Orele astrale ale omenirii

PREFAȚĂ

Nici un artist nu este artist tot timpul, pe întreg parcursul celor douăzeci și patru de ore ale existenței sale zilnice; tot ceea ce este esențial, tot ceea ce este durabil în reușitele sale, se înfăptuiește în numai puținele și rarele momente de inspirație. La fel și istoria, pe care o admirăm ca pe cea mai mare poetă, cea mai mare artistă a tuturor timpurilor; nici ea nu este în permanență creatoare. Și în acest „tainic atelier al lui Dumnezeu“, cum o numește Goethe cu venerație, se petrec nespus de multe lucruri oarecare, banale, cotidiene. Și aici, ca pretutindeni în artă și în viață, momentele sublime, de neuitat, sunt rare. De obicei, istoria nu face decât să adauge, ca o cronicară nepăsătoare și perseverentă, verigă după verigă, la acel lanț imens care străbate mileniile, înșiruind fapt după fapt, căci orice moment de încordare are nevoie de timp pentru pregătirea sa, fiecare eveniment adevărat trebuie să se poată desfășura. Întotdeauna sunt necesari, în sânul unui popor, milioane de oameni, pentru ca să apară un geniu, întotdeauna trebuie să se scurgă milioane de ore nefolositoare ale timpului lumii, până ce se arată o oră cu adevărat istorică, o oră astrală a omenirii.

Dacă în artă apare un geniu, el supraviețuiește vremurilor; dacă apare o astfel de oră a lumii, atunci ea se dovedește hotărâtoare pentru decenii și veacuri întregi. Așa cum în vârful paratrăsnetului se concentrează electricitatea întregii atmosfere, așa se adună, în cel mai restrâns interval de timp, o neînchipuită bogăție de întâmplări. Ceea ce în vremi obișnuite se desfășoară în voie, succesiv sau concomitent, se concentrează într-un singur moment, de care depinde și care hotărăște totul: un singur Da, un singur Nu, un Prea devreme sau un Prea târziufac ceasul acesta ireversibil pentru o sută de generații și decid asupra vieții unui individ, a unui popor și chiar a drumului pe care o apucă destinul omenirii întregi.

Astfel de ore dramatice condensate, alese de soartă, în care o hotărâre ce va înfrunta timpul este comprimată într-o singură zi din calendar, o singură oră și adesea doar într-o singură clipă, sunt rare în viața fiecărui om și rare în decursul istoriei. Câteva asemenea ore astrale, din toate vremurile și din toate locurile - le-am numit astfel deoarece, luminoase și statornice ca aștrii, depășesc în strălucire noaptea efemeră - încerc să le evoc aici. Nicăieri nu am încercat să schimb, prin vreo născocire proprie, nuanțele sau să accentuez cumva adevărurile sufletești ale întâmplărilor exterioare sau interioare. Căci în acele momente sublime când creează în mod desăvârșit, istoria nu are nevoie de o mână care să o ajute. Acolo unde cârmuiește cu adevărat ca poetă, ca dramaturgă, nici un poet nu trebuie să încerce să o depășească.

Stefan Zweig

EVADARE ÎN NEMURIRE

Descoperirea Oceanului Pacific

25 septembrie 1513

Se echipează o corabie

La prima sa întoarcere din America, pe care o descoperise, în marșul său triumfal pe străzile înguste ale Barcelonei și Sevillei, Columb arătase tot felul de lucruri de preț și curiozități, oameni cu pielea roșie, de o rasă necunoscută, animale nemaivăzute, papagali multicolori țipând fără încetare, tapiri greoi, apoi plante și fructe ciudate, aclimatizate mai târziu în Europa, ca porumbul indian, tutunul și nuca de cocos. Toate acestea provoacă uimirea mulțimii entuziasmate, dar ceea ce tulbură cel mai mult pe rege și pe regină, ca și pe sfetnicii lor, sunt cele câteva lădițe și coșulețe cu aur. Aurul pe care Columb l-a adus din Noua Indie nu e prea mult: câteva obiecte de podoabă, obținute prin schimb sau prin jaf de la indigeni, câteva bare mici de aur și câteva grămăjoare de grăunțe aurii - mai mult praf de aur decât aur - abia dacă din toată prada se pot face câteva sute de ducați. Dar genialul fantast Columb, care crede cu fanatism numai ceea ce vrea să creadă și care, prin noul drum spre Indii, dovedise atât de temeinic că avusese dreptate, se laudă, cu toată sinceritatea, că ceea ce a adus e doar o primă și măruntă dovadă din ceea ce se găsește acolo. Dispune de informații demne de încredere că pe aceste noi insule sunt uriașe mine de aur. Prețiosul metal se găsește, în unele locuri, sub un strat subțire de pământ. Sunt suficiente câteva lovituri de cazma pentru a-l dezgropa. Mai departe, spre sud, există țări, unde regii beau din cupe de aur, iar aurul valorează mai puțin decât plumbul în Spania. Regele, veșnic în lipsă de bani, ascultă cu încântare crescândă relatările despre acest nou Ofir, care îi aparține. Deocamdată, Columb e prea puțin cunoscut în ce privește nesăbuita-i exaltare, pentru ca făgăduielile sale să trezească îndoieli. Se echipează în grabă o mare flotă, pentru cea de a doua călătorie; și acum nu mai e nevoie nici de toboșari, nici de recrutori, pentru strângerea echipajelor. Vestea despre noul Ofir, unde aurul poate fi adunat cu mâinile goale, înnebunește întreaga Spanie. Cu sutele, cu miile se îmbulzesc cei ce vor să plece spre noul El Dorado, spre țara aurului.

