Impresii despre Italia

PAȘAPORTUL CITITORULUI

Dacă cititorii acestui volum vor fi atât de binevoitori încât să accepte descrierea locurilor întipărite în mintea autorului ca pe o garanție dată de autorul însuși, atunci ei se vor putea delecta și vor putea înțelege mult mai mult și mai bine vizitând, fie și în propria lor închipuire, aceleași meleaguri văzute de mine.

Despre Italia s-au scris multe cărți, oferindu-se tot atâtea mijloace de a studia istoria acestei interesante țări, precum și nenumăratele aspecte legate de ea. În ceea ce mă privește, mă voi referi foarte puțin la acest izvor de informații și, chiar dacă l-am folosit pentru propriul meu interes, consider că acest fapt nu mă obligă să-i reproduc cititorilor conținutul, atât de accesibil, de altfel.

Și nici nu veți găsi, în aceste pagini, vreo cercetare mai amănunțită a cârmuirii bune sau rele de care se bucură vreo parte a țării. Nu se poate ca vizitatorul acestor frumoase meleaguri să nu-și formeze o convingere fermă despre acest subiect. Dar, cum am hotărât, străin fiind, ca pe timpul șederii mele să mă abțin de la a discuta asemenea probleme cu italienii de orice categorie, aș prefera să nu abordez dezbaterea lor acum. Timp de douăsprezece luni, cât am locuit la Genova, nu am avut niciodată impresia că autoritățile, bănuitoare de felul lor, mă suspectează și mi-ar părea rău să le dau vreun motiv să regrete curtoazia pe care mi-au arătat-o, atât mie, cât și oricărui alt concetățean al meu.

Probabil că nu există pictură sau statuie renumită în Italia care să nu poată fi lesne îngropată sub un munte de hârtie tipărită, dedicată disertațiilor asupra ei. De aceea, cu toate că sunt un admirator înflăcărat al picturii, nu voi intra în detalii în ceea ce privește tablourile ori statuile celebre.

Această carte este o serie de palide reflecții – simple umbre pe apă – ale unor locuri care stâresc, într-o măsură mai mare sau mai mică, imaginația multora și asupra cărora propria-mi imaginație a zăbovit ani de-a rândul, locuri care incită cât de cât interesul tuturor. Majoritatea descrierilor au fost compuse pe loc și trimise acasă o dată cu scrisorile mele particulare. Menționez aceasta nu ca să scuz eventualele inadvertențe, ci ca să ofer cititorului garanția că ele au fost scrise în contact nemijlocit cu subiectul, în mod spontan și cu cele mai vii impresii suscitate de ineditul locurilor.

Dacă descrierile au uneori un aer fantezist și frivol, cititorul va presupune poate că au fost scrise la umbră, într-o zi însorită, chiar în mijlocul împrejurărilor evocate, și îi vor plăcea cu atât mai mult, fiind impregnate de culoarea locală.

Totodată, sper să nu fiu înțeles greșit de apărătorii religiei romano-catolice, din cauza vreunui amănunt inclus în aceste pagini. Mi-am dat toată silința, într-una din scrierile mele anterioare, să-i înțeleg și vreau să cred că și ei mă vor înțelege în legătură cu paginile de față. Când amintesc de vreun fapt care mi s-a părut absurd ori dezagreabil, nu caut defel să-l asociez sau să-l privesc ca fiind în mod necesar corelat cu principiile de bază ale crezului lor. Tot așa, când descriu ceremoniile din timpul Săptămânii Mari, mă refer la aspectul lor exterior și nu pun la îndoială interpretarea ce le-o dă bunul și învățatul doctor Wiseman1. Când las să se înțeleagă că nu-mi plac mănăstirile pentru tinerele fete care, călugărindu-se, abjură lumea înainte să o cerceteze și să o cunoască, sau că mă îndoiesc de sanctitatea ex officio a tuturor preoților și călugărilor, nu merg mai departe decât mulți catolici credincioși, atât din străinătate, cât și de acasă.

Am comparat aceste impresii cu niște umbre pe apă; sper să nu fi tulburat în vreun loc apă atât de tare, încât să stric forma umbrelor. Niciodată nu mi-am dorit atât de mult să fiu în termeni buni cu toți prietenii mei ca acum, când în depărtare se ridică, încă o dată, obstacole în calea mea. Nu șovăi să vă mărturisesc că încerc să îndrept o greșeală pe care am comis-o nu de mult, stricând anumite relații statornicite între mine și cititorii mei și că, depărtându-mă o clipă de niște constante preocupări, sunt azi pe cale să reiau bucuros aceste relații. În Elveția, de-a lungul altui an de absență, mă voi putea concentra asupra temelor pe care le am în minte acum. Totodată, rămânând fidel publicului meu din Anglia, voi căuta să-mi îmbogățesc cunoștințele despre o țară nobilă și nespus de dragă mie2.

Această carte a fost scrisă într-un stil cât se poate de accesibil și n-ar fi plăcere mai mare pentru mine decât să-mi pot compara, prin mijlocirea ei, impresiile de azi cu trăirile celor care vor vizita ulterior locurile descrise de mine cu atâta râvnă și încântare.

Și acum, nu-mi rămâne decât să schițez, precum într-un pașaport, portretul cititorului meu. Ipotetic, imaginat pentru ambele sexe, el poate arăta astfel:

Tenul: deschis

Ochii: foarte veseli

Nasul: nicidecum obraznic

Gura: zâmbitoare

Fața: strălucitoare

Înfățișarea generală: extrem de agreabilă.

__________

1 Wiseman, Nicolas Patrick Stephen (1802-l865), teolog englez, cardinal, arhiepiscop de Westminster, autor al unui roman despre începuturile bisericii, intitulat Fabiola sau Biserica Catacombelor (n. t.).

2 Rânduri scrise în 1846 (n. t.).

STRĂBĂTÂND FRANȚA

Era într-o frumoasă dimineață de duminică, bunul meu prieten, pe o vreme demnă de mijlocul verii, În anul una mie opt sute patru zeci și patru, când... Nu te alarma! Nu când doi călători ar fi putut fi văzuți cum își croiesc anevoie drum prin acel ținut pitoresc și bolovănos care alcătuiește de obicei primul capitol al unui roman de „vârstă de mijloc“, ci... când o diligență englezească de proporții considerabile, proaspăt scoasă din halele întunecoase ale Pantechnicon-ului1 din Belgrave Square, Londra, a fost observată (de un soldat francez foarte scund; l-am văzut eu cum se uita la ea!) ieșind pe poarta Hotelului Maurice din Rue de Rivoli, Paris.

