Misterul lui Edwin Drood

PERSONAJELE

DOMNUL BAZZARD, secretarul domnului Grewgious.

SFINȚIA-SA SEPTIMUS CRISPARKLE, unul din clericii de la catedrala din Cloisterham, om exemplar și un adevărat creștin.

DICK DATCHERY. Un personaj misterios cu părul alb.

DEPUTY („WINKS”), un ștrengar în slujba lui Durdles.

EDWIN DROOD, un tânăr rămas orfan de mic; acum studiază ingineria.

DURDLES, zidar în piatră, mai cu scamă pe linie de monumente.

DOMNUL HIRAM GREWGIOUS, tutorele domnișoarei Rosa Bud.

DOMNUL LUKE HONEYTHUNDER, președintele unui Comitet de Filantropie.

JOHN JASPER, profesor de muzică și totodată maestru-corist la catedrala din Cloisterham; unchiul lui Edwin Drood.

NEVILLE LANDLESS, pupilul sfinției-sale Septimus Crisparkle.

DOMNUL THOMAS SAPSEA, estimator la licitație, primarul din Cloisterham.

LOCOTENENTUL TARTAR, ofițer în retragere din Marina Regală.

DOMNUL TOPE, paracliserul-șef la catedrala din Cloisterham.

DOAMNA BILLICKIN, văduvă, ține casă cu camere de închiriat, vara domnului Bazzard.

DOMNIȘOARA ROSA BUD („BOBOC DE TRANDAFIR”), orfană, o fată drăguță, copilăroasă, pupila domnului Grewgious.

DOAMNA CRISPARKLE („PĂSTORIȚA DE PORȚELAN”), o cucoană bătrână și deșteaptă; mama sfinției-sale Septimus Crisparkle.

HELENA LANDLESS, pupila domnului Honeythunder.

DOAMNA TISHER, văduvă, angajată la pensionul domnișoarei Twinkleton.

DOAMNA TOPE, nevasta paracliserului-șef de la catedrala din Cloisterham,

DOMNIȘOARA TWINKLETON, conducătoarea unui pension de fete.

CAPITOLUL I

ZORILE

Turnul unei străvechi catedrale englezești? Cum se face că acest turn se află aici! Să fie oare binecunoscutul turn cenușiu, masiv, de formă pătrată, al străvechii catedrale? Dar de unde și până unde tocmai aici! În văzduh nu există nici urmă de vârf de turlă ruginită, din fier, care să-ți răsară dinaintea ochilor de oriunde ai privi. Dar ce e țepușa care a apărut, cine a înfipt-o? Poate că a fost proțăpită la porunca sultanului, pentru a trage în țeapă, unul câte unul, cine știe ce bandă de pungași turci. Așa trebuie să fie, căci se aud talgerele răsunând, iar sultanul se îndreaptă spre palatul lui cu mare alai. Zeci de mii de iatagane fulgeră în lumina soarelui, și, de trei ori zece mii de fete, dansând, presară flori. Vin apoi elefanții albi – sumedenie, gătiți în tot soiul de culori scânteietoare – și sclavi fără de număr.

Totuși, în fund, se înalță turnul catedralei, acolo unde nici vorbă nu poate fi de așa ceva, iar în țeapa groaznică nu vezi zvârcolindu-se țipenie de om. Dar stai! Țepușa e atât de joasă de parcă ar fi vergeaua ruginită, răsturnată ca vai de lume, din partea de sus a tăbliei unui pat vechi! Posibilitatea aceasta trebuie că i-a stârnit râsul acela somnoros.

Scuturându-se din creștet până-n tălpi, omul nostru căută să-și adune în chipul acesta fantastic gândurile risipite; în cele din urmă se trezi, și proptindu-și în mâini trupul tremurând ca varga, privi jur împrejur. Se afla în cea mai prăpădită și mai neîncăpătoare odăiță. Prin perdeaua zdrențuită de la fereastră, lumina zorilor se furișa dintr-o curte păcătoasă. Sta întins, îmbrăcat, de-a curmezișul, pe un pat mare, peste tăblia care pur și simplu cedase din pricina greutății. Tot îmbrăcați și de-a curmezișul patului, nu în lungul lui, mai zăceau un chinez, un lascar^[1] și o femeie hăbăucă. Primii doi erau în stare de somnolență, de torpoare; femeia sufla într-un soi de pipă ca s-o aprindă. Tot suflând de zor, cu mâna descărnată streașină, scânteia roșie se întețea, slujind, în lumina sură a dimineții, drept lampă, ca bărbatul acesta să-i poată desluși cât de cât chipul.

— Încă una? rosti femeia, cu un glas scăzut, plângăreț și răstit. Mai vrei una?

El se uită în jur, ducând mâna la frunte.