Dar ce talaz tulbure al lăcomiei năvălește acum dinspre orașe, sate, cătune! Spre Palos și Cádiz nu se grăbesc să vină numai gentilomi onorabili, care vor să-și aurească blazonul, nu numai aventurieri temerari sau soldați viteji, ci toate lepădăturile, toată drojdia Spaniei. Hoți însemnați cu fierul roșu, tâlhari, borfași, care caută în țara aurului afaceri mai mănoase, datornici care fug de creditorii lor, soți care vor să scape de soțiile lor cicălitoare, tot soiul de desperados, oameni cu existențele ratate sau căutați de poliție, toți se oferă pentru noua flotă. E o bandă pestriță de naufragiați ai vieții, hotărâți să se îmbogățească dintr-o singură lovitură și în acest scop sunt dispuși la orice mârșăvie, la orice crimă. Într-atâta i-au aprins pe toți aceștia poveștile fanteziste ale lui Columb - cum că în țările acelea trebuie doar să înfigi o sapă și vezi strălucind bulgări de aur - încât cei înstăriți își iau servitori și catâri, ca să care cu ei cât mai mult din metalul prețios. Cei ce nu izbutesc să fie primiți în expediție caută cu orice preț s-ajungă acolo pe o altă cale. Fără să aștepte o încuviințare regală, aventurieri înrăiți echipează corăbii pe propria lor cheltuială, numai să ajungă mai repede dincolo, să pună mâna pe cât mai mult aur. Dintr-o dată, Spania scapă de nenumărate elemente primejdioase, de toate scursorile societății.

Guvernatorul insulei Española (mai târziu San Domingo sau Haiti) constată cu groază cum acești oaspeți nechemați inundă insula care i-a fost încredințată. An de an, vasele aduc noi încărcături de indivizi tot mai recalcitranți. Dar tot atât de dezamăgiți sunt și noii-veniți, căci aurul este aici departe de a se găsi pe toate drumurile, iar de la nefericiții băștinași, asupra cărora se năpustesc ca niște bestii lacome, nu se mai poate scoate nici un grăunte. Hoardele prădalnice, cărora li se scurg ochii după metalul galben, cutreieră locurile în lung și în lat, spre spaima bieților indieni și spre spaima guvernatorului. În zadar încearcă acesta să-i prefacă în coloniști, dându-le pământ și vite din belșug, ba chiar și vite umane - anume șaizeci până la șaptezeci de indigeni drept sclavi fiecăruia. Dar nici preacinstiții hidalgos ^[1], nici foștii tâlhari nu au de gând să devină fermieri. N-au străbătut doar oceanul ca să cultive cereale și să păzească vitele. În loc să se îngrijească de semănat și recoltat, îi torturează pe sărmanii indieni - în câțiva ani au izbutit să extermine toată populația băștinașă - sau zac prin taverne. În scurt timp, cei mai mulți s-au înglodat până peste cap în datorii față de negustori și cămătari, astfel încât, în afara pământurilor, trebuie să-și vândă până și hainele, pălăria, ba chiar și ultima cămașă.

De aceea, toți acești ratați din Española primesc cu bucurie vestea că bachiller^[2]-ulMartin Fernandez de Enciso, un om bine văzut de pe insulă, un jurist respectabil, echipează un vas - aceasta se întâmplă în anul 1510 - pentru a veni cu forțe noi în ajutorul coloniei sale de pe terra firma ^[3]. Doi faimoși aventurieri, Alonzo de Ojeda și Diego de Nicuesa, obținuseră în anul 1509, de la regele Ferdinand, privilegiul de-a întemeia o colonie în apropierea istmului de Panama și a coastei Venezuelei, pe care o denumiseră, în mod pripit, Castilia del Oro - Castilia de Aur; fascinat de numele acesta răsunător și înșelat de palavre, Enciso, omul cunoscător în ale legilor, dar necunoscător în ale vieții, își investise întreaga avere în această întreprindere. Dar din colonia nou-întemeiată de la San Sebastian, în golful Uraba, nu vine nici un fel de aur, ci numai strigăte disperate de ajutor. Jumătate din coloniști a pierit în luptele cu băștinașii, iar cealaltă jumătate este în primejdie de a muri de foame. Pentru a salva banii investiți, Enciso riscă și ce-i mai rămăsese din avere, spre a echipa o expediție de salvare. Îndată ce află vestea că Enciso are nevoie de soldați, toți desperados, toți vagabonzii din Española vor să folosească acest prilej pentru a o șterge de acolo. Doar, doar să scape de creditori și de supravegherea severului guvernator! Dar creditorii sunt vigilenți; ei își dau seama că principalii lor datornici vor să fugă și că odată plecați nu-i vor mai revedea nicicând. Cer deci cu insistență guvernatorului ca nimeni să nu poată pleca fără o aprobare specială. Guvernatorul încuviințează pe deplin cererea lor. Se hotărăște că portul să fie supravegheat cu strășnicie. Vasul lui Enciso trebuie să rămână în afara acestuia, în larg. Bărcile autorităților patrulează neîncetat, pentru ca nici un nechemat să nu se strecoare pe punte. Cu o amărăciune neînchipuită, toți acei desperados, care se tem mai puțin de moarte decât de închisoarea pentru datornici sau de muncă cinstită, văd cum vasul lui Enciso pornește, fără ei, cu pânzele umflate, către aventură.

