Cred in tine
Aa
CAPITOLUL I
Miss Agnes Mary Emsworth, pe care Diana o numea mai simplu Emmy, nu‑i era o rudă apropiată. Cu toate acestea, pentru Diana, ea reprezenta familia. Toată familia.
Amândouă își savurau în liniște micul dejun în acea vineri din luna martie.
— Nu lucrezi azi, draga mea? întrebă bătrâna doamnă.
Cu câteva luni în urmă, Diana crezuse că aceasta nu‑și va mai serba niciodată a optzeci și doua aniversare…Privirea ei exprima o mare tandrețe ori de câte ori se punea pe această bătrânică încântătoare care fusese doica mamei ei. Emmy părea să‑și fi recăpătat forțele și culoarea; scăpase în sfârșit de această bronșită sâcâitoare.
Totuși, Diana se feri să‑i repete ceea ce‑i spusese toată săptămâna: că prietena ei, Jane Davis, directoarea agenției interimare „Intérims Adaptables”, nu avea nimic de lucru pentru ea, până luni dimineață.
— Nu, Emmy, răspunse ea cu blândețe. Ce‑ai avea chef să faci?
— Merg la clubul meu în după‑amiaza aceasta.
Uf! suspină în sinea ei Diana, ușurată: Emmy nu mai suferea deci de o pierdere de memorie. Își amintise că azi, vineri, trebuia să se întâlnească cu colegele ei, foste dădace și foste guvernante care se adunau săptămânal în jurul unei cești de ceai.
— Uitasem, mărturisi Diana, ușor rușinată.
Emmy ar fi avut deci tot interesul să se odih‑nească în cursul dimineții… dar pentru nimic în lume Diana nu i‑ar fi dat sfaturi. Căci, în ciuda vârstei avansate și a sănătății ei fragile, Emmy era foarte independentă.
— Cred că o să mă apuc de studiile mele de franceză, anunță Diana.
Apoi, luând un aer complet nevinovat, ea adăugă:
— N‑ai vrea să râmai acasă în dimineața aceasta să mă ajuți, din întâmplare?
— Ba da, bineînțeles, draga mea! exclamă bătrâna doamnă cu un surâs călduros. Totuși, înainte de asta, vom goli masa.
Ele se ocupau de vase, când Emmy puse din nou întrebarea crucială:
— Vei avea de lucru mâine, crezi?
Diana accepta deseori să lucreze sâmbăta și uneori chiar duminica. Sfârșitul de lună era greu și acum, că Emmy se simțea bine, ea o prevenise pe Jane că era gata să accepte orice. Din nefericire, agenția interimară era încă la început și lucrările se numărau pe degetele unei mâini.
— Nu, Emmy, nu înainte de luni, răspunse ea blând, îndreptându‑se spre etajera unde erau aranjate cărțile de gramatică franceză.
Se cufundă, fără să mai aștepte, în lecție, și când ridică capul, după o jumătate de oră, pentru a arunca o privire în direcția bătrânei doamne, un surâs i se întipări pe buze: Emmy ațipise în fotoliul ei.
Diana lăsă stiloul. De ce atâtea eforturi? se întrebă ea pentru a nu se știe câta oară. Nu progresa deloc… De altfel, agenția ar fi putut să‑i propună într‑o zi un post de secretară bilingvă.
Dacă judeca după situația actuală, era puțin probabil ca lucrul acesta să se întâmple prea curând.
Alungând aceste gânduri pesimiste, Diana puse din nou mâna pe stilou. Dar pagina cu vocabularul rămânea cu disperare goală de sens… Își aminti de ziua în care îl anunțase pe tatăl ei că avea de gând să se înscrie la o școală de secretariat.
— E inutil! obiectase acesta cu vehemență. De ce să‑ți bați capul să înveți tot felul de lucruri? Nu va trebui să lucrezi niciodată cât voi trăi eu!
Era adevărat. Totuși, acum patru ani ea trebuise să pătrundă într‑un birou, care nu era cel al tatălui său… Inima i se strânse de durere, în timp ce‑și amintea acest moment îngrozitor, în care Emmy și ea aflaseră vestea despre accident; părinții Dianei muriseră într‑un accident de cale ferată, în străinătate. Bătrâna guvernantă și micuța orfană se consolaseră atunci una pe alta, în durerea lor.
Emmy trăise întotdeauna la ei; tatăl ei o primise cu brațele deschise când se căsătorise cu mama Dianei.
Moartea părinților o tulburase enorm pe Diana, dar ea nu era la capătul necazurilor ei. Dacă ar fi trăit tatăl ei, era absolut convinsă că ar fi rezolvat dificultățile ei financiare. El nu ar fi plecat niciodată în concediu fără să ia câteva măsuri de prevedere… Din nefericire, la moartea lui, Diana a descoperit că mica întreprindere de tâmplărie era în pragul falimentului. Ea fusese obligată chiar să vândă casa lor frumoasă pentru a plăti toate datoriile…
Având o sănătate mai bună pe vremea aceea, Emmy aprobase ideea Dianei de a se stabili la Londra, unde ofertele de serviciu erau mai numeroase și salariile mai substanțiale. Nici o clipă nu le venise ideea să se despartă.
Astfel, ele au sosit în Capitală unde au găsit un mic apartament la parter și unde Diana a ocupat un post de secretară. În primii ani totul a decurs bine. Până în ziua în care Emmy a avut probleme cu sănătatea.
La început, patronii Dianei s‑au arătat înțe‑legători: își luase concediu să se ocupe de bătrâna ei doică. Dar trebuind să lipsească o după‑amiază ici, o după‑amiază colo, apoi o zi, apoi două și câteodată mai mult de o săptămână, fata sfârși prin a‑și pierde postul. De mai multe ori i s‑a întâmplat să audă aceeași frază politicoasă, dar fermă: „suntem obligați, din păcate, să vă mulțumim…”
Oh! Emmy nu știa nimic. Diana o asigura că ea era cea care‑și părăsea serviciul de bună voie, căci nu‑i mai plăcea ceea ce făcea…
Esențialul era s‑o încurajeze pe prietena ei: Emmy se temea de spitale și sanatorii și Diana era ferm hotărâtă să se ocupe personal de ea, până la sfârșit… Asta, nu a împiedicat‑o să fie neliniștită; într‑adevăr, cum să‑și câștige existența dacă ea era concediată o dată la șase luni?
Atunci, Diana a întâlnit o fostă colegă de școală, Jane Davis… Jane Dexter, înainte de a face o căsătorie nefericită. Având, ca și ea, douăzeci și doi de ani, Jane părea să aibă, totuși, o anumită experiență de viață. Într‑adevăr, avea deja la activ o căsătorie, un divorț și singura sa bucurie… un băiețel de trei ani, Edward.
În fața unei cești de cafea, Jane îi explicase Dianei că fiind lămurită în privința „iubirii”, nu dorea decât să devină o femeie de afaceri. Își investise deja capitalurile în cumpărarea unei agenții de interimariat…
— Dar tu? Ce‑ai mai făcut? o întrebase ea apoi. Emmy e bine? Lucrezi?
Pe moment, nu, mărturisise Diana, înainte de a‑i descrie situația aproape fără ieșire în care se găsea. Jane se grăbise s‑o angajeze, spre marea ei ușurare și bucurie căci asta era, pentru Diana, soluția ideală!
Totuși, începuturile, acestei mici societăți nu erau prea grozave și propunerile erau rare. Oare va avea Diana o altă ofertă de lucru, după săptămâna pe care o va efectua de luni încolo într‑un birou de dactilografiat?
Telefonul sună și Emmy se trezi brusc.
— Răspund eu, spuse Diana care era deja în picioare.
Imediat ce va închide, va merge să‑și facă o cafea. Dar deja, bătrâna doamnă se îndrepta spre bucătărie. Hotărât lucru, Emmy îi ghicea cele mai ascunse gânduri.
— Diana? Eu sunt, Jane. Ascultă… Poți merge să livrezi în locul meu o scrisoare la Bambury, te rog? Am primit‑o chiar acum și se pare că este urgentă.
Diana se gândi o clipă. Emmy era bine de mai multe săptămâni, ieșea după‑amiază, deci nu trebuia să se neliniștească pentru ea.
— Dacă Miss Emsworth este bolnavă, pot s‑o sun pe Myra, adăugă Jane pe un ton, indulgent.
— Nu, nu, accept.
— Perfect! Te aștept peste o jumătate de oră.
Diana se duse după platoul cu cafea și îl puse pe masa joasă din salon. Nu avea prea mult timp s‑o bea dacă voia să fie punctuală la întâlnire…
— Era Jane, la telefon.
— Ah! Ce mai face băiețelul ei? Nu a mai fost cu el pe la noi de secole!
Jane și Edward trecuseră cu o săptămână în urmă dar Diana rămase mută în această privință.
— Are trei ani acum, e mare! Emmy, trebuie să plec. Mă întorc odată cu tine diseară.
— Cina va fi gata! o asigură bătrâna doamnă, radioasă… Niciodată nu am văzut la un copil, niște ochi albaștri atât de frumoși! Și părul negru! Dar e prea drept… Al tău a fost, întotdeauna ondulat… Ai un păr atât de frumos, Diana…
— Nu mai pot să stau, Emmy. Doamna Bricknell vine să te ia?
— La ora două. Nu mănânci acasă?
— Nu, îmi pare rău. Mănâncă tu ce a mai rămas din puiul de ieri seară, de acord?
Emmy încuviință și o conduse până la ușă, cum făcea de fiecare dată.
— Pe curând! spuse Diana înainte de a se grăbi spre mașină.
Ajunse la agenție în treizeci și trei de minute fix, după ce primise telefonul Janei.
— Nu am avut timp să mă schimb, sunt prezentabilă?
— Ca de obicei, răspunse Jane, întinzându‑i un plic lung, maroniu. Am scris totul pe el. Este destul de simplu de fapt. Trebuie să dai această misivă unui oarecare domn Littlejohn. El o așteaptă.
— Trebuie să fie importantă, dacă sunt gata să apeleze la serviciile unei agenții ca a noastră ca s‑o primească rapid. Tu știi ce conține?
— Oh! Trebuie să fie un document confidențial de care au nevoie pentru o conferință, în după‑amiaza aceasta… Mă întreb dacă ne vor contacta din nou pentru a angaja secretare, într‑una din zilele acestea.
A adus‑o un oarecare Townsend și a plătit anticipat, rolul nostru constând, pe moment, în livrarea acestui pachet la termenul prevăzut.
— Nu ai nimic pentru mine in afară de postul acela de dactilografă, de luni?
— Îmi pare rău, Diana, suspină Jane, s‑ar crede că‑ți subestimezi meritele, dar nu e adevărat, crede‑mă. E atât de greu acum, pentru agenție…
— Nu te îngrijora din cauza mea! Totul se va aranja în curând, sunt sigură de asta!
— Sper!
În ciuda stării mașinii ei, un lux indispensabil, Diana sosi la Bambury într‑un timp record. Pierdu câteva minute să caute hotelul dar, găsindu‑l, își parcă mașina în fața intrării, își luă poșeta și intră în clădire cu un pas suplu și vioi.
— Aș vrea să‑l văd pe domnul Littlejohn, vă rog.
Recepționara îi indică numărul camerei și se întoarse imediat să răspundă la telefon.
Diana ar fi preferat ca domnul Littlejohn în chestiune să coboare să‑și ia comisionul… Dar fără îndoială, conferința începuse deja. La cotitura unui labirint de coridoare, ea descoperi în fine ușa pe care o căuta. Compunându‑și un surâs, respiră adânc și ciocăni în ușă.
Îi deschise un om înalt și puternic… Semăna mai mult cu un boxer decât cu un tânăr cadru dinamic…
— Domnul Littlejohn? întrebă ea, surâzând… Aduc această scrisoare de la…
Nu putu să‑și termine fraza. Necunoscutul își încruntă sprâncenele. Cu o mișcare puternică, o ridică de la sol, o propulsă în cameră și închise ușa în spatele ei.
Surâsul Dianei dispăru. Cu gura căscată, îl privi pe omul care o măsura, amenințător. O străbătu un sentiment indescriptibil de panică. I se uscase gâtul… Ce se întâmpla?
Ceva nu era în ordine. Nu era deloc în ordine…
— Ce… C…
— Niciodată nu a spus că va fi o fată! urlă brusc asaltatorul ei.
— Eu… eu sunt aici pentru a‑l întâlni pe domnul L… Littlejohn, spuse ea cu un curaj pe care nu‑l simțea, căutând ieșirea.
O a doua gorilă își făcu apariția.
— Unde e scrisoarea?
Paralizată, Diana nu putu scoate o silabă. Se dădu înapoi cu pași mici până la fereastră.
— Ce… Vreți să‑mi explicați?…
— Ea vrea s‑o facă pe dura, Georges! răcni unul dintre cei doi bărbați.
Probabil văzuse prea multe filme cu gangsteri!
Dar realitatea crudă o izbi brusc. Ei nu glumeau. Erau serioși, grozav de serioși. Stomacul i se crispă și ea făcu ochii mari, în timp ce ei avansau spre ea.
O mână enormă i se puse pe gât… Atunci, slavă domnului, Diana leșină.
* * *
Începea să‑și vină în fire. Își ridică pleoapele prea grele. Trei bărbați erau prezenți în încăpere, dar ei nu‑i era frică, căci spiritul ei înota încă printre cețurile inconștienței. Nu mai știa unde se află și pentru ce…
Cineva îi dădu un pahar cu apă și îi ordonă să înghită o tabletă. Ea ascultă fără să protesteze, pentru că era prea slăbită pentru a‑și pune întrebări.
— O să meargă… Va adormi.
Vocea era gravă, catifelată, liniștitoare. Diana închise ochii. Să doarmă? Ce bună idee… Să doarmă! Să doarmă!
* * *
Această durere de cap care‑i făcea tâmplele să‑i zvâcnească… Diana scoase un geamăt și deschise ochii, îi închise, îi deschise din nou… Unde era? Nu știa. În orice caz nu era la ea acasă. Nu era patul ei.
Poate avusese un coșmar?
Asta ar explica de ce‑i mai era încă frică. Întinse mâna să aprindă veioza, dar nu avea nici o putere. O vânătaie… Avea o vânătaie enormă la braț. Și ea o vedea, ceea ce însemna că încăperea nu era în întuneric, cum crezuse când se trezise…
Pe ce era întinsă? Cu vârful degetelor, exploră salteaua. Piele… O canapea de piele? Nici una din cunoștințele ei nu avea o canapea de piele!
Ea întoarse capul. O lumină o orbi, obligând‑o să închidă din nou ochii. Așteptă câteva secunde ca durerea pătrunzătoare care‑i străbătea fruntea să se atenueze, apoi își ridică încetișor pleoapele…
Un birou… O veioză pusă pe el… Își ținu respirația. O siluetă întunecată, în spatele mesei. Cineva o privise dormind! Îl cunoștea oare pe acest cineva?
Un geamăt răgușit îi scăpă fără să vrea și bărbatul o auzi, probabil, în această tăcere. O văzuse cu siguranță mișcându‑și brațul; cu toate acestea el nu se mișcă. Părea absorbit în lectura unui dosar. Fără să‑și scape hârtiile din ochi, spuse:
— Ah, Miss Alexander, ești în sfârșit printre noi!
Vocea era cea a unui personaj cultivat și curtenitor, dar ea nu se simți deloc în siguranță.
— Cine ești? Unde… unde sunt? Amintirile o asaltară brusc și frica îi crescu.
Camera de hotel, mâna păroasă…
Necunoscutul își strânse documentele și se ridică. Imens! Era gigantic! Era cu siguranță gorila care o trăsese cu forța în camera de hotel!
Nu… Se apropia de ea. Era mare, tot atât de mare ca celălalt bărbat, dar mai puțin impozant. Era obosită și nu avea decât o dorință: să doarmă! Nu!
Nu era momentul să se lase cuprinsă de somn! Nici măcar nu știa unde se află! Cât putea fi ceasul? De cât timp era aici?
Bărbatul se așeză pe un fotoliu lângă ea.
— Cine ești? întrebă ea.
Privirea Dianei întârzie pe mâinile acestui individ ciudat. Se rănise. Bâtându‑se? Tot ce era posibil, dar ea nu avea putere să reflecteze. Degetele lui, lungi și suple, traduceau o mare sensibilitate. În această privință se înșelase amarnic; doar agresivitatea domina la el; ca dovadă, riposta sa seacă…
— Vrei să spui că nu știi cine sunt? Părea convins de contrariu.
Perplexă, Diana îl privi cu atenție. Nu… Cu cât îl privea cu atât avea certitudinea că nu l‑a mai văzut niciodată înainte.
Avea în jur de treizeci și cinci de ani, își spuse ea. Cu trăsăturile ferme, el părea mai hotărât… O gură severă, una dintre acelea care nu știau să surâdă… O bărbie fermă, pătrată, voluntară, un nas acvilin… Și această privire! În prezent era absolut convinsă că nu l‑a mai văzut niciodată! Lucrase pentru mulți oameni, dar niciodată pentru el. Și‑ar fi amintit ochii aceștia negri, pătrunzători.
— Eu… eu nu… te cunosc, se bâlbâi ea, regretând că nu se exprimase cu fermitate.
Dar era slăbită, atât de slăbită și atât de vulnerabilă!
Această declarație bâlbâită nu trezi nici un comentariu din partea necunoscutului. El se mulțumi să rămână acolo, în fața ei și să‑i studieze fața; ea era, Diana era absolut convinsă, mult mai palidă ca de obicei.
Pe moment, totuși, ea era prea obosită pentru a încerca să‑l împiedice. Fără îndoială va sfârși prin a se sătura și a‑i furniza câteva explicații.
Totuși, minutele se scurgeau și el nu înceta s‑o privească.
…O tresărire de furie puse stăpânire pe tânăra fată; senzația de letargie a cărei victimă era, se risipea.
Drept cine se credea el? De ce se distra trimîțându‑și gorilele? Căci era scris pe fața lui că el era șeful. În ce scop, deci, se distra el trimițându‑și gorilele pe urmele tinerelor femei nevinovate?
Diana nu avea o încredere mai mare în el decât în oamenii săi. Își amintea acum, modul în care se aruncaseră asupra ei, amenințători. Cel care o privea acum de sus nu ar fi avut nevoie de ajutorul lor pentru a o brusca, dacă l‑ar fi tentat această idee; ea nu era în stare să se apere!
— De… de unde știi cum mă cheamă? întrebă ea după un îndelungat timp de tăcere.
În definitiv, nu i se ceruse să‑și dovedească identitatea!
— Permisul de conducere era în poșeta du‑mitale, răspunse el sec.
Aparent, el nu încerca nici cel mai mic sen‑timent de rușine la gândul că‑i scotocise printre lucruri…!
Diana înghiți cu greu. Ce alte informații putuse revela acel document oficial? O simplă scădere i‑ar dezvălui vârsta și… și… O frică intensă îi strânse brusc gâtul… Emmy! Adresa lor era scrisă clar pe această hârtie! Acești trei indivizi erau niște escroci! „Oh, Dumnezeule!” De‑ar lăsa‑o pe Emmy în pace! Diana nu știa ce voiau de la ea, dar… Nu se mai putu abține și puse întrebarea care o tracasa:
— Dumneata… Nu ai fost la mine acasă?
— Nu văd de ce aș fi făcut‑o, din moment ce ești aici în fața mea, îi răspunse el cu răceală. Dacă cineva e neliniștit din cauza dumitale, va ști probabil unde să te găsească.
Ciudată remarcă. În timp ce ea se străduia să‑i descifreze semnificația, el reluă, cu agresivitate:
— Adresa menționată în permisul de con‑ducere… acolo trăiești cu Stoddard?
Stoddard? Numele acesta nu‑i spunea nimic. Nu întâlnise această persoană niciodată, dar nu lucrul acesta era cel mai important. Esențialul era să se asigure că bandiții nu se apropiaseră de Emmy.
— Trăiesc singură, afirmă ea. Mormăitul pe care‑l primi drept răspuns, nu clarifică cu nimic misterul și Diana regretă că‑și menționase casa. În nici un caz nu trebuia să‑i dea impresia că ascundea ceva. Ce proastă era! De ce nu rămăsese mută! Evident, această durere nu o ajuta cu nimic, era incapabilă să gândească coerent… Dorind să schimbe subiectul, se hotărî să‑l provoace.
— Este perfect ilegal să…
— Ilegal? o întrerupse el cu o voce tranșantă. Și șantajul, ce este? după părerea dumitale… o joacă de adolescente?
— Șantajul?
Necunoscutul surâse sceptic… nu, cinic, în fața expresiei ei aiurite.
— Te bălăcești în situații sordide! strigă el. Nu o fă pe nevinovata cu mine, Miss Alexander. Cunosc bine femeile, să știi.
În această privință, ea nu avea nici o îndoială! Aparținea acelei categorii de bărbați seducători care se înconjoară în mod constant de o armată de metrese pulpoase și sofisticate! Totuși, ea se feri să‑și exprime gândurile cu voce tare.
Voia să se întoarcă acasă. Voia s‑o găsească pe draga ei Emmy.
— Ești băgată în povestea asta până în gât, continuă el, disprețuitor. Numai că, de data aceasta, te‑ai întâlnit cu un bărbat care va avea grijă să te pedepsească așa cum meriți!
Inima Dianei se strânse. Era terorizată. De altfel, frica nu o părăsise niciodată, probabil, de la începutul acestei aventuri, exceptând poate când dormea…
El vorbea serios, amenințările sale erau pe cât de grave pe atât de sincere. Cum să‑și dovedească nevinovăția, când oboseala începea din nou s‑o copleșească?
— Ascultă, domnule… eh…
El o privi drept în ochi, dar nu‑și dădu os‑teneala să se prezinte. Diana își umezi buzele.
— Ascultă, reluă ea, nu înțeleg nimic din ceea ce se întâmplă aici. Niciodată, în toată viața mea, nu am șantajat pe nimeni!
El nu credea nici un cuvânt, era vizibil. Timp de o clipă, Diana se întrebă, ce s‑ar fi putut extorca de la acest bărbat, dar nu era momentul să aprofundeze ancheta, pentru că trebuia să‑și dovedească nevinovăția!
— Șantajul, conchise ea, este odios! Este inadmisibil.
Ochii săi verzi‑albăstrui se fixaseră asupra lui și ea aștepta să citească în privirea lui vreun semn de indulgență. Expresia răpitorului ei nu se schimbă absolut deloc.
— Nu mă crezi, nu‑i așa?
— Draga mea, vei sfârși cu siguranță prin a mărturisi adevărul, o anunță el privind‑o de sus. De asta poți fi sigură.
O străbătu un fior de teroare.
— Dar nu am nimic de spus! strigă ea dis‑perată.
Migrena devenise atât de puternică încât abia își amintea de ce se dusese la acel hotel. Cu pleoapele închise, își duse o mână ia tâmple.
— Oh, mă doare! gemu ea.
Îl auzi mișcându‑se.
Deschise ochii din nou și tresări văzându‑l ridicându‑se în fața ei, apoi aplecându‑se.
— Nu mă a… atinge! urlă ea, pradă unei spaime indescriptibile.
El o contempla, nemișcat, cu buzele strânse, cu un aer sumbru.
— Nu mișca, îi ordonă el. Merg să‑ți caut niște tablete.
Spre imensa surpriză a Dianei, el plecă. Ea îl ascultă la început dar apoi își dădu seama că nu mai era la hotel ci într‑o casă.
Își încreți sprâncenele. De ce nu ceruse el unui servitor să‑i aducă aspirină? „Nu mișca” spusese… Ce nebună era! Pierduse momente prețioase punându‑și întrebări prostești în loc să fugă!
Să fugă! Bineînțeles! El lăsase ușa larg deschisă.
Cu o mișcare rapidă, fata se sculă și puse picioarele pe pământ. Apoi se ridică, gata să alerge: Totuși, spre marea ei stupefacție și disperare, descoperi că picioarele nu o țineau. Se prăbuși jalnic pe canapea.
CAPITOLUL II
Străduindu‑se să‑și stăpânească hohotele de plâns, Diana încerca în zadar să se ridice, când necunoscutul năvăli în încăpere.
El văzu imediat pateticul rezultat al tentativei sale și‑i aruncă o privire severă. Punând paharul de apă pe care îl ținea în mână, pe birou, veni spre ea. Două brațe solide o apucară și o puseră pe picioare. Diana înghiți în sec, incapabilă să scoată vreun sunet.
— Ti‑am spus să nu miști, mormăi el.
— Eu… nu pot să merg! explodă ea, îngrozită. De ce? Ce mi‑ai dat?
— Nimic, răspunse el laconic. Cel puțin… nu încă… Trebuia să bănuiesc că complicea lui Stoddard este o femeie.
Stoddard… Stoddard… Cine era ăsta?
— Te‑ai lovit la cap când ai căzut, atunci când ai leșinat, explică el. Ești încă sub efectul medicamentelor administrate de medicul hotelului.
Leșinase? Nu‑și mai amintea nimic! După toate, nu era de mirare că i se întâmplase și asta. Probabil că cei trei escroci fuseseră im‑presionați de‑și dăduseră osteneala să cheme pe unu! dintre medici…
Își va recăpăta în curând forțele, imediat ce medicamentele își vor pierde efectul soporific.
Acest gând o reconfortă, și teroarea sa cedă locul unei mânii surde.
— Mă întreb de ce s‑au dus după ajutor, replică ea. Nu credeam că gorilele de această spe…
— Gorile? sunt gărzile de corp în care am cea mai mare încredere, o asigură el.
— Ha! râse ea. Gărzile de corp se distrează deseori să maltrateze tinere femei nevinovate?
— Nu au fost violenți cu dumneata! primiseră ordine precise în acest sens. Țineam să te pedepsesc personal.
— Vrei să spui că o să… mă bați?
El o privi ironic, înainte de a admite:
— Într‑adevăr, asta era intenția mea.
— Și… ți‑ai schimbat părerea?
— Vrei aspirinele astea, da sau nu? Tăcută, ea le acceptă și bău toată apa.
— Ce vei face cu mine, acum?
În loc să se așeze din nou în fotoliul său, el se sprijini de birou, cu brațele încrucișate pe piept. Încruntat, o privi o vreme fără să scoată un cuvânt. La capătul nervilor, în pragul isteriei, gata să‑și urle nevinovăția, Diana așteptă continuarea evenimentelor.
— Care sunt sugestiile dumitale? Ce‑aș putea face cu complicea unui șantajist?
— Eu nu sunt…
Ea tăcu; el se agita, agasat și ea înțelese că el nu o va crede niciodată.
— Bineînțeles, șantajistul este Stoddard…
— Ah! ți‑ai recăpătat memoria, în sfârșit! continuă, te rog!
— Ascultă, nu este totuși greșeala mea dacă am un ghemotoc de vată în locul creierului!
— Cu alte cuvinte, suferi de amnezie? răspunse el glumeț…
— Nu! Anumite imagini sunt foarte clare… de exemplu îmi amintesc perfect că am fost sechestrată într‑o cameră de hotel de două gorile, gata să mă facă zob. Dar… degeaba mă străduiesc, nu știu de ce mă aflam acolo.
— Domnul Littlejohn…
— Adineauri îmi vorbeai de un anume Stoddard!… Ah, da… Domnul Littlnjohn… Trebuia… Asta e! exclamă ea ușurată Venisem să predau un plic…
Ea era atât de liniștită încât reuși să surâdă: nu avea nici un amestec în această treabă de șantaj! Venise din partea agenției pentru a depune o scrisoare pentru domnul Littlejohn.
— De ce zâmbești? Pentru că Stoddard trebuia să intre în posesia a douăzeci de mii de lire sterline în dimineața aceasta. Fii liniștită, i‑am pregătit o mică surpriză pe care nu o va uita prea repede.
— Surpriză pe care ai de gând să i‑o faci și complicei lui, presupun? replică ea, cu stomacul contractat… Dar eu nu sunt complicea lui Stoddard! Nu‑l cunosc pe omul acesta, nu l‑am întâlnit niciodată! Eu lucrez la „Intérims Adaptables” și cum azi nu aveam de lucru, când un domn…
— Cine? Ce?
— O să‑ți spun tot, dacă îmi dai voie! protestă ea. Acest domn… Cum se numea el?
— Smith, poate? râse el.
— Nu, nu era Smith, era… era… Îmi amintesc îndată.
— Între timp îți propun să continui minunata dumitale poveste cu zâne.
— Acesta este adevărul! Te asigur! Jane Davis, directoarea agenției, mi‑a telefonat azi dimineață. Un bărbat îi lăsase o scrisoare care trebuia transmisă unui oarecare Littlejohn, într‑un hotel din… din Bambury.
Eforturile ei nu serveau la nimic, ca dovadă expresia sceptică a interlocutorului său.
Pradă unei agitații extreme, ea își dădu pe spate o șuviță de păr negru în timp ce privirea i se opri pe mâneca bluzei sale care era sfâșiată pe o lungime de vreo cincisprezece centimetri. Împietrită ca o statuie, ea contempla dezastrul.
— Bineînțeles, ai martori…
Ea își înfrână o exclamație de bucurie: într‑o clipă temnicerul său, se va încurca în scuze!
— Telefonează la agenție! îl încurajă ea, după ce‑i comunică numărul. Pe de o parte vei descoperi că aceasta există pur și simplu; pe de altă parte, Jane Davis îți va povesti în ce împrejurări m‑a trimis la acel hotel din Bambur!
Ea se aștepta ca el să se repeadă în direcția telefonului, dar decepția îi fu cruntă. El nu se clinti nici măcar cu un deget! Entuziasmul ei se evaporă. Cine era bărbatul ăsta? Ce voia de la ea? Ce se întâmpla?
— De ce nu o suni?
Un surâs îi înflori pe buze… un surâs sinistru și amenințător.
— Agenția este deschisă și noaptea? Diana îl privi fără să înțeleagă. Pentru a‑i da o vagă idee despre ce voia să insinueze, el binevoi să‑și consulte ceasul.
— Este patru și zece… dimineața, anunță el laconic.
Patru și zece dimineața! Biata Emmy! Cu siguranță era bolnavă de spaimă! Emmy… A‑nunțase poliția, care ceruse explicații Janei. Jane vorbise despre Bambury și…
Își întrerupse singură șirul gândurilor. În cazul în care poliția nu se pregătea să intervină dintr‑un moment în altul, ea trebuia să‑l convingă pe acest bărbat de nevinovăția ei. Trebuia să se întoarcă neapărat acasă, s‑o liniștească pe Emmy!
— Jane cuplează întotdeauna robotul! reluă ea in grabă. Formează numărul pe care ți l‑am dat și înregistrarea îți va da coordonatele Janei Davis.
El înălță o sprânceană, ceea ce o forță pe Diana să continue incoerent.
— Deseori, dacă ea trebuie să plece, dă adresa mea, sau pe cea a unei colege… Dar… dar sunt sigură că o vei găsi acasă, căci nu a făcut nici o aluzie la eventuale proiecte de…
— De ce nu mi‑ai dat de la început numărul ei personal? o întrerupse el, exasperat.
— Nu puteam ghici cât e ceasul! De altfel, n‑o să crezi niciodată că există o agenție ca aceasta, dacă nu vei auzi anunțul: „Aici Intérims Adaptables”.
— În această privință ai, fără îndoială, dreptate. Pretinzi deci că furnizați funcționari la orice oră din zi și din noapte, nu‑i așa?
— Ne mândrim că putem efectua orice lucrare, oriunde și la orice oră, răspunse ea sec, furioasă să constate cât de cinic și disprețuitor era.
— După mine, asta înseamnă mai ales, că vă lipsesc comenzile.
Orice urmă de batjocură i se ștersese și Diana fixă această privire neagră și pătrunzătoare… Oare o credea el până la urmă? Îi rămânea măcar această speranță. Dacă ea continua să‑i vorbească despre agenție, el va sfârși prin a înțelege că ea nu inventa nimic, nu? El va ridica receptorul și va afla atunci că ea îi spusese adevărul chiar de la început. Jane va confirma…
— În acest sezon, e întotdeauna greu! începu ea, agățându‑se de aceste speranțe.
— Agenția riscă să dea faliment dacă situația nu se îmbunătățește în scurtă vreme, nu‑i așa?
Așa era, dar Diana refuză să mărturisească.
— Ei… mai mult sau mai puțin, se bâlbâi ea. În general, Jane își ia toate măsurile de prevedere înainte de a ne trimite la lucru. Nu s‑a prea informat azi, căci pe moment, noi acceptăm orice.
Dianei îi părea rău oarecum pentru lipsa ei de menajamente la adresa prietenei sale, dar trebuia să‑l convingă cu orice preț de sinceritatea ei.
Această declarație fu urmată de o tăcere de plumb; necunoscutul o contempla, nemișcat, impasibil. Ce traducea această privire, atât de neagră și atât de strălucitoare?
— Te rog, telefonează‑i! îl imploră ea. Jane îți va spune…
Ea tăcu: el, se deplasase.
O senzație de ușurare intensă o invadă: el se îndrepta spre cealaltă parte a biroului și apucă aparatul. Diana surâse… necazurile ei se apropiau de sfârșit. Efectul produs de medicamente începea să dispară. El asculta apelul… Mulțumită Domnului scăpase de pedeapsa pe care el se gândea să i‑o administreze.
Ea riscă o nouă ocheadă în direcția lui, dar de data aceasta își încreți fruntea. Înregistrarea robotului continua și el aflase cu siguranță coordonatele Janei Davis, totuși el nu nota nimic pe blocnotesul său!
Poate avea o memorie excepțională! Da, cu siguranță asta era! Dar… inima fetei se strânse: el o fixa cu cruzime.
— Ce… Ce este?
Va scăpa ea vreodată de accentul ăsta temător din voce?
El apropie telefonul și i‑l întinse ca să poată auzi cum sună… O dată, de două ori, de trei ori… nici un robot nu întrerupea soneria!
— Ai greșit compunând numărul! îl asigură ea. Robotul este mereu cuplat. Mereu!
El închise cu o mișcare lentă, prea lentă și prea măsurată, ceea ce o făcu să insiste:
— Cu siguranță ai greșit numărul! Jane este neliniștită din cauza lipsei propunerilor; ea nu uită niciodată…
— Poate preferi să‑l formezi chiar dumneata, spuse el, cu răceală. Nu te vei supăra dacă te voi supraveghea peste umărul dumitale?
Diana nu‑l băgă în seamă. Putea să‑și permită. Nu fu deloc mirată să constate că‑i tremura mâna. Îi trebuia cel puțin o săptămână ca să‑și revină din această oribilă aventură!
Data viitoare, când Jane va avea de trimis o scrisoare unui client nu avea decât să i se a‑dreseze Myrei. Myra era călită, ei nu‑i era frică de nimic, era destul de puternică să înfrunte toate obstacolele, chiar pe cele mai neașteptate!
O dată, de două ori, de trei… Sunetul răsuna cu cruzime în urechea Dianei… Patru… Cinci… Ea deschise ochii mari, stupefiată…
— Cred că am format greșit numărul, bâigui ea.
Se pregătea să‑l mai formeze o dată când receptorul îi fu smuls cu brutalitate, aterizând cu un zgomot asurzitor pe birou.
