrat de favoriți, îi vădea consternarea. În mod obișnuit este foarte bună la inimă și foarte ascultătoare. Este un model perfect de… ăăăă… modestie și grație feminină.

— Modestie și grație feminină, repetă Julian rar.

— Exact, milord, spuse lordul Dorring, înseninându-se. Modestie și grație feminină. A fost un sprijin de nădejde pentru bunica ei după moartea fiului nostru mezin și a soției sale acum câțiva ani. Știi, părinții lui Sophy au dispărut pe mare tocmai când ea împlinea șaptesprezece ani, așa că ea și sora ei au venit să stea la noi. Sunt convins că îți amintești, continuă lordul Dorring, tușind ca să-și dreagă glasul. Sau se poate să îți fi scăpat asta, întrucât erai destul de ocupat cu… ăăă… cu alte lucruri atunci.

Alte lucruri! Un eufemism politicos pentru vremurile în care căzuse fără scăpare în mrejele frumoasei vrăjitoare care era Elizabeth, se gândi Julian.

— Dacă nepoata dumitale întruchipează cu adevărat toate virtuțile de dorit într-o femeie, Dorring, de ce nu o poți convinge să-mi accepte cererea în căsătorie?

— Este fără îndoială cu totul și cu totul vina mea, după cum susține bunica ei, replică lordul Dorring încruntându-se cu o expresie nefericită. Mă tem că i-am permis să citească prea mult și lucruri complet nepotrivite, după câte mi s-a spus. Totuși nu-i poți indica lui Sophy ce să citească. Nu îmi pot închipui cum ar putea vreun bărbat să facă asta. Îți mai torn puțin vin de Bordeaux, Ravenwood?

— Da, mulțumesc, aș mai bea un pahar, spuse Julian, aruncându-i o privire gazdei sale îmbujorate și forțându-se să vorbească pe un ton calm. Trebuie să îți mărturisesc că nu prea înțeleg, Dorring. Ce au a face obiceiurile de lectură ale lui Sophy?

— Din păcate nu am vegheat îndeaproape asupra cărților ei, mormăi lordul Dorring, dând pe gât paharul de vin. Femeile tinere își bagă o sumedenie de idei ciudate în cap dacă nu ești atent la ceea ce citesc, dar după ce sora ei a murit acum trei ani, nu am vrut să fiu prea dur cu Sophy. Eu și bunica ei o iubim enorm. E o fată cât se poate de rezonabilă. Chiar nu-mi dau seama ce i-a venit să îți refuze cererea în căsătorie. Sunt convins că și-ar schimba părerea dacă i-ai mai da puțin timp.

— Timp? rosti Ravenwood ridicând din sprânceană, fără a putea să-și ascundă sarcasmul.

— Trebuie să recunoști că ai grăbit puțin lucrurile. Și soția mea e de aceeași părere. Aici, la țară, totul se desfășoară ceva mai lent. Știi, noi nu prea suntem obișnuiți cu moda de la oraș. Femeile, chiar și cele cu picioarele pe pământ, au ideile astea romantice despre cum ar trebui pețite, spuse lordul Dorring aruncându-i oaspetelui său o privire plină de speranță. Poate că dacă i-ai da câteva zile să se gândească la cererea ta în căsătorie…

— Aș vrea să vorbesc eu însumi cu domnișoara Dorring, stărui Julian.

— Credeam că am vorbit destul de clar. Nu este aici momentan, a plecat călare să o viziteze pe bătrâna Bess, așa cum face în fiecare miercuri.

— Sunt conștient de asta. Bănuiesc că a fost informată că voi veni în vizită la ora trei.

— Ăăă, da, cred că i-am spus, mormăi lordul Dorring tușind din nou pentru a-și drege glasul. Fără îndoială că a uitat. Știi cum sunt tinerele… continuă el, aruncând o privire la ceas. Ar trebui să se întoarcă pe la patru și jumătate.

— Din păcate nu o pot aștepta. Julian puse jos paharul și se ridică în picioare. Poți să îți informezi nepoata că nu sunt un om răbdător. Sperasem să rezolv astăzi această problemă a căsătoriei.

— Cred că ea o consideră rezolvată, milord, spuse lordul Dorring cu tristețe.

— Poți să o informezi că eu nu am aceeași opinie. Voi veni din nou mâine la aceeași oră și ți-aș fi recunoscător, Dorring, dacă ai face efortul de a-i reaminti de întrevedere. Doresc să-i vorbesc personal înainte de a încheia această afacere.

— Desigur, îi voi transmite negreșit, Ravenwood, dar trebuie să te previn că nu e întotdeauna ușor să ghicești când vine și când pleacă Sophy. După cum am spus, uneori face după cum o taie capul.

— Atunci mă aștept să o strunești puțin. Este nepoata ta și dacă e nevoie să o ții mai din scurt, te rog să procedezi ca atare.

— O, Doamne, bombăni Dorring emoționat, de-ar fi așa ușor!

Julian păși spre ușa micii biblioteci ponosite și ieși în holul îngust și întunecat. Majordomul, îmbrăcat astfel încât se asorta de minune cu restul conacului decrepit, emblemă a micii nobilimi de țară scăpătate, îi înmânăjobenul scump și mănușile.

Julian dădu repede din cap și trecu în viteză pe lângă bătrânul servitor. Tocurile cizmelor lui lungi răsunară în gol pe podeaua de piatră. Regreta deja cât timp pierduse îmbrăcându-se protocolar pentru această întrevedere neproductivă. Ba mai venise și cu trăsura, deși ar fi putut la fel de bine să se deplaseze călare până la Chesley Court, fără a face efortul de a da vizitei o notă ceremonioasă. Astfel, în drum spre casă ar fi putut să treacă pe la vreo doi arendași și să rezolve niște afaceri. Măcar nu ar fi pierdut întreaga după-amiază.

— La conac, porunci el imediat ce i se deschise ușa trăsurii. Vizitiul, care purta livreaua cu verde și auriu a familiei Ravenwood, își atinse pălăria în semn de confirmare. Frumosul echipaj de armăsari cenușii porni la trap sub atingerea ușoară a cravașei de îndată ce se auzi ușa trăsurii trântindu-se. Lucru de la sine înțeles, contele de Ravenwood nu prea avea timp de pierdut pe drumuri de țară în acea după-amiază.

Julian se tolăni pe pernele trăsurii înfigându-și bine în podea călcâiele cizmelor și încrucișându-și brațele pe piept. Se străduia să-și potolească enervarea, însă nu-i era deloc ușor.

Nici măcar nu-i trecuse prin cap că cererea lui în căsătorie ar fi putut fi respinsă. Domnișoara Sophy Dorring nu avea nici cea mai mică șansă de a primi o ofertă mai bună, și asta o știa toată lumea, chiar și bunicii ei.

Lordul Dorring și soția lui mai că leșinaseră când Julian le ceruse mâna nepoatei lor, cu câteva zile în urmă. În ceea ce-i privea, Sophy cam trecuse de vârsta la care ar fi putut obține o partidă atât de bună. Oferta lui Julian fusese o adevărată mană cerească. Un zâmbet sardonic se formă pe buzele contelui în timp ce își imagina scena care urmase, fără îndoială, când Sophy le dăduse de știre bunicilor ei că nu o interesa această căsătorie. În mod cert, lordul Dorring nu știuse cum să facă față situației și soția lui suferise probabil un atac de nervi, așa că nepoata cu gusturi discutabile în materie de lectură câștigase cu ușurință bătălia.

De fapt, în primul rând se punea problema de ce voise fetișcana aceea prostuță să câștige cu orice preț bătălia. În mod normal, ar fi trebuit să profite de ocazie fără a sta prea mult pe gânduri, bucurându-se de această cerere în căsătorie asemenea rudelor sale. Până la urmă asta însemna că avea de gând să o instaleze la Ravenwood Abbey în calitate de contesă de Ravenwood, iar o domnișoară de douăzeci și trei de ani, crescută la țară, care nu arăta cine știe ce și cu o moștenire cât se poate de modestă, nici că putea spera la ceva mai bun.

La un moment dat, Julian se întrebă în ce constau lecturile lui Sophy, alungând însă imediat gândul că ceea ce citea avea legătură cu situația de față. După toate aparențele, problema era mai degrabă prea marea indulgență a bunicului față de nepoata lui rămasă orfană. Femeile profitau ușor de un bărbat cu un caracter slab.

Și vârsta ei putea fi o explicație. La început, Julian se gândise că ar fi putut constitui un avantaj. Avusese parte deja de o soție tânără, greu de ținut în frâu, și îi fusese de ajuns. Elizabeth îi făcuse atâtea scene, toaneși istericale cât să-i ajungă pentru toată viața. Se gândise că o femeie mai coaptă ar fi fost mai cu capul pe umeri și mai puțin solicitantă, dar și mai recunoscătoare totodată.

Oricum fata nu prea avea de unde să aleagă acolo, la țară, medita Julian, la fel cum nu prea ar fi avut de unde să aleagă nici la oraș, de fapt. Cu siguranță nu era genul care să atragă atenția bărbaților disponibili din înalta societate londoneză. Aceia se considerau cunoscători în materie de femei așa cum se considerau experți în cai și nu prea existau șanse să se uite la Sophy.

Nu avea un păr care să iasă în evidență, întrucât nu era nici vreo brunetă cu păr negru ca pana corbului și nici vreo frumusețe cu plete blonde, angelice. Buclele ei de un maro-roșcat aveau o nuanță plăcută, însă păreau înzestrate cu o voință proprie, căci zulufii scăpau de fiecare dată de sub pălăriile ei sau dintr-o coafură aranjată cu mare trudă. Nu avea genul de profil grecesc care era la modă în acel moment la Londra, dar Julian trebuia să recunoască faptul că nu-i displăceau nasul ei în vânt, bărbia rotundă și zâmbetul ei cald. Nu i s-ar fi părut împovărătoare sarcina de a se culca cu ea destul de des încât să-și asigure un urmaș.

Trebuia să recunoască și că Sophy avea niște ochi minunați, într-o nuanță interesantă, neobișnuită, de turcoaz cu urme de auriu. În plus, era destul de curios și deopotrivă mulțumitor faptul că proprietara lor nu avea vreo idee despre cum să-i folosească pentru a flirta.

În loc să privească un bărbat printre gene, Sophy avea obiceiul destul de tulburător de a-l privi direct în ochi. Privirea ei era deschisă și sinceră, ceea ce îl convinsese pe Julian că fetei i-ar fi fost destul de greu să învețe eleganta artă de a minți, ceea ce îi convenea de minune, întrucât aproape că înnebunise încercând să-și dea seama ce era adevărat din ghemul de minciuni al lui Elizabeth.

Sophy era zveltă și rochiile cu talie înaltă care se purtau atunci o avantajau, deși îi scoteau în evidență sânii mici. Cu toate acestea, Julian îi aprecia aerul sănătos, plin de viață, întrucât nu și-ar fi dorit o slăbănoagă. Femeile fragile nu se descurcau prea bine la naștere. Recapitula în minte imaginea femeii pe care dorea să o ia de soție și constată că deși evaluase destul de corect atuurile ei fizice, nu luase în considerare anumite aspecte ale personalității ei. De exemplu, nu ghicise că sub acea fațadă dulce și timidă se ascundea o mândrie plină de demnitate.

Probabil că mândria o împiedica pe Sophy să îi fie recunoscătoare, așa cum ar fi trebuit, iar această încăpățânare era mai puternic înrădăcinată decât se așteptase. În mod evident, bunicii ei erau rușinați de rezistența pe care o opunea nepoata lor și destul de neajutorați în fața ei. Julian conchise că dacă voia să salveze situația, trebuia să preia inițiativa.

Luă decizia chiar atunci când trăsura se opri în fața scării impunătoare, amintind de forma cleștilor unui crab, ce marca intrarea impresionantă de la Ravenwood Abbey. Coborî din vehicul, urcă repede scările de piatră și începu să împartă ordine în stânga și în dreapta cu voce scăzută.

— Trimite vorbă la grajduri, Jessup. Vreau să mi se pună șaua pe armăsarul negru și să fie gata de plecare în douăzeci de minute.

— Prea bine, domnule.

Majordomul se întoarse pe călcâie pentru a da mai departe mesajul unui lacheu în timp ce Julian pășea pe pardoseala cu pătrate albe și negre de marmură, îndreptându-se către scara masivă căptușită cu un covor gros, roșu.

Julian nu dădea mare importanță conacului. Deși crescuse acolo, îi pasase prea puțin de Ravenwood Abbey încă din primele zile ale căsniciei lui cu Elizabeth. Odinioară simțise pentru casă aceeași mândrie a posesiunii pe care o avea față de pământurile lui roditoare, dar acum nu mai încerca decât un vag dezgust pentru căminul lui străvechi. De fiecare dată când intra în vreo cameră se întreba dacă și acolo fusese înșelat.

Pământul lui, pe de altă parte, era cu totul altceva. Nicio femeie nu putea întina terenurile fertile și bogate de pe moșia Ravenwood sau de pe celelalte proprietăți ale lui. Un bărbat se putea baza pe pământ, iar dacă avea grijă de el, răsplata era înzecită. Ca să păstreze pământul pentru următorii conți de Ravenwood, Julian era dispus să-și asume cel mai mare sacrificiu: să se căsătorească din nou.