Omul din ladă

Cu pânzele umflate se îndreaptă vasul lui Enciso, din Española, spre coasta continentului american; curând contururile insulei se pierd în zare. Călătoria e liniștită, nimic deosebit nu se întâmpla la început, în afară cel mult de faptul că un câine de vânătoare de o forță neobișnuită - este fiul faimosului copoi Becericco, el însuși cunoscut sub numele de Leoncico - aleargă de colo până colo, neliniștit, pe punte și adulmecă prin toate colțurile. Nimeni nu știe cui îi aparține acest animal puternic și cum a ajuns pe bord. Până la urmă, se mai observă că animalul nu poate fi îndepărtat din fața unei lăzi foarte mari cu provizii, care fusese urcată la bord în ultima zi. Dar iată, pe neașteptate, lada se deschide singură și din ea apare un bărbat, cam de vreo treizeci și cinci de ani, bine echipat, cu sabie, coif și pavăză, asemenea lui Santiago, sfântul protector al Castiliei. Este Vasco Nuñez de Balboa, care dă astfel o primă dovadă a curajului și ingeniozității sale ieșite din comun. Născut la Jerez de los Caballeres, dintr-o familie nobilă, plecase ca simplu soldat, împreună cu Rodrigo de Bastides, spre Lumea Nouă și, după multe pribegii, naufragiase în fața Españolei. Zadarnic încercase guvernatorul să facă din Nuñez de Balboa un bun colonist. După numai câteva luni, părăsește pământul ce-i fusese încredințat și ajunge într-o situație atât de falimentară, încât nu mai știe cum să scape de creditori. Însă în timp ce datornicii ceilalți stau pe țărm și privesc, cu pumnii strânși, la bărcile de patrulare ale autorităților, care-i împiedică să se refugieze pe vasul lui Enciso, Nuñez de Balboa izbutește să ocolească cu îndrăzneală bariera lui Diego Columbus, strecurându-se într-o ladă goală de provizii. Aceasta e urcată la bord de complicii săi și, în iureșul plecării, șiretlicul său temerar trece neobservat. Abia când vasul se află destul de departe ca să nu se mai pună problema întoarcerii din pricina lui, pasagerul clandestin se arată. Iată-l deci la bord.

Enciso, bachiller-ul, este un om al legii și ca toți cei de o seamă cu el, are prea puțină înțelegere pentru romantism. Ca alcalde ^[4], ca șef al poliției în noua colonie, nu vrea să tolereze acolo paraziți și indivizi cu existențe dubioase. Așadar îi spune răspicat lui Nuñez de Balboa că nici nu se gândește să-l ia cu el și că-l va debarca pe țărmul primei insule pe lângă care vor trece - fie ea locuită sau nu.

Dar lucrurile iau o altă întorsătură. În timp ce vasul se îndreaptă spre Castilia del Oro, întâlnesc o altă corabie - lucru neobișnuit pentru vremurile acelea, când doar câteva duzini de corăbii navigau pe acele mări necunoscute - încărcată cu oameni și condusă de un bărbat al cărui nume va fi curând celebru în întreaga lume, Francisco Pizarro ^[5]. Ei vin din San Sebastian, colonia lui Enciso. La început se crede că sunt rebeli care și-au părăsit fără vreo încuviințare posturile. Dar, spre disperarea sa, Enciso află că San Sebastian nu mai există, că ei înșiși sunt ultimii supraviețuitori din fosta colonie; comandantul Ojeda s-a îmbarcat pe un vas și a fugit. Ceilalți nu dispuneau decât de două brigantine. Au trebuit să aștepte până ce n-au mai rămas vii decât șaptezeci de oameni, astfel încât să încapă în cele două ambarcațiuni. Dintre acestea, una a naufragiat, iar cei treizeci și patru de oameni ai lui Pizzaro sunt ultimii supraviețuitori ai Castiliei del Oro. Și acum încotro? După ce ascultă relatările lui Pizarro, oamenii lui Enciso nu sunt deloc dornici să se expună climei de mlaștină a coloniei părăsite și nici săgeților otrăvite ale băștinașilor. Întoarcerea la Española li se pare singura soluție. În aceste momente primejdioase, intervine pe neașteptate Vasco Nuñez de Balboa. El cunoaște bine, din prima sa călătorie, pe care a făcut-o cu Rodrigo de Bastidas, toată coasta Americii Centrale și își amintește de un loc numit Darien, pe malul unui râu cu nisip aurifer, unde indigenii s-au arătat prietenoși. Acolo și nu în acel loc nenorocit, trebuie întemeiată noua colonie.

