Uruma

Toată Dobrogea, de la Dunărea cea tulbure și până la marea cea veșnic frământată, de la delta sălbatică și până la stâncile de calcar ale Caliacrei, mirosea a soare și a piatră, a ciulini și a mărăcini, a salcâmi, a var și a bălegar.

Și tot Dobrogea mai mirosea a mâl gras și a bălți stătute, a păpuriș umed și a pește sărat, a ierburi putrede și a oi mițoase, a găinaț de păsări migratoare și a gunoi de mistreț.

Hergheliile de cai se arâneau cu iarba aspră și ghimpoasă.

Aceeași iarbă aspră și ghimpoasă o pășteau cirezile de boi și vaci, bivolii negri ca smoala, asinii roșcovani și mărunți, ciurdele de catâri și de capre cu coarne strâmbe și cu barbă.

În miezul verii vântul venea de departe, legănându-se pe mari aripi, clătina nesfârșirile acoperite cu secară și cu ovăz, cu orz și cu grâne coapte, cu porumb și cu floarea-soarelui.

Atunci Dobrogea era toată muiată în aur topit, părea toată făurită din aur curat, de cei mai vestiți dintre vestiții meșteri.

Uneori toamna venea dinspre mare gonind pe înaltele și înspumatele valuri. Alteori dinspre miazănoapte pogora cu turme de negri nori.

Atunci, peste pământul ciudat și străvechi se năpusteau vijelii cumplite urmate de ploi năprasnice.

Dintr-o dată, aurul Dobrogei își pierdea întreaga strălucire și se schimba peste noapte în aramă veche, coclită.

Peste o lună se ivea și iarna ca o uriașă ursoaică albă, se așeza în patru labe, mormăia și sufla greu printre dinți și printre buze.

Întărâtați de acest mormăit, șerpii șuierători ai uriașelor viscole se năpusteau în vârtejuri asupra Dobrogei înghețate. Între cer și pământ, de la zare la zare, viscolele vânturau și vânzoleau zăpezile neprihănite. Parcă ardea pretutindeni, cu freamăt, un fermecat foc alb, rece.

Cum era atunci Dobrogea?

Dobrogea, toată Dobrogea era atunci de argint, de argint învechit, de argint înghețat.

Și pământul părea pustiu și mort.

Bursucii dormeau ascunși în bârloguri.

Dropiile grase se piteau în nămeții cât casa.

Iepurii cu ochi naivi și cu urechi veșnic ciulite rodeau tufișurile de mărunți măceși ai răzoarelor.

Drumurile…

Drumurile, câte se vedeau și câte nu se mai vedeau, erau stăpânite de haite de lupi flămânzi. Vai de cel care s-ar fi încumetat să le străbată.

Pe coșurile bordeielor ciobănești, pe coșurile colibelor turcești și tătărăști se ridicau, negre, fuioare de fum.

Dobrogenii, veri de ce nație ar fi fost, hibernau.

Numai marea rămânea vie, neagră și neînchipuit de sălbatică.

Gemea și vuia.

Vuia a pustiu și în pustiu.

Vuia a singurătate și a tristețe și poate și a bucurie.

Se zbuciuma.

Farul de la Tomis clipea, spărgând întunericul. Îi răspundea, cu alt clipăt, cel de la Tuzla.

Osteneala farurilor era însă zadarnică. Niciun luntraș, niciun pescar nu îndrăznea să se avânte pe o mare atât de vitregă.

Nici măcar când, limpezit uneori de nori, cerul era ziua de sticlă albastră, și noaptea, de înstelată catifea fumurie.

Primăvara, Dobrogea toată era de smalț verde și crud.

Numai stâncile ei rămâneau mereu albe, de var.

Numai râpile ei rămâneau mereu roșcate, de parcă ar fi fost zidite, chiar de atunci, de la începutul începuturilor, de o mână tainică, nepăsătoare la trecerea vremii, din pământ ars pe îndelete, la foc domol.

În tinerețea mea depărtată, am petrecut câteva luni în acest ținut straniu. Povestea ce va urma nu e decât un ecou târziu al unor întâmplări trăite atunci, simplu dar intens. Întâmplări, fericite și nefericite, care au lovit adânc, poate de moarte, câteva biete inimi omenești, vai, atât de omenești!