— N‑ai greșit nimic! strigă el.
Apoi, după ce făcu o pauză imperceptibilă, reluă:
— Ei, Miss Alexander? Ce‑o să mai inventezi acum?
— Adică cum?
— Micuțul dumitale creier diabolic funcționează cu toată viteza și fără oprire. Plănuiești un alt mod de acțiune, presupun?
— Eu… nu te‑am mințit! protestă ea, distrusă în fața acestui eșec. Nu înțeleg, cinstit vorbind, nu înțeleg nimic! Agenția joacă un rol preponderent în viața Janei! N‑a putut neglija să…
— Te repeți, draga mea, îi răspunse el.
— Lasă‑mă să plec, îl imploră ea. Îți promit să lămuresc această problemă. Chiar mâine, Jane o să te sune. Eu… o să‑i spun să vină să discute cu dumneata!
— Suntem deja mâine.
— Lasă‑mă să plec! îl rugă ea din nou, știind bine că‑și pierdea timpul și energia.
Rămase de marmură, niciodată nu va reuși să‑l îmbuneze! îi scăpă un suspin.
— Spune‑mi cel puțin unde suntem…
— Când vei mărturisi tot.
— Dar nu am nimic de…
Cuvintele i se stinseră pe buze: era inutil, eforturile ei erau zadarnice. El se săturase de ea și de așa zisele ei minciuni; va fi de neînduplecat! El o disprețuia pentru că o bănuia că a participat la un complot pentru a, câștiga bani cu ușurință.
— Ce… ce vei face cu mine? întrebă ea ghicind dinainte că pedeapsa de care credea că scăpase îi va fi aplicată în totalitate.
Modul în care necunoscutul o privea, de sus în jos, nu o liniștea deloc. Cu gâtul uscat, ea constată că el se interesa mai ales de partea dezgolită a umărului ei. Tăcerea dura, insuportabilă, când el spuse în fine cu o voce periculos de calmă:
— Pentru început, vom merge să ne culcăm. Cu gura căscată, împietrită pe loc, Diana nu putu scoate nici un sunet timp de cel puțin două secunde. Apoi înregistrând șocul acestei noutăți, ea se ghemui pe canapea cât mai departe posibil.
— Nu, strigă ea, străduindu‑se în zadar să‑și ascundă bucata de piele dezgolită. Nu…
Zări un rânjet necruțător și îl simți ca o insultă! Părea să spună că ea îl dezgusta. În această privință ea avea dreptate, căci el îi confirmă repede bănuielile.
— Nu mă voi murdări atingându‑te, Miss Alexander, spuse el cu brutalitate.
Apoi, redevenit serios, îi ordonă cu înverșunare:
— În picioare!
Ea nu‑l atrăgea fizic, i‑o spusese clar, totuși Diana rămase în alertă.
— Prefer să rămân aici, replică ea.
— Nu sunt un om răbdător, scrâșni el, cu dinții strânși.
Diana află în curând că nu avea de ales: ea nu va dormi pe acest divan în seara aceasta… scoase un strigăt de groază în timp ce el o apucă de ambele brațe și o obligă să se ridice. Ea fu atât de surprinsă de vivacitatea gesturilor sale, încât fu incapabilă să se opună.
Inima i se zbătea în piept dându‑i reflexe în coaste și ea să lăsă târâtă împotriva voinței ei, spre coridor.
El aprinse becul în hol, inundându‑l cu o lumină orbitoare și începu să urce scara.
Cu o respirație regulată, abia îngreunată de povara pe care o purta, bărbatul urcă la primul etaj. Diana nu încercă să se apere: trebuia să‑și păstreze energia cu orice preț pentru ultima luptă care se va da în cameră. Căci ea nu avea nici o încredere in promisiunile lui.
Cu cotul, el apăsă pe întrerupător și Diana se crispă. Roate ar fi făcut mai bine să încerce o scăpare când încă mai era la parter. Nu… Ar fi fost inutil… El ar fi prins‑o înainte ca ea să facă trei metri.
Tremurând, își dădu seama că el se oprise. Ea îi susținu privirea neagră fără să clipească, dar nu citi nici cea mai mică urmă de indulgență.
Întorcând capul, văzu patul. La ce bun? suspină ea disperată. Nu‑i folosea la nimic să lupte, căci el ar fi fost mereu învingător. Bineînțeles, în momentul crucial va mușca, va zgâria, îl va lovi cu pumnii, știind că partida era pierdută dinainte. Nu avea altă soluție. Încercase prin toate mijloacele să‑l convingă de nevinovăția ei în această afacere… Ce‑i mai rămânea, acum?
Deodată, îi veni ideea că acest individ era o ființă umană cu defectele sale dar și cu câteva calități poate. El avea o oarecare sensibilitate, altfel nu s‑ar fi dus să‑i aducă aspirină niciodată… Acesta să fie răspunsul la problema ei? Trebuia să facă apel la compasiunea lui, la emoția lui? …Crezu că se apropie de ea. Nu avea timp de pierdut cu reflecțiile!
— Eu… eu sunt virgină.
Această declarație care suna mai curând a implorare, căzu într‑o tăcere de gheață.
Diana se forță să‑l privească drept în ochi, fără o singură bătaie de gene, pentru a‑și dovedi sinceritatea.
El părea să ezite, dar expresia feței lui era de nepătruns.
— Nu țin să fiu primul. Mă vei ierta, sper? Apoi punând‑o pe pământ, fără să‑i lase mâna, îi arătă o ușă.
— Baia este acolo. Te aștept aici. Nu trage zăvorul.
Învinsă, obosită, Diana pătrunse cuminte în baie și se așeză pe marginea căzii. Trebuia neapărat să conceapă un nou plan de scăpare! Dar era obosită… atât de obosită…
Câteva minute mai târziu, după ce și‑a stropit fața cu apă rece, auzi o lovitură seacă în ușă.
— E în ordine?
— Vin.
Prosopul îi căzu din mână și ea se aplecă automat să‑l ridice. Necunoscutul apăru chiar în momentul în care ea aluneca încet pe podea.