Spera că aducând o nouă soție la Ravenwood, măcar o parte din urmele lăsate de Elizabeth la conac aveau să se șteargă, mai ales cele din dormitorul de un lux apăsător, încărcat de senzualitate, pe care îl ocupase pe vremuri.

Julian ura camera aceea și nu mai pusese piciorul în ea de la moartea lui Elizabeth. Dacă știa un lucru, își spuse în timp ce urca scările, era acela că nu avea să facă aceleași greșeli cu noua lui mireasă cum făcuse cu prima lui soție. Nu avea să mai fie niciodată o muscă prinsă în pânza unui păianjen.

Cincisprezece minute mai târziu, Julian cobora scările în costum de călărie. Nu se miră deloc să își găsească armăsarul negru, pe care îl botezase Angel, așteptându-l gata de drum. Nu avusese nicio îndoială că totul era pus la punct. Toți servitorii aveau grijă să ghicească dorințele stăpânului de la Ravenwood și nimeni nu ar fi făcut ceva care să provoace mânia diavolului, asta dacă știau ce este bine pentru ei. Julian sări de pe ultima treaptă și se avântă în șa. Rândașul făcu repede un pas înapoi când armăsarul negru își scutură capul, tropăind preț de câteva clipe. Mușchii puternici tresăltară sub pielea strălucitoare în timp ce Julian îl strunea cu o mână fermă. Apoi dădu semnalul și animalul țâșni la trap, nerăbdător.

Nu avea să fie greu să o prindă pe domnișoara Sophy Dorring pe drumul ei spre Chesley, se gândi Julian. Cunoștea fiecare bucățică de moșie ca în palmă și își cam dăduse seama pe unde ar fi putut să o găsească în timp ce urma o scurtătură de pe pământul lui. Fără îndoială că avea să folosească poteca de pe malul iazului.

— O să se omoare într-o bună zi pe calul ăla, îi spuse lacheul rândașului, care îi era văr, scuipând sarcastic pe pavajul curții.

— Nu așa o să-și piardă viața, fii pe pace. Călărește ca un diavol. Oare cât o să rămână aici de data asta?

— Pe la bucătărie se vorbește că a venit să-și găsească o nouă soție. A pus ochii pe nepoata lordului Dorring. Acuma vrea o domnișoară liniștită de la țară, care să nu-i dea prea mult de furcă.

— Îlpot înțelege, și eu aș face la fel dacă aș fi fost legat de scorpia aia nemernică pe care a ales-o prima oară.

— Maggie de la bucătărie zice că prima lui nevastă a fost vrăjitoarea care l-a transformat într-un diavol.

— Maggie are dreptate, ascultă-mă ce-ți zic. Totuși, îmi pare rău pentru domnișoara Dorring, e o femeie de treabă. Îți amintești cum a venit pe la noi cu ierburile alea ale ei astă-iarnă, când mama tușea de ți se rupea inima? Mama jură că domnișoara Dorring i-a salvat viața.

— Domnișoara Dorring o să ia de bărbat un conte, remarcă lacheul.

— E drept, dar o să plătească scump privilegiul de a fi soția diavolului.

Sophy stătea pe băncuța de lemn din fața căsuței bătrânei Bess și înfășură cu grijă ultima crenguță de cimbrișor uscat din snop. O adăugă la grămăjoara de ierburi pe care tocmai le terminase de ales. I se cam terminaseră rezervele de usturoi, scaieți, lăsnicior și maci, păstrate sub diverse forme.

— Astea ar trebui să-mi ajungă pentru câteva luni bune, Bess, spuse ea în timp ce își scutura palmele și se ridica în picioare. Nu luă în seamă pata de iarbă de pe fusta vechiului ei costum de călărie albastru.

— Ai grijă când prepari ceaiul de mac pentru reumatismul doamnei Dorring, o avertiză Bess. Anul ăsta, macii au o savoare foarte puternică.

— O să-mi aduc aminte să reduc dozele, spuse Sophy dând din cap spre bătrâna plină de riduri care o învățase atât de multe lucruri. Cum îți mai merge? Ai nevoie de ceva?

— Nu am nevoie de nimic, de nimic, copilă, zise Bess uitându-se în jur la căsuța ei cea veche și la grădinița de ierburi cu o privire senină, în timp ce își ștergea mâinile de șorț. Am tot ce-mi trebuie.

— Da, așa spui mereu. Ești norocoasă să fii atât de mulțumită de viața ta, Bess!

— Și tu îți vei găsi mulțumirea în curând dacă te străduiești îndeajuns.

— Tot ce se poate, dar mai întâi trebuie să caut alte lucruri, murmură Sophy, și zâmbetul îi pieri de pe chip.

— Credeam că nu mai simți acea dorință de răzbunare, copilă, spuse Bess privind-o cu înțelegere și cu o tristețe vădită în ochii ei spălăciți. Îmi închipuiam că asta a rămas în trecut, acolo unde trebuie să stea.

— Lucrurile s-au schimbat, Bess. Sophy ocoli căsuța cu acoperiș de stuf spre locul unde era priponit calul ei. Se pare că mi s-a dat o nouă șansă să mă asigur că se va face dreptate.

— Dacă ai vreun pic de judecată, ai face mai bine să mă asculți și să uiți de asta, copilă. Ce-a fost, a fost. Sora ta nu mai este, Dumnezeu să o odihnească. Nu mai poți face nimic pentru ea. Ai propria ta viață de care trebuie să te ocupi. Am auzit că sunt niște lucruri mai grabnice la care trebuie să te gândești acum, spuse Bess cu un zâmbet știrb.

Sophy îi aruncă o privire ascuțită bătrânei și făcu o încercare nereușită de a-și îndrepta pălăria costumului de călărie, care se înclina primejdios de mult.

— Ca de obicei, reușești să fii la curent cu bârfele de prin sat. Ai auzit că am primit o cerere în căsătorie de la diavol în persoană?

— Bârfa e a celor care spun că lordul Ravenwood e un diavol. Eu mă iau numai după fapte. E adevărat?

— Ce anume? Că este rudă cu Lucifer? Da, Bess, sunt aproape convinsă că este adevărat. Nu am întâlnit niciodată un bărbat atât de arogant ca domnia sa, iar trufia pe care o afișează nu poate fi decât diavolească.

— Vreau să zic, e adevărat că te-a cerut de soție? stărui Bess scuturând nerăbdătoare din cap.

— Da.

— Așa deci. Și cam când ai de gând să-i dai răspunsul?