— De când ai venit aici la miezu nopții, cinci ai fumat, nici mai mult, nici mai puțin, continuă femeia, văitându-se într-una. Vai de mine și de mine, că rău mă mai doare capu. Ăștia doi, a venit după ’mneata. Ah, sărmana de mine, merge treaba prost de tot! Puțini chinezi dă pe la docuri, iar lascari și mai puțini, cică nu mai vine vase! Uite, maică, ți-am mai pregătit una. Ai suflet bun, zău, și n-ai să uiți că acum opiu e scump al naibi pe piață, nu-i așa? Auzi, trei șilingi și șase pence degetaru! Să nu uiți că numa eu… și Jack Chinezu din partea ailaltă din curte, da’ el nu se pricepe așa de bine ca mine... numa eu știu sicretu cum se amestecă! De-aia ai să plătești cumsecade, nu-i așa, maică?

În timp ce vorbea sufla mereu în pipă, iar când și când, bolborosind, trăgea zdravăn în piept.

— Vai, vai, vai! mi-a slăbit bojocii… vai de plămânașii mei! Uite-așa, măiculiță, e aproape gata pipa ’mneatale. Vaai, sărmănuța de mine, cum îmi mai tremură mâna, parc-ar vrea să cadă! Când te-am văzut că-ți vii în fire, mi-am zis, biata de mine, las’ că-i mai pregătesc eu una, că n-are să uite de prețu opiului, și o să-mi plătească cumsecade. Haram de capu meu. Îmi fac pipele din sticle vechi de cerneală de-o para, vezi, măiculiță, cum e asta… și-i pun o țeavă, uite așa, și iau amestecu meu în degetaru ăsta, cu o linguriță de corn, și iaca o umplu, maică. Ah, sărmanii mei nervi! acum șaișpe ani, înainte să încep cu de-alde astea, mă-mbătam, nu glumă; da’ opiu nu-mi face rău, nu, nici vorbă. Și unde mai pui, măiculiță, alungă foamea și gândurile negre.

Femeia îi înmână pipa aproape golită, apoi căzu pe spate și se răsuci cu fața în jos.

El se ridică din pat, nevolnic, puse pipa pe piatra vetrei, dădu la o parte perdelele numai zdrențe, uitându-se scârbit la cei trei tovarăși ai săi. Observă că femeia, din pricina fumatului de opiu, semăna, ciudat, cu chinezul. Linia obrazului, a ochilor, a tâmplei, culoarea se repetau și pe chipul ei. Atâta doar că acesta se lupta din răsputeri cu una din sumedenia de zeități sau necurați, cine știe, și rânjea îngrozitor. Lascarul râdea și-i curgeau balele. Gazda stătea nemișcată.

„Ce-ar putea ea oare să viseze?” își spuse în sinea lui bărbatul trezit de-a binelea; întoarse spre el fața acesteia și rămase locului privind-0. „O fi visând oare măcelării, cârciumi unde să aibă mult credit? Sau un număr mai mare de clienți respingători, ca să-și pună iarăși pe picioare patul ăsta dărăpănat și să-și curețe curtea mizeră? Ce mai poate să spere, după o cantitate de opiu mai mare decât aceasta?”

— Ia!

Își plecă urechea, ascultându-i bolboroseala.

— Neinteligibil!

Privind convulsiunile spasmodice, care-i schimonoseau fața femeii și făceau să-i zvâcnească membrele – ca niște fulgere intermitente pe un cer întunecat – i se părea că are să se molipsească din nou, așa încât trebui să se retragă într-un jilț de lângă vatră, pus acolo, pesemne, pentru orice eventualitate, și stătu, ținându-se strâns de brațele jilțului, până ce își învinse dorința aceasta spurcată de a-i imita mișcările.

Apoi se întoarse, se năpusti asupra chinezului și înșfăcându-l cu amândouă mâinile de beregată îl răsturnă, violent, în pat. Chinezul prinse mâinile care-l atacau, se împotrivi, gâfâind, protestă.

— Ce-ai spus?

Pauză plină de încordare.

— Neinteligibil!

Îi dădu drumul încetișor din strânsoare, trăgând cu urechea, atent și încordat, la vorbirea fără noimă și se răsuci pe călcâie către lascar, pe care îl târî frumușel pe dușumea. Prăvălindu-se, lascarul se sculă apoi în capul oaselor și, mijind ochii, lovea cu brațele în stânga și în dreapta, furibund, bâjbâind după un pumnal-fantomă. Se vede că pentru mai multă siguranță, femeia luase pumnalul, deoarece tresări la rândul ei, și, după un timp de gâlceavă, pumnalul apăru la ea, nu la el. Apoi căzură amândoi din nou pe spate, buimaci, unul lângă altul.

Au sporovăit destul, sfădindu-se, dar degeaba. Când vreun cuvânt ajungea să fie pronunțat deslușit, n-avea niciun înțeles, erau vorbe fără șir. De aceea „neinteligibil!” este iarăși singurul comentariu – al celui care căuta să prindă vorbele din aer – însoțindu-l de o mișcare de încuviințare din cap și de un zâmbet mohorât. Apoi el aruncă o monedă de argint pe masă, își luă pălăria și porni pe bâjbâite; coborî treptele dărăpănate, dădu bună ziua unui portar (vânător de șobolani), aflat în pat, într-o cușcă neagră de sub scară, și pe-aci ți-e drumul.

