Oliver Twist

Capitolul 1

În care se spun câteva cuvinte despre locul unde s-a născut Oliver Twist, precum și întâmplări de la nașterea lui.

Printre alte clădiri importante dintr-un orășel anume, care din rațiuni multiple e mai bine să nu fie menționat și căruia nici n-o să-i dau vreun nume fictiv, există una pe care, din vechime, o găsești în aproape toate orașele mari sau mici: o casă parohiala de muncă. Aici, într-o zi și la o dată anume pe care nici n-are rost să le menționez pentru că nu prea sunt importante pentru cititor, s-a născut, în tumultul evenimentelor, un muritor al cărui nume a fost trecut la începutul acestui capitol.

Pentru destul de mult timp după ce a intrat în această lume chinuită și plină de necazuri, ajutat de doctorul parohiei, posibilitatea ca acest copil să trăiască și să mai aibă și vreun nume a fost chiar o problemă: de aceea a fost puțin probabil că aceste rânduri să fie scrise și publicate vreodată; și dacă totuși urmau să apară în vreo câteva pagini, ar fi avut meritul incontestabil de a fi fost biografia cea mai concisă și mai credibilă din literatură vremurilor.

Deși nu sunt dispus să susțin că ființă născută într-o casă parohiala este, prin natura împrejurărilor, cea mai norocoasă și mai de invidiat, totuși vreau să spun că, în această situație, pentru Oliver Twist a fost lucrul cel mai bun care i s-ar fi putut întâmpla vreodată. Adevărul este că i-a fost deosebit de greu să înceapă să respire singur, de altfel o funcție complexă, dar indispensabilă existenței noastre; câtva timp, a respirat cu greutate, sufocându-se, pe o salteluță de lână, oscilând între această lume și cea de dincolo; iar balanta înclină mai mult către cea de dincolo. Dacă în acest scurt răstimp el ar fi fost înconjurat de bunici iubitori, mătuși grijulii, moașe cu experiență, precum și de doctori deosebit de învățați, fără niciun dubiu că ar fi murit cu zile. Dar nefiind în preajma decât o femeie săraca, ce avea mintea încețoșată de aburii alcoolului, și doctorul parohiei, care acționa fără tragere de inimă, Oliver și Mama Natură și-au disputat victoria. Rezultatul a fost că, după câteva icneli, el a început să respire, să strănute și să-i anunțe pe locatarii casei ca a mai apărut încă o povară pe capul parohiei, țipând cât de tare îl țineau plămânii lui de băiețel, a cărui singură avuție nu era decât vocea, care se auzea de mai bine de trei minute.

În timp ce Oliver își demonstra cu tărie puterea plămânilor lui, la căpătâiul din fier al patului, pe care se afla o păturică peticită, se mișca ușurel ceva și o fată palidă de femeie tânăra se ridică anevoie de pe pernă, rostind cu greutate:

— Dați-mi să-mi văd copilul și-apoi pot să mor în pace!

Doctorul stătea cu fața la foc, răsucindu-și palmele și frecându-le ca să și le încălzească. Auzind-o, el se ridică și, indreptan- du-se către căpătâiul patului, spuse cu cea mai mare blândețe, pe care nu ai fi așteptat-o de la unul ca el:

— Oh, stai, nu-i rândul tău să vorbești de moarte!

— ’Mnezeu s-o binecuvânteze!, se băga și moașa în vorbă, vârându-și repede în buzunar o sticlă verde, din al cărui conținut luase cu mare satisfacție o dușcă într-un colț ferit al încăperii. ’Mnezeu să-i binecuvânteze inimioara ei bună și să trăiască tot pe cât am trăit și eu, dom’le și să facă trei’spe copii, că ai mei au murit toți, mai am doar doi și-i iau cu mine la lucru, da știe ea ce să facă, ’Mnezeu să-i binecuvânteze inimioara ei bună! Hm, ca să vezi ce-nseamnă adică să fii mamă, să ai un puișor!

Această perspectivă consolatoare nu a avut efectul scontat pentru proaspătă mama. Bolnavă dădu din cap și arătă cu mâna către copil.