Imediat, întregul echipaj se alătură lui Nuñez de Balboa. După propunerea lui, corabia se îndreaptă spre Darien, pe istmul de Panama; are loc mai întâi obișnuitul masacru în rândurile băștinașilor și deoarece printre lucrurile jefuite se găsește și aur, acești desperados hotărăsc să întemeieze aici noua colonie, căreia, cu pioasă recunoștință, îi dau numele Santa Maria de la Antigua del Darien.

Ascensiune primejdioasă

Curând nefericitul finanțator al coloniei, juristul Enciso, se va căi amar de-a nu fi aruncat la timp peste bord lada cu cel ce se ascundea în ea, Nuñez de Balboa. Peste numai câteva săptămâni, acest bărbat îndrăzneț are în mâinile sale întreaga putere. Juristul Enciso, educat în respectul disciplinei și al ordinii, încearcă, în calitatea sa de alcalde mayor și în lipsa guvernatorului, să administreze colonia în numele coroanei spaniole. În coliba jalnică a unui indian, el elaborează o serie de ordonanțe, cu aceeași severitate și conștiinciozitate ca și când s-ar afla în propriul lui birou juridic din Sevilla. În acest ținut încă sălbatic, neexplorat, el interzice soldaților să cumpere aur de la indigeni, considerând că e un privilegia al coroanei. Încearcă să impună bandei nedisciplinate ordinea și legea. Dar, din instinct, aventurierii se alătură omului spadei și se răzvrătesc împotriva omului care mânuie condeiul. Curând Balboa devine adevăratul stăpân al coloniei. Enciso trebuie să fugă pentru a-și salva viața, iar când, în sfârșit, sosește Nicuesa, unul dintre guvernatorii numiți de rege pentru terra firma ca să restabilească ordinea în colonie, Balboa nici nu-l lasă să debarce. Nefericitul Nicuesa, alungat din locurile care-i fuseseră încredințate, trebuie să plece și se îneacă pe drumul întoarcerii.

Nuñez de Balboa, omul din ladă, este acum stăpânul coloniei. Cu tot succesul reputat, Balboa nu prea se simte la largul său, căci faptele sale constituie un act de rebeliune deschisă față de rege. El nu poate să spere că va fi iertat, cu atât mai mult cu cât, din vina lui, guvernatorul trimis și-a găsit moartea. Nuñez știe că fugarul Enciso este în drum spre Spania, că îl acuză de rebeliune și că, mai devreme sau mai târziu, va fi judecat pentru fapta sa. Dar, cu toate acestea, Spania este departe și mai e multă vreme până ce un vas străbate de două ori oceanul. Balboa, tot atât de isteț pe cât e de curajos, caută singură cale posibilă pentru a-și prelungi cât mai mult exercițiul puterii pe care a uzurpat-o. Știe că-n vremea lui, succesul justifică orice fărădelege și că furnizarea unei cantități mari de aur tezaurului regal potolește sau cel puțin amână orice acțiune penală; trebuie deci să găsească în primul rând aur, căci aurul înseamnă putere! Împreună cu Pizarro, supune și pradă pe băștinașii din apropiere și în plin măcel are un succes decisiv. Unul dintre cazici [6], pe nume Careta, pe care-l atacase în chip perfid, încălcând cele mai elementare legi ale ospitalității, îi propune, fiind în primejdie de moarte, un târg. În loc să-și facă din indieni dușmani, să încheie cu tribul său o alianță, iar drept chezășie a credinței ce i-o poartă îi oferă pe fiica sa. Nuñez de Balboa își dă de îndată seama cât de util îi este să aibă un prieten puternic și demn de încredere printre băștinași. Primește oferta lui Careta și ceea ce este de mirare, o iubește și rămâne credincios fetei indiene până în cel din urmă ceas al său. Împreună cu Careta, Balboa subjugă pe toți indienii din împrejurimi. Dobândește astfel o asemenea autoritate printre ei, încât și cel mai puternic șef de trib, pe nume Comagre, îl invită plin de respect la el.