1 Depozit: inițial clădirea adăpostea un imens bazar (n.t.).

Nu pot defel să explic de ce o familie englezească, înghesuită înăuntrul și în afara acestei diligențe, trebuia să plece, dintre toate zilele săptămânii, tocmai într-o dimineață de duminică, după cum nu pot să stabilesc vreun motiv anume pentru faptul că în Franța toți oamenii de statură mică sunt soldați, în timp ce toți oamenii voinici sunt surugii; e o regulă invariabilă. Au ei vreun motiv, și unii și alții, nu mă îndoiesc de asta. Cât despre motivul familiei de a se fi aflat acolo, acesta era, după cum știți, faptul că urmau să stea un an de zile în frumoasa Genovă și că în acea perioadă de timp capul familiei intenționa să cutreiere peste tot pe unde l-ar fi mânat neobosita lui curiozitate.

Tot așa, ar fi fost o prea mică alinare pentru mine să pot explica locuitorilor Parisului că eu eram capul și șeful acestei familii și nu întruchiparea radioasă a bunei dispoziții, care se afla lângă mine în persoana unui ghid francez: cel mai desăvârșit dintre ajutoare și cel mai sclipitor dintre oameni! Ca să vă spun totuși adevărul, el arăta mult mai mult a cap de familie decât mine, care, umbrit de impresionantă sa prezență, fusesem redus la zero.

Pe de altă parte, foarte puțin din înfățișarea Parisului - tocmai goneam, huruind, pe lângă sumbra Morgă și peste Pont Neuf – ne-ar fi putut reproșa faptul că porniserăm la drum într-o zi de duminică. Prăvăliile de vin (la fiecare a doua casă) se bucurau de un dever strașnic; în fața cafenelelor tocmai se desfășurau parasolurile și se aranjau scaune și mese în așteptarea amatorilor de înghețată și răcoritoare, pentru mai târziu, în cursul zilei; pe poduri, lustragiii erau foarte ocupați; se deschideau magazinele; trăsuri și căruțe forfoteau pretutindeni; dincolo de Sena, nenumăratele străzi, ce se îngustau în pantă, de parcă erau niște pâlnii, creau tot atâtea priveliști de furnicar și freamăt continuu: scufii de noapte multicolore, pipe, bluze, cizme și capete lățoase, toate de-a valma. Nimic nu indica la acea oră că ar fi fost vorba de o zi de odihnă, dacă n-ar fi apărut ici-colo câte o familie înghesuită într-un docar din lemn, mare și vechi, care plecă în excursie, ori dacă vreun cetățean sau vreo gospodină cu aer gânditor, îmbrăcați cât se poate de sumar, nu s-ar fi aflat aplecați pe fereastra vreunei mansarde, ca să vadă cum i se usucă pantofii proaspăt văcsuiți pe micul parapet de afară (în cazul cetățeanului) sau cum i se aerisesc ciorapii la soare (în cazul gospodinei).

Odată scăpați de pavajul de neuitat (ori de neiertat!) care acoperă Parisul, primele trei zile de călătorie spre Marsilia sunt destul de liniștite și monotone. Spre Sens. Spre Avallon. Spre Chalons. Descrierea unei zile ajunge pentru toate trei! Iat-o: Avem patru cai și un surugiu care are un bici foarte lung și care mână echipajul de parcă ar fi numărul cu „Poșta de la Sankt Petersburg“ la Circul Astley sau la Franconi; numai că el șade, nu stă în picioare pe cal. Cizmele imense, cu genunchiere, purtate de acești surugii sunt uneori vechi de o sută sau chiar două de ani și sunt atât de nepotrivite pe piciorul celui care le poartă, încât pintenul, care ar trebui să fie fixat acolo unde se află călcâiul, se află în general mai sus, la mijlocul carâmbului. Adeseori omul nostru iese din curtea grajdului cu biciul în mână și cu pantofii în picioare, cărând în fiecare mână câte o cizmă doar, pe care o pune cu multă seriozitate pe pământ, lângă cal, până ce totul e gata. Când e gata, Doamne! Cât tămbălău se face pe chestia asta! Surugiul intră în cizme cu pantofi cu tot, sau e ridicat și băgat în ele de câțiva prieteni; apoi ajustează hamurile ornate în relief prin truda nenumăraților porumbei ce sălășluiesc prin grajduri, după care silește toți caii să tropăie și să se agite; în cele din urmă plesnește din bici ca un apucat, zbiară En route - Hi!1 și-i dăm drumul! Precis o să aibă de furcă cu un cal înainte să ajungem nu prea departe și atunci o să-l facă hoț, tâlhar, porc și câte și mai câte, și o să-l bată în cap de parcă ar fi de lemn.

__________

1 La drum - Dii! (Franc.).

În primele două zile, peisajul de la țară e lipsit de orice varietate: câmpie nesfârșită, drum interminabil și din nou câmpie nesfârșită. Pe câmpuri, cât vezi cu ochii, abundă vița, o viță scundă și nearanjată în ghirlande pe paliere, ci pe niște araci drepți. Peste tot vezi o mulțime de cerșetori și foarte puțini săteni; cât despre copii, niciodată n-am întâlnit atât de puțini, încât nu cred să fi văzut o sută între Paris și Chalons. Orașe vechi și bizare, cu poduri suspendate și încinse cu ziduri prevăzute cu turnulețe ciudate pe la colțuri, ca niște fețe grotești, de parcă zidul și-ar fi pus o mască, ca să privească în jos, în șanțul cu apă. În grădini și pe câmpuri, de-a lungul ulițelor și în curțile gospodăriilor, vedem alte turnulețe neobișnuite, complet singuratice și întotdeauna rotunde, cu vârful ascuțit, părând să nu fie folosite în vreun scop anume. Se văd clădiri în ruină de tot felul: câteodată e o primărie, alteori un corp de gardă, altădată o locuință, uneori un castel cu grădină mare, năpădită toată de păpădii și vegheată de foișoare și mici ancadramente ce par să ne facă vesel cu ochiul. Acestea sunt priveliștile ce se repetă la infinit. Uneori trecem pe lângă un han din vreun sat, cu un zid ce stă să se prăbușească și cu nenumărate dependințe și anexe; deasupra intrării stă scris „Grajd pentru șaizeci de cai “, ca și cum s-ar găsi vreun cal acolo, sau orice altceva, afară de un însemn de lemn bătut de vânt care indică vinul ce se vinde înăuntru; el flutură leneș în bătaia vântului și e atât de putrezit, încât e gata să cadă și să se sfărâme în bucăți. Tot timpul trecem pe lângă căruțe înguste, mici și ciudate, rânduite în șiruri de șase sau opt, cărând brânză din Elveția; în majoritatea cazurilor, de tot șirul are grijă un singur om sau chiar un copilandru, care foarte adesea doarme dus în carul din față. Caii sună alene din clopoței, lăsând impresia că se gândesc (fără îndoială că asta și fac!) că harnașamentul lor de lână, mare și albastru, și de o imensă greutate și grosime, la care se adaugă o pereche de coarne grotești ce cresc din căpăstru, este mult prea călduros pentru mijlocul verii.

Apoi, de vreo două sau trei ori pe zi, trece diligența cu portierele prăfuite, cu acoperitori albastre (culoarea măcelarilor); interioarele sunt albite de atâtea scufii de noapte; coviltirul de pe acoperiș se bălăbăne și se scutură, de parcă ar fi capul unui tembel; pasagerii tinerei Franțe privesc pe fereastră, cu bărbile până la brâu și cu ochelari albaștri ce le acoperă oribil ochii războinici, în timp ce în încleștarea pumnului național strâng niște bastoane zdravene. Trăsura de poștă, ducând cu sine câțiva pasageri doar, trece ca un fulger; gonind cu o viteză drăcească, și dispare din vedere într-o clipită. Din când în când vezi trecând preoți de parohie, bătrâni dar țepeni, deși sunt hurducați în niște trăsuri atât de dărăpănate, de ruginite, de mucegăite și de hodorogite, încât nici un englez n-ar avea încredere în ele. Femei uscățive lenevesc în câte o pășune singuratică, ținând de frânghie vacile care pasc; alteori dau cu săpăliga, fac vreo altă muncă a câmpului mai grea sau au grijă de o turmă întreagă. Pentru a vă face o imagine adecvată despre viața la țară, nu trebuie decât să luați la întâmplare un poem pastoral sau vreun tablou de acest gen și să vă imaginați exact opusul a ceea ce este descris și proslăvit în el.

După ce-ai călătorit până la năucire, ceea ce se întâmpla îndeobște în ultimele ceasuri ale zilei, și când cei nouăzeci și șase de clopoței ai cailor - douăzeci și patru de fiecare - îți răsună a somn în urechi timp de o jumătate de oră sau așa ceva, totul devine foarte plicticos și monoton, încât începi să te gândești foarte serios la cina de la poșta următoare, când iată: în depărtare, la capătul drumeagului străjuit de copaci pe care călătorești, apar primele semne ale unui târg - niște căsuțe răzlețe. Diligența începe din nou să huruie pe un pavaj neînchipuit de stricat. Ca și cum echipajul ar fi un aparat de lansat artificii care se dezlănțuie la simpla apariție a unui coș de casă ce fumegă, acesta începe să trosnească și să bolborosească de parcă l-ar stăpâni dracul. Trosc, troosc, trosc, troosc. Trosc - trosc - trosc. Pleosc - pleosc. Pleosc - trosc.

Helo! Holà! Vite! Voleur! Brigand! Hi! Hi! Hi! En r-r-r-r-route!1 Bici, roți, surugiu, pietre, cerșetori, copii, trosc, pleosc, trosc! Helo! Holà! Charite pour l'amour de Dieu!2 Pleosc-trosc- pleosc-trosc; pleosc, pleosc, pleosc, poc, zdrong, trosc, boc, pleosc-trosc! Ocolim un colț, gonim în susul străzii înguste, apoi în josul dealului pavat, însă pe partea cealaltă; intrăm în șanț; boc, boc; zdronc, trosc, pleosc, pleosc; trosc, trosc; abia ferim vitrinele de pe partea stângă a străzii, apoi cotim după o arcadă de lemn, pe dreapta; buuum, buuum, buuum; zdrang, zdrang, zdrang; pleosc, pleosc, pleosc, și iată-ne în fine în curte la Hotel de l’Ecu d’Or3, istoviți, sfârșiți, prăfuiți, terminați, epuizați ori tresărind pe neașteptate, fără nici un motiv, precum artificiile care sunt pe sfârșite.

__________

1 Haide! Mai repede! Hoțule! Tâlharule! Dii! La drum! Franc.)

2 Hai, hai! Pentru numele lui Dumnezeu, milă! (Franc.).

3 Hotelul La Scutul de Aur (franc).

Ne întâmpină proprietăreasa de la Hotel de l’Ecu d’Or, proprietarul de la Hotel de l’Ecu d’Or, camerista de la Hotel de l’Ecu d’Or și un domn care stă la Hotel de l'Ecu d’Or. Poartă pe cap o șapcă și n-are, se vede treaba, alt prieten mai apropiat decât propria-i barbă roșie. Și mai e și domnul paroh care se plimbă încoace și încolo de unul singur, într-un colț al curții, ținând într-o mâna o carte și-n cealaltă o umbrelă. Toți, în afară de domnul paroh, stau cu gura căscată și cu ochii holbați, așteptând să se deschidă portiera poștalionului. Proprietarul de la Hotel de l’Ecu d’Or îl iubește într-atâta pe curierul nostru, încât nu mai are răbdare ca acesta să coboare de pe capră; îi îmbrățișează deci picioarele și tocurile cizmelor pe când acesta se dă jos. „Curierul meu! Bravul meu curier! Prietene! Frate!“ Proprietăreasa îl adoră, camerista îl binecuvântează, garçon-ul îl divinizează. Curierul îi întreabă dacă au primit scrisoarea lui. S-a primit, sigur că s-a primit. Camerele sunt pregătite? Desigur! Camerele cele mai bune, pentru nobilul meu curier! Camerele cele mai de vază, pentru viteazul meu curier! Întreaga casă e la dispoziția celui mai bun dintre prietenii mei! Curierul ține mâna pe portieră și mai pune câteva întrebări, ca să prelungească așteptarea. Pe deasupra hainei, atârnată de o curea, curierul poartă o tașcă din piele verde. O grămadă de gură-cască se uită la ea, iar unul din ei chiar o atinge. Tașca de piele e plină de piese de cinci franci. Printre copii se aud murmure de admirație. Proprietarul se agață de gâtul curierului și-l apleacă până la pieptul lui. Ce mult te-ai îngrășat! îi spune. Ești atât de rumen, arăți atât de bine!