Doctorul i-l puse în brațe, iar ea își lipi cu o dragoste disperată buzele reci de fruntea micuțului; apoi își trecu palmele peste față, privi rătăcită de jur-împrejur, se cutremură, căzu pe spate și muri. Au frecat-o pe piept, pe mâini și pe la tâmple, dar inima ei se oprise pentru totdeauna. Apoi au tot vorbit despre speranță și ușurare, ceea ce ei îi lipsiseră aproape de desăvârșire.

— Gata, madam Cutare, a murit!, spuse doctorul în cele din urmă.

— Of, săraca de ea, așa e!, spuse moașa, scoțând dopul de la sticlă cea verde, care-i căzuse pe pernă atunci când se aplecase să ia copilul. Biata de ea!

— Nu te mai osteni să trimiți să mă cheme dacă plânge copilul, spuse doctorul punându-și mănușile cu multă grijă. S-ar putea să aibă probleme, și atunci să-i dai niște fiertura de ovăz. Își puse pălăria pe cap și în drum spre ușa se opri puțin lângă pat și adăugă: arata chiar bine fata asta, de unde vine?

— Supraveghetorul a adus-o aici astă-noapte de pe stradă, răspunse bătrâna. Abia dacă a mai putut face câțiva pași de obosită ce era, avea pantofii făcuți ferfeniță; dar nimeni nu știe de unde venea și unde se ducea.

Doctorul se aplecă peste trupul inert și-i ridică mâna stângă.

— Aceeași veche poveste — spuse el dând din cap — văd că n-are verigheta. Ei, noapte bună!

Apoi plecă să cineze, în timp ce moașa mai trase o dușcă din sticla ei verde, după care se așeză pe un scăunel lângă foc și începu să-l infase pe copil.

Că haina-l face pe om avea să fie un proverb adeverit pentru Oliver Twist! înfășurat în pătura, care de acum încolo avea să-i fie singurul acoperământ, el putea foarte bine să fie copilul unui bogătaș sau al unui cerșetor; și nici chiar cel mai apreciat detectiv n-ar fi putut spune din ce neam se trage. Acum însă, îmbrăcat în cămășuța îngălbenită de atâta purtare, era pecetluit, etichetat și pus imediat la locul lui — copilul parohiei, orfanul casei parohiale de muncă, umilit, înfometat și hulit de toată lumea, veșnic bătut, înghiontit și îmbrâncit —, disprețuit și oropsit de toți.

Oliver tipa cât îl ținea gura. Dacă ar fi știut el că nu era decât un biet orfan, rămas la mila epitropilor și a supraveghetorilor, poate că ar fi țipat și mai tare.

Capitolul 2

În care se vorbește despre creșterea și educația lui Oliver Twist, precum și de consiliul parohial

Timp de opt sau zece luni, Oliver a fost victima unui șir neantrerupt de înșelăciuni și dezamăgiri. L-au crescut cu biberonul. Conducerea casei parohiale de muncă raporta în permanență mai-marilor parohiei situația acestui copil orfan, flămând și sărac. Aceștia, la rândul lor, începuseră să se intereseze dacă pe acolo nu era vreo femeie care să-i ofere lui Oliver Twist mângâierea și hrană de care avea atâta nevoie. Din păcate, pentru că asemenea ființă nu există, mai- marii parohiei au hotărât cu mărinimie și plini de omenie că Oliver să fie trimis la țară, într-o altă casă mai mică, tot proprietate a parohiei, la vreo trei mile depărtare, unde cam vreo douăzeci sau treizeci de tineri certați cu legea se tolăneau pe podele cât era ziulica de lungă, fără să ceară prea multă mâncare sau haine, sub supravegherea părintească a unei femei bătrâne care, pentru vreo șapte pence și jumătate de cap de copil pe săptămână, îi pripășea acolo pe toți răii. Șapte pence și jumătate pe săptămână e o sumă destul de frumușică: cu șapte pence și jumătate poți cumpăra o grămadă de lucruri cu care să-i îndopi pe copii până le vine rău de la stomac. Bătrâna era o femeie înțeleaptă și cu multă experiență; ea știa exact ce le trebuia copiilor, dar și ce era bun pentru ea. Așa că ei îi revenea cea mai mare parte a câștigului săptămânal, oferind tinerei generații parohiale în creștere o porție și mai mică decât i se cuvenea, reușind să stoarcă de peste tot câte ceva, chiar și de acolo de unde nu se mai putea stoarce nimic. Iată cum se dovedea bătrâna a semăna un foarte iscusit filosof materialist.