Această vizită la marele Comagre reprezintă momentul istoric decisiv din viața lui Vasco Nuñez de Balboa, care până acum nu fusese decât un desperado oarecare, un rebel înrăit împotriva coroanei, sortit condamnării la spânzurătoare sau la decapitare de către autoritățile din Castilia. Comagre îl primește într-o casă mare de piatră, a cărei bogăție îl umple de uimire pe Vasco Nuñez. Cu acest prilej, gazda îi oferă, din proprie inițiativă, oaspetelui, patru mii de uncii de aur. Apoi este însă rândul lui Comagre să fie uluit. Îndată ce acești fii ai soarelui, acești străini puternici ca zeii, primiți cu atâta stimă, zăresc aurul, își pierd cu totul orice demnitate. Se năpustesc unii asupra altora ca dulăii scăpați din lanț, săbiile ies din teacă, pumnii se strâng, încep să urle, se-nfurie la culme și fiecare caută să smulgă cât mai mult aur. Cu uimire și dispreț asistă indianul la încăierare. Este veșnica mirare a fiilor naturii, din toate colțurile lumii, în fața oamenilor civilizați, pentru care o mână de metal galben e mai de preț decât toate cuceririle spirituale și tehnice ale culturii lor.

În cele din urmă, Comagre le vorbește, iar spaniolii ascultă, înfiorați de aviditate, cuvintele care li se traduc. Ce curios, spune Comagre, ca voi să vă certați pentru astfel de nimicuri, din pricina unui metal atât de comun, expunându-vă viața atâtor neplăceri și primejdii. Dincolo de acești munți înalți, se află o mare uriașă și toate fluviile care se varsă în ea poartă în ele aur. Acolo trăiește un popor care călătorește, ca și voi, în vase cu pânze și cu vâsle, iar regii săi mănâncă și beau din vase de aur. Acolo puteți găsi cât veți pofti din acest metal galben. Drumul este primejdios, pentru că șefii de triburi vor încerca să vă împiedice trecerea. Dar, oricum, este un drum care durează doar câteva zile.

Cele auzite merg drept la inima lui Vasco Nuñez de Balboa. În sfârșit, au dat de urma legendarei țări a aurului, la care visaseră ani de-a rândul. Predecesorii săi au căutat-o în toate locurile, la nord și la sud și acum ea se găsește doar la câteva zile de drum - desigur dacă acest Comagre le-a spus adevărul. În același timp, se adeverește și existența celuilalt ocean, pe care l-au căutat în zadar Columb, Cabot^[7], Cortereal^[8], toți marii, toți celebrii navigatori; cu aceasta a fost de fapt aflat și drumul în jurul pământului. Numele celui care va descoperi primul acest nou ocean, luându-l în stăpânire pentru țara sa, nu va fi niciodată dat uitării în lume. Și Balboa știe acum care e fapta prin care-și va răscumpăra toate păcatele și va dobândi o glorie eternă: să treacă cel dintâi peste istm până la Mar del Sur, până la Marea Sudului, care duce spre India și să cucerească noul Ofir pentru coroana spaniolă. În acest ceas, în casa lui Comagre, destinul i-a fost hotărât. Din această clipă, viața unui aventurier oarecare a căpătat un sens înalt, depășind cu mult vremea sa.

Evadare în nemurire

Nu există fericire mai mare pentru soarta unui om decât să-și descopere, la mijlocul existenței sale, în anii creatori ai maturității, scopul propriei vieți. Nuñez de Balboa știe ce este pentru el în joc: fie o moarte mizerabilă pe eșafod, fie nemurirea. În primul rând, trebuie să încheie pace cu coroana; să legitimeze și să legalizeze în același timp detestabila-i faptă, uzurparea puterii! În acest scop, rebelul de ieri trimite astăzi, ca un prea zelos supus, lui Pasamonte, vistiernicul regal din Española, nu numai a cincea parte din darurile lui Comagre, care se cuvine de drept coroanei; dar, ca mai bun cunoscător în ale vieții decât severul jurist Enciso, mai trimite în particular vistiernicului și o sumă importantă de bani, cu rugămintea de-a fi confirmat în calitate de comandant al coloniei. De fapt, Pasamonte n-are dreptul să numească în funcții, totuși, în schimbul aurului primit, îi trimite lui Nuñez de Balboa un document provizoriu, în fond lipsit de valoare. Totodată, Balboa, care vrea să se asigure cât mai deplin, îmbarcă pe doi din oamenii săi de încredere spre Spania, ca aceștia să informeze Curtea în legătură cu meritele sale față de coroană și de asemenea să dezvăluie prețioasele informații pe care le-a aflat cu dibăcie de la căpetenia indiană. El comunică Sevillei că îi trebuie doar un detașament de o mie de soldați; dacă i se trimit, el se obligă să obțină ceea ce nici un spaniol înaintea sa n-a obținut. Dă toate asigurările că va descoperi noul ocean, precum și mult căutata țară a aurului, pe care Columb a făgăduit-o în van și pe care el, Balboa, o va cuceri.

