Disparut fara urma

I. Enigmă sau...?

Totul, dragi cititori, a pornit de la o scrisoare pe care am pri­mit-o cu trei ani în urmă de la un necunoscut. O reproduc în­tocmai, bineînțeles cu aprobarea expeditorului.

15 august 1964

STIMATE TOVARĂȘE ZINCĂ,

S-ar putea ca această scrisoare să vă mire, ba mai mult, să vă intrige. Din capul locului, îmi cer iertare. Înțeleg perfect situația în care mă pun și în care vă pun, dar vă asigur că, înainte de a vă scrie, am meditat îndelung dacă să îndrăznesc sau nu. Precum se vede, am îndrăznit.

Mai întîi, cîteva rînduri despre mine: mă cheamă Sorin Tudoran, am 25 de ani și, nu de mult, am absolvit Facultatea de medicină de la Cluj. Am fost repartizat în comuna C..., lîngă Năsăud, unde m-am adaptat destul de repede, iar acum am planuri de viitor. Intenționez să mă căsătoresc, să-mi în­temeiez un cămin. Mi-am adus aici și mama, să fim împreună. Pe tatăl meu nu l-am cunoscut decît din fotografii. A murit în septembrie 1944, pe front. A fost, din cîte am aflat, pilot de vînătoare pe un „IAR-81”. În primele zile ale lui octombrie 1944, mama a primit o înștiințare. Formula, nu mă îndoiesc, vă este cunoscută: „Locotenentul Puiu Tudoran a fost dat dispărut fără urmă”. Aveam doi sau trei ani cînd am descope­rit-o pe mama plîngînd în fața unor fotografii. Așa cum se întîmplă de obicei cu copiii, am început și eu să plîng. Mult mai tîrziu am înțeles lacrimile și durerea mamei. Zi și noapte o chinuiau blestematele acelea de cuvinte: „...dispărut fără urmă”. Voia, de fapt, să-i afle mormîntul, să aibă unde să pună o floare sau să plîngă, dar formula lapidară „dispărut fără urmă” lăsa să se înțeleagă de la sine că, în asemenea împreju­rări, cel în cauză nu avusese parte de un mormînt.

Cu timpul, așa cum era și firesc, durerea mamei a devenit și a mea. Numai că, în ceea ce mă privește, durerea s-a trans­format în curiozitale... Într-una arzătoare, devenind cu timpul obsesie. Nu, nu, să nu credeți că exagerez. Da, într-o obsesie. Pentru că doresc și astăzi, după atîția ani de la primirea înștiin­țării, să aflu ce se ascunde dincolo de clasica formulă, să știu ce s-a petrecut în realitate cu tatăl meu. Ce înseamnă „dispărut fără urmă”? Dacă a murit, vreau să știu cum a murit. Mama mi-a povestit în nenumărate rînduri că a fost un bărbat curajos. Despre morți și dispăruți — numai bine. Însă de felul meu sînt un om lucid, de aceea accept ideea că pînă și bărbații cei mai curajoși pot trăi o clipă de lașitate, unică, dar fatală. Oricare ar fi adevărul, am vrut și vreau să aflu cum a murit tatăl meu, cum a ajuns să fie „dat dispărut fără urmă”. Adevărul, sînt sigur, m-ar liniști. Oare în anii războiului a fi dispărut fără urmă însemna a nu avea parte de un mormînt? Nu vă ascund că, chinuit de atîtea întrebări, am întreprins, fără știrea mamei, unele investigații care n-au fost încununate de succes.

Sînt convins, tovarășe Zincă, că ați sesizat rostul scri­sorii și ce anume m-a împins să vă scriu. Am citit cărțile dumneavoastră — și cele de aventuri, și cele pe teme militare. Ca să fiu sincer pînă la capăt, aș avea, pe marginea lor, multe observații de formulat — pozitive și mai puțin pozitive. N-aș putea acum să vă explic cum și de ce am ajuns să vă consider drept omul care m-ar putea ajuta să dezleg enigma dispariției tatălui meu, să mă eliberez de povara acestei obsesii. Mai presus însă de orice, aș vrea să-i redau mamei, la bătrînețe, liniștