Istoria Angliei pentru copii
Aa
Dacă priviți o hartă a lumii vechi veți vedea în colțul de sus din partea stângă a emisferei estice două insule ce se găsesc în larg. Ele sunt Anglia cu Scoția și Irlanda. Anglia cu Scoția formează partea cea mai mare a acestor insule. Irlanda le urmează ca mărime. Insulițele învecinate, atât de mici încât pc hartă par a fi doar niște puncte, sunt în genere părticcle din Scoția, desprinse. cred, în dccursul unei perioade îndelungate de timp, prin forța apei în continuă mișcare.
în timpuri străvechi, cu multă vreme în urmă, înainte ca Mântuitorul nostru să fi venit pe pământ și să adoarmă cuibărit într-o iesle, aceste insule erau în același Ioc, iar marca prevestitoare de furtună vuia în jurul lor. întocmai cum vuiește și acum. Dar pc atunci marea nu era brăzdată de corăbii mari cu marinari viteji ce navigau plecând și sosind din toate colțurile lumii. Era foarte singuratică. Insulele se situau solitare pe suprafața nesfârșită a apei. Valurile înspumate se năpusteau asupra țărmurilor stâncoase ale acestora, iar cum vânturile și valurile nu aduseseră nici un aventurier care să debarce acolo sălbaticii insulari nu știau nimic despre restul lumii, cum nici aceasta nu știa nimic despre ei.
Se presupune că fenicienii, un popor antic celebru pentru comerțul lor. au venit pe aceste insule în corăbii și au aflat că produceau cositor și plumb, ambele materii foarte utile, extrase, cum se știe, de pe țănnul mării până azi. Cele mai vestite mine de cositor din Cornwall sunt și acum aproape de țărm. Una dintre ele e atât de aproape încât, de nu mă înșeală ochii, pare a fi scobită sub nivelul mării, iar minerii spun că pe vreme de furtună, când sunt la lucru în adâncuri, pot auzi de jos de acolo bubuitura valurilor ce se rostogolesc deasupra, peste ci. Deci. navigând pe lângă țărm, fenicienii ajunseră la locul cu cositor și plumb Iară nici o greutate.
Făcură negoț cu insularii dându-le pc minereuri tot felul de lucruri utile. La început, aceștia erau bieți sălbatici, ce își vopseau trupurile cu sucuri de plante și argile colorate, cum fac și alți barbari. Mai târziu. însă. navigând spre țărmurile învecinate ale Belgiei și Franței și spunându-le oamenilor de acolo: "Noi am fost pe stâncile albe de peste apă. ce se văd pc vreme bună și din acea țară numită Britania aducem cositor și plumb”, fenicienii îi tentară pe niște francezi și belgi să vină și ci încoace. Aceștia se stabiliră pe coasta de Sud a Engliterci. căreia îi zicc Kent. și din puțina lor știință - atât cât aveau și ei pe atunci, când nu erau prea șlefuiți - îi învățară pe sălbatici câtev a meșteșuguri utile, ridicând acea parte a insulelor populată de briloni. Alții, poate, traversară din Spania în Irlanda, spre a se pripăși pe aici.
Treptat, străinii se amestecară cu băștinașii, iar sălbaticii britoni. mai cu seamă cci din interioml țării, departe de țărm, unde coloniștii străini se duceau arareori, deveniră un popor v iteaz, de nesubjugat. Erau robuști. curajoși și puternici.
întreaga țară era înțesată cu păduri și mlaștini, cea mai mare parte a ei fiind foarte cețoasă și rece. Nu exista nici drum. nici pod, nici stradă, ori casă pe care să le poți socoti demne de aceste nume. Un oraș nu era decât o grămadă de colibe acoperite cu paie. ascunse într-un codru des. împrejmuit cu șanț și un zid scund, făcut din noroi sau din trunchiuri de copaci puse unul peste altul. Oamenii nu plantau grânc mai deloc și se hrăneau cu carne de la propriile lortunne de oi și cirezi de vile. Nu băteau nici o monedă. însă foloseau inele de metal în loc de bani. Erau îndemânatici la împlctitul nuielelor așa cum sunt adeseori sălbaticii; știau face un fel de stofă aspră și niște vase de lut foarte rele. însă Ia construcția fortărețelor erau mult mai pricepuți.