De astă dată, în aceeași după-amiază, turnul masiv, cenușiu, al străvechii catedrale se înălța aievea dinaintea privirilor unui drumeț hăituit. Clopotele băteau vestind slujba zilnică a vecerniei la care trebuia, pare-se, să ia parte, judecând după felul cum se grăbea să ajungă la ușa deschisă a lăcașului. Tocmai când sosi, coriștii se înveșmântau, la repezeală, în odăjdiile albe, pline de pete; își puse la rându-i sutana și se alătură procesiunii celor care înaintau, înșiruiți, în drum, spre locul destinat corului. Apoi paracliserul încuie ușa de la grilajul de fier care separa altarul de restul bisericii și după aceea coriștii își ocupară locurile, grăbiți, fețele rămânându-le ascunse. Intonară apoi Când omul cel întinat… carerăsuna trezind ecourile prin sumedenia de bolți și grinzi ale tavanului, ca un clocot surd de tunete.

CAPITOLUL II

DECANUL ȘI ÎNCĂ UN CAPITOL

Cine a observat acea pasăre blândă și cu aspect clerical, cioara, a băgat poate de seamă, pe înserat, când ea pornește bătând din aripi spre cuib, într-o blândă și clericală companie, că deodată două ciori se detașează de restul, luându-și zborul la oarecare depărtare, unde rămân să se odihnească; această ciudată manevră sugerează omului că există o rațiune ocultă în politica stolului, potrivit căreia acea pereche vicleană pretinde a fi rupt orice legătură cu restul semenelor.

Tot astfel, la terminarea slujbei din străvechea catedrală cu turnul de formă pătrată, când coriștii se învălmășeau zoriți să plece, iar diferite persoane venerabile cu înfățișare de cioară și-au luat tălpășița care încotro, doi dintre ultimii se întorc pe urmele pașilor lor și pornesc laolaltă prin incinta bisericii străbătută de ecouri.

Nu numai ziua era pe sfârșite, ci și anul. Soarele de amurg dogorea și totuși dincolo de ruinele mănăstirii se făcuse rece, iar vița agățătoare de Virginia de pe zidurile catedralei își presărase pe caldarâm jumătate din frunzele ei de un roșu-închis.

Plouase în după-amiaza aceea. Un freamăt de gheață încrețea oglinda ochiurilor de apă dintre lespezile de piatră – numai crăpături, așezate neregulat –, înfiora ulmii uriași, scuturând stropii de ploaie ca niște lacrimi. Frunzele căzute zăceau peste tot, în straturi groase. Câteva din aceste frunze, într-un zbor timid, își căutau loc în biserică, prin ușa joasă și boltită a catedralei, dar sunt oprite de doi oameni care tocmai ies și care le aruncă înapoi cu picioarele. Apoi, unul din ei încuie ușa cu o cheie mare, celuilalt fluturându-i la subsuoară o partitură muzicală.

— Domnul Jasper era, Tope?

— Da, domnule decan.

— A rămas până târziu.

— Da, domnule decan. Am rămas după el, sfinția-voastră. A datără ochii peste cap rău de tot.

— Spune „a dat ochii peste cap”, Tope, când vorbești cu domnul decan, interveni, corectându-l cel mai tânăr dintre cei doi cu înfățișare de cioară, ca și cum ar fi vrut să zică: „Poți vorbi greșit față de un laic sau de un cleric mai mărunt, dar nu cu decanul”.

Printr-o tăcere semeață, domnul Tope, paracliser-șef și însărcinat cu prezentarea bisericii grupurilor de excursioniști, refuză să dea de înțeles că aluzia i s-ar fi adresat lui.

— Când și cum a dat ochii peste cap domnul Jasper

— Pentru că, așa cum a remarcat domnul Crisparkle, e mai bine să spui a dat… a dat… repetă decanul, când și cum a dat domnul Jasper ochii peste cap…

— A dat, domnule, murmură respectuos Tope.

— … rău de tot, Tope?

— Păi, lu dom’ Jasper i se oprise răsuflarea în bereguș.

— Eu n-aș spune, Tope, în bereguș, se amestecă din nou domnul Crisparkle, cu aceeași intenție ca și mai înainte. Ce vorbă e asta… când te adresezi domnului decan…

— Abia mai putea respira, catadicsi să rostească decanul (nu fără a fi măgulit de acest omagiu indirect), așa e mai bine.

— Lu’ dom’ Jasper i s-a tăiat răsuflarea – căută domnul Tope să iasă discret din încurcătură – și când a fost să cânte se căznea din rărunchi să ia notele, așa că de aia, pesemne, a avut un fel de criză, puțin mai pe urmă. S-a întunecat la minte – Tope pronunțase aceste cuvinte cu ochii țintă la domnul Crisparkle, temându-se să stăruie asupra lor – și parcă vedea negru în fața ochilor, l-a cuprins o amețeală curioasă că, zău, de când sunt n-am mai văzut așa ceva; da’ el nu părea s-o fi luat în serios cine știe ce. Ei, și eu puțină bătaie de cap și un pic de apă s-a pus pe picioare… s-a pus pe picioare.