Totul se învârtea în jurul ei, când obiectele reveniră din nou la poziția orizontală, ea descoperi că era întinsă pe oat. Două mâini eficace îi scoteau pantofii… Ele se pregăteau să‑i descheie cureaua blugilor.
— Nu! strigă Diana.
— Cum vrei, mormăi el, dând din umeri, după ce se ridică. Te poți descurca singură?
— Bineînțeles!
— Ți‑e… foame?
— Aș vrea mai degrabă sâ ieși de aici. Aș vrea să dorm.
Spunând acestea, ea își înfundă capul în pernă.
Sperând să‑l facă să înțeleagă că ea dorea să fie lăsată în pace.
Tăcerea se prelungi. Doamne! De‑ar pleca, se rugă ea… Nu mai pot. Ea îl auzi mișcându‑se, auzi zgomotul ușii care se deschidea și se închidea. Uf!… Și apoi auzi cheia întorcându‑se în broască.
Prizonieră! Era sechestrată de un necunoscut uriaș, arogant și agresiv! Un cinic fără inimă, un bărbat care avea puțin respect pentru femei dar care, cu intermitențe, avusese câteva gesturi de omenie…
Un hohot o făcu să se cutremure și cu dosul mâinii își șterse lacrimile care îi alunecau pe obraji. Era epuizată!
* * *
Când se trezi, era deja în plină zi. Deschise ochii și examină camera cu tavanul înalt, mobilată cu o mobilă veche, șlefuită cu grijă. În‑tr‑o clipă retrăi coșmarul din ajun. De ce nu acționase ea mai bine? S‑a comportat ca o sărmana creatură patetică, fără forță și fără caracter! Slăbiciunea ei se datora fără îndoială medicamentelor administrate de medic. Da, asta era, se încurajă ea.
În timp ce o invadau amintirile, fu străbătută de un fior. Îi mărturisise ea oare că era fecioară? El nu crezuse, evident; de altfel el nu se interesa de ea sub acest aspect, și ea ar fi trebuit să‑și cruțe umilința unei astfel de mărturisiri!
Bine, în noaptea aceasta avusese o atitudine de școlăriță terorizată. Nu se va mai întâmpla. Azi se simțea mai bine și îi va arăta cine era ea în realitate!
Dând la o parte cuvertura, puse piciorul gol pe covor și‑și dădu seama că mai avea blugii și cămașa sfâșiată. Atâta pagubă pentru bluză! Esențialul era să știe dacă, în dimineața aceasta picioarele ei vor accepta s‑o țină…
Făcu un pas, apoi doi… Da… Rămânea în echilibru… Medicamentele nu mai produceau nici un efect asupra ei. Ea era din nou Diana Alexander, o tânără femeie solidă și voluntară.
Și Emmy? Această bătrânică care trebuise să‑și petreacă singură o seară întreagă! În ce stare o fi după o noapte lungă de groază? Diana hotărî că o va avertiza mai târziu, după ce și‑a făcut toaleta.
Ea se refugie în baie, având grijă să fixeze un scaun sub mânerul ușii… în cazul în care temnicerul ei ar încerca să intre fără să fie invitat.
Se cufundă într‑o baie caldă, se îmbrăcă, apoi se spălă pe dinți cu o perie nefolosită încă, pe care o găsi în dulăpiorul farmaceutic. Neavând nici un obiect cu care să‑și descurce buclele brune, ea reveni în cameră, fluturând scaunul în fața ei.
— Te pregătești să îmblânzești lei în cușca lor?
Ea ridică ochii și‑l descoperi pe cel ce o răpise, instalat confortabil într‑un fotoliu în fața patului.
— Aveți și piepteni în clădire? îl întrebă ea cu ostilitate.
— Ai unul în poșetă, răspunse el, amintindu‑i astfel că scotocise printre lucrurile ei.
— Știu, dar cum nu mi‑am recuperat p… Tăcu, căci el îi arătă poșeta cu degetul pe jos, la piciorul patului.
— E tot ce ai de făcut aici! Poți ieși, acum! strigă ea, furioasă.
Deschise poșeta: plicul pe care i‑l încredințase Jane nu mai era. De fapt, nici nu se aștepta să‑l mai găsească… Restul era la loc, tubul de ruj de buze, portmoneul, stiloul, blocnotesul… pieptenul…
Pentru a‑i dovedi acestui individ odios că prezența sa îi era perfect indiferentă, începu să‑și pieptene energic părul.
Totuși își dădu seama cât de rău își masca emoția… Tremura ca o frunză… El se sculase, se apropiase și o observa cu atenție fără să spună un cuvânt.
Exasperată, ea respiră adânc.
Ascultă‑mă bine, domnule… Cât timp te vei distra ținându‑mă aici?
— Ce, casa mea nu‑ți place? o ironiză el. Ea îi răspunse, supărată:
— Am nevoie de haine curate.
— Și eu am nevoie de câteva explicații.
Ea era într‑un impas. El era gata să creadă ce era mai rău, s‑o considere un monstru. Cum se putea ea apăra? Ce „explicații” putea să‑i dea în afară de cele pe cale i le dăduse noaptea trecută? Prin ce metodă să‑l convingă că spunea adevărul? Contase pe robotul societății „Intérims Adaptables”… degeaba! De ce? De ce pentru prima oară de când se asociaseră, Jane Davis plecase fără să‑l cupleze?
— Deci ai hotărât să nu‑mi destănui nimic, reluă bărbatul, care o măsura de sus în jos, cu o sclipire ironică în ochii lui de culoare închisă.
Ei poftim! gândi ea cu amărăciune. Ajunseseră din nou de unde plecaseră. Nu o crezuse în ajun, nu o va crede nici azi.
— Mi‑e foame.
— În cazul ăsta, avem tot interesul să coborâm în bucătărie, nu‑i așa? răspunse el batjocoritor.
Strecurându‑și un braț sub cotul ei, o târî pe culoar fără să‑i lase vreo șansă să‑și schimbe părerea.