‘ încropeau ambarcațiuni din împletituri de nuiele acoperite cu pici de animale, dar rareori se aventurau departe de țănn. Căleau săbii din cupru în aliaj cu zinc: însă aceste săbii aveau o formă stranie și erau atât de moi încât o lovitură puternică le îndoia. Făceau scuturi ușoare, pumnale scurte și ascuțite precum și lănci, pe care, după ce le azvârleau într-un dușman, le smuceau îndărăt ținând de o lâșie lungă de piele fixată de mâner. Capătul gros era o pârâitoare menită să înspăimânte calul dușmanului. Britonii antici fiind divizați în nu mai puțin de treizeci sau patruzeci de triburi, fiecare comandat de propriu-i mic rege. se hărțuiau constant unii pe alții, cum le stă barbarilor în obicei. recurgând mereu la aceste arme. Erau foarte atașați de cai. Drapelul Kentului înfățișă imaginea unui cal alb. Puteau să-i dreseze și să-i stăpânească extrem de bine. într-adevăr. caii (pe care îi aveau din abundență, deși cam mici) erau atât de bine dresați în acele vremi, încât cu greu se poate spune că ar fi devenit mai breji de atunci, cu toate că stăpânii lor sunt mult mai înțelepți. înțelegeau orice comandă și îi dădeau ascultare, obișnuiau să stea liniștiți de unii singuri în vacarmul încăierării în timp ce stăpânii lor mergeau să lupte pe jos. Britonii n-ar fi putut reuși în cel mai remarcabil meșteșug al lor. construcția și conducerea unor șarete sau care de război pentru care au fost mereu glorificați de-a lungul istoriei, fără ajutoml acestor animale sensibile și credincioase. Fiecare dintre aceste excelente care. în față aproape de înălțimea pieptului, iar în spate deschise, purta un om ce îl mâna și alți doi sau trei ce luptau, cu toții în picioare. Caii care le trăgeau erau așa de bine dresați. încât o luau la goană în plin galop pe drumurile cele mai pietroase și chiar și prin păduri, striv ind sub copite pe dușmanii stăpânilor lor și fâcându-i bucăți cu tăișul săbiilor sau coaselor fixate la roți. spre a lărgi carul de ambele părți, în acest scop de mare cruzime. Din plină v iteză, caii se puteau opri pe dată la comanda vizitiului. Oamenii țâșneau din car împărțind în jur lovituri de sabie ca o ploaie cu grindină, săreau pe cai. apoi pe rudă. ajungând fără grijă înapoi în car: și de îndată ce erau în siguranță, caii o zbugheau din nou în goană.
Britonii aveau o religie stranie și înfricoșătoare, numită credința druizilor. Pare să fi fost adusă în timpuri foarte vechi din țara de peste mare, Franța, care pe atunci se numea Galia, și să se fi îmbinat cu închinarea la șarpe, la soare și la lună, precum și cu venerarea unor zeități păgâne. Majoritatea ceremoniilor erau ținute în taină de preoții dmizi. ce pretindeau că ar fi fost vrăjitori înzestrați cu baghete de magicieni, purtând fiecare la gât ceea ce ignoranților le spuneau că ar fi un ou de șarpe într-o casetă de aur. Cert este însă că ceremoniile druidice includeau sacrificarea unor victime umane, torturarea unor criminali suspecți și. în ocazii deosebite, chiar și arderea de vii a unui număr de oameni laolaltă cu animalele, în imense cuști de răchită. Preoții dmizi aveau un fel de venerație pentru stejar și vâsc - acea plantă pe care în zilele noastre o atârnăm în casă de Crăciun - a cărei fructc albe creșteau pe trunchiul copacului. Se adunau împreună în codri întunecați, pe care îi numeau crânguri sacre și acolo instruiau în misterioasele lor meșteșuguri tineri ce veneau ca ucenici, stând uneori la ei câte douăzeci de ani.