Sophy dădu din umeri, renunțând să-și mai potrivească pălăria. Nu se descurca niciodată cu pălăriile.

— Bunicul îi dă un răspuns după-masă. Contele a trimis mesaj cum că va veni în vizită astăzi la ora trei.

Bess se opri dintr-odată pe cărarea pavată cu piatră și buclele cenușii ieșiră de sub boneta ei îngălbenită de muselină.

— Azi după-masă? repetă ea, și chipul i se contractă într-o expresie de mare uimire. Iar tu ești aici și îți alegi ierburi din rezerva mea ca și cum ar fi o zi obișnuită din săptămână. Ce aiureală e asta, copilă? Ar trebui să fii la Chesley Court, îmbrăcată cu cele mai bune haine ale tale.

— Dar de ce? Bunicul nu are nevoie să fiu acolo, este perfect capabil să-i spună diavolului să se ducă de unde a venit.

— Să-i spună diavolului să se ducă de unde a venit? Doamne, Sophy, doar nu i-ai zis bunicului tău să refuze oferta contelui!

— Întocmai, Bess, rosti Sophy cu un zâmbet machiavelic, oprindu-se lângă murgul ei și îndesând pachețelele de ierburi în buzunarele costumului de călărie.

— Prostii! exclamă Bess. Nu cred că lordul Dorring e atât de nerod. Știe prea bine că nu vei mai avea parte de o ofertă atât de bună nici într-o mie de ani.

— Nu sunt așa de sigură de asta, replică Sophy sec, dar desigur, asta depinde de ce înseamnă o ofertă bună pentru tine.

— Copilă, faci asta pentru că ți-e frică de conte? zise Bess, îngustându-și ochii gânditoare. Ăsta-i baiul? Credeam că ești destul de înțeleaptă încât să nu crezi toate poveștile care circulă prin sat.

— Nu le cred pe toate, spuse Sophy în timp ce se avânta în șa, poate cam jumătate dintre ele. Te simți mai bine acum, Bess? continuă fata potrivindu-și jupoanele costumului de călărie sub ea. Călărea bărbătește, deși nu se considera decent ca o femeie de rangul ei să facă asta. La țară însă, oamenii închideau ochii la asemenea lucruri. În orice caz, Sophy considera că pudoarea ei era bine protejată, iar așa cum își aranjase fustele, nu erau vizibile decât cizmele cafenii până la jumătate gambei.

— Stai puțin, fata mea, o opri Bess punând mâna pe hățuri și privind-o printre gene. Doar nu crezi cu adevărat că Înălțimea Sa și-a înecat prima soție în iazul Ravenwood, nu?

— Nu, Bess, nu cred asta, oftă Sophy, deși mai corect ar fi fost să spună că nu voia să creadă asta.

— Slavă Domnului, deși la fel de adevărat este că nimeni nu l-ar fi putut învinui dacă chiar o omora, recunoscu Bess.

— Asta așa este.

— Și ce e cu nebunia asta cum că ai refuzat cererea în căsătorie a Înălțimii Sale? Nu-mi place deloc ce văd în ochii tăi, copilă. Am mai văzut privirea asta și nu aduce nimic bun. Ce ai de gând să faci acum?

— Acum? Păi acum o să-l duc pe bătrânul Dancer aici de față înapoi la Chesley Court, iar apoi o să pun deoparte plantele de leac pe care ai fost atât de bună să mi le dai. Guta bunicului iar ne joacă feste, și nu mai aveam ierburi pentru decoctul lui preferat.

— Sophy dragă, chiar ai de gând să-l refuzi pe conte?

— Nu, spuse Sophy cu sinceritate, așa că nu te mai uita la mine atât de oripilată. Până la urmă, dacă insistă, o să accept, dar voi face asta în condițiile pe care le doresc eu.

— Aaa, acum cred că pricep, exclamă Bess cu ochii mari. Iar ai citit cărțile alea despre drepturile femeilor, nu? Nu fi prostuță, copilă, ascultă de sfatul unei femei bătrâne. Nu-ți încerca șiretlicurile asupra lui Ravenwood, mă îndoiesc că îi vor plăcea. Poate că izbutești să-l duci cu preșul pe lordul Dorring, dar contele este alt soi de bărbat.

— Aici trebuie să fiu de acord cu tine, Bess. Deosebirea dintre el și bunicul e ca de la cer la pământ. Nu-ți face griji pentru mine însă, știu ce fac, o asigură fata luând hățurile și înghiontindu-l pe Dancer cu călcâiele.

— Eh, copilă, nu prea cred că știi, strigă Bess după ea. Nu te joci cu diavolul fără să te arzi.

— Parcă ziceai că Ravenwood nu e un diavol, replică Sorjhy peste umăr în timp ce Dancer porni la trap.

Îi făcu cu mâna bătrânei și se îndreptă spre un pâlc de copaci. Nu avea nevoie să-l ghideze pe Dancer înapoi spre Chesley Court, deoarece făcuseră acest drum atât de des în ultimii ani, încât știa pe de rost pe unde să o ia pe domeniul Ravenwood. Sophy lăsă frâiele să cadă ușor pe grumazul lui Dancer și medităla scena care avea să se desfășoare neîndoielnic în clipa când sosea la Chesley Court.

Desigur, bunicii ei erau înnebuniți. Doamna Dorring se retrăsese precis în camera ei având la îndemână o sumedenie de săruri și întăritoare, în timp ce lordul Dorring, lăsat să-l înfrunte de unul singur pe Ravenwood, se va fi consolat cu o sticlă de vin de Bordeaux. Puținii servitori erau cu siguranță posomorâți, întrucât o partidă bună pentru Sophy ar fi fost și în interesul lor, ca și în interesul tuturor de altfel. În lipsa unei căsătorii avantajoase care să umple cuferele familiei, niciunul dintre servitorii în vârstă nu putea spera la pensie.

Nimeni dintre cei de la conac nu putea să înțeleagă de ce Sophy refuzase oferta lui Ravenwood. Lăsând la o parte zvonurile, bârfa și poveștile de groază, omul era până la urmă un conte, și încă unul bogat și puternic. Deținea majoritatea pământurilor din vecinătate, în Hampshire, precum și alte două proprietăți mai mici în comitatele apropiate. De asemenea, avea o casă elegantă la Londra și, din câte se zvonea, își administra pământurile destul de bine, fiind corect cu arendașii și cu servitorii, iar asta era tot ceea ce conta pe la țară. Cei care erau atenți să nu-l supere duceau o existență confortabilă.

Desigur, Ravenwood avea și defecte, și toată lumea era de acord în această privință, dar avea grijă de pământul lui și de oamenii care trăiau pe el. Poate că își omorâse soția, dar nu făcuse nimic cu adevărat rău cum ar fi să își toace întreaga avere în iadul jocurilor de noroc de la Londra.