Totul pare să ia acum o întorsătură prielnică pentru acest om până nu de mult pierdut, pentru acest rebel și desperado. Dar vasul următor care sosește din Spania aduce vești rele. Unul dintre complicii care l-au ajutat în rebeliune, și pe care îl trimisese mai demult la Curte ca să dezmintă acuzațiile prădatului Enciso, îi dă de știre că este în primejdie, ba chiar în primejdie de moarte. Juristul înșelat a ajuns cu plângerea împotriva uzurpatorului autorității sale până în fața instanțelor judecătorești, iar Balboa a fost condamnat să-i plătească despăgubiri. În schimb, vestea despre Marea Sudului aflată atât de aproape, veste care l-ar fi putut salva, nu sosise încă. În orice caz, cu vasul următor, trebuie să vină o persoană învestită cu o împuternicire judecătorească, ca să-l tragă la răspundere pe Balboa pentru răzvrătirea sa, și fie să-l judece pe loc, fie să-l aducă, în lanțuri, în Spania.

Vasco Nuñez de Balboa înțelege că este pierdut. Sentința a fost pronunțată mai înainte ca să fi ajuns vestea privind Marea Sudului și Coasta de Aur. Desigur că informațiile sale vor fi până la urmă folosite, în timp ce capul lui se va rostogoli în nisip - un altul va fi acela care va duce la îndeplinire planul său, planul la care a visat atât de mult; în ce-l privește nu mai poate spera nimic de la Spania. Se știe că el l-a trimis la moarte pe guvernatorul legal, că el l-a alungat din slujbă în mod arbitrar pe alcalde;dacă sentința va fi doar închisoarea, va trebui să o considere îngăduitoare, față de alternativa ispășirii cutezanței pe butucul de execuție. Nu poate conta pe prieteni influenți, căci el însuși și-a pierdut autoritatea, iar cel mai bun avocat al său - aurul - are deocamdată un glas prea slab pentru a-i obține iertarea. Un singur lucru l-ar mai putea scăpa de pedeapsa cu care trebuie să-și plătească îndrăzneala - și anume o îndrăzneală și mai mare. Dacă descoperă celălalt ocean și noul Ofir înaintea sosirii trimisului justiției, înainte ca zbirii să-l înșface și să-i pună cătușele, atunci se mai poate salva. O singură cale de evadare i-a mai rămas aici, la capătul lumii, evadarea într-o faptă măreață, evadarea în nemurire.

Nuñez de Balboa hotărăște de aceea să nu-i mai aștepte pe cei o mie de soldați ceruți din Spania pentru cucerirea oceanului necunoscut și bineînțeles nici pe trimisul justiției spaniole. Mai bine să încerce, cu oameni puțini, dar hotărâți, fapta nemaipomenită! Mai bine să piară cu cinste într-una dintre cele mai cutezătoare aventuri ale tuturor timpurilor, decât să fie târât rușinos pe eșafod, cu mâinile legate. Nuñez de Balboa strânge pe toți coloniștii și le face cunoscută intenția sa de a trece istmul; fără să le ascundă greutățile, îi întrebă cine vrea să-l urmeze. Curajul său dă și celorlalți curaj. O sută nouăzeci de soldați, aproape toți oamenii apți de luptă, sunt gata să i se alăture. De armament nu mai trebuie să se îngrijească în mod special, căci cu toții trăiesc doar într-o permanentă stare de război. La 1 septembrie 1513, pentru a scăpa de spânzurătoare sau de temniță, Nuñez de Balboa, erou și bandit, aventurier și rebel, își începe marșul,spre nemurire.