I

Întors în țară după aproape un an de hoinăreli flămânde și păduchioase prin peninsula italică, îmi luasem, în port la Constanța, rămas bun de la marinarii care avuseseră bunăvoința să mă readucă în țară. Îmi luasem respectuos rămas bun și de la domnul căpitan Dionisie Melcu.

— Altă dată, mă, să nu mai pleci din țară fără pașaport și fără parale. E plină lumea de pușcării. Înfunzi vreuna și cine știe pe unde ajung să-ți albească oasele.

— N-am să mai plec, domnule căpitan. Vă mulțumesc pentru sfat.

Încercasem să-mi caut de lucru printre hamalii din port. Vătafii mă luaseră la trei-păzește:

— Nu vezi cât ești de șubred? Ce să facem cu tine? Ca să lucrezi în port trebuie să ai spetele late și tari și picioarele zdravene.

Iar picioarele!… Pe puntea petrolierului jucasem barbut cu marinarii. Ciștigasem ceva. Îmi cumpărasem de la o brutărie o pâinișoară lunguiață și o înfășurasem într-un jurnal. De la o dugheană de scânduri, după ce mă tocmisem cam o jumătate de ceas cu un grec-parpalec, târguisem cu cincizeci de bani un pumn de măsline vechi și uscate. După ce-i plătisem, grecul mă ademenise:

— Nu vrei și ceva dulciuri?

— Nu. Sunt scumpe.

— Scumpe? Cum scumpe?

— Pentru buzunarul meu sunt chiar foarte scumpe.

Aruncasem priviri fugare prin oraș, dădusem de câteva ori ocol statuii lui Ovidiu – aci își scrisese exilatul Tristele și Ponticele – apoi, plecând într-o doară spre miazăzi, ținusem cotita potecă de pe malul mării, de care mi-ar fi fost greu să mă despart. Nu-mi tăndăleam pasul, însă nici nu mi-l grăbeam. Cu toate acestea, ostenisem. Mă odihnisem la far, la Tuzla, unde îmi mâncasem merindele și schimbasem câteva vorbe cu paznicul care îmi înlesnise să beau o cană cu apă. Măslinele îmi ardeau stomacul și-mi cereau mereu udă- tură. Vântul – îmi aduc bine aminte – adia dinspre răsărit. Ziua era calmă și limpede. Marea foșnea ușor. Foșneau ușor și lanurile nesfârșite de grâu și de secară care se întindeau până la marginile zării și până dincolo de marginile zării. Prin văzduhul însorit fulgerau albe stoluri de pescăruși. Undeva la orizont, pe un tabun, pășteau cai șargi, mărunți. De după un dâmb ajunse până la mine lătrat de câini. Mă întrebam ce căutau câinii în pustietatea aceea. „Trebuie să fie și oameni pe aproape, îmi zisei. Ce fel de oameni? Voi vedea.” Prudența mă îndemna să culeg câteva pietre de pe țărm. Le culesei și le pusei în pălărie. Mersei mai departe. Văzui câinii. Erau o adevărată landră. Se băteau între ei pe rămășițele unui hoit de vită. Cum erau grăbiți să-și astâmpere foamea, nu mă luară în seamă. Făcură bine că nu se repeziră asupra mea, pentru că eram hotărât să mă apăr cu strășnicia cu care m-aș fi apărat dacă aș fi fost atacat de oameni. Nu aveam nimic nici cu oamenii, nici cu câinii, dar, dacă eram atacat, obișnuiam să mă apăr. Vroiam să nu-mi vând niciodată pielea pe nimic.