Oamenii de prin partea locului își permiteau să fie drăguți cu Ravenwood, se gândi Sophy, dar ei nu trebuiau să-l ia de bărbat.

Ca de obicei când făcea acest drum, privirea fetei era atrasă de apele reci și întunecate ale iazului Ravenwood care se întrezăreau printre copaci. Ici-colo, suprafața apei era presărată cu pojghițe de gheață. Mai rămăsese destul de puțină zăpadă pe jos, dar suflarea rece a iernii încă se mai simțea în aer. Sophy se cutremură înfrigurată și Dancer necheză ca răspuns.

Fata se aplecă să mângâie gâtul calului, pentru a-l asigura că totul era în regulă, dar mâna îi înlemni brusc la jumătatea drumului. O adiere înghețată ciufuli crengile de deasupra capului ei și Sophy simți cum o trecea din nou un fior. Cauza nu o reprezenta însă frigul de început de primăvară din acea după-amiază. Se îndreptă în șa când îl văzu pe bărbatul de pe armăsarul negru ca noaptea care se îndrepta spre ea printr-un pâlc de copaci văduviți de frunze. Simți cum inima începea să-i bată mai repede, așa cum i se întâmpla mereu în prezența lui Ravenwood. Mult prea târziu, își spuse că ar fi trebuit să recunoască imediat micul frison care o trecuse mai înainte. Până la urmă, o parte din ea fusese îndrăgostită de bărbatul acesta încă de la optsprezece ani.

Atunci făcuse cunoștință cu contele de Ravenwood prima oară. Desigur că el nu avea cum să-și amintească împrejurarea, întrucât nu avea ochi decât pentru frumoasa Elizabeth, vrăjitoarea cu farmece irezistibile.

Sophy știa că sentimentele ei pentru bogatul conte de Ravenwood luaseră naștere firesc, așa cum i se întâmplă oricărei tinere față de primul bărbat care a făcut-o să viseze. Și totuși această dragoste naivă nu murise, cum ar fi fost de așteptat, nici măcar atunci când își dăduse seama că nu avea cum să-i atragă atenția. În decursul anilor, sentimentul crescuse și se transformase în ceva mai profund și mai trainic.

Sophy fusese atrasă de puterea tăcută și de mândria și integritatea înnăscute pe care le simțise la Ravenwood. La adăpostul viselor ei secrete, îl considera nobil fără ca asta să aibă vreo legătură cu titlul pe care îl moștenise.

Atunci când fermecătoarea Elizabeth reușise să transforme fascinația pe care o exercita asupra lui Ravenwood în durere și furie sălbatică, Sophy își dorise să-i ofere alinare și înțelegere, dar contele fusese intangibil. Își căutase consolarea o vreme pe continent, luptând în război sub comanda lui Wellington, iar la întoarcere era evident că toate emoțiile dispăruseră într-un loc bine ferecat înlăuntrul lui. Acum se părea că orice pasiune și căldură de care putea da dovadă erau rezervate propriei moșii.

Îi stătea foarte bine în negru, se gândi Sophy. Auzise că armăsarul purta numele de Angel și fata se pomeni minunându-se de simțul ironiei pe care îl poseda Ravenwood.

Angel era o creatură a întunericului destinată unui om care trăia printre umbre, iar bărbatul care îl călărea aproape că făcea corp comun cu el. Ravenwood era suplu și avea o constituție robustă. Avea mâini neobișnuit de mari și puternice, acel gen de mâini cu care ar fi putut să își sugrume soția necredincioasă, după cum povesteau oamenii din sat.

Umerii săi erau îndeajuns de lați pentru a nu avea nevoie de pernuțe care să-i pună în evidență. Pantalonii de călărie se mulau perfect pe coapsele bine formate, musculoase și puternice. În ciuda hainelor care i se potriveau atât de bine, Sophy știa că nici cel mai bun croitor din Londra nu putea compensa aerul plin de tristețe imprimat pe trăsăturile aspre ale lui Ravenwood.

Avea părul la fel de negru precum coama lucioasă a armăsarului lui și ochi de un verde profund, strălucitor, un verde demonic, după cum se gândea uneori Sophy. Se spunea că în neamul Ravenwood moștenitorii aveau întotdeauna ochii verzi, asortându-se astfel cu smaraldele familiei.

Sophy găsea privirea lui Ravenwood intimidantă nu doar din cauza culorii ochilor, ci și pentru că obișnuia să se uite la o persoană ca și cum ar fi cântărit și pus un preț pe sufletul acelui nefericit. Sophy se întreba ce avea să facă Înălțimea Sa în momentul în care îi afla prețul.

Îi dădu pinteni lui Dancer, își dădu la o parte din ochi pana pălăriei și afișă ceea ce spera să fie un zâmbet senin și plin de grație.

— Bună ziua, milord. Ce surpriză să vă găsesc în mijlocul pădurii!

Ravenwood își opri armăsarul negru la doar câțiva metri depărtare și păstră tăcerea preț de câteva clipe, observând zâmbetul politicos al lui Sophy, fără a-i răspunde însă la fel de cordial.

— Nu îmi dau seama exact ce vi se pare atât de surprinzător la această întâlnire, domnișoară Dorring. Până la urmă sunt pe pământul meu. Știam că sunteți plecată să o vizitați pe bătrâna Bess și am ghicit că aveați să vă întoarceți la Chesley Court pe acest drum.

— Perfect, milord. Este poate un exemplu de deducție logică? Admir nespus acest gen de gândire.

— Cred că știați prea bine că avem o afacere de încheiat astăzi. Dacă ați fi la fel de inteligentă pe cât pretind bunicii dumneavoastră, v-ați fi dat seama că asta urma să se întâmple în cursul după-amiezii. Prin urmare, per total, nu pot spune că există vreun element de surpriză în această întâlnire. De fapt, aș fi gata să pariez că a fost atent plănuită.

Degetele lui Sophy se încleștară pe hățuri. Cuvintele rostite pe un ton blând îi ardeau sufletul. Urechile lui Dancer se ridicară în semn de protest și ea dădu drumul frâielor. Bess avea dreptate. Ravenwood nu era genul de bărbat pe care îl puteai duce cu preșul, iar Sophy știa că trebuia să fie cât se poate de atentă cu el.

— Credeam că bunicul se ocupă de această afacere din partea mea, așa cum se cuvine. Nu v-a dat răspunsul la cererea dumneavoastră?