Clipa nepieritoare

Trecerea istmului de Panama începe în provincia Coyba, micul stat al căpeteniei Careta, a cărui fiică a devenit tovarășa de viață a lui Balboa; Nuñez de Balboa n-a ales cel mai îngust loc de trecere și din această pricină a prelungit, fără să știe, cu câteva zile drumul cel primejdios. Dar pentru o astfel de încercare temerară, lucrul cel mai important era să-și asigure prietenia unui trib de indieni, spre a obține întăriri sau pentru o eventuală retragere. Membrii expediției se îmbarcă în zece luntre mari, care pornesc din Darien spre Coyba; sunt o sută nouăzeci de soldați, înarmați cu sulițe, săbii, archebuze și arbalete, însoțiți de o ceată mare de copoi sângeroși. Careta, aliatul lor, le pune la dispoziție pe indienii săi, drept călăuze și cărăuși; astfel, la 6 septembrie începe marșul glorios peste istm, care pune la grea încercare puterea de rezistență a acestor aventurieri temerari și căliți. Într-o arșiță ecuatorială sufocantă și moleșitoare, spaniolii trebuie să treacă mai întâi prin depresiunile mlăștinoase, aducătoare de friguri, care, chiar secole mai târziu, la săparea canalului Panama, vor secera multe mii de lucrători. Încă din primele ceasuri trebuia croit, cu toporul și cu sabia, un drum prin locuri neumblate, prin jungla otrăvită a lianelor. Ca printr-o uriașă mină verde, cei aflați în avangarda expediției deschid celorlalți o cale îngustă prin hățiș, pe care apoi pășesc, unul după altul, într-un șir fără sfârșit, oamenii din armata conchistadorului, cu armele mereu pregătite, zi și noapte, cu simțurile veșnic treze, pentru a respinge orice atac neașteptat al băștinașilor. Căldura devine sufocantă, în întunericul umed și apăsător de sub cupola cețoasă a uriașilor copaci, deasupra cărora soarele arde necruțător; plini de sudoare și cu gâtlejurile uscate, oamenii, îngreunați de echipamentul lor, se târăsc milă după milă mai departe; apoi, din senin, ploaia năprasnică se abate ca un uragan asupră-le, mici pâraie se transformă repede în torente amenințătoare, care trebuie să fie străbătute cu piciorul sau trecute peste poduri nesigure, improvizate de către indieni din împletituri de rafie. Drept hrană, spaniolii de-abia dacă au o mână de mălai; nedormiți, flămânzi, însetați, înconjurați de miriade de insecte care îi înțeapă și le sug sângele, își croiesc drumul înainte, cu hainele sfâșiate de spini, cu picioarele rănite, cu ochii strălucind de friguri, cu obrajii umflați de înțepăturile țânțarilor, ziua fără odihnă, noaptea fără somn; curând sunt la capătul puterilor. Chiar după prima săptămână de marș, o bună parte din oameni nu mai rezistă eforturilor și Nuñez de Balboa, care știe că de-abia acum încep adevăratele primejdii, poruncește ca toți cei bolnavi de friguri și cei istoviți să rămână mai bine pe loc. Aventura hotărâtoare o va încerca numai cu elita oamenilor săi.

În sfârșit, drumul începe să urce. Jungla se rărește, căci numai în depresiunile mlăștinoase și-a arătat întreaga exuberanță. Dar acum, când umbra nu-i mai ferește, soarele violent și nemilos al ecuatorului strălucește cu razele lui verticale, încingându-le grelele armuri. Încet, încet, cu nenumărate popasuri, soldații istoviți urcă, metru cu metru, dealurile aflate în fața lanțului muntos care, asemenea unei coloane verticale din piatră, trece prin mijlocul limbii de pământ înguste ce desparte cele două oceane. Treptat priveliștea se deschide, iar noaptea aerul se răcorește. După optsprezece zile de eforturi eroice, partea cea mai grea a drumului pare depășită. În fața lor apare acum cresta muntelui, de pe vârful căruia, după spusele călăuzelor indiene, se văd cele două oceane. Oceanul Atlantic și oceanul încă necunoscut și fără nume, Pacificul. Dar tocmai acum, când împotrivirea dârză și perfidă a naturii pare să fi fost definitiv înfrântă, un nou dușman căruia trebuie să i se facă față apare, este căpetenia din acea regiune, însoțită de sute de luptători, care vrea să împiedice trecerea străinilor. În luptele cu indienii, Nuñez de Balboa are o bogată experiență; ajunge o salvă trasă de archebuze, pentru ca fulgerul și trăsnetul artificial să-și arate iar puterea miraculoasă asupra băștinașilor. Cu strigăte de spaimă, indienii o iau la fugă, urmăriți de spanioli și de copoii lor. Dar în loc să se bucure de această izbândă lesne dobândită, Balboa o dezonorează, ca toți conchistadorii spanioli, printr-o jalnică faptă bestială. Un număr de prizonieri legați, fără apărare, sunt dați de vii pradă copoilor flămânzi, care-i sfâșie și-i rup în bucăți - spectacol asemenea luptelor de gladiatori sau cu tauri. Un măcel dezgustător profanează astfel cea din urmă noapte dinaintea zilei nemuritoare a lui Nuñez de Balboa.

Ce ciudat este acest inexplicabil amestec în caracterul și firea conchistadorilor spanioli! Pioși și credincioși, așa cum rareori au fost creștinii, ei îl invocă pe Dumnezeu din străfundul sufletului lor arzător și în același timp, săvârșesc, în numele lui, cele mai rușinoase orori cunoscute în istorie. În stare de cele mai strălucite și eroice fapte de vitejie, capabili de sacrificii, suferințe, se înșală și se iau la harță în chipul cel mai rușinos și chiar în decursul acestor comportări demne de dispreț își păstrează un pronunțat simț al onoarei și o conștiință înaltă, demnă de admirat, pentru însemnătatea istorică a misiunii lor. Același Nuñez de Balboa, care în seara precedentă a aruncat câinilor niște prizonieri nevinovați, ce nu se puteau apăra, și poate că a și mângâiat mulțumit boturile pline de sânge de om ale bestiilor, este pe deplin conștient de însemnătatea faptei sale pentru istoria omenirii și săvârșește, în clipa decisivă, unul dintre acele gesturi mărețe, menit să rămână de neuitat de-a lungul vremurilor. El știe că ziua de 25 septembrie va fi o zi de importanță istorică mondială. Cu un minunat patos spaniol, acest aventurier, dur și necruțător, arată cât de deplin a înțeles sensul sublim al misiunii sale.