În sfârșit, se deschide portiera. Toți așteaptă cu răsuflarea tăiată. Coboară doamna. Ah, ce doamnă încântătoare! Frumoasă doamnă! Coboară sora doamnei. Cerule mare, domnișoara e fermecătoare! Coboară primul băiețel. Oooo, ce băiețel frumușel! Coboară prima fetiță. Oh, dar e un copil fermecător! Coboară a doua fetiță. Proprietăreasa, supunându-se celui mai nobil imbold al firii noastre omenești, o îmbrățișează. Coboară al doilea băiețel. Ah, drăguțul de el! Ce familie adorabilă! Sugarul e înmânat celor de afară. E frumos ca un înger. Bebelușul le-a întrecut pe toate! Tot extazul este revărsat asupra lui! Apoi coboară cele două doici și entuziasmul se transformă în nebunie; întreaga familie e purtată sus pe scări ca un nor, în timp ce droaia de gură-cască se înghesuie în jurul diligenței, se uită înăuntru, o înconjoară și o tot pipăie. Că doar nu e puțin lucru să atingi o căruță care a ținut atâta lume! Amintirea asta merită să o lași moștenire urmașilor!

Camerele se află la etajul întâi, în afară de odaia copiilor, care e spațioasă și are patru sau cinci paturi. Se poate ajunge la ea străbătând un coridor întunecos, după ce urci două trepte, cobori patru, treci de o pompă, parcurgi un balcon, iar ușa e chiar lângă grajd. Celelalte odăi de dormit sunt și ele spațioase și înalte, fiecare fiind înzestrată cu două mici baldachine de lemn, de care sunt atârnate cu mult gust, ca și la ferestre, draperii roșii și albe. Salonul e nemaipomenit! În el s-a și pus masa pentru trei persoane; șervețelele sunt împăturite în formă de tricorn. Pardoseala e alcătuită din plăci roșii. Covoarele lipsesc cu desăvârșire și nu prea avem ce spune despre mobilă. Peste tot însă e o abundență de oglinzi, de vaze încăpătoare, pline cu flori artificiale, și pretutindeni se văd o mulțime de ornice. Întregul grup se pune în mișcare. Bravul nostru curier, mai ales, e peste tot: caută unde sunt păturile, în timp ce preaiubitul său frate, proprietarul, îi tot toarnă vin pe gâtlej; adună castraveți cruzi (întotdeauna castraveți! Dumnezeu știe de unde tot îi ia!) și umblă cu ei pretutindeni, cu câte unul în fiecare mână, de parcă ar fi niște bastoane de polițai.

Suntem poftiți la cină. Pe masă sunt bucăți mari de pâine, câte una de fiecare; ni se servește o supă foarte subțire, pește, alte patru feluri de mâncare, pe urmă ceva pui, apoi desertul și în tot acest timp nu ne lipsește vinul. Nu e mare scofală de felurile astea, afară de faptul că sunt gustoase și servite prompt. Când s-a făcut aproape întuneric, bravul nostru curier, după ce a mâncat cei doi castraveți tăiați felii și trecuți prin conținutul unei destul de pântecoase carafe de ulei și oțet, iese din refugiul său și propune o vizită la catedrala ale cărei turnuri masive privesc cu severitate în curtea hanului. Deci, plecăm într-acolo și o găsim foarte solemnă și impresionantă, scăldată în lumina sumbră: atât de sumbră, încât, în cele din urmă, paracliserul politicos, bătrân și cu falca de jos căzută, ia o rămășiță de capăt de lumânare, ca să orbecăie cu ea printre morminte - între crucile cenușii arată ca o stafie rătăcită care-și caută propria umbră.

Când ne întoarcem, vedem servitorii de rând ai hanului mâncând la o masă mare, întinsă afară, sub balcon. Mâncarea, o fiertură de carne și legume, scoate aburi de fierbinte ce e, fiind servită chiar din cazanul de fier în care a clocotit. Au și un ulcior de vin și sunt foarte bine dispuși; mult mai bine dispuși decât domnul cu barbă roșie, care joacă biliard în odaia luminată din stânga curții, unde se văd siluete cu tacuri în mână și țigări în gură, tot trecând prin fața ferestrei. Slăbănogul de paroh se plimbă și-acum încoace și încolo de unul singur, cu cartea și cu umbrela. Și, mult timp după ce vom fi adormit, parohul se va mai plimba pe acolo, iar bilele de biliard se vor ciocni mai departe.

Dimineața următoare, la orele șase, suntem în picioare. E o zi splendidă, făcând de rușine noroiul zilei de ieri, cu care e stropită peste tot diligența (de parcă poate ceva să dea de rușine o diligență într-o țară în care aceste vehicule nu sunt curățate niciodată). Toată lumea e vioaie și, în timp ce ne terminăm micul dejun, dinspre grajdul poștei se aud venind zornăind caii. Tot ce a fost scos din trăsură ieri, azi e pus la loc. După ce a intrat în fiecare cameră și a privit în juru-i, ca să fie sigur că nu a rămas nimic uitat, bunul nostru curier ne vestește că totul e gata. Ne urcăm, deci, cu toții în diligență. Din nou cei de la Hotel de l’Ecu d’Or sunt foarte încântați. Bravul nostru curier dă fuga în casă și ia un coș cu friptură rece de pasăre, felii de șuncă, pâine și biscuiți pentru drum; îl înmânează celor din diligență și aleargă din nou în hotel.

Acum ce mai are în mână? Alți castraveți? Nu! Are o fâșie lungă de hârtie. E nota de plată.

În dimineața asta, bravul nostm curier are două curele petrecute pe după umăr: de una atârnă tașca de piele, iar de cealaltă un burduf grozav, tot de piele, plin ochi cu cel mai bun și mai ușor vin de Bordeaux ce se găsește în acest hotel. Curierul nu plătește nici o notă până ce burduful nu e plin. Apoi se tocmește.

Se tocmește cu patimă. Mai e încă frate cu proprietarul, dar din mamă sau tată diferiți. Nu mai e înrudit cu el cum era cu o seară mai înainte. Proprietarul se scarpină în cap. Bravul nostru curier îi arată câteva cifre de pe notă și îi dă să înțeleagă că, dacă rămân scrise acolo, Hotel de l’Ecu d’Or va fi de acum înainte și pentru totdeauna Hotel de l’Ecu de Cuivre1. Hotelierul se duce la tejghea. Curierul îl urmează, îi vâră în mână nota de plată și o pană de scris și vorbește mai repede ca oricând. Proprietarul ia pana. Curierul îi zâmbește. Hotelierul face modificarea. Curierul încearcă o glumă. Proprietarul e afectat, dar nu prea. Suferă bărbătește. Strânge mâna bravului său frate, dar nu-l mai îmbrățișează. Totuși, își iubește fratele, fiindcă știe prea bine că se va întoarce, pe același drum, într-una din aceste frumoase zile, cu altă familie, și parcă vede că inima îi va tânji după el iar. Bravul nostru curier mai controlează o dată toată diligență, se uită la frână, inspectează roțile, se ridică, dă un ordin și-am plecat!

__________

1 Hotelul La scutul de aramă (n. t).

E zi de târg. Târgul se ține în piațeta din fața catedralei. Vedem bărbați și femei în albastru, roșu, verde, alb, vedem maghernițe cu pereții din pânză de cort și tot felul de mărfuri. Țăranii se îngrămădesc peste tot, cu coșurile lor goale. Ici se văd vânzători de dantelă, colo vânzători de ouă, mai încolo vânzători de fructe, dincolo cizmarii. Locul întreg arată de parcă ar fi scena unui mare teatru, imediat după ridicarea cortinei, prezentând un bal pitoresc. Alături, drept decor, se află catedrala, severă, întunecată și rece, părăginită pe ici-colo; într-un loc, soarele de dimineață, furișându-se printr-o ferestruică dinspre răsărit, răzbate prin vitralii, împroșcând parcă pavajul cu stropi purpurii.

În cinci minute am și ajuns la marginea târgului și trecem de crucea de fier cu un petic de iarbă răvășită drept loc de rugăciune în față-i. Iată-ne din nou la drum!

LYONUL, RONUL ȘI FEMEIA-SPIRIDUȘ DIN AVIGNON

Chalons e un loc de popas plăcut, datorită îndeosebi excelentului han așezat chiar pe malul fluviului, iar vaporașele colorate în verde și roșu, care navighează în susul și în josul apei, constituie un decor înviorător, mai ales după drumurile pline de praf. Dar tot atât de adevărat e că te-ai putea cu greu hotărî să alegi Chalons drept loc de reședință, afară de cazul în care vrei să locuiești pe o câmpie întinsă cât vezi cu ochii, crestată doar de șiruri de plopi, unii mai înalți, alții mai mici, ca niște piepteni cu dinții rupți, ori să duci o viață fără nici o șansă de a urca vreun deal sau orice altceva, afară de scările casei.

S-ar putea însă prea bine să-ți placă mai mult decât Lyonul, unde poți ajunge foarte ușor în opt ore, dacă vrei, cu unul din vaporașele menționate mai înainte.

Ce oraș mai e și Lyonul! Se zice că unii oameni, în anumite momente nefericite, se simt ca și cum ar fi căzuți din nori! Iată un oraș întreg care s-a prăvălit parcă din cer; ai impresia că mai întâi a fost smuls, precum toate pietroaiele din partea locului, dintre mlaștini și râpi sterpe: urât spectacol! Arterele mari, prin care năvălesc cele două fluvii, laolaltă cu nenumărate străduțe, par să fiarbă și să dogorească de căldură. Casele sunt înalte, masive și îndeobște murdare, putrede ca brânza veche și ticsite de oameni. Sunt îngrămădite până sus, pe dealurile care împresoară orașul din toate părțile; iar locatarii, precum niște viermișori într-un calup de brânză, își întind hainele zdrențuite pe prăjini, la uscat, sau mișună pe uși, când înăuntru, când afară, ieșind să-și tragă sufletul și să gâfâie din greu pe pavaj, abia târându-se printre grămezile înalte de baloturi cu marfă mucezită. Astfel trăiesc, ori mai degrabă nu mor până ce nu li se împlinește sorocul, în acest recipient secat. Toate orașele manufacturiere contopite într-unul singur ar reda cu greu imaginea Lyonului, așa cum mi s-a prezentat el mie: fiindcă toate slinurile nespălate și necurățate din orice alt oraș străin par grefate aici pe mizeriile proprii ale acestui centru industrial, producând astfel de roade, încât de acum înainte m-aș abate bucuros câteva mile din drumul meu, ca să nu-l mai întâlnesc din nou.

În răcoarea serii sau, mai degrabă, în ostoirea căldurii de peste zi, ne-am dus să vizităm catedrala în care niște bătrâne, laolaltă cu doi-trei câini, erau cufundate într-o pioasă contemplare. Cât despre curățenie, nu se putea face nici o diferență între pardoseala de piatră a catedralei și pavajul străzii. Aici am văzut un sfânt de ceară, într-o cutie ca o cușetă de vapor, prevăzută cu un capac de sticlă, căruia Madame Tussaud1 nu i-ar putea găsi vreun cusur și care ar putea face de rușine chiar Westminster Abbey. Iar dacă vreți să știți totul despre arhitectura acestei catedrale, sau despre orice alte date ale ei, dimensiuni, înzestrare și istoric, nu sunt oare ele menționate în ghidul domnului Murray, și n-ați putea oare să le citiți acolo, mulțumindu-i, așa cum am făcut și eu?