Acești dmizi construiau mari temple și altare cu deschidere spre cer, ruinele cărora se păstrează până azi. Stonehenge, de pe Câmpia Salisburv, din Wiltshire este cel mai deosebit dintre acestea. Trei pietre ciudate, numite Kits Cotv House[1], de pe Bluebell Hill[2], de lângă Maidstone[3] din Kent constituie ruinele altui monument. Știm din examinarea marilor blocuri de piatră din care sunt făcute asemenea construcții că n-ar fi putut fi înălțate fără ajutorul unor mașinării ingenioase. comune în zilele noastre, dar cu siguranță neutilizate de vechii britoni la ridicarea propriilor lor colibe lipsite de confort. Nu m-aș mira ca druizii și ucenicii ce-și laceau la ei stagiul de două decenii, ajungând astfel să știe mai mult decât restul britonilor, să-i fi ținut pe ceilalți la distanță în vreme ce faceau aceste construcții, pretinzând apoi că le-ar fi realizat prin magie. Poate că nu erau străini nici de construcțiile de fortărețe, căci, în orice caz, erau puternici și se bucurau de mare încredere; și cum erau alcătuitorii și executorii legilor și nu plăteau nici o laxă, nu m-aș mira să le fi plăcut ocupația lor. Iar cum îi convinseră pe oameni că, dacă ar fi fost mai mulți druizi, le-ar fi mers mai bine tuturora, nu m-aș mira ca numărul lor să fi ajuns destul de mare. în orice caz, este plăcut să ne gândim că druizii de acum nu sunt continuatorii modului de viață al străv echilor dmizi ce pretindeau că ar fi avut baghete de magicieni și ouă de șerpi, lucruri care, desigur, nu există nicăieri.
Cam asta era situația vechilor britoni, cu cincizeci și cinci de ani înainte de nașterea Mântuitorului nostm, când romanii, sub marele lor general Iulius Cezar, erau stăpâni ai restului lumii ce se cunoștea pe atunci. Iulius Cezar tocmai cucerise Galia și auzind multe lucruri despre insula cu stânci albe de peste mare și despre vitejia britonilor, locuitorii ei, dintre care unii fuseseră aduși să-i ajute pe gali în războiul împotriva lui, se hotărî, cum era atât de aproape, să vină și să cucerească Brilania.
Astfel, Iulius Cezar, navigând cu optezeci de mii de vase și douăsprezece mii de oameni, se îndreptă spre insula noastră, venind de pe coasta franceză dintre Calais și Boulogne “întrucât pe acolo era calea cca mai scurtă spre Britaina", motiv pentru care vapoarele urmează și acum aceeași mtă zi de zi. Se așteptă să cucerească Britania cu ușurință, dar nu fu o treabă atât de simplă cum socotise el, căci temerarii britoni luptară cu multă vitejie, iar prin lipsa cavaleriei (împinsă înapoi de furtună) precum și a unora dintre v asele sale sfărâmate de puternica maree după ce trăseseră la țărm, riscă o înfrângere totală. Totuși, pentru fiecare eșec suferit din partea vitejilor britoni, reuși să-i înfrângă de două ori. dar cum victoriile nu fură prea răsunătoare. se bucură să le accepte propunerile de pace și să se retragă.
Reveni însă în primăvara anului unnător. de astă dată cu opt sute de vase și treizeci de mii de oameni. Triburile britanice își aleseră drept conducător de oști un briton. căruia romanii îi ziceau în latineasca lor. CASSIVELLAUNUS, dar al cănii nume britanic se presupunea că ar fi fost CASWALLON. Era un conducător viteaz care, împreună cu soldații săi, luptă bine împotriva armatei romane. Atât de bine. în acel război încât inima soldaților romani tremura în ei de frică ori de câte ori vedeau vreun nor dens de praf și auzeau huruitul rapidelor care de luptă britanice. Pe lângă câteva lupte mai mici avu loc o bătălie lângă Canterburv. în Kent: se dădu o luptă lângă Chertsey, în Surrey4, se mai dădu o luptă lângă un orășel mlăștinos dintr-o pădure, capitala acelei părți a Britaniei care îi aparținea lui CASSIVELLAUNUS și care era probabil în apropiere de ceea ce este acum Saint Albans, din Hertfordshire5. Totuși, bravului CASSIVELLAUNUS îi merse. în ansamblu, din cale-afară de prost, deși atât el cât și oamenii lui au tot luptat ca niște lei. Cum ceilalți conducători britanici îl invidiau, certân- du-se mereu cu el, precum și unii cu alții, se lăsă păgubaș și propuse pace. Iulius Cezar fu foarte bucuros să o încheie repede și să plece din nou cu toate corăbiile și oamenii ce-i mai rămăseseră. Se așteptase să găsească perle în Britania și, după câte știu. se poate să fi și găsit câteva, dar în orice caz află scoici delicioase și, desigur, britoni încăpățânați, de care cred că s-o fi plâns, cum avea să facă și Napoleon
^ Kent și Surrey: comitate în sud-estul Angliei.