Domnul Tope repetă ultimele cuvinte accentuându-le, ea și cum ar fi vrut să spună: „M-am descurcat clasa-ntâi, și am să mă descurc tot așa”.

— Și când a plecat domnul Jasper se simțea absolut bine, da? întrebă decanul.

— Preasfinția-voastră, se simțea absolut bine. Și mă bucur știind că a găsit focu’ aprins, fiindcă vremea s-a răcit după ploaie; în catedrală azi după amiază a fost umezeală și el a cam tremurat.

Cei trei își îndreptară privirile către o casă veche de piatră din curtea catedralei, cu o intrare boltită. Prin ferestrele zăbrelite focul răspândea lumină în priveliștea cotropită repede de umbrele înserării, învăluind într-un zăbranic iedera bogată și vița agățătoare de pe fațada clădirii. Când orologiul catedralei bătu ora, cu un sunet gros, o pală de vânt înfioră iedera ca unda unui zgomot solemn vuind sepulcral prin turn, prin firidele sfărâmate, pe lângă statuile cu chip șters, și coloanele din preajmă.

— Nepotul domnului Jasper se află acolo? întrebă decanul.

— Nu, domnule, răspunse paracliserul, dar e așteptat. Nu se vede decât umbra lui singuratică prin cele două ferestre… una din ele dă încoace, cealaltă dă spre strada Mare… acum trage perdelele.

— Bine, bine, rosti decanul, nerăbdător să curme firul micei lui cuvântări. Sper că inima domnului Jasper să nu fie prea absorbită de afecțiunea pentru nepotul său. În această lume trecătoare afecțiunile noastre, oricât de lăudabile ar fi ele, nu trebuie niciodată să ne subjuge; noi trebuie să le stăpânim, da, să le stăpânim. Sunetul clopotului îmi aduce aminte, în mod agreabil, că a venit ceasul cinei. N-ai vrea, domnule Crisparkle, ca înainte de a te duce acasă să treci poate și pe la domnul Jasper?

— Firește, domnule decan. Și am să-i spun că ați avut bunăvoința de a dori să aflați cum se simte?

— Da, da, așa să faci, așa. Firește. Vreau să știu cum se simte. În orice caz. Vreau să știu cum îi mai este.

Cu un aer plăcut, protector, decanul își ridică pălăria demodată cu condescendența oricărui decan bine dispus, îndreptându-și ghetrele atrăgătoare către sufrageria roșietică din casa veche, confortabilă, de cărămidă, unde locuia în prezent, împreună cu doamna decan și domnișoara decan.

Domnul Crisparkle, cleric, chipeș și rozaliu, gata oricând să se arunce cu capul înainte în orice apă curgătoare adâncă, de pe meleagurile din preajmă; domnul Crisparkle, cleric, se scoală cu noaptea-n cap, are ureche muzicală, este cuviincios, vesel, amabil, binevoitor, sociabil și este un om de viață, juvenil; domnul Crisparkle, cleric, om de treabă, în ultimul timp „mentor” pe căile fărădelegii, dar care datorează unui om cu vază (recunoscător pentru educația bună a fiului său) poziția creștinească actuală, porni către locuința cantorului de lângă catedrală, abătându-se din drumul spre casă, unde avea să ia ceaiul, devreme.

— Jasper, am aflat cu părere de rău de la Tope că nu te simți bine.

— Aa, n-a fost nimic… nimic!

— Pari puțin obosit.

— Daa? Hm, nu cred. În orice caz, eu nu mă simt obosit. Am impresia că Tope a exagerat lucrurile. Obiceiul lui, știi foarte bine, să dea prea mare importanță la tot ce se leagă de catedrală.

— Pot spune decanului – am venit trimis anume de decan – că ești din nou sănătos?

— Firește, a fost răspunsul, însoțit de un zâmbet abia schițat, transmite-i totodată respectele și mulțumirile mele.

— M-am bucurat aflând că-l aștepți pe tânărul Drood.

— Îl aștept din clipă-n clipă pe băiatul ăsta, care mi-e atât de drag.

— Aa! venirea lui, Jasper, are să-ți facă mai bine decât un doctor.

— Mai bine decât o duzină de doctori, pentru că-l iubesc din inimă, iar de doctori să nu aud, nici de balivernele doctoricești.

Domnul Jasper este un bărbat oacheș, de vreo douăzeci și șase de ani, cu favoriți și un păr negru, bogat, strălucitor și ferchezuit. Pare mai în vârstă decât este, așa cum se întâmplă adesea cu oamenii bruneți. Are o voce gravă și puternică, e chipeș și bine legat, puțin cam posomorât din fire. Odaia lui are ceva trist, poate că și asta l-a înrâurit în felul său de a fi. Cea mai mare parte a timpului e cufundată în umbră. Chiar și pe soare puternic, lumina rareori ajunge până la pianul de concert dintr-un ungher, la pupitrul încărcat cu partituri sau până la rafturile cu cărți, fixate în perete, ori la tabloul neisprăvit, atârnat deasupra prichiciului de pe cămin, reprezentând o elevă, ca o floare, cu părul castaniu despletit, prins cu o panglică albastră – un chip de o remarcabilă frumusețe, cu un aer impertinent, de mofturoasă, cum nu se poate mai juvenil, aproape copilăros, de care părea în mod hazliu conștientă.