__________

1 Marie Tussaud (1760-1850), a lucrat mai întâi la „Cabinetul de ceara“ al unchiului ei, Curtius, la Paris, unde a modelat chipurile victimelor Teroarei; a emigrat apoi in Anglia, unde a transferat și Muzeul de Ceară. Celebrul muzeu de azi a fost refăcut în 1929, după ce un incendiu l-a distrus în 1925 (n. t.).

Tot din acest motiv m-aș fi abținut să menționez ciudatul ceas al catedralei din Lyon, dacă n-ar fi fost o mică greșeală pe care am făcut-o în legătură cu acest obiect mecanic. Paracliserul era foarte nerăbdător să ni-l arate, pe de-o parte pentru onoarea așezământului și a orașului, pe de alta de dragul câștigului, poate, pe care îl obținea din această îndeletnicire suplimentară. Oricare ar fi fost motivul, ornicul a fost pus în mișcare și ca urmare s-au deschis o mulțime de ușițe prin care au apărut, înaintând cu mers clătinat, o droaie de figurine ce se smuceau înainte și înapoi, dând dovadă de o instabilitate fără seamăn; acestea săltau fără rost, așa cum se întâmplă de obicei cu figurile acționate de un mecanism. În tot acest timp, paracliserul ne explica aceste minuni, arătându-ni-le de mai multe ori cu o vergea. În centru era o păpușă reprezentând pe Fecioara Maria și lângă ea un mic sertăraș din care ieșea o alta, foarte urâtă, executând unul din cele mai neașteptate salturi pe care le-am văzut vreodată în viața mea. Când o vedea pe Sfânta Fecioară, sărea dintr-o dată înapoi și trântea violent ușița în urmă-i. Interpretând scenă ca pe un simbol al victoriei asupra Păcatului și Morții și voind să arăt că am înțeles despre ce era vorba, înainte ca prezentatorul să dea vreo explicație, am strigat pripit: „Aha! Ăsta e Spiritul Rău! Desigur! A dat bir cu fugiții!“ „Să mă iertați, domnule“, a zis paracliserul, arătând cu o mișcare plină de grație spre ușiță, ca și cum ar fi prezentat pe cineva, „acesta e arhanghelul Gabriel!“

În ziua următoare, imediat după ivirea zorilor, călătoream deja pe învolburatul Ron, cu o viteză de douăzeci de mile pe oră, într-un vaporaș murdar și încărcat cu mărfuri, având drept companie doar trei sau patru pasageri. Dintre aceștia se distingea un cavaler nătâng, bătrân și cu un chip blajin, mare amator de usturoi și nespus de manierat; la butonieră avea atârnată o rămășiță de panglică roșie. Părea să și-o fi legat acolo ca să-și aducă aminte de ceva, ca vestitul Tom Noddy1 din anecdotă, care își făcea noduri la batistă.

__________

1 Tom Noddy: prostănac, nerod (n. t.).

În ultimele două zile observaserăm în depărtare niște dealuri masive și încețoșate: erau primele indicii ale Alpilor. Acum treceam chiar pe lângă ei: uneori mai aproape de o coastă, alteori pe lângă vreo pantă acoperită cu vii. Totul era cât se poate de frumos: sate și orășele ce atârnau parcă în aer, păduri întregi de măslini zărite printre turlele bisericilor, nori plutind ușor pe deasupra, castele în paragină, cocoțate pe fiecare colină, case împrăștiate în râpe și viroage. Masivitatea munților imprima căsuțelor un farmec aparte, de parcă erau niște jucării. Albul lor imaculat, contrastând puternic cu roca brun-roșcată a muntelui sau cu verdele viu și persistent al măslinilor, precum și oamenii de pe mal, reduși la dimensiuni liliputane, mergând cu pași mici și înceți: toate acestea alcătuiau un tablou încântător. Întâlneam bacuri fără număr, ca și poduri, printre care faimosul Pont d’Esprit, având nenumărate arcade, și orașe în care se produceau vinuri renumite. Am trecut prin Valence, unde a studiat Napoleon; la fiecare cot, fluviul aducea în fața noastră noi și neașteptate frumuseți.

În după-amiaza aceleiași zile am ajuns la podul prăvălit de la Avignon și-am intrat în orașul scăldat în soare. Numai zidul de apărare plin de creneluri, arâtând ca o crustă de plăcintă nu tocmai coaptă, nu se bronzează deloc, deși stă la soare de atâtea secole.

Pe străzi atârnau în ciorchini strugurii, iar sclipitorul oleandru era în plină floare. Străzile sunt vechi și foarte înguste, însă destul de curate și umbrite de tende întinse de la o casă la alta. Țesături și batiste în culori vii, tot felul de curiozități, cadre vechi din lemn sculptat, jilțuri, altare, sfinți, fecioare, îngeri și portrete zugrăvite cu neîndemânare, toate de vânzare! Un spectacol neașteptat și deosebit de pitoresc. Din când în când însă, ochiul surprindea prin câte o poartă ruginită, rămasă întredeschisă, curți cufundate în tihnă și case falnice, dar tăcute ca niște morminte. Semăna grozav cu o scenă din O mie și una de nopți! Cei trei derviși, cu un ochi fiecare, ar fi putut să bată cu toată nădejdea în oricare din aceste porți și paznicul care-i tot iscodea cu întrebări - unul care-și pusese bucate alese în coș încă de dimineață - le-ar fi deschis cu siguranță.

În ziua următoare, după micul dejun, am pornit într-o mică excursie, ca să vizităm punctele de atracție din oraș. Dinspre nord adia o briză atât de plăcută, încât plimbarea noastră a fost foarte agreabilă, măcar că pietrele din pavaj, ca și cele din ziduri, erau atât de încinse, încât ți-era și frică să pui mâna pe ele.

Mai întâi, am urcat un deal stâncos până la catedrală, unde tocmai se ținea slujba în fața unei asistențe foarte asemănătoare celei din Lyon: niște femei în vârstă, un țânc și un câine foarte stăpân pe sine, care își stabilise un mic traseu pentru plimbare, începând de la grilajul altarului și terminîndu-l la ușă, o plimbare cât se poate de firească, pe care dumnealui o făcea chiar în timpul slujbei, tot atât de metodic și de calm ca orișice bătrân de afară! Catedrala e veche și pustie, iar picturile de pe tavan sunt jalnic desfigurate de timp și de vremea umedă; dar, cum lumina soarelui se revărsa printre perdelele roșii de la ferestre, făcând să strălucească lemnăria altarului, totul arăta cum nu se poate mai surâzător și mai vesel.