Măreț e gestul lui Balboa: în aceeași seară, imediat după măcel, unul dintre indigeni îi arătase, foarte aproape, un pisc de munte, de pe a cărui înălțime se poate vedea marea necunoscută, Mar del Sur. Imediat, Balboa dă dispozițiile necesare. Îi lasă pe răniți și pe cei istoviți în satul jefuit și poruncește efectivului care mai e în stare să meargă - în total au mai rămas șaizeci și șapte din cei o sută nouăzeci cu care a pornit în marș de la Darien - să-nceapă escaladarea muntelui. Pe la zece dimineața, sunt aproape de vârf. Încă o culme pleșuvă mai trebuie biruită și ochii vor putea să contemple infinitul.

În acest moment, Balboa poruncește oamenilor săi să se oprească. Nici unul să nu-l urmeze, căci această primă privire asupra oceanului necunoscut nu vrea să o împartă cu nimeni. Să fie și să rămână, pentru eternitate, singurul și unicul, primul spaniol, primul european, primul creștin care, după ce a străbătut oceanul cel mare, Atlanticul, zărește acum, pentru întâia oară și oceanul încă necunoscut, Pacificul. Încet, cu inima bătându-i puternic, pătruns de importanța clipei, urcă tot mai sus, cu steagul în mâna stângă, cu spada în dreapta, o siluetă singuratică ce se profilează pe orizontul imens. Urcă încet, fără a se grăbi, căci misiunea lui este acum împlinită. Mai sunt doar câțiva pași, puțini, tot mai puțini și iată, acum, că a ajuns în vârf, i se deschide în față o panoramă extraordinară. Dincolo de munții care coboară, de dealurile cu păduri verzi ce se lasă spre țărm, se întinde nesfârșită o uriașă oglindă metalică, strălucitoare, marea, marea cea nouă, necunoscută, până acum doar visată, niciodată zărită, legendara mare căutată ani de-a rândul de Columb și navigatorii ce l-au urmat și ale cărei ape scaldă țărmurile Americii, Indiei și Chinei. Vasco Nuñez de Balboa nu se mai satură să o privească, mândru și fericit, cu conștiința că este primul european în ochii căruia se reflectă imensitatea albastră a acestui ocean.

Îndelung și extatic privește Vasco Nuñez de Balboa în depărtări. Abia după aceea își cheamă camarazii, pe prietenii săi, pentru a împărtăși cu ei bucuria și mândria sa. Neliniștiți, surescitați, gâfâind și urlând, se cațără, urcă, aleargă spre vârf, privesc cu ochii holbați, uluiți, plini de entuziasm, arătându-și unul altuia priveliștea. Deodată, pater Andres de Vara, care însoțește expediția, intonează Te Deum laudamus și pe dată zgomotele și țipetele se potolesc; toate vocile aspre și răgușite ale soldaților, aventurierilor și bandiților se unesc acum într-un pios coral. Cu uluire văd indienii că, la un semn al preotului, aceștia doboară un arbore pentru a înălța o cruce, în lemnul căreia sapă inițialele regelui Spaniei. Și atunci când această cruce se ridică, brațele ei de lemn parcă ar face gestul îmbrățișării celor două mări, Oceanul Atlantic și cel Pacific, cu depărtările lor de necuprins.

În mijlocul acestei tăceri pline de reculegere, Nuñez de Balboa înaintează câțiva pași, pentru a ține o cuvântare soldaților. S-ar cuveni ca ei să mulțumească lui Dumnezeu, pentru cinstea și favoarea pe care le-a făcut-o, să-l roage ca și de aci înainte să-i ajute să cucerească acest ocean și toate țările dimprejur. Iar de-l vor urma cu credință, ca și până acum, atunci se vor întoarce din această nouă Indie ca spaniolii cei mai bogați. El înclină steagul în direcția celor patru vânturi, gest ce simbolizează luarea în stăpânire către Spania a tuturor depărtărilor spre care bat aceste vânturi. Apoi cheamă un scrib, pe Andres de Valderrabano, să întocmească un document în care să se consemneze, pentru posteritate, momentul acesta solemn și sărbătoresc. Andres de Valderrabano desfășoară un pergament, târât de el prin pădurea virgină într-o cutie de lemn zăvorită, împreună cu călimara și pană de scris, și cheamă pe toți nobilii, cavalerii și soldații - los Caballeros e Hidalgos y hombres de bien^[9]- „care au fost de față la descoperirea Mării Sudului, Mar del Sur, de către nobilul și preacinstitul căpitan Vasco Nuñez de Balboa, guvernator al Măriei-Sale”, să confirme că „acest domn Vasco Nuñez a fost cel dintâi care a zărit această mare și a arătat-o pe urmă însoțitorilor săi”.

Apoi, cei șaizeci și șapte coboară de pe creastă și ziua de 25 septembrie 1513 este data de la care omenirea știe că ultimul ocean necunoscut a fost descoperit.