(Acest tablou, pur și simplu o mâzgălitură, nu avea niciun merit artistic; era însă clar că pictorul îl făcuse, într-o manieră comică – s-ar putea spune, aproape ca să se răzbune – aidoma modelului.)

— N-o să te avem printre noi, Jasper, astă-seară la întrunirea muzicală care se ține din două în două săptămâni, miercurea. Fără îndoială, o să te simți mult mai bine acasă. Noapte bună. Dumnezeu să te binecuvânteze!

Spu-ne-ți-mi, păs-tori, spu-ne-ți-mi

Spu-ne-ți-mi, ați văzut-o (ați văzut-o, văzut-o,

ați văzut-o) pe-e-e Flo-o-ra trecând pe-aici!

Astfel fredona, psalmodiind, clericul Septimus Crisparkle, retrăgându-se din ușă cu chipul lui plăcut și apoi coborând scara.

Venind dinspre piciorul scării, se auzeau exclamații în semn de recunoaștere și urări de salut între reverendul Septimus Crisparkle și altcineva. Domnul Jasper, care trăgea cu urechea, sări din jilț, ieșind în întâmpinarea unui tânăr pe care-l strânge la piept, strigând:

— Scumpul meu Edwin!

— Scumpul meu Jack! Sunt fericit că te văd.

— Leapădă pardesiul, băiete dragă, și așază-te aici, în colțișorul tău. Nu te-a pătruns umezeala la picioare? Scoate-ți cizmele. Hai, scoate-le.

— Dragă Jack, sunt uscat ca un ciolan. Fii așa de bun și nu mă mai cocoloși atât. Prefer orice altceva decât să fiu cocoloșit.

Încurcat de a se vedea atât de aspru pus la punct în izbucnirea-i spontană de entuziasm, domnul Jasper rămase locului cu privirile ațintite asupra tânărului, care își scotea haina, pălăria și mănușile. Îl privea stăruitor și atent – privire dezvăluind afecțiunea nestăvilită, plină de încordare și devotament totodată – mereu, mereu, ori de câte ori Jasper avea fața îndreptată în această direcție. Și când și-o îndrepta într-acolo, niciodată, ca acum sau altcând, nu făcea acest lucru într-o doară, ci totdeauna se concentra.

— Eh, așa da, Jack, acum pot să mă duc în colțișorul meu. Cinăm, Jack?

Domnul Jasper deschise o ușă de la celălalt capăt al camerei, care dădea într-o odăiță plăcut luminată, unde totul era pregătit și unde o doamnă arătoasă tocmai punea farfuriile pe masă.

— Ce spectacol îmbietor! strigă tânărul, bătând din palme. Fii atent, Jack, ia spune-mi, a cui aniversare e astăzi?

— A ta nu, știu, răspunse domnul Jasper, făcând o pauză ca să se gândească.

— Nu, nu a mea, știu și eu! E ziua lui Pussy!

Neclintită, privirea tânărului sugeră subit, prin cine știe ce putere ciudată de înrâurire, schița aflată deasupra căminului.

— Da, Jack, a lui Pussy! Trebuie să bem în sănătatea ei, urându-i mulți ani. Vino, unchiule, și condu-l la masă pe nepotul dumitale respectuos și mort de foame.

Când băiatul (care nu era decât un țângău) așeză o mâna pe umărul lui Jasper, Jasper, vesel și cu vioiciune, puse și el o mână pe umărul acestuia și astfel, ca doi frați, se duc să cineze.

— Aa, Doamne sfinte, iat-o și pe doamna Tope! strigă băiatul. Mai drăguță ca niciodată.

— Nu te ocupa de mine, domnișorule Edwin, rosti soția paracliserului. Am eu grijă de asta.

— Ba nu. Ești mult prea frumușică. Hai, sărută-mă, pentru că-i aniversarea lui Pussy.

— Dacă aș fi în locul ei, tinere, ți-aș arăta eu „Pussy”, cum o numești dumneata, reluă doamna Tope îmbujorându-se, după ce fu sărutată. Unchiul dumitale ține prea mult la dumneata, asta este. Prea-ți caută-n coarne, așa socot eu; îți închipui că-i de-ajuns să strigi de câteva ori Pussy, ca fetele să și vină cu zecile.

— Dumneata uiți, doamnă Tope, interveni domnul Jasper, luându-și locul la masă cu un zâmbet jovial, ca și tu, Ned, că unchi și nepot sunt cuvinte interzise aici printr-o înțelegere comună. Domnul fie lăudat pentru bucatele pe care le vom primi.