•' Comitat din sud-estul Angliei, situat Ia nord de Londra.
Bonaparte, marele general francez, o mie opt sute de ani după aceea, când îi clasă drept niște tipi atât de puțin rezonabili încât nici nu își dau seama când sunt înfrânți. Am credința că într-adevăr nu-și dădeau și nici nu-și vor da vreodată seama.
Se scurseră aproape o mie de ani și în tot acel timp fu pace în Britania. Britonii își refacură orașele și modul de viață, deyeniră mai civilizați, călătoriră și învățară multe de la gali și romani. în cele din urmă, împăratul roman Claudius îl trimise pe AULUS PLAUTIUS. un general abil. cu o puternică armată, iar curând după aceea veni să cucerească insula el însuși. Nu lacură mare brânză, așa că veni alt general, unul OSTORIUS SCAPULA. O parte dintre conducătorii triburilor britanice capitulară, alții se hotărâră să lupte pe viață și pe moarte. Dintre aceștia, cel mai viteaz fu CARACTACUS sau CARADOC. care-i întâmpină pc romani cu oștile sale printre munții din nordul Țării Galilor. "Această zi", le spuse el soldaților, "hotărăște soarta Britanici! Libertatea sau sclavia noastră eternă începe din acest moment. Amintiți-vă de vitejii voștri strămoși, care îl goniră peste mare pe însuși vestitul Cezar!"
La auzul acestor cuvintc oamenii săi se năpustiră cu mare larmă asupra romanilor. în lupta corp la corp. solidele săbii și armuri romane fură prea mult pentru mai slabele arme britanice, în acea zi. britonii pierdură lupta. Soția și fiica viteazului CARACTACUS fură luate prizoniere. frații săi se predară. El însuși fu trădat de prefăcuta și josnica lui mamă vitregă, care-1 dădu pe mâinile romanilor, ce îl duseră în triumf la Roma. împreună cu întreaga lui familie.
Dar un mare om rămâne mare și când soarta îi este potrivnică, și la temniță, și în lanțuri. înfățișarea lui nobilă și suferința demnă a mizeriei îi mișcară într-atât pe romanii care se îmbulzeau pe străzi să-l vadă. încât fu repus în libertate împreună cu familia sa. Nu se știe de va fi murit de inimă rea la Roma sau s-o fi reîntors vreodată în patria ce-i era atât de dragă. Stejari englezi crescură din ghinzi și după sute de ani muriră, iar alții răsăriră în locul lor murind și ei la adânci bătrânețe, de când sfârșitul istoriei lui CARACTACUS cel viteaz fu dat uitării.
Și totuși, britonii nu voiră să cedeze. Se ridicară la luptă iar și iar. la fiece prilej ce se ivea. murind pe capete cu sabia în mână. SUETO- NIU, un alt general roman, veni și luă cu asalt insula Anglesey (numită pe atunci MONA) despre care se credea că ar fi sfântă, și îi arse pe dmizi în cușli dc răchită, lângă propriile lor case. BRITONII se ridicară chiar în vreme ce acesta mai era în Britania. împreună cu victorioasele lui trupe. Pentru că regina britonă. BOAD1CEA. văduva regelui locuitorilor din Norfolk[4] și SufTolk[5] se împotriv i să-i fie jefuită proprietatea de către romanii colonizați în Anglia, fu biciuită din ordinul lui CATUS, ofițer roman, cele două fiice ale ei fiind insultate rușinos în prezența sa. iar rudele soțului luate în sclavie. Ca să răzbune această jignire, britonii se ridicară cu toată forța și mânia lor. îl izgoniră pe CATUS în Galia. distruseră posesiunile romane. îi obligară pc romani să părăsească Londra, pe atunci un orășel sărac. în care însă aveau loc schimburi comerciale. Spânzurară, arseră. răstigniră pe cruce și în câtev a zile tăiară cu sabia șaptezeci de mii dc romani. SUE- TONIU își întări oastea și le ieși în calc. la luptă. Britonii își sporiră oștile și în disperare de cauză îl atacară pc câmpia unde era bine postat, înainte ca britonii să iasă la primul atac. BOADICEA. într-un car dc război, cu părul blond fluturându-i în vânt și cu fiicele insultate întinse la picioare, mâna printre trupe cerându-le răzbunare împotriva romanilor, destrăbălații lor asupritori. Britonii luptară cu mult curaj până la capăt, dar fură înfrânți și măcelăriți în masă. iar nefericita lor regină recurse la otravă.