După ce mă depărtai de ei, aruncai pietrele și-mi pusei pălăria pe cap. Soarele mă necăjea. Mă opream din când în când și-mi răcoream fața cu apă de mare. Necazul era altul. Nu băusem destulă apă la Tuzla. Pâinișoara dulce și măslinele sărate cumpărate de la grec îmi aduseră o nouă sete, care, întețită de arșița soarelui și de osteneala drumului, începu să mă chinuie. Pogorâi lângă mare și mersei numai pe nisip, nădăjduind că voi găsi în malul râpos un loc de unde să țâșnească un izvor de apă bună de băut. Nădejdea mi se dovedi în curând zadarnică. Urcai malul și – minune a minunilor! – dădui peste o covercă de nuiele învelită cu ierburi uscate. În fața covercii, sub umbrar, un turc tinerel dormita lungit într-o rână. Dincolo de covercă se întindea un petic de pământ acoperit cu vrejuri. Lubenițe pântecoase, lunguiețe și lucioase și pepeni galbeni rotunzi se odihneau în bătaia fierbinte a soarelui. Îi dădui bună ziua. Îmi răspunse. Îl întrebai:

— Ai cumva lubenițe coapte, turcule?

— Estem, ghiaurule, estem lubenițe, estem și bakîr.

— În bostănărie, sau în covercă?

— Estem și-n bostănărie, estem și-n covercă.

— Scoate din covercă, turcule. Poate cele din covercă sunt mai reci.

Se târî alene în patru labe, intră în covercă, umblă sub un maldăr de iarbă uscată și se întoarse aducând o lubeniță și-un bakîr galben, cu coaja plesnită.

— Estem bun, turcule?

Râse și-mi răspunse:

— Estem. Mai buni nu estem.

Ne tocmirăm, însă nu prea mult. Setea de care eram cuprins se întețea și nu-mi îngăduia să-i amân potolirea. Îmi vându, pentru doi lei de argint, lubenița și bakîrul.

— Estem scump, zisei.

— Ieftin estem, spuse turculețul. Ieftin și bun estem.

Mâncai întâi bakîrul. Setea, în loc să se ostoiască, îmi crescu. Mâncai și lubeniță, nu îndeajuns de coaptă, dar zemoasă. Acum setea… Setea mi se potoli. Parcă mi-o luă cineva cu mâna. Mi se umflă și mi se îngreună pântecul.

— Venim de departe, ghiaur?

— De departe, turcule. Dar negustoria cum îți merge?

— Mergem bine. Ziua mergem bine. Noaptea, prost mergem.

— De ce? Nu faci vânzare?

— Noaptea venim găgăuți. Furăm lubenițe. Furăm bakîr. Găgăuți, păcătoși estem.

— Și cum te descurci?

— Cu pușca tragem.

Îmi arătă o roajdă de pușcă ruginită, cu cocoș.

— Și împușcăm găgăuți?

— Ferească Allah! Nu vrem pușcăm. Vrem speriem. Mai cumpărăm un bakîr?

— Nu mai cumpărăm, turcule.

— Trece alt om. Cumpărăm acela.

Îmi luai valea prin zăpușeala și soarele zilei. Scoase capul dintr-o gaură un popândău roșcovan. Se uită la mine. Mă uitai și eu la el. Se ascunse. Piciorul bolnav mă duru. Mă duru și celălalt, sănătosul.

„Ah! Doamne! Dacă n-aș fi șchiop, cum aș mai alerga! Ah! Doamne! Și ce bine aș trăi dacă n-aș fi prost!”

Șchiop eram. Dar oare eram și prost? De multe ori mă întrebasem. De multe ori aveam să mă mai întreb.

Zări goale înainte. Zări goale în urmă. Zări goale în dreapta. În stânga – marea albastră-verzuie, da, marea care foșnea într-una, marea care nu-și găsea niciodată odihna. Parcă eu mi-o găseam? Eu… Eu nu eram marea, și totuși niciodată nu-mi găseam odihna. Undeva, departe, marea goală se întâlnea cu cerul gol. Șontâc-șontâc. Șontâc-șontâc. Trecură astfel multe ceasuri. Trecu și amiaza. Trecu și prima parte a după-amiezii. Atunci văzui în zare, pe pământ, aproape de țărm, pâlpâind ca niște înalte lumânări, salcâmi. Mai mersei ce mai mersei și văzui și niște ziduri roșcate de pământ bătut. În același timp văzui și acoperișuri de olane. „Trebuie să fie un sat turcesc, îmi spusei, ori poate un sat tătărăsc. Mi-ar plăcea mai curând ca satul de care mă apropii să fie tătărăsc.”