— Parcă ai fi decanul! Martor Edwin Drood!… Te rog, Jack, tranșează carnea, nu mai pot de foame.

Această replică a slujit drept introducere la cină.

În tot timpul mesei s-a vorbit puțin despre subiecte de actualitate sau despre vreun subiect anume. În cele din urmă, fața de masă a fost ridicată, după care apăru o farfurie cu nuci și o carafă cu vin de Xeres, îmbietor colorat.

— Așa… ia spune-mi, Jack, glăsui tânărul, oare simți cu adevărat și sincer că înrudirea noastră ar putea însemna o barieră între noi? Eu unul nu cred.

— Unchii, Ned, sunt, de regulă, atât de vârstnici față de nepoții lor, încât, instinctiv, simt același lucru.

— De regulă! Ah, poate! Dar ce contează diferența de șase ani sau cam așa ceva? În familiile numeroase există unchi mai tineri ca nepoții lor. Zău, tare-aș vrea să fie astfel și cu noi!

— De ce?

— Deoarece, dacă ar fi așa, te-aș învăța eu minte, Jack. Aș alunga grijile, care, deși tânăr, albesc părul… grijile care-l vâră pe bătrân în groapă. Hei, Jack, să nu bei!

— Și de ce nu?

— Mă mai întrebi de ce?… E ziua de naștere a lui Pussy, și n-ai închinat în sănătatea ei! Mulți ani trăiască Pussy! Adică mulți ani fericiți.

Afectuos și vesel, domnul Jasper atinse mâna întinsă a tânărului, ridicând paharul în tăcere.

— Hip, hip, ura! strigă Ned. De zeci de ori ura, ura, ura!… Și acum, Jack, hai să stăm puțin de vorbă despre Pussy. Sunt două perechi de spărgătoare de nuci? Dă-mi mie unul și tu ia-l pe celălalt. (Crac!) Jack, cum o mai duce Pussy?

— În privința muzicii? Foarte bine.

— Ce om teribil de conștiincios ești, Jack! Dar știu, știu, Dumnezeu să te binecuvânteze. E puțin cam neatentă, nu-i așa?

— Poate învăța orice, numai să vrea.

— Numaisă vrea? Fir-ar să fie. Și dacă nu?

Se auzi un crac dinspre Jasper.

— Cum ți se pare, Jack?

— Seamănă, într-adevăr, foarte bine cu schița ta, răspunse Jasper, din nou concentrându-se asupra portretului.

— Și eu sunt oarecum mândru de el, rosti tânărul, înălțându-și cu plăcere privirea spre tablou; închise apoi un ochi și fixă o perspectivă mai corectă, uitându-se peste marginea spărgătorului de nuci, ridicat în sus. L-am nimerit destul de bine din memorie. Trebuia să-i prind expresia cum se cuvine, pentru că am văzut-o pe Pussy destul de des.

Crac! se auzi dinspre Edwin Drood.

Crac! se auzi apoi dinspre Jasper.

— De fapt – reluă tânărul, după un timp de tăcere, tot scotocind prin cojile de nuci, puțin înciudat – regăsesc această expresie ori de câte ori o văd pe Pussy. Dacă nu e întipărită pe chipul ei când vin, la plecare o las cu expresia asta… Știi foarte bine, domnișoară mofturoasă și impertinentă. Uf!

Făcu un semn cu spărgătorul de nuci către tablou.

Crac! Crac! Crac! Molcom, dinspre Jasper.

Crac! Puternic, dinspre Edwin Drood.

Tăcere de ambele părți.

— Ți-ai pierdut graiul, Jack?

— L-ai găsit pe-al tău, Ned?

— Nu, dar zău… știi, la urma urmelor, nu-i așa că...

Domnul Jasper ridică din sprâncenele lui negre, iscoditor.

— Nu-i așa că-i neplăcut să fii împiedicat de a alege în această direcție? Ascultă, Jack. Ascultă ce-ți spun eu! Dacă aș avea posibilitatea să aleg, pe Pussy aș alege-o din toate fetele drăguțe din lume.

— Dar n-ai această posibilitate.

— Tocmai de asta mă plâng eu. Răposatul meu tată și răposatul tată al lui Pussy s-au apucat să hotărască anticipat căsătoria noastră. De ce… naiba, era cât pe aci să spun, dacă s-ar fi cuvenit, știind respectul pe care-l port memoriei lor… nu ne-au lăsat în pace?

— Tț, țț, țț, băiete dragă, îl mustră Jasper pe un ton de dezaprobare.

— Țț, țț, țț? Da, Jack, pentru tine totul merge strună.Tu n-ai de ce să te perpelești. Viața ta nu este redusă la scară, trasată dinainte, ca planul unui inginer topograf. Tu nu ai presentimentul neplăcut că ești silit în alegerea ta, nici că o femeie e silită să te aleagă, sau că îi ești dat cu de-a sila Poți alege după bunul tău plac. Viața, pentru tine, este ca o prună cu bruma ei naturală, nimeni nu s-a ostenit să o curețe pentru tine…

— Nu te opri, dragul meu. Continuă.