Cine nu cunoaște povestea acelui filosof? El a inventat o teorie grozavă despre un cal care putea trăi fără să mănânce și pe care a reușit să o demonstreze atât de bine, încât a ajuns să-i dea acestuia doar un păi pe zi, transformându-l din nimic într-un animal ager și focos, care a murit doar cu douăzeci și patru de ore înainte de a ajunge să ia o gură bună de aer. Din nefericire, sistemul filosofic materialist folosit de această femeie hoață opera tot la fel și pentru Oliver Twist; căci dacă vreun copil reușea să-și ducă zilele cu puțină hrană primită, în opt din zece cazuri ori se îmbolnăvea din cauza foamei sau a frigului, ori cădea în foc din nebăgare de seamă, ori se înăbușea din te miri ce; dar oricare ar fi fost întâmplarea, plodul cel nenorocit era chemat în cealaltă lume ca să-și cunoască părinții pe care nu-i văzuse niciodată în lumea aceasta.

Câteodată, când se întâmplă să aibă loc vreo ancheta mai aparte cu privire la vreun copil trecut cu vederea la întorsul saltelei sau care murise opărit atunci când se spălau rufele — cu toate că un astfel de accident se întâmplă foarte rar, dat fiind că acolo la țară nu se prea spălau rufele —, tocmai atunci le venea în gând anchetatorilor să pună întrebări stânjenitoare, enoriașii razvratindu-se și semnând câte o plângere. Însă aceste obraznicii erau repede mușamalizate de doctor, precum și de mărturia epitropului; primul deschidea întotdeauna cadavrul și nu găsea nimic înăuntru (lucru adevărat, de altfel), celălalt jura invariabil tot ce dorea parohia (dând astfel dovadă de un devotament fără margini). În plus, membrii consiliului parohial făceau controale regulate la țară, având întotdeauna grijă să-l trimită pe epitrop cu o zi înainte ca să le anunțe venirea. Așa se face că de fiecare dată toți copiii erau primeniți și curați. Ce puteai pretinde mai mult?

Nu prea era de așteptat ca un astfel de sistem să dea roade. La cei nouă ani ai săi, Oliver Twist era un copil palid și firav, micuț de statură și subțire ca o trestioară. Cu toate acestea, natură sau asemănarea cu vreunul din cei doi părinți au făcut să-i bată în piept o inimă tare curajoasă, întâmplarea ce urmează a fi relatată se datorează tocmai faptului că a reușit să ajungă la cea de-a nouă aniversare, grație regimului auster la care fusese supus încă de la naștere. Indiferent cum a răzbit, vorba e că a ajuns la vârsta de nouă ani, pe care și-o sărbătorea în pivnița de cărbuni în compania selecta a doi domnișori, după ce toți trei fuseseră snopiți în bătaie și încuiați acolo pentru că îndrăzniseră să le fie foame. În acest timp, fără veste, doamna Mann, stăpâna cea bună a casei, trase o sperietură zdravănă, vazandu-l pe domnul Bumble, epitropul, cum se căznea din greu să tragă zăvorul de la poarta grădinii.

— Doamne, Dumnezeule! Dumneavoastră sunteți, domnule Bumble?, spuse doamna Mann scoțând capul pe geam și prefăcându-se grozav de bucuroasă. Suzano, ada sus pe Oliver și pe ăilalți doi plozi și bagă-i imediat la spălat! Vai, ce mă bucur să vă văd, domnule Bumble!

Domnul Bumble era cam grăsuț și cam țâfnos din fire, așa că în loc să răspundă politicos la un salut atât de deschis, începu a zgâlțâi portița cu furie, ba, îi mai trase și un șut, cum numai un epitrop o poate face.

— Vai de mine! — spuse doamna Mann, alergând într-un suflet afară, pe când cei trei băieți erau scoși din ascunzătoare — oare cum de nu m-am gândit?! Cum am putut să uit că portiță era încuiată pe dinăuntru, dar numai din cauza copilașilor acestora, dragii de ei! Intrați, domnule! Poftiți, vă rog, domnule Bumble, dar, vă rog, poftiți, domnule!