— Ba da, spuse Ravenwood, lăsându-și armăsarul încăpățânat să mai avanseze câțiva pași către Dancer. Am ales să nu accept acest răspuns până când nu voi fi discutat afacerea cu dumneavoastră personal.

— Dar, milord, cu siguranță asta nu este întru totul corect, sau așa se procedează în ultima vreme la Londra?

— Este modul în care doresc eu să procedez în ceea ce vă privește. Domnișoară Dorring, nu sunteți o fetișcană fără minte, așa că v-aș ruga să nu vă comportați ca și cum ați fi. Puteți răspunde în nume propriu, așa că lămuriți-mă care este problema și voi încerca să văd ce se poate face pentru a o rezolva.

— Este vreo problemă, milord?

— V-aș sfătui să nu vă jucați cu mine, domnișoară Dorring, se răsti el, și ochii i se întunecară. Nu obișnuiesc să fac pe plac femeilor care încearcă să mă păcălească.

— Înțeleg perfect. De aceea, nu ar trebui să vă mire că nu țin să mă căsătoresc cu un bărbat care nu are obiceiul să le facă pe plac femeilor în general, cu atât mai puțin celor care încearcă să-l păcălească.

— Vă rog să explicați ce vreți să spuneți, murmură contele îngustându-și ochii.

Sophy dădu ușor din umeri și pălăria îi alunecă și mai mult pe frunte. În mod automat ridică din nou mâna să își dea la o parte pana din ochi.

— Prea bine, milord, mă forțați să vorbesc deschis. Nu cred că împărtășim aceleași idei despre cum ar putea funcționa căsnicia noastră. Am încercat să vă vorbesc între patru ochi de trei ori, cu ocazia vizitelor dumneavoastră la Chesley Court din ultimele două săptămâni, dar nu v-ați arătat deloc interesat să discutați cu mine. Ați tratat întreaga afacere de parcă v-ați fi cumpărat încă un cal pentru grajdurile dumneavoastră. Recunosc, astăzi am fost obligată să recurg la tactici extreme pentru a vă atrage atenția.

— Așadar aveam dreptate să mă gândesc că nu erați deloc surprinsă să mă găsiți aici, spuse Ravenwood fixând-o cu o iritare rece. Prea bine, domnișoară Dorring, aveți întreaga mea atenție. Ce doriți să-mi comunicați? Mie lucrurile mi se par cât se poate de clare.

— Știu ce vreți de la mine, spuse Sophy. Este destul de evident de altfel, dar nu cred că aveți nici cea mai vagă idee despre ce vreau eu de la dumneavoastră, și până când nu veți înțelege asta și nu veți fi de acord cu dorințele mele, nu există nicio șansă să ne căsătorim.

— Poate că s-ar cuveni să luăm lucrurile unul câte unul, o domoli Ravenwood. Ce credeți că vreau de la dumneavoastră?

— Un moștenitor și o soție care să nu vă facă probleme.

— Asta fiind varianta scurtă, comentă bărbatul, clipind alene în timp ce gura i se arcuia într-o încercare de zâmbet.

— Este adevărată?

— Da, cât se poate de adevărată, rosti el sec. Nu e niciun secret că vreau un moștenitor. Moșia Ravenwood este a familiei mele de trei generații încoace și nu am de gând să o pierd tocmai eu.

— Cu alte cuvinte, mă considerați o iapă de prăsilă.

Șaua scârțâi sub Ravenwood în timp ce acesta o studia pe Sophy, păstrând tăcerea o clipă interminabil de lungă.

— Mă tem că bunicul dumneavoastră avea dreptate, lecturile v-au imprimat o lipsă de delicatețe în felul de a fi, domnișoară Dorring, spuse el într-un sfârșit.

— Ah, dar pot fi și mai puțin delicată de atât, milord. De exemplu, am înțeles că aveți o amantă la Londra.

— Și de unde naiba ați auzit așa ceva? Pun pariu că nu de la lordul Dorring.

— Se vorbește în mod curent despre asta aici, la țară.

— Iar dumneavoastră aplecați urechea la poveștile pe care le spun oamenii din sat, care nu s-au îndepărtat mai mult de câteva mile de casele lor? ripostă el pe un ton disprețuitor.

— Sunt oare diferite poveștile care se spun pe la oraș?

— Încep să cred că doriți să mă insultați, domnișoară Dorring.

— Nici gând, milord, sunt doar extrem de prevăzătoare.

— Încăpățânată, nu prevăzătoare. Folosiți-vă puțina minte pe care o aveți ca să fiți atentă la ce spun. Dacă exista realmente ceva de obiectat în ceea ce mă privește sau în privința comportamentului meu, credeți că bunicii dumneavoastră ar fi acceptat cererea mea în căsătorie?

— Dacă aranjamentul financiar pe care îl propuneați era îndeajuns de consistent, da.

— Se poate să aveți dreptate, zâmbi slab Ravenwood auzindu-i replica.

— Vreți să spuneți că toate poveștile pe care le-am auzit sunt false? se interesă fata ezitând.

— Ce altceva ați mai auzit? spuse Ravenwood aruncându-i o privire gânditoare.

Sophy nu se așteptase ca această conversație ciudată să intre atât de mult în detalii.

— Adică în afara faptului că aveți o amantă?

— Dacă și restul bârfelor sunt la fel de prostești ca asta, ar trebui să vă fie rușine, domnișoară Dorring.

— Vai, mi-e teamă că nu posed un simț atât de rafinat al rușinii, milord. Desigur că este o lipsă regretabilă, pe care ar trebui, probabil, să o luați în considerare. Bârfa poate fi grozav de distractivă, și de multe ori nu mă pot abține să nu plec urechea, trebuie s-o mărturisesc.

— O lipsă regretabilă, într-adevăr, bombăni contele, strângând din dinți. Ce altceva ați mai auzit? repetă el.

— Păi, în afara faptului că aveți o amantă, se spune și că v-ați bătut o dată în duel.

— Nu vă puteți aștepta să confirm o asemenea nerozie.

— Am auzit și că v-ați fi alungat ultima soție la țară pentru că nu a reușit să vă dea un moștenitor, continuă Sophy nesăbuită.

— Nu discut cu nimeni despre prima mea soție, mârâi Ravenwood, și fața îi căpătă dintr-odată o expresie amenințătoare. Dacă doriți să ne înțelegem, domnișoară Dorring, ar fi mai bine să nu o mai pomeniți niciodată.

— Îmi cer scuze, milord, se îmbujora Sophy, dar nu doream să vorbesc despre ea, ci mai degrabă despre obiceiul dumneavoastră de a vă lăsa soțiile pe la țară.

— Ce Dumnezeu vreți să spuneți?

Fetei îi trebui ceva mai mult curaj ca să continue decât se gândise atunci când deschisese gura.