Și totuși, spiritul britonilor nu fu îngenucheat. Când SUETONIU părăsi țara. aceștia îi atacară trupele și puseră din nou stăpânire pe insula Angleseys. La cincisprezece sau douăzeci de ani după aceea veni AGRICOLA și o cuceri din nou. consacrând șapte ani supunerii țării, mai cu seamă a acelei părți care acum se numește SCOȚIA. Locuitorii acesteia, caledonienii. luptară pentru fiecare palmă de pământ, împotrivindu-i-se cu îndârjire. Se făcu multă vărsare de sânge în acele lupte. își uciseră soțiile și copiii ca să-l împiedice să-i ia prizonieri. Căzură luptând în număr atât dc mare, încât se crede că anumite dealuri din Scoția ar fi vaste mormane dc pietre îngrămădite pe mormitele lor. HADR1AN veni la treizeci dc ani după aceea, iar ci i se împotriviră din nou. SEVERUS veni cu aproape o sută de ani mai târziu, iar ei îi hărțuiră marii oșteni ca pe niște câini și se bucurară să-i vadă pierind cu miile prin mlaștini și smârcuri. CARACALLA, fiul și succesorul lui SEVERUS. facu cel mai mult ca să-i stăpânească o vreme, dar nu prin forța armelor. Știa că ar fi fost de prea puțin folos.
Le cedă caledonienilor o parte din pământ și le dădu britonilor privilegii similare cu cele pe care le aveau romanii. După asta fu pace timp de șaptezeci de ani.
Apoi apărură noi dușmani. Erau SAXONII, un popor sălbatic de nav igatori ce veneau din ținuturile de la nord de Rin. marele râu al Germaniei, pe malurile căruia cresc ccle mai bune soiuri dc struguri pentru prepararea vinului nemțesc. începură să vină în corăbii de pirați spre coastele Galiei și Britanici ca să le jefuiască. Fură respinși de CARAUSIUS. un autohton din Belgia sau din Britania, adus la putere de romani și sub care britonii își făcură debutul luptând pe mare. își reînnoiră apoi rav agiile. După alți câțiva ani, scoții, cum se numeau pe atunci locuitorii Irlandei, și picții. un popor nordic, începură să facă dese incursiuni de jaf în sudul Britanici. Toate aceste atacuri se repetară la interv ale, pe parcursul a două sute de ani. de-a lungul unui nesfârșit lanț de împărați, și conducători romani, răstimp în care britonii se ridicară mereu împotriva romanilor. în cele din urmă, în zilele lui HONORIUS. când stăpânirea romană asupra întregii lumi era în declin și când Roma voia ca toți oștenii ei să se întoarcă acasă, romanii abandonară orice speranță de cucerire a Britanici și o părăsiră. Și din nou, la urmă ca și la început, britonii se ridicară împotriva lor cu străv echea dârzenie ce le stătea în fire, căci cu foarte puțină vreme în urmă îi alungaseră pc magistrații romani și se declaraseră popor independent.