Deși această invitație a fost de o politețe excesivă, putând înmuia chiar și inima celui mai înțepat staroste de biserică, ea nu l-a impresionat deloc pe epitrop.

— Doamna Mann, chiar crezi că aceasta conduită este respectuoasă și cuviincioasă?, se rățoi domnul Bumble, strângându-și bastonul cu putere. Să-i ții pe reprezentanții parohiei să aștepte la poarta grădinii, când ei vin aici cu o misiune parohiala foarte clară legată de copiii orfani ai parohiei? îți dai seama, doamna Mann, că ești, cum să spun eu, doar o biată delegata a parohiei și o lefegioaica?

— Vai, domnule Bumble, cum să nu, doar ce le-am spus la vreo doi puișori de copii, care vă iubesc atât de mult, c-ați venit, îi întoarse doamna Mann vorba, mieroasă și cu multă umilință.

Domnul Bumble se fudulea foarte tare cu puterea lui de orator și era foarte mândru de el însuși. Începu să se calmeze, având în vedere că deja își etalase oratoria și-și răzbunase orgoliul.

— Bine, bine, doamna Mann, continuă el pe un ton ceva mai potolit, poate că-i așa cum spui dumneata. Fie! Deci, doamna Mann, ia-o dumneata înainte, eu am venit aici cu niscaiva treburi și am câte ceva să-ți spun.

Doamna Mann îl introduse pe epitrop într-un holisor pardosit cu dale de cărămidă și îi oferi un scaun, așezându-i foarte tacticos pe masă bastonul și pălăria în formă de tricorn. Încălzit de drum, domnul Bumble își șterse transpirația de pe frunte, aruncă o privire satisfăcută către tricorn, apoi zâmbi. Da, da, zâmbi! La urma-urmei, epitropii sunt și ei oameni, așa că domnul Bumble zâmbi.

— Ei, da’ acum să nu vă supărați de ce-am să vă spun, adăugă doamna Mann cu glas mieros. Din câte văd eu, ați mers ceva pe jos, da’ mai bine-mi văd de treabă. Domnu’ Bumble, ce-ați zice de o băuturică?

— Nicio picătură, dar chiar nicio picătură, spuse domnul Bumble, fluturându-și liniștit mâna dreaptă cu un semn plin de demnitate.

— Ba io tot cred c-o să vreți puțin, spuse doamna Mann, care înregistrase îndeajuns de bine tonul de refuz că și gestul făcut. Numa’ o picătură îndoită cu puțină apă rece și o bucățică de zahăr.

Domnul Bumble își drese glasul.

—Acu’ numa’ o picături ca, zise doamna Mann convingătoare.

— Ce anume?, întrebă epitropul.

— Iaca, întotdeauna trebuie să am câte ceva în casă ca să-i ung pe drăguții de mititei pe la buric, când nu li-i bine, domnu’ Bumble, îi răspunse doamna Mann scoțând o sticlă și-un pahar din dulapul din colț. Gin. Ai să vezi domnu’ Bumble, e-un gin strașnic.

— Dar dumneata, doamna Mann, le dai copiilor așa ceva?, întrebă Bumble urmărind-o cu interes cum amesteca totul.

— Oh, bată-i norocul să-i bată, cum să nu le dau, dragii de ei?!, răspunse îngrijitoarea. N-aș putea suferi să-i văd cum se chinuiesc, doar mă cunoașteți ’mneavoastra.

— Da, desigur, încuviință domnul Bumble, n-ai putea. Doamna Mann, ești o femeie adevărată (la auzul acestor cuvinte, bătrâna puse paharul pe masă). Chiar am să informez consiliul cu prima ocazie. (Trase paharul spre el). Am să spun că pentru copii ești ca o mamă. (Amesteca bine ginul cu apă). Eu, doamna Mann, beau cu bucurie în sănătatea dumitale — și dădu peste cap jumătate din el. Ei, și-acum să trecem la treabă, spuse epitropul, scoțând din buzunar un carnețel cu coperte din piele. Băiatul acela care a fost botezat așa, că vai de lume, Oliver Twist, împlinește azi nouă ani.

— Batu-l-ar norocu’ să-l bată!, îl întrerupse doamna Mann ștergându-și ochiul drept cu colțul sortului, până ce se înroși.