Îmi adusei aminte că atât în satele turcești, cât și în cele tătărăști ulițele strâmbe și prăfoase mișună de cârduri hămesite de javre jegoase și râioase. N-aveam la mine ciomag. N-aveam decât cuțitul de care nu mă despărțisem de ani de zile. De câini însă nu te poți apăra cu cuțitul. Adunai iarăși pietre. Nu le mai pusei în pălărie. Le pusei în buzunare. „Dacă vor sări la mine câinii, mă voi apăra cu pietre. O să schilodesc vreo doi-trei, și ceilalți au să mă lase în pace. Câinii, ca și oamenii, dacă văd că nu fugi de ei și că te aperi cu îndrăzneală și-i poți lovi, sfârșesc prin a-ți da pace…”

Tot mergând cum da bunul Dumnezeu și cum mă ajutau sfinții sfrijiți, mă apropiai binișor de sat. După acoperișuri, după ulițe, după minaretul mărunt al moscheii, după împrejurimi, îmi dădui seama că satul era locuit de tătari. Necheză un cal. Mai necheză încă unul. Apoi totul se liniști. Totul adormi adânc. Totul parcă muri.

Intrai în sat. Mă uitai în toate părțile. Nu simții și nu văzui, țipenie de om. Mă uitai mai bine. Îmi căzură ochii pe câțiva câini slabi scoabă și care, leneși, dormeau în țărână, la umbra puțină a salcâmilor ori a zidurilor care înconjurau casele. Se treziră. Mă priviră. Căscară. De lătrat nu mă lătrară. „Dacă și oamenii din acest sat, îmi zisei, vor fi tot atât de cumsecade ca acești câini ai lor, n-ar fi rău să rămân, măcar câteva luni, pe aici.”

Mă apucai să cercetez mai de aproape, cu ochii, satul. Nu mi se păru prea arătos. Parcă nici nu era sat. Părea a fi mai degrabă un biet cătun, ca atâtea altele de prin Dobrogea, alcătuit din vreo douăzeci și ceva de case mărunte. Ariile erau mari și împrejmuite cu ziduri groase și înalte de bucăți colțuroase de piatră. Salcâmi osteniți de zăpușeală și de nemișcare, cu coaja crăpată, cu ramuri răsucite, ghimpoase și betege, cu frunze verzi-gălbui își aruncau umbrele subțiri și serbede în uliță. Porțile de scânduri erau închise. Cătunul părea cu totul și cu totul afundat în somn, dacă nu chiar în moarte.

Mă prinsesem în horă. Trebuia să joc. Mersei mai departe. Și tot mergând încet, încălzit de lunga cale și istovit de greaua zăpușeală, ajunsei, în sfârșit, în mijlocul cătunului. Aci dădui peste o clădire, măricică, ridicată toată din piatră, neîmprejmuită, pe peretele căreia era prinsă în cuie o tăbliță de tinichea, pe care scria:

PRIMĂRIA CĂTUNULUI SORG

Peste drum de primărie se afla nelipsita geamie cu minaret scund, sărac. Ceva mai la o parte de geamie, dibuii cu privirile o cafenea cu umbrar larg, sub care se putea lâncezi la nesfârșit tolănit pe rogojinile întinse pe jos. Ah! Afurisitele de măsline ale grecului-parpalecului! Ar fi fost mult mai bine dacă nu le-aș fi cumpărat și dacă nu m-aș fi lăcomit să le mănânc. Îmi arseră încă o dată stomacul. Și încă o dată mă cuprinse o sete cumplită. Colac peste pupăză, mi se făcuse și poftă să fumez o țigară și să sorb legumind și pe îndelete o gingirlie aburindă. Îmi înfrânai setea. Îmi înfrânai și chinuitoarea poftă de cafea. În bătătura primăriei, câțiva tătari cu nasuri turtite și ochi pieziși, urduroși, grăsuni și bărboși, stăteau așezați turcește în țărâna alburie și fierbinte și trăgeau iavaș-iavaș din lulele. Mă îndreptai spre ei. Când ajunsei la trei-patru pași, mă oprii, îmi scosei pălăria ca înaintea unor preaputernice și preacinstite pașale și le dădui bună ziua. Îmi răspunseră pe tătărește și clătinând din cap. Nu mă întrebară nimic. Simții că trebuie să le vorbesc și, stăpânit de oarecare sfială, le mărturisii că viu pe jos tocmai de la Constanța, și că, dorind să înnoptez la ei, în Sorg, aș vrea să-l găsesc pe primar, să-l rog să-mi îngăduie. Adăugai că sunt om de treabă de felul meu, că nu umblu nici cu cerșitul și nici după furtișaguri. Tătarii întinseră gâturile și mă ascultară tăcuți. După ce isprăvii, își ciuguliră mustățile, se uitară unii la alții și râseră. Nu pricepui de ce râdeau, însă îi lăsai să râdă până s-or sătura. Se săturară repede de râs. Tăcură, și de data asta își țesălară bărbile cu degetele desfăcute. Unul dintre ei, smead și adânc ciupit de vărsat pe față, care mi se păru a fi și cel mai tânăr, se milostivi de mine și zise:

— Eu sunt, bre, eu sunt primarul. Și dacă vrei să știi și cum mă cheamă, află că mă numesc Selim Reșit.

Îmi mormăii și eu numele. Mă înclinai și-l rugai să nu mă judece după înfățișare.

— Deși colind de multă vreme prin lume cam fără rost, n-am nimic de-a face cu secăturile și cu haimanalele de pe la marginile orașelor. Sunt, ca și voi, om de la țară, om de treabă.

Le arătai piciorul șchiop și adăugai că, deși sunt beteag și-aș fi fost îndreptățit s-o fac, n-am cerut nimănui de pomană.

— Acum… acum caut de lucru. Dacă voi găsi undeva de lucru, voi fi bucuros să lucrez și cu credință, și cu hărnicie.

Primarul mă privi tot timpul. Mă privi și mă ascultă. Și, fără îndoială, căută să-și dea seama cam câte parale fac. Mă priviră și mă ascultară și ceilalți tătari.

Cum altceva nu mai aveam să le spun, tăcui. Tătarii, fără să se clintească de pe locurile lor, se apucară să boscorodească. Boscorodiră între ei, boscorodiră… Tăcură. Primarul mă întrebă:

— Ai ceva hârtii asupra ta, ghiaurule?

— Am. Trebuie, cumva, să mă duc să le arăt și jandarmilor?

— N-avem post de jandarmi în cătun. Jandarmii trăiesc ceva mai departe de Sorg, tocmai la Tapala. Acolo au post. Pe aici trec la o zi, două. Azi au trecut. Până mâine ori până poimâine nu-i mai vedem. Și când i-oi vedea, o să le spun că ai rămas aici pe obrazul meu. Le dau plocon un miel gras și te lasă în pace. Arată-mi hârtiile…

Mă scormonii prin buzunare și scosei câteva hârțoage vechi, pe care le purtam din întâmplare la mine. I le întinsei. Primarul se uită la ele ca mâța-n calendar. Mi le înapoie.

— Ziceai că umbli după lucru, câine necredincios.

— Da. Umblu după lucru.

— Ce știi să faci?

— Multe. La nevoie, orice.

— La cai te pricepi?

— Mă pricep. Altădată, când eram micșor, am avut și noi cai. Îi adăpam. Îi duceam la păscut. Îi țesălam. Curățăm grajdul de bălegar.

— Atunci, ce să mai cutreieri drumurile? Dacă vrei, poți să rămâi slugă la cai chiar la mine.

— Dar cam câți cai ai dumneata?

— Mulți, bre, mulți, o adevărată herghelie.

— Cu atât mai bine. O să am ce îngriji.

Îl întrebai dacă mai ține și alte slugi la casă.

— Am o slugă, la oi, în Munții Măcinului. Pe lângă casă am avut, până acum o săptămână, un păcătos de turc de la Mangalia, unul Ismail. A fugit. S-a dus la Tekirghiol, pezevenghiul. Acolo au venit boierii la băi. Ismail o să se umple de parale. Duce bagaje. Văcsuiește ghete. Scoate nămol din lac.