Trecuseră cinci sute de ani de la prima inv azie a insulei de către Iulius Cezar, când romanii se retraseră de aici pentru totdeauna. în acel răstimp, deși fuseseră cauza unor înfricoșătoare lupte și vărsări de sânge, ei făcuseră mult spre a înlesni situația britonilor. Duraseră însemnate șosele militare, construiseră forturi și îi înv ățaseră cum să se îmbrace și cum să se înarmeze cu mult mai bine decât știuseră s-o facă până atunci. Șlefuiseră întregul mod de v iață britonic. AGRICOLA ridicase un mare zid de pământ, lung de peste șaptezeci de mile, ce se întindea de la Newcastle[6] și până dincolo de Carlisle[7], în scopul de a-i ține la distanță pe picți și pe scoți: HADRIAN îl fortificase:
SEVERUS. constatând că avea marc nevoie dc reparații. îl durase din nou. în piatră. Mai cu seamă, se întâmplă ca în perioada romană și cu ajutorul corăbiilor romane, religia crcștină să fie adusă pentru prima dată în Britania. iar locuitorilor acesteia să li se predea penlni întâia oară importanta învățătură că spre a fi buni în ochii DOMNULUI, trebuie să-și iubească aproapele așa cum se iubesc pe sine și să facă altora ceea ce ar vrea să li se facă lor.
Druizii declarară că e foarte rău să crezi în lucruri de accst fel și îi blestemară amarnic pc toți cei ce credeau în ele. Dar când oamenii aflară că nu le mergea cu nimic mai bine grație binecuvântărilor și cu nimic mai rău de pe urma blestemelor dniidc. că soarele strălucea, iar ploaia cădea fără să-i consulte defel pc druizi. începură să creadă că aceștia erau muritori de rând, ale căror blesteme sau binecuvântări n-aveau nici o importanță. Drept urmare, elevii druizilor se împuținară vizibil ca număr, iar aceștia se apucară dc altfel dc meserii.
Astfel, am ajuns la sfârșitul perioadei romane în Anglia. Se știu prea puține despre acei cinci sute de ani. dar unele v estigii ale acelor timpuri sunt încă scoase la iveală. Adeseori când muncitorii sapă solul ca să facă fundații pentru case sau biserici dau de bani ruginiți ce au aparținut cândva romanilor. Fragmente dc farfurii din care au mâncat, de cupe din care au băut. și din pavajul pe care au pășit ies la lumină din pământul întors de plug, sau din bulgării mărunțiți dc hârlețul grădinarului. Fântâni săpate dc romani dau încă apă, drumuri făcute dc ci fac parte din șoselele noastre, pe unele vechi câmpuri de bătaie, vârfuri de lănci britone și armuri romane în paragină se alia amestecate de-a valma, așa cum au căzut în toiul luptei. Urme de tabere romane acoperite de iarbă și movile ce sunt locuri dc înmormântare pentru grămezi de britoni. pot fi văzute în mai toate părțile țării Peste landele bătute de vânturi din Noitliumbcrland11, zidul lui SEVERUS acoperit de mușchi și buniicni se înalță ca o ruină, în întreaga lui amploare, iar ciobanii și câinii lor dorm vara tolăniți pe el. Pe câmpia Salisburv se mai înalță Stonehengc. un monument dintr-o perioadă anterioară, în care numele de roman era necunoscut în Britania și în care druizii n-ar fi putut să-l scrie cu minunatele lor baghete magice pe nisipurile țărmului sălbatic al mării.
Comitat din nord-estul Angliei, învecinat cu Scoția și cu Marea Nordului, cunoscut pentru vestigiile sale istorice și în special pentru zidul roman bine păstrat, ce constituie un obiectiv de marc interes pentru turiști
[1] Tradus din engleză cuvânt de cuvânt, Kit s Cotv Hoțise ar însemna fie casa lui Kit Cotv, sau a Kitei Cotv, fie coliba lui Kit sau a Kitei, dacă interpretăm ultimele cuvinte ca formă arhaică a substantivului compus Cottage House.
- In limba română înseamnă Colina Zambilelor Sălbatice, sau Dealul Clopoțeilor.
■J ~
- In limba română , Piatra Fecioarei.
^ Comitat din Anglia de Est.
n
' Comitat pe coasta de est din sud-estul Angliei.
Q
° Insulă în Marea Irlandei situată în apropierea Țării Galilor, pe coasta de nord-vest a acesteia.
[6] Oraș port în sudul Țării Galilor.
^ Oraș în partea de nord-vest a Angliei.