— Cu toate că s-a oferit o recompensă de zece lire sterline, care apoi a fost ridicată la douăzeci, cu toate eforturile supraomenești, ba, chiar aș putea spune supranaturale din partea parohiei, spuse Bumble, tot nu am putut să descoperim cine este tatăl lui sau de unde venea mama lui, cum o chema și din ce clasă socială făcea parte.

Doamna Mann își ridică mâinile a neputință, apoi, după o clipă de gândire, spuse:

— Atunci cum se face că el totuși are un nume?

Luând o poziție impozantă și plin de mândrie, epitropul spuse cu emfază:

— Eu l-am inventat.

— Dumneata, dom’le Bumble?!

— Da, doamna Mann, chiar eu în persoană. Le dăm nume copilașilor noștri iubiți în ordine alfabetică. Ultimul pe care l-am numit a fost cu S — Swubble, iar acesta a fost cu T — Twist. Eu i-am găsit numele. Următorul va fi Unwin, iar cel care vine după el Vilkins. După cum vezi, am numele gata pregătite până la sfârșitul alfabetului și iar o pot lua de la A până la Z.

— Da’ chiar că sunteți tare citit, dom’le!, spuse doamna Mann.

— Ei, cum să nu, spuse epitropul vădit măgulit de un astfel de compliment; așa o fi, dacă spui dumneata. Așa o fi, doamna Mann. Termină de băut tot ginul amestecat cu apă și apoi spuse: întrucât Oliver e cam mare ca să mai rămână pe aici, consiliul parohial a hotărât să-l ia înapoi la casă. De aceea, am venit chiar eu în persoană. Vreau să-l văd imediat.

— Gata, acu’ vi-l aduc, spuse doamna Mann ieșind iute din cameră.

Curățat atât cât se putuse printr-o simplă spălare cu apă de jegul întărit pe față și pe mâini, băiatul fu condus în camera de protectoarea lui cea plină de bunăvoință.

— Oliver, fă o plecăciune în fața domnului, spuse doamna Mann.

Oliver făcu o plecăciune îndreptată jumătate către epitropul care era așezat pe un scaun și jumătate către tricornul de pe masă.

— Vrei să mergi cu mine, Oliver?, spuse domnul Bumble cu emfază.

Era gata-gata să spună că ar fi plecat imediat cu oricine, doar că ridicându-și privirea o întâlni pe cea a doamnei Mann, care se strecurase în spatele scaunului unde stătea epitropul. Îi arătă pumnul și avea o fată amenințătoare, într-o fracțiune de secundă înțelese totul. Prea des încasase pumni ca să-i fi uitat atât de ușor.

— Vine și dansa cu mine?, întrebă sărmanul Oliver.

— Nu, dânsa nu poate veni, răspunse domnul Bumble, va veni să te vadă doar din când în când.

Copilul, chiar dacă era mic, reuși să se prefacă și să arate că-i părea tare rău că trebuia să plece. Avea chiar și ochii plini de lacrimi. Foamea și bătăile încasate de mai multe ori pe zi te ajuta în astfel de cazuri, când vrei să plângi; iar Oliver chiar putu să plângă de-adevăratelea. Doamna Mann îl strângea la piept întruna. Oliver, în schimb, nu-și dorea decât o bucată mare de pâine unsă cu unt, ca să nu pară prea flămând când va ajunge la casa-azil. Cu felia de pâine într-o mână și cu șepcuța maronie, specifică uniformei parohiale, pe cap, Oliver fu luat de domnul Bumble din acest loc nenorocit, unde niciodată nu auzise vreo vorbă bună și nici nu avusese parte de vreo privire caldă, care să-i lumineze anii întunecați ai copilăriei. În ciuda celor arătate mai sus, el izbucni în hohote de plâns când portiță grădinii se închise în urma lui.

Chiar așa rai cum erau, micuții lui tovarăși de suferință, pe care tocmai îi părăsea, fuseseră singurii prieteni pe care îi avusese vreodată; pentru întâia oară în viața lui simți cu adevărat ce înseamnă singurătatea în lumea asta mare!