— Așadar, am nimerit la dumneata tocmai la țanc.

— Ești norocos, bre. Pe mine mă cunoaște o lume. Sunt stăpân bun. La mine munca e ușoară, iar mâncarea… Măcar să poți s-o mănânci pe toată câtă o să ți-o dau.

— Dar leafa?

— O să ne înțelegem noi și cu leafa.

Pufăi din lulea. Scuipă în țărâna alburie și fierbinte. Iarăși pufăi din lulea. Îmi veni să arunc cu pălăria în sus de bucurie. Nu aruncai. De teamă să nu mă creadă tătarii prea ușuratic nu aruncai. Mă lepădai de sfială. Împrejurarea care mă aruncase acolo, pe țărmul mării, între tătari, căpăta o dezlegare mult mai fericită decât sperasem.

Dobrogea, acest vechi și ciudat ținut, mai mult decât pe jumătate sălbatic, această Dobroge pietroasă și uscată, dogorâtă vara de soare și bântuită de năprasnice viscole iarna, nu-mi era necunoscută. Mai avusesem prilejul să-i hoinăresc meleagurile.

În întâia vară de după război văzusem și eu, în fugă, Dobrogea!… Nu mă săturasem încă de ea și nu aveam să mă satur niciodată. Îmi plăceau turcii. Erau chipeși, semeți și bărboși, blajini la vorbă, înceți la treabă – iavaș-iavaș, iavaș-iavaș – dar iuți, atunci când dreptatea lor călcată în picioare le-o cerea, la mânie. Li se bulbucau ochii și li se tulburau, își scoteau cuțitul și izbeau. Mă asemuiam, uneori, lor. Și nu era de mirare. Pentru că, prin sângele care, din strămoș în strămoș, prin neamul mamei, ajunsese de la Daud Muamed până la mine, se strecurase și un strop de sânge asiatic, turcesc. În ceea ce-i privea însă pe tătarii cu care nu aveam nici în clin, nici în mânecă, se cădea, deși nimeni nu mă silea s-o fac, să mărturisesc că le păstram o adevărată slăbiciune. După câte știam, tătarii viețuiau încă din vechime aci, în case scunde și răcoroase, curate ghioc, fără purici și mirosind totdeauna a seu proaspăt, de batal. Mai dormisem și altădată pe prispe ori prin case tătărăști. Mai călărisem și altădată caii lor flocoși, mărunți și repezi de picior. Mă mai săturasem și altădată la mese tătărăști. Turtișoarele plămădite fără sare, coapte în spuză, pe vatră și apoi unse cu miere erau nemaipomenit de gustoase, mult mai gustoase decât bucatele cu sosuri grase, în care mai cădeau și muște, din birtul economic al unchiului Tone ori din alte birturi economice. Cu botka eram obișnuit. După sutlaș, numai ce auzeam, și îmi și lăsa gura apă. Ca să nu mai vorbesc de acea prăjiturică fără pereche pe lume, numită în limba lor bogîrdak!

Primarul din Sorg, care-mi spusese dintr-un bun început că se numește Selim Reșit – nume măreț, vrednic de ținut minte toată viața își rășchiră degetele, își pieptănă cu ele barba ușor înspicată, și mă întrebă:

— Așadar, bre, primești să-mi fii slugă?

— Primesc, domnule primar, nu văd de ce n-aș primi. Dar aș dori să știu cam câtă vreme o să mă păstrezi dumneata slugă.

— Câtă vreme o să am nevoie, ghiaurule. În niciun caz nu te iau pe viață, pentru că eu n-am obiceiul să tocmesc slugi pe viață. Sluga, dacă se-nvechește, se tâlhărește și se lenevește. Pe tine o să te țiu numai până la toamnă. Toamna boierii pleacă și de la Tekirghiol, și de pe tot țărmul mării. Atunci pezevenghiul de Ismail o să se-ntoarcă doldora de parale la mine, pentru iernat. Așa-mi face de când îl cunosc.