— Cred că ar trebui să clarific faptul că nu am de gând să fiu lăsată aici, la Ravenwood, sau pe vreo alta dintre moșiile dumneavoastră în timp ce vă petreceți vremea la Londra.

— Credeam că sunteți fericită aici, zise el încruntându-se.

— Este adevărat că îmi place viața la țară și, în general, sunt mulțumită aici, dar nu vreau să fiu prizonieră la Ravenwood Abbey. Mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții la țară, milord, și aș dori să revăd Londra.

— Să o revedeți? Mi s-a dat de înțeles că nu prea v-a plăcut primul sezon petrecut la oraș, domnișoară Dorring.

— Sunt convinsă că nu v-a scăpat eșecul răsunător de care am avut parte când am fost prezentată în societate. Nu am primit nici măcar o singură cerere în căsătorie în acel sezon, recunoscu ea, ferindu-și rușinată ochii.

— Încep să-mi dau seama de ce ați eșuat atât de lamentabil, domnișoară Dorring, zise Ravenwood nemilos. Dacă ați fost la fel de directă cu toți admiratorii dumneavoastră așa cum ați fost cu mine astăzi, fără îndoială că i-ați băgat pe toți în sperieți.

— Reușesc să vă bag în sperieți, milord?

— Vă asigur că încep să-mi tremure picioarele.

— Vă ascundeți minunat teama, milord. Sophy aproape că zâmbi fără să vrea, dar, văzând o strălucire trecătoare în ochii contelui, își cenzură imediat umorul rebel.

— Să continuăm această discuție deschisă, domnișoară Dorring. Prin urmare, nu doriți să vă petreceți tot timpul aici, la Ravenwood. Mai aveți și alte cereri pe listă?

— Aș mai avea câteva, milord, spuse Sophy ținându-și răsuflarea, căci aceasta era partea cea mai periculoasă.

— Să le auzim, oftă el.

— Ați dat de înțeles cât se poate de clar că pentru dumneavoastră principalul obiectiv al căsătoriei este un moștenitor.

— Poate că vă surprinde, domnișoară Dorring, dar acesta este un motiv legitim și acceptabil ca un bărbat să dorească să se însoare.

— Înțeleg, dar eu nu sunt pregătită să fac acum copii, milord.

— Nu sunteți pregătită? Mi s-a spus că aveți douăzeci și trei de ani, din punctul de vedere al societății sunteți mai mult decât pregătită.

— Sunt pe deplin conștientă, milord, și nu este nevoie să subliniați asta, dar, oricât de ciudat ar putea părea, nu mă consider senilă și probabil nici dumneavoastră, altfel nu m-ați fi cerut de soție.

— Este drept că atunci când ai treizeci și patru de ani, douăzeci și trei nu par o vârstă prea înaintată, spuse Ravenwood, zâmbind și dezvelindu-și astfel dinții albi și puternici. Totuși păreți destul de sănătoasă și în formă, domnișoară Dorring. Cred că vă veți descurca foarte bine la naștere.

— Nu știam că sunteți un expert în domeniu.

— Ne îndepărtăm din nou de subiect. Ce vreți să spuneți exact, domnișoară Dorring?

— Vreau să spun că nu voi fi de acord să mă mărit cu dumneavoastră decât dacă îmi dați cuvântul de onoare că nu mă veți lua cu forța dacă nu vă dau permisiunea, rosti ea, adunându-și curajul.

Simți cum se înroșea sub privirea uimită a lui Ravenwood. Mâinile îi tremurau pe hățurile lui Dancer și bătrânul cal se mișcă neliniștit. O altă pală de vânt mătură crengile copacilor și trecu prin stofa costumului ei de călărie.

— Vă dau cuvântul meu de onoare, domnișoară Dorring că nu am obligat în viața mea o femeie să facă ce nu vrea, replică Julian cu ochii verzi plini de o mânie rece. Totuși, aici vorbim despre căsnicie, și trebuie să înțelegeți că aceasta implică anumite îndatoriri și obligații atât din partea soțului, cât și din partea soției.

Sophy dădu repede din cap afirmativ și pălăria îi căzu din nou peste ochi, dar de data aceasta ignoră pana.

— De asemenea înțeleg, milord, că multor bărbați li se pare firesc să insiste în a-și cere drepturile indiferent dacă femeile vor asta sau nu. Sunteți unul dintre aceștia?

— Nu vă puteți aștepta să mă căsătoresc știind că soția mea nu este pregătită să-mi acorde drepturile care mi se cuvin ca soț, mormăi Ravenwood.

— Nu am spus că nu aș fi pregătită să vă acord drepturile niciodată, vă rog doar să-mi acordați suficient timp pentru a vă cunoaște și a mă obișnui cu situația.

— Nu mă rugați, domnișoară Dorring, ci îmi cereți. Este acesta rezultatul lecturilor dumneavoastră nepotrivite?

— Văd că bunicul meu v-a avertizat în legătură cu asta.

— Așa este. Vă pot garanta că voi supraveghea personal ce citiți după ce ne căsătorim, domnișoară Dorring.

— Asta aduce în discuție cea de-a treia cerere a mea. Trebuie să mi se permită să cumpăr și să citesc orice cărți și tratate aș dori.

Armăsarul negru își scutură capul în timp ce Ravenwood înjura printre dinți, apoi se liniști pe măsură ce stăpânul lui trase frâiele cu îndemânare.

— Să văd dacă am înțeles bine cererile dumneavoastră, spuse contele pe un ton plin de sarcasm. Nu vreți să fiți alungată la țară, nu veți împărți patul cu mine până când nu veți hotărî dumneavoastră și veți citi tot ceea ce vă doriți, în ciuda sfaturilor sau recomandărilor mele.

— Da, cred că este un rezumat corect al listei mele, milord, încuviință Sophy trăgând aer în piept.

— Vă așteptați să fiu de acord cu această listă revoltătoare?

— Mă îndoiesc profund, milord, drept pentru care l-am rugat pe bunicul meu să vă refuze cererea în această după-amiază. M-am gândit că astfel nu ne vom pierde niciunul timpul.

— Fie-mi iertat, domnișoară Dorring, dar cred că înțeleg perfect de ce nu v-ați căsătorit niciodată. Niciun bărbat cu capul pe umeri nu ar fi de acord cu o asemenea listă ridicolă. Poate că în realitate nu vreți să vă măritați.

— În mod cert nu mă grăbesc să-mi caut un soț.

— Asta este evident.

— Atunci aș putea spune că avem ceva în comun, milord, rosti Sophy cu îndrăzneală. Am impresia că doriți să vă însurați doar dintr-un simț al datoriei; prin urmare, ar trebui să pricepeți cu ușurință că nici eu nu văd vreun avantaj real în măritiș?