Domnul Bumble mergea cu pași mari; tropăind mărunt, Oliver îl ținea strâns de manșeta bordata cu fireturi aurii și îl tot întrebă la fiecare sfert de milă dacă mai aveau mult de mers. Domnul Bumble îi răspundea scurt și cu țâfnă — blândețea temporară pe care ginul amestecat cu apă o trezise în inima lui tocmai se evaporase, așa că devenise epitropul de mai înainte.

Oliver nu era în această casa-azil decât de un sfert de ceas și abia dacă avusese vreme să termine de mâncat a doua felie de pâine, când iată că domnul Bumble, care-l dăduse în grija unei babe, apăru de nicăieri informându-l că în acea seară membrii consiliului aveau să se întâlnească și că el, Oliver, trebuia să apară în fața lor negreșit.

Neștiind prea bine ce era cu consiliul acesta, Oliver era chiar uluit de inteligenta epitropului și nici nu știa dacă să râdă sau să plângă. Dar nu avu prea multă vreme de gândit pentru că domnul Bumble îi dădu una peste cap cu bastonul, așa, doar ca să-l mai trezească un pic, și-i mai dădu încă una peste spate ca să-l mai învioreze; poruncindu-i să-l urmeze, îl conduse într-o sală foarte mare, văruita în alb, unde vreo opt sau zece domni mari și grași stăteau în jurul unei mese. În capul mesei, așezat într-un jilț, ceva mai înalt decât celelalte, era un grăsan cu o față rotundă și tare roșie.

— Fă o plecăciune în fața consiliului, spuse Bumble. Oliver își șterse câteva lacrimi, care erau gata să-i curgă din ochi și, nevăzând niciun consiliu, ci doar o singură masă se înclină în fața ei.

— Cum te cheamă, băiețaș?, îl întrebă domnul din scaunul cel înalt.

La vederea atâtor domni, Oliver se sperie și începu să tremure; epitropul îl mai înghionti încă o dată de la spate, lucru care-l făcu să plângă. Așa că răspunse foarte încet și parcă nesigur, ceea ce-l determină pe un domn în jiletcă albă să-i spună că e prost. Incredibil, remarcă l-a mai îmbărbătat, făcându-l chiar să se simtă în largul lui.

— Ascultă, băiete, spuse domnul din scaunul cel înalt, cred că știi foarte bine că ești orfan.

— Ce înseamnă orfan, domnule?, întrebă bietul Oliver.

— Am zis eu că băiatul ăsta e prost, spuse domnul cu jiletca albă.

— Lasă, spuse cel care vorbise primul, cred că știi că n-ai nici tata și nici mama și că ai fost crescut din milă parohiei, nu?

— Da, domnule, răspunse Oliver plângând amar.

— De ce plângi?, întrebă domnul cu jiletca albă. Și ca să arate că nimeni nu-i ca el, continuă: chiar așa, oare de ce-o plânge acest copil?

— Sper că te închini în fiecare seară ca un creștin adevărat — spuse un alt domn cu o voce răgușită — și că te rogi pentru cei care-ți dau de mâncare și care au grijă de tine.

— Da, domnule, se bâlbâi băiatul.

Chiar dacă nu-și dădea prea bine seama, domnul care vorbise ultimul avea perfectă dreptate. Sigur c-ar fi fost foarte creștinește și că el ar fi fost un foarte bun creștin dacă s-ar fi rugat pentru toți cei care-l hrăniseră și avuseseră grijă de el. Dar el nu făcuse așa ceva până acum, pentru că nimeni nu-l învățase.

— Băiete, te-am adus aici ca să te învățăm carte și să te dăm la o meserie, spuse omul cu fața roșie, care stătea pe scaunul cel înalt.

— Așa că ai să te apuci de scărmănat câlți chiar de mâine dimineață, de la ora șase, adăugă domnul cel răgușit, îmbrăcat în jiletcă albă.

Mulțumind pentru aceste binefaceri ca și pentru slujbă cu scărmănatul câlților, Oliver se înclină în fata epitropului, după care fu condus către un dormitor foarte mare, unde adormi în cele din urmă cu suspine grele, pe un pat tare, cu o saltea aspră pe el. Doar și săracii au dreptul la somn, nu?! Oh, minunatele și blândele legi englezești!