— Te-am jignit cumva, Jack?

— Cum să mă fi jignit?

— Doamne sfinte. Jack, te-ai schimbat groaznic la față! Ți s-au împăienjenit ochii într-un fel ciudat.

Domnul Jasper, cu un zâmbet forțat, întinse mâna dreaptă vrând parcă să risipească orice teamă, și între timp să-și revină. După o vreme îngăimă:

— Am luat opiu ca să-mi liniștesc suferința… o neliniște care uneori mă copleșește. Efectul acestui medicament se abate asupra mea ca o pacoste sau ca un nor și trece. Îl vezi cum trece, se spulberă îndată. Nu te uita la mine. Are să treacă numaidecât.

Cu o expresie de îngrijorare întipărită pe față, tânărul se supuse, lăsând ochii în jos, spre cenușa din vatră. Jasper, fără a-și odihni și el ochii privind focul, încerca mai degrabă să capete tărie, prinzându-se cu putere, ferm, de brațul jilțului; rămase câteva clipe împietrit, apoi își reveni – pe frunte i se iviră broboane mari de sudoare. Văzându-l prăbușit cum era în jilț, nepotul se ocupă grijuliu de el, până când acesta se restabili de-a binelea. Venindu-și în fire, Jasper puse afectuos o mână pe umărul nepotului său, și, pe un ton mai puțin tulbure decât tâlcul vorbelor sale – oarecum în zeflemea, sau poate cu intenția de a-l ocărî – rosti astfel:

— Se spune că orice casă ascunde o taină, iar tu, dragă Ned, ai crezut că într-a mea nu există taine.

— Pe viața mea, Jack, așa credeam. Totuși, când mă gândesc că până și în casa lui Pussy… dacă ar avea… și în a mea… dacă aș avea…

— Vorbeai tocmai (dar te-am întrerupt fără să vreau) de viața mea tihnită. Niciun fel de zbucium, de larmă, în jurul meu, nici griji legate de negoț, de afaceri, nici tu riscuri, nici tu schimbare de casă… îți apăream devotat artei de care mă ocup și care înseamnă îndeletnicirea, plăcerea mea.

— Chiar asta voiam să spun, Jack, dar vezi că tu, vorbind despre tine însuți, lași la o parte, aproape în mod necesar, multe din lucrurile despre care eu aș fi pomenit. De pildă: aș fi pomenit în primul rând de faptul că ești atât de respectat în calitatea ta de prim cantor laic, mă rog, al acestei catedrale, despre reputația de care te bucuri pentru că ai făcut adevărate minuni cu corul; despre modul cum îți alegi societatea și despre faptul că deții o poziție atât de independentă în această localitate veche și ciudată, despre darul de a preda (păi, până și Pussy, căreia nu-i place să fie dăscălită, zice că n-a mai existat un asemenea maestru ca tine!), despre relațiile tale…

— Da, acum văd unde vrei să ajungi. Urăsc toate astea.

— Urăști toate astea, Jack?! exclamă tânărul, uimit.

— Da, da. Monotonia chinuitoare a existenței mele mă macină, mă zdrobește. Cum ți s-a părut slujba?

— Frumoasă! De-a dreptul dumnezeiască!

— Mie deseori mi se pare diabolică. M-am săturat până peste cap. Ecoul propriului meu glas, pe sub bolțile catedralei, își bate joc parcă de cazna mea zilnică. Mă obosește mai mult decât pe orice amărât de călugăr, care înaintea mea a lenevit, o viață întreagă, prin locul ăsta sumbru. Călugărul, ca să se mai consoleze, se putea apuca (și făcea acest lucru) să scrijeleze demoni în lemnul stranelor, al scaunelor, al pupitrelor. Dar eu ce să fac? Să mă apuc de scrijelit demoni în inimă?

— Și eu, Jack, care credeam că ți-ai găsit limanul în viață, rosti, mirat, Edwin Drood, și se aplecă înainte în scaun, ca să pună o mână, din compasiune, pe genunchiul lui Jasper, privindu-l cu o expresie plină de neliniște întipărită pe față.

— Știam că așa crezi. Toată lumea crede astfel.

— Da, îmi închipui, încuviință Edwin, căzând pe gânduri. Pussy, în orice caz.

— Când ți-a spus ea asta?

— Ultima oară când am fost aici. Îți aduci aminte, acum trei luni.

— Și cum s-a exprimat?

— Aa, mi-a spus doar atât, că e eleva ta și că ești născut pentru această profesiune.

Tânărul aruncă o privire spre tablou. Jasper vedea portretul în sinea lui.

— Orice ar fi, dragă Ned, reluă Jasper, clătinând din cap cu o bună dispoziție resemnată, trebuie să mă supun acestei profesiuni cu care, aparent, mă identific. Acum e prea târziu să-mi găsesc o alta. E o confidență, rămâne între noi.

— O voi păstra cu sfințenie, Jack.

— Ți-am făcut-o pentru că…

— Știu și simt. Pentru că suntem prieteni intimi și pentru că ții la mine și ai încredere în mine, așa cum și eu țin la tine și am încredere în tine. Dă-mi amândouă mâinile, Jack.

Cei doi se ridicară în picioare privindu-se țintă în ochi, unchiul, ținând mâinile nepotului într-ale sale, rosti:

— Ei, acum știi, nu-i așa, că până și un biet cantor anost, care tocește de zor partitura în firida lui, poate fi tulburat de vreo ambiție, aspirație, de neliniște, nemulțumiri, oricum le-am numi.

— Da, dragă Jack.

— Și-ai să-ți aduci aminte?

— Dă-mi voie să te-ntreb, dragă Jack, cum crezi oare că aș putea uita cele ce mi-ai spus tu cu atâta însuflețire?

— Atunci, ia-le drept un avertisment.

Retrăgându-și mâinile și făcând un pas înapoi, Edwin se opri o clipă ca să deslușească tâlcul acestor ultime cuvinte. Apoi spuse, vizibil emoționat:

— Mi-e teamă că nu-s decât un biet tânăr superficial, Jack, care nu are un cap prea strălucit. Desigur, sunt tânăr și poate odată cu vârsta n-o să deven mai rău. Oricum ar fi, sper că am oarecare intuiție prin care simt – simt profund – caracterul generos și dezinteresat al destăinuirilor tale dureroase, făcute din adâncul inimii, care pentru mine sunt ca un avertisment.

Chipul și tot corpul lui Jasper deveniră atât de rigide încât până și respirația îi încetase parcă.

— N-aș putea să nu observ, Jack, că această mărturisire te-a costat un mare efort și că ai fost foarte mișcat, așa cum nu ești de obicei. Firește, știu că ții extrem de mult la mine, dar de fapt nu mă așteptam, aș spune, să te sacrifici astfel pentru mine.

Recăpătându-și respirația fără nicio tranziție între cele două stări complet diferite, domnul Jasper ridică din umeri, începu să râdă și schiță un gest nedefinit cu mâna dreaptă.

— Nu, te rog nu-ți ascunde sentimentele, Jack, eu vorbesc foarte serios. Nu mă îndoiesc câtuși de puțin că acea stare sufletească maladivă pe care mi-ai descris-o atât de sugestiv n-ar fi însoțită de o suferință reală, greu de îndurat. Dar, Jack, dă-mi voie să te asigur din nou că în ce mă privește nu m-ar putea copleși. Nu cred să fie cazul cu mine. În mai puțin de un an, știi, o retrag pe Pussy de la școală pentru a deveni doamna Drood. Apoi voi lucra ca inginer în Orient și o iau și pe Pusșy cu mine. Dar deși acum ne-am cam ciondănit din cauza monotoniei inevitabile în care decurge iubirea noastră, cu un deznodământ stabilit dinainte, nu mă îndoiesc, totuși, că o s-o ducem minunat când totul se va sfârși și nu se va mai putea face nimic. Pe scurt, Jack, ca să mă-ntorc la cântecul vechi pe care-l cântam în timpul mesei (și cine știe cântece vechi mai bine ca tine?) nevasta o să joace, iar eu cânta-voi, și-om trece ziua-n veselie. Că Pussy e frumoasă, nu mai încape îndoială… și când ai să fii pe cât de frumoasă pe atât de bună, micuța mea impertinentă – din nou apostrofând portretul – voi arde parodia asta și voi picta un altul pentru profesorul tău de muzică.

Domnul Jasper, ținând bărbia sprijinită în mână și cu o expresie de visătoare bunăvoință întipărită pe chip, urmărise atent fiecare căutătură, fiecare gest, de care fuseseră însoțite aceste cuvinte. Păstră aceeași atitudine și după ce termină ce avea de spus, fascinat parcă de interesul puternic pe care-l nutrea față de spiritul acesta tânăr, pe care într-atât îl îndrăgea. Apoi glăsui, zâmbind molcom:

— Așadar, nu te lași avertizat?

— Nu, Jack.

— Nu vrei să fii avertizat?

— Nu, Jack, nu de tine. Nu numai că nu mă consider ca fiind în pericol, dar nici nu vreau să te aud vorbind pe acest ton.

— Ce-ar fi să facem o plimbare prin curtea bisericii?

— Perfect. N-ai nimic împotrivă dacă mă abat o clipă până la Casa Maicilor să las un pachet?… Niște mănuși pentru Pussy… atâtea perechi câți ani împlinește astăzi. Ideea are ceva poetic, Jack, nu-i așa?

Domnul Jasper, în aceeași postură, continuă:

— Nimic în viață, Ned, nu-i nici pe jumătate atât de frumos ca iubirea!

— Pachetul se află în buzunarul pardesiului meu. Trebuie să-l duc astă-seară, altminteri toată poezia s-a dus. Nu este îngăduit să faci vizite seara acolo, dar să lași un pachet… Sunt gata, Jack.

Domnul Jasper renunță la atitudinea sa contemplativă și plecară împreună.