Bărboșii cârni și cu ochi încrucișați, așezați în pulbere lângă zid, bătură domol din palme. Din cafeneaua de peste drum ieși la vedere și se apropie de noi, venind cu pași de melc, un tătăruș cu fes vechi pe cap, cu șalvari largi și rupți și desculț.

— Cafele…

Tătărușul dădu din cap că a înțeles și plecă. Tot cu pași de melc. Îi spusei primarului:

— Acum, domnule primar, ar fi potrivit să-mi spui dumneata cam ce leafă ai de gând să-mi dai. Nu pentru că aș fi lacom de câștig, dar ca să știu și eu pe ce-o să ostenesc.

— Să vorbim, ghiaurule, să vorbim și să ne înțelegem. Uite, îți dau mâncare, îți dau loc de dormit…

Tăcu. Îmi stăpânii neliniștea care mă cuprinsese și zisei:

— Dar… bani… bani n-o să-mi dai?

— Am spus eu că n-o să-ți dau? O să-ți dau…

— Cât?

— Treizeci de lei de argint bătuți pe muchie,

— Treizeci de lei! Socotii repede în gând cam ce-aș putea să-mi cumpăr cu treizeci de lei. Mă întristai. Zisei moale:

— E puțin, domnule Selim Reșit… E cam puțin… E chiar prea puțin. Gândește-te și dumneata!… Treizeci de lei de acum până la toamnă!… Numai treizeci de lei până la căderea brumei…

Tătarul se posomorî. Iarăși tăcu un timp. Pe urmă, rupându-și parcă vorbele din carne, spuse:

— Cu tine, ghiaurule, se vede că mi-am găsit beleaua. Zic treizeci și doi… Fie treizeci și doi de lei până la căderea brumei, și să nu ne mai stricăm gura cu tocma.

Râsei. Se molipsi și primarul. Se molipsiră și ceilalți tătari. Râseră cu toții în barbă. Îmi veni inima la loc.

— Ba să ne tocmim, domnule primar, să ne tocmim după obiceiul locului, și până la urmă o să cădem la bună înțelegere.

Acum, fața păroasă a lui Selim Reșit se umplu de bucurie. Se umplură de bucurie și fețele păroase ale celorlalți tătari. Câțiva schimbară între ei vorbe pe care nu le înțelesei și chicotiră. Primarul zise vesel:

— Să ne tocmim ghiaurule, dacă ții negreșit, să ne tocmim, însă nu-ți dai seama în ce daraveră-ncurcată te bagi singur.

— Ba știu, domnule Selim, știu destul de bine și nu mă tem.

Bărboșii își ascuțiră privirile, își ciuliră urechile și rămaseră tăcuți, doritori ca după un ceas, două să afle care dintre noi doi e mai iscusit. Poate că s-ar fi bucurat dacă-l biruiam pe omul lor, pe primar. Eu nu aveam nicio nădejde. Totuși, începui tocma.

Primarul din Sorg, ca orice om care purta fes, cealma sau turban și trăia aruncat de întâmplare prin aceste părți ale lumii, se pricepea la tocmă. Nici mie însă nu-mi cerea gura chirie. Iar viața… Viața mă învățase multe. Mă învățase și să mă tocmesc mai abitir decât un geambaș de cai.

— Să-mi mai dai ceva pe deasupra, domnule primar, măcar zece lei…

— N-am să-ți mai dau nimic. Peste ce-am spus, nu-ți mai dau nicio para chioară, chiar dacă am să văd că te spânzuri de ciudă. Nicio para chioară.

— De spânzurat n-am să mă spânzur, domnule primar. Iar dumneata o să-mi mai dai zece lei peste ce-ai făgăduit. Nu mai mult decât zece lei. Numai zece lei. N-o să sărăcești dintr-atâta.

Îl fulgerai cu privirea. Mă schimonosii, mă strâmbai și mă încruntai la el. Îmi îngăduii să fiu chiar necuviincios. Lăsai buza în semn de dispreț pentru el și pentru casa lui, unde urma să slugăresc, și-l amenințai cu plecarea.

— Dobrogea e mare, iar țara românească e și mai mare. Stăpâni… Stăpâni găsesc câți vreau, mai breji ca dumneata, domnule tătar.