Sărmanul Oliver! Nici nu visa în somnul lui de copil că în acea zi cei din consiliu luaseră o hotărâre majoră care avea să-i influențeze de acum încolo întreaga viață. Asta e, hotărârea fusese luată. Dar să vedem despre ce este vorba.

Membrii acestui consiliu parohial erau niște filosofi cu o judecată profundă; atunci când era vorba de această casa- azil, ei își dădeau seama, ceea ce oamenii de rând n-ar fi putut, că nevoiașii chiar se simțeau bine aici, unde era un loc public și de oarecare distracții pentru oamenii din clasele cele mai de jos; un han unde nu plăteai nimic niciodată; aici puteai să iei gratis micul dejun, prânzul, ceaiul, chiar și cina; un fel de paradis construit din cărămidă și mortar, unde tot anul nu era decât cântec, joc și voie bună, iar munca deloc. Ei, dar, spuseră ei atotștiutori, odată și-odată lucrurile trebuie puse la punct; las’ că vedem noi, una-două. Așa că stabiliră un regulament cum că toți săracii (iar ei nu obligau pe nimeni) nu aveau decât două posibilități: ori mureau încet-încet de foame în azil, ori mureau repede-re- pede în afara lui. Și de aceea au vorbit cu cei de la administrația apelor să le dea apă la discreție și cu un morar să le mai dea din când în când câte puțin din faină lui de ovăz. Urmau să primească prin urmare câte trei mese pe zi de fiertura de ovăz foarte diluată, de două ori pe săptămână câte o ceapă și duminică o jumătate de chiflă. Nu mai spun aici ca privitor la femei mai făcură și alte regulamente, tot înțelepte și pline de omenie. Și tot din milă, hotărâră că familiile sărace care divorțau să nu mai fie puse la plată. Și în loc să-l oblige pe bărbat să dea bani familiei, așa cum fusese cazul până atunci, îl debarasau definitiv de ea, ducând-o în altă parte, iar pe el îl descărcau de toate belelele. Nimeni nu poate ști câți săraci ar fi vrut să scape din chingi, grație acestor două privilegii, dacă n-ar fi fost legați de mâini și de picioare de acest azil sau casa parohiala de muncă. Însă membrii consiliului erau oameni judecați și prevăzători, care nu lăsau lucrurile la voia întâmplării. În afară de muncă pentru casa și de fiertura de ovăz nu există nimic, iar asta îi cam speria pe oameni.

După primele șase luni de la sosirea lui Oliver Twist aici, sistemul funcționa ca pe roate. Din cauza cheltuielilor tot mai mari cu antreprenorii de pompe funebre, el fusese cam costisitor la început. Se mai punea și problema strâmtării hainelor săracilor care, după o săptămână sau două, fluturau lălai pe trupurile lor împuținate de ovăzul îndoit cu apă. Așa că numărul locatarilor săraci de la casa de muncă a parohiei se împuțina pe zi ce trece, spre bucuria fără de margini a membrilor consiliului parohial.

încăperea unde luau masa copiii era un spațiu foarte mare, cu dale din piatră pe jos și într-un colț cu un cazan din cupru; lângă el, bucătarul, cu un șorț pe dinainte și ajutat de una sau două femei, servea pe fiecare cu un polonic uriaș din fiertura aceea apoasa. Toți copiii aveau câte o străchinuță în care primeau din această mâncare aleasă. Nimic mai mult. Excepția era de sărbători, când primeau în plus încă două linguri și un sfert de pâine. Castronașele nu erau spălate niciodată pentru că străluceau de atâta lins. Odată încheiată această operație (care bineanteles nu dură prea mult, deoarece și lingurile erau tot atât de mari ca și castroanele), se opreau și se tot uitau la cazanul din cupru, cu așa niște ochi flămânzi de parcă ar fi vrut să devoreze până și cărămizile pe care era așezat; totodată, își sugeau degetele cu sârg, că nu cumva să le scape pe jos vreo picătură din fiertura de ovăz. Se știe că, în general, băieții mănâncă mai mult decât fetele. De mai bine de trei luni, Oliver Twist și prietenii lui indurau chinurile unei senzații permanente de foame. În cele din urmă, au ajuns să fie atât de hămesiți și de sălbatici, încât un băiat, care era destul de înalt pentru vârsta lui și care nu era prea obișnuit cu un astfel de regim (pentru că tatăl lui avusese un mic birt în trecut), le spuse într-o zi prietenilor lui printre dinți ca, dacă nu primea în plus un castronel din acea fiertură de ovăz, s-ar fi putut foarte bine să-l mănânce chiar pe băiețelul care dormea noaptea lângă el și care întâmplător era mai mic și mai slăbuț. De atâta foame, avea niște ochi de fiară, așa că ei l-au crezut. Chiar în acea după-amiază s-au adunat cu toții, s-au sfătuit și au tras la sorți cine să meargă la bucătar și să-i mai ceară din acea fiertură; sarcina îi reveni lui Oliver Twist.