— Se pare că treceți cu vederea avantajul pe care îl reprezintă banii mei.

— În mod normal aceasta e, într-adevăr, o tentație puternică, dar în cazul meu nu reprezintă un aspect esențial. Poate că nu-mi voi permite niciodată să port pantofi de dans bătuți cu diamante din venitul modest lăsat de tatăl meu, dar voi reuși să trăiesc destul de confortabil și, ce este mai important, voi putea să-mi cheltui banii exact așa cum doresc. Dacă m-aș căsători, aș pierde acest atu.

— De ce nu adăugați pur și simplu pe lista dumneavoastră de cereri faptul că nu veți accepta să primiți sfaturile soțului în ceea ce privește economiile și finanțele dumneavoastră, domnișoară Dorring?

— O idee excelentă, milord, cred că o voi face. Vă mulțumesc că mi-ați indicat această soluție atât de accesibilă la dilema mea.

— Din nefericire, chiar dacă găsiți un bărbat într-atât de necugetat încât să vă accepte toate dorințele, nu veți avea un temei legal care să vă garanteze că soțul își va respecta cuvântul dat după căsătorie, nu-i așa?

Sophy își privi mâinile, știind că el avea dreptate.

— Nu, milord, aș depinde în întregime de onorabilitatea soțului meu.

— Aveți grijă, domnișoară Dorring, rosti contele cu o ușoară amenințare în glas, onorabilitatea unui bărbat poate conta în ceea ce privește datoriile lui la jocurile de noroc sau reputația lui ca atlet, dar nu înseamnă mare lucru când vine vorba de raporturile sale cu o femeie.

— Atunci nu prea am de ales. Dacă așa stau lucrurile, nu voi risca niciodată să mă căsătoresc, spuse Sophy cu răceală.

— Vă înșelați, domnișoară Dorring. Ați ales deja, iar acum trebuie să vă asumați riscurile. Ați declarat că ați fi dispusă să vă căsătoriți cu mine dacă vă accept cererile. Prea bine, sunt de acord cu ele.

— Le acceptați? exclamă Sophy privindu-l cu gura căscată în timp ce inima îi bătea nebunește.

— Afacerea este încheiată. Mâinile mari ale lui Ravenwood mișcară ușor de hățuri și armăsarul ridică alarmat capul. Ne vom căsători cât de curând posibil. Bunicul dumneavoastră mă așteaptă mâine la ora trei. Spuneți-i că doresc ca toate pregătirile să fie făcute atunci. De vreme ce am reușit să ajungem la un acord privat, mă aștept să aveți curajul de a fi acasă mâine când voi veni în vizită.

— Milord, nu vă înțeleg pe deplin, sunteți sigur că doriți să vă căsătoriți cu mine în condițiile pe care vi le-am expus? îngăimă Sophy uluită.

— Întrebarea este, Sophy, cât timp vei reuși să-ți menții aceste condiții odată ce-ți vei da seama ce înseamnă să fii soția mea, spuse Ravenwood cu un zâmbet neplăcut, în timp ce ochii de un verde smarald îi străluceau de amuzament.

— Milord, v-ați dat cuvântul de onoare, spuse Sophy îngrijorată. Trebuie să insist în această privință.

— Dacă ați fi bărbat, v-aș provoca la duel pentru că mi-ați pus onoarea la îndoială. Aveți cuvântul meu, domnișoară Dorring.

— Mulțumesc, milord. Chiar nu vă deranjează că-mi voi cheltui banii după placul inimii?

— Sophy, renta trimestrială pe care ți-o voi da este cu mult mai mare decât întregul tău venit pe un an. Atâta vreme cât îți plătești facturile din suma pe care ți-o voi aloca, nu te voi întreba pe ce ai cheltuit banii.

— Ah, înțeleg. Și… cărțile mele?

— Cred că o să pot suporta ideile prostești pe care ți le vâră cărțile în cap. Fără îndoială că mă vor enerva din când în când, dar asta ne va da șansa unor discuții interesante, nu crezi? Dumnezeu știe cât de mult îl pot plictisi conversațiile femeiești pe un bărbat, până la punctul de a-l prosti.

— Voi încerca să nu vă plictisesc, milord, dar aș vrea să mă asigur că ne înțelegem. Nu veți încerca să mă țineți îngropată la țară tot anul?

— Îți voi permite să mă însoțești la Londra când este convenabil, dacă asta vrei cu adevărat.

— Sunteți prea bun, milord. Și… cealaltă cerere a mea?

— A, da. Garanția că nu te voi sili la nimic. Cred că în acest caz va trebui să stabilim o limită de timp. Până la urmă, principalul meu scop în toată această afacere este să obțin un moștenitor.

— O limită de timp? repetă Sophy, începând să nu se mai simtă în largul ei.

— Cât timp crezi că va fi necesar ca să te obișnuiești cu mine?

— Șase luni? încercă ea.

— Nu fi gâsculiță, domnișoară Dorring. Nu am de gând să aștept șase luni ca să-mi cer drepturile.

— Trei luni?

El păru gata să refuze această contraofertă, dar își schimbă părerea în ultimul moment.

— Prea bine, trei luni. Vezi cât sunt de indulgent?

— Mă copleșiți cu generozitatea dumneavoastră, milord.

— Așa și trebuie. Te provoc să găsești un alt bărbat care ți-ar da atâta timp înainte de a stărui să-ți îndeplinești datoria de soție.

— Aveți perfectă dreptate, milord. Mă îndoiesc că aș putea găsi un alt bărbat care să fie la fel de amabil ca dumneavoastră în ceea ce privește căsătoria. Fie-mi iertat, dar nu îmi pot stăpâni curiozitatea, de ce sunteți atât de amabil?

— Pentru că, draga mea domnișoară Dorring, în final eu voi avea exact ceea ce îmi doresc de pe urma acestei căsătorii. Îți doresc o zi bună. Ne vedem mâine la ora trei.

Angel răspunse imediat presiunii exercitate de coapsele lui Ravenwood, descriind un cerc strâns și pornind la trap mărunt printre copaci.

Sophy rămase unde era până când Dancer își plecă capul pentru a lua o gură de iarbă și mișcarea lui o readuse la realitate.

— Acasă, Dancer. Sunt sigură că bunicii sunt fie pradă isteriei, fie cuprinși de disperare de-acum. Măcar le pot da de știre că am salvat situația.

Cu toate acestea, în timp ce călărea spre Chesley Court îi trecu prin minte o veche zicală, aceea potrivit căreia cine vrea să mănânce cu dracul are nevoie de o lingură lungă.