Intrând în această catedrală anume ca să vedem niște picturi executate in fresco de un pictor francez și de ucenicul său, am observat mai îndeaproape un mare număr de ofrande votive cu care erau acoperite din abundență zidurile diferitelor capele. Nu am spus împodobite, fiindcă acestea erau executate foarte neîndemânatic, la repezeală, foarte probabil de niște bieți zugravi de firme, care o mai scoteau la capăt în felul acesta. Erau niște tablouri mici, fiecare prezentând vreo boală sau nenorocire de care donatorul scăpase prin mijlocirea sfântului patron sau a Sfintei Fecioare. Mă voi referi la ele ca la niște indivizi reușiți ai speciei în general (acest gen abundă în Italia).

Grotești și lipsite de orice armonie în contururi și imposibile ca perspectivă, ele nu se deosebesc cu nimic de gravurile în lemn din cărțile vechi; dar, fiind picturi în ulei, artistul, precum pictorul familiei Primrose, nu s-a zgârcit deloc la culori. Într-un tablou, de pildă, unei doamne i se amputa un deget de la un picior - operație pentru care un personaj sfânt descinsese anume în cameră, pe o canapea, ca să o supravegheze. În altă pictură, o doamnă zăcea în pat, îndesată foarte strâns și nefiresc în așternut, și privea cu multă demnitate la un trepied cu un lighean de toaletă pe el: nu era decât un lavoar obișnuit, singura mobilă din cameră, pe lângă lemnăria patului. Nimeni nu și-ar fi închipuit că femeia se afla în chinurile nașterii, dacă pictorului nu i-ar fi venit ideea salvatoare de a așeza toată familia în genunchi într-un colț. Deasupra lor, Sfânta Fecioară, pe un fel de divan albastru, le promitea, se vede treaba, că le înapoiază pacienta intactă. În alt caz, o femeie tocmai era pe punctul de a fi strivită de un fel de căruță în formă de pian, chiar lângă zidurile orașului. Dar Sfânta Fecioară era și aici de față. Dacă apariția ei supranaturală speriase calul (aducând mai degrabă a grifon murg) ori dacă era invizibilă pentru el, nu știu; însă acesta se depărta în galop, cling-cling, fără umbră de respect sau de remușcare. Pe fiecare astfel de pictură era scris cu litere mari și galbene, chiar acolo unde se afla cerul, Ex voto1.

__________

1 Potrivit făgăduinței (lat).

Deși ofrandele votive nu erau chiar necunoscute în templele păgâne, numărându-se printre multele compromisuri încheiate între religia falsă și cea adevărată, pe vremea când cea din urmă era încă la început, aș fi vrut ca toate celelalte compromisuri să fi fost la fel de nevătămătoare. Recunoștința și Cucernicia sunt calități creștine, iar un suflet creștin, recunoscător și umil, trebuie să propovăduiască supunerea.

Nu departe de catedrală se înalță vechiul Palat al Papilor; o aripă este azi o închisoare obișnuită, iar cealaltă o cazarmă zgomotoasă; întunecatele apartamente, maiestuoase, închise, deșarte, își râd de vechea lor măreție, ca niște cadavre regale îmbălsămate. Dar nu ne-am dus acolo cu gândul să vedem încăperile maiestuoase, cazarma sau închisoarea, deși am lăsat câțiva bănuți în cutia deținuților, în timp ce aceștia ne priveau din spatele gratiilor de fier, urmărindu-ne fiecare mișcare. Ne-am dus să vedem ruinele înfricoșătoarelor încăperi ale Inchiziției de odinioară.

O bătrânică micuță și oacheșă, cu niște ochi pătrunzători (o dovadă că lumea nu reușise încă să alunge diavolul dintr-însa, deși avusese timp cam între șaizeci și șaptezeci de ani s-o facă), ieși din taverna cazărmii pe care o ținea chiar ea, întâmpinându-ne cu o legătură de chei mari în mină, ca să ne arate drumul. Nu vă mai spun, așa cum ne-a spus ea, pe drum, că era gardian al palatului apostolic și că deținea postul ăsta de foarte mulți ani; că însoțise în celule pe niște prinți, că fusese apreciată drept cel mai bun ghid de temnițe și că locuia la palat din copilărie, ba chiar se născuse acolo, dacă-mi aduc bine aminte. N-am văzut în viața mea o drăcoaică atât de fioroasă, de iute, plină de energie și pasionată. Mișcările îi erau extrem de violente. Nu vorbea până nu se oprea anume în acest scop. Atunci tropăia, ne apuca de brațe, se avânta în fel de fel de poze și atitudini, dădea cu cheile de pereți ca să sublinieze ceea ce spunea; ba șoptea de parcă Inchiziția ar fi fost încă acolo, ba țipa de parcă s-ar fi aflat chiar ea pe scaunul de tortură, iar când se apropia de vestigiile unei orori, avea un fel misterios, ca al vrăjitoarelor, de a face cu degetul arătător și de a privi înapoi, pășind pe furiș și făcând tot felul de strâmbături grotești, care ar fi îndreptățit-o să țopăie în închipuirea unui bolnav chinuit de friguri.

Am trecut apoi de-a lungul unei curți, printre grupuri de soldați care leneveau; ne-am strecurat printr-o poartă pe care femeia-spiriduș a descuiat-o, încuind-o apoi în urma noastră, și am pătruns într-o altă curte, mai îngustă, din cauza blocurilor de piatră căzute și a grămezilor de gunoi, parte din ele înăbușind gura unui pasaj subteran, prăbușit atunci și care comunica odinioară (așa, cel puțin, se spune) cu un castel aflat de partea cealaltă a fluviului. Lângă această curte se află o temniță - ne-am regăsit în ea în clipa următoare - în sumbrul turn des oubliettes1 acolo unde a fost întemnițat Rienzi2, legat cu un lanț de fier chiar de zidul lângă care ne aflăm, dar pe atunci nici vorbă să vadă cerul, prăvălit acum fără opreliște înăuntru. Câteva trepte și am ajuns la cachots3, unde erau conduși prizonierii Inchiziției imediat după capturare și ținuți patruzeci și opt de ore fără hrană și apă, astfel încât să le fie sfărâmatăși ultima fărâmă de dârzenie, înainte de a fi aduși în fața neînduplecaților lor judecători. Aici lumină zilei nu pătrunde nici azi. Sunt niște celule mici, închise între patru pereți apăsători și rigizi, extrem de întunecoase și păstrând încă ușile masive și zăvoarele de pe vremuri.