În loc să se supere, primarul din Sorg se apucă cu amândouă mâinile de pântec și râse. Râse și zise că n-am decât să plec. Atunci mă prefăcui că sunt furios. Ridicai glasul, îl făcui zgârcit și-i zisei că, deși legea lui îl oprește, își mănâncă din c…, ca orice bogătan. Râse mai departe, și când se domoli din râs îmi spuse că sunt neobrăzat, că nu e nimic de capul meu, că nu sunt altceva decât un biet lihnit de foame, un nenorocit de coate-goale.

— O să te pedepsească Allah că-mi furi munca.

Mă numi iarăși câine necredincios.

În toată vremea în care tătarul se tocmi, deși îmi aruncă în obraz tot felul de cuvinte grele, vorbi domol și nu-și ieși o singură dată din țâțâni. Niciunul dintre tătarii care se aflau de față nu se amestecă în cârâiala noastră. Rămaseră tăcuți, sorbiră cafea, fumară, ascultară și mă cântăriră îndelung cu ochii lor vicleni și încrucișați, pe jumătate adormiți.

Știam de la început, că oricât m-aș zbate și oricât aș stărui, n-aș putea scoate de la tătar o para peste ceea ce hotărâse el. Tocmindu-mă, nu făcusem altceva decât să încerc marea cu degetul și, în același timp, să-i dovedesc că nu sunt chiar un guguman oarecare. După vreun ceas și jumătate, ostenind de atâta vorbit și săturându-mă și de joacă, zisei moale:

— Mă dau biruit, domnule primar. Mă dau biruit și mă las în mâinile dumitale. Să rămână cum vei voi dumneata.

Râse iarăși. Acum gura i se întinse până la urechi. Îi văzui toți dinții. Erau mari și galbeni. Spuse fericit:

— Dar ce credeai tu, bre, c-ai să mă îngenunchi? De când sunt eu tătar pe lume, nu m-a îngenuncheat nimeni.

— Să nu te superi pe mine, domnule primar, am încercat și eu.

Tătarii așezați în țărână rânjiră. Unul zise:

— Ghiaurul!… Ghiaurul nu e prost, dar i s-a făcut lehamite de tocmă.

— De obicei, slugi proaste nu țin pe lângă casă, zise Selim Reșit.

Puse ceașca de cafea lângă peretele primăriei. Se ridică. Își scutură șalvarii de praf. Veni lângă mine și-mi întinse mâna. I-o strânsei.

— Să nu uiți, câine necredincios, că pe unde iese vorba iese și sufletul. Să mă slujești cu hărnicie și cu credință. Altfel, te jupoi de viu, spurcatule. Auzi? Să-ți intre bine în cap. Te jupoi de viu.

— Am să te slujesc, stăpâne. Am să te slujesc cu hărnicie și cu credință.

Se întoarse spre tătarii care sorbeau cafea și trăgeau din lulele. Se ploconi adânc în fața lor și rosti:

— Kairlînghige…

— Kairlînghige…

Îmi scosei pălăria, mă înclinai și le dădui și eu bună seara tătarilor. O luasem la picior pe uliță. Tălpile ni se afundau în pulberea caldă și alburie. Selim Reșit mergea înainte. Eu, ca slugă netrebnică ce-i eram, după el, cu un pas în urmă, întocmai cum mersesem altădată după foștii mei stăpâni Mielu Gușă, Moțatu, Bănică Vurtejeanu și încă mulți alții. Nu mă simțeam câtuși de puțin umilit. Îmi spuneam că până la schimbarea din temelii a lumii trebuie să iau lucrurile așa cum sunt. Dacă într-o zi lumea se va schimba…

— Și voi apuca și eu această schimbare?

— S-ar puteas-o apuci, Darie.

Încetai să mai vorbesc cu mine însumi. Nu era tocmai momentul cel mai potrivit. Luai seama la cele din jur. Cătunul sărac și sărăcăcios mi se păru tot adormit, tot mort. Numai marea, pe care n-o vedeam, dar o simțeam aproape și o auzeam foșnind, ca o pădure bătrână cu frunze verzi care nu cad niciodată, era mereu vie, mereu neadormită.