Veni seara și copiii se așezară fiecare la locurile lor. Îmbrăcat în uniforma lui bine cunoscută, bucătarul stătea proțăpit lângă cazan; ajutoarele stăteau cuminți în spatele lui; se servi fiertura de ovăz și apoi se rosti o rugăciune mai lungă pentru a se binecuvânta acea mâncare sărăcăcioasă. Ovăzul dispăru din castroane cât ai zice pește. Copiii începură să șușotească ceva între ei și să se uite insistent la Oliver. Cei care stăteau lângă el îl tot înghionteau, înnebunit de foame, chiar nu-i mai pasă deloc de mizeria din jurul lui. Se ridică de la masă și, ținând castronul și lingura în mână, se îndrepta către bucătar, speriat chiar și el de așa cutezanță.

— Vă rog frumos, domnule, aș mai vrea puțin.

Bucătarul era un bărbat gras care plesnea de sănătate;

deodată se făcu palid la față. Timp de câteva clipe îl privi pe micuțul răzvrătit, cu ochii ieșiți din orbite, după care se sprijini de cazan să nu cadă. Ajutoarele inlemnisera de uimire, copiii de frică.

— Ce?, întrebă bucătarul cu glas stins.

— Domnule, spuse Oliver din nou, vă rog să-mi mai dați o porție.

Bucătarul îi dădu lui Oliver una în cap cu polonicul, îl luă în brațe și începu să strige după epitrop.

Membrii consiliului tocmai participau la o adunare solemnă, când domnul Bumble dădu buzna în încăpere foarte tulburat, adresându-i-se domnului din scaunul cel înalt:

— Domnule Limbkins, vă cer iertare! Oliver Twist vrea să-i dăm mai multă mâncare.

Cu toții au rămas cu gura căscată, în timp ce groază și uimirea se puteau citi pe fețele lor.

—A cerut săi se dea mai mult?, întrebă domnul Limbkins. Bumble, calmează-te și răspunde-mi clar și răspicat! Deci să înțeleg că Oliver Twist a cerut mai multă mâncare, chiar și după ce a mâncat cantitatea prescrisă în rația zilnică?

— Da, domnule, așa a făcut.

— Băiatul ăsta n-o s-o sfârșească prea bine, cu siguranță că va fi spânzurat, spuse domnul cu jiletca albă. Vă spun eu că va fi spânzurat.

Nimeni n-a îndrăznit să-l contrazică. Conversația asupra acestui subiect se încinsese. Se dădu ordin ca Oliver să fie închis de îndată. A doua zi dimineață a fost lipit un afiș pe dinafară porții. Pe el se putea citi că se oferă o plată de cinci lire sterline oricărei persoane care va avea grijă de Oliver Twist, luându-l astfel de pe capul parohiei. Adică, altfel spus, se ofereau Oliver Twist și pe deasupra încă cinci lire sterline oricărui bărbat sau femeie care ar fi avut nevoie de un ucenic la orice fel de negoț, afacere sau meserie.

— Niciodată până acum nu am crezut cu atâta tărie, spuse domnul cu jiletca albă, pe când bătea în poartă și citea afișul din dimineața aceea, niciodată n-am crezut cu atâta tărie că acum că băiatul ăsta va sfârși sigur la spânzurătoare!

întrucât nu-mi propun de pe acum să descopăr dacă domnul cu jiletca albă are sau nu dreptate și nici nu vreau să vă stric plăcerea de a citi povestirea această pană la capăt (în cazul în care ea v-a stârnit un interes oarecare), mă încumet să vă las să ghiciți dacă Oliver Twist a murit în acest tragic chip sau nu.