__________

1 Celule subterane și obscure în care erau inchiși condamnații pe viață (n. t).

2 Cola di Rienzi (1313-1354), tribun al poporului la Roma; în 1347 a instaurat republica în oraș, însă după șapte luni, a fost excomunicat și obligat să abdice. După un exil de șapte ani s-a reîntors la Roma, a fost ales senator, dar după scurt timp a fost asasinat (n. ed. engl.).

3 Temnițe (franc.).

Femeia-spiriduș, privind înapoi, așa cum v-am spus, a pătruns într-o încăpere boltită, folosită acum drept magazie de provizii: pe timpuri, aici era capela Sfântului Oficiu4. Camera aceasta, în care a funcționat tribunalul, era absolut banală, iar podiumul părea să fi fost îndepărtat cu o zi înainte. Închipuiți-vă pilda samariteanului zugrăvită într-un lăcaș al Inchiziției! Ei bine, chiar așa a fost zugrăvită acolo, pictura putând fi deslușită și azi!

__________

4 Oficiu al curiei papale, însărcinat cu supravegherea respectării credinței moralei creștine (n.t).

Sus, în pereții aceștia siniștri, se află niște firide prin care se ascultau, pentru a fi notate, mărturisirile abia rostite de acuzați. Mulți dintre aceștia au fost luați chiar din celula pe care o privim. Călcăm pe urmele pașilor lor, de-a lungul aceluiași coridor.

Privesc în jurul meu cu senzația de groază stârnita de un astfel de loc, când, pe neașteptate, femeia-spiriduș mă apucă de încheietura mâinii, punându-și în același timp pe buze o cheie cât toate zilele, în chip de deget arătător. Cu un gest brusc, mă invită să o urmez. Așa și fac. Mă conduce într-o cameră alăturată: o încăpere ciudată, cu un tavan înalt, care se îngustează în formă de pâlnie, deschizându-se la capătul de sus în afară, către cerul liber. O întreb ce e acolo. Își încrucișează brațele, se chiorăște hidos la mine și-atât! Își rotește privirea în jur, să se asigure că s-a adunat tot grupul, se așază pe un morman de bolovani, își azvârle brațele în sus, și cu un răcnet pătimaș anunță: La Salle de la Question!

Camera de tortură! Tavanul este construit în formă de pâlnie, ca să înăbușe strigătele victimelor! Ah, femeie-spiriduș, lasă-ne să reflectăm în tăcere, doar o clipă. Taci, femeie-spiriduș! Încrucișează-ți brațele pe picioarele-ți scurte și stai liniștită pe grămada aia de bolovani măcar cinci minute, iar pe urmă n-ai decât să explodezi din nou.

Minute?! Secundele nu s-au scurs încă, măsurate pe orologiul palatului, când, aruncând flăcări pe ochi, femeia- spiriduș e iar în picioare, în mijlocul încăperii, descriind cu brațele ei arse de soare o roată de lovituri grele. Uite-așa mergea! Strigă femeia-spiriduș. Hârș, hârș, hârș! O rotire nesfârșită de ciocane grele. Hârș, hârș, hârș pe mâinile și picioarele suferinzilor. Priviți albia asta de piatră! zice femeia-spiriduș. Era pentru tortura cu apă! Gîl-gîl, bea, înghite, umflă-te, plesnește întru slava Mântuitorului! Înghite zdreanța însângerată, înghite-o adânc în trupul tău păgân, ereticule, înghite-o cu fiecare înghițitură de aer! Și, după ce călăul o trage afară, aburind de adevărurile revelate de însuși chipul lui Dumnezeu, recunoaște-ne pe noi drept slujitorii aleși ai Domnului, drept credincioși în Predica de pe Munte, discipoli de seamă ai celui care a făcut minuni doar ca să vindece, care niciodată nu a lovit pe nimeni cu orbire, surzenie, muțenie, nebunie sau orice altă nenorocire de pe lume, și care întodeauna și-a întins în binecuvântarea lui mâna doar ca să dăruie scăpare, alinare și tihnă!

„Vedeți? urlă iar femeia-spiriduș. Acolo se afla cuptorul! Acolo se înroșeau fiarele! În acele găuri erau fixați drugi ascuțiți, de care erau atârnați cei torturați. Monsieur (femeia- spiriduș vorbește acum în șoaptă) a auzit de acest turn? Da? Atunci Monsieur să se uite acolo, jos!“

Un val de aer rece, însoțit de un iz de pământ jilav, îl lovește pe Monsieur drept în față. Între timp, o dată cu vorba, femeia-spiriduș deschide o ușă ascunsă în perete. Monsieur se uită înăuntru. În jos se vede căscându-se hăul, iar în sus abia se distinge gura acestui turn înalt, abrupt, întunecos, înfiorător și rece. Călăul Inchiziției, explică femeia-spiriduș, privind și ea înăuntru, îi azvârlea aici pe aceia care nu mai ajungeau la celelalte torturi. „Priviți! Vede Monsieur petele acelea negre de pe perete?“ O privire peste umăr, urmărind ochii sfredelitori ai femeii-spiriduș, îi arată îndeajuns de clar lui Monsieur, fără să mai aibă nevoie de indicația cheii, în ce direcție se află petele. „Ce sunt astea?“ „Sânge!“

În octombrie 1791, când Revoluția a atins apogeul în aceste locuri, șaizeci de bărbați și femei (printre care și preoți, adaugă femeia-spiriduș, preoți!) au fost uciși și azvârliți în acest puț îngrozitor, muribunzi și morți laolaltă; peste cadavre s-a aruncat apoi var. Curînd, semnele înspăimîntătoare ale masacrului au dispărut, însă crima aceasta va rămâne vie în memoria oamenilor, tot așa cum pietrele masivei construcții în care s-a înfăptuit au rămas una peste alta, drept mărturisire, ca și sângele împroșcat pe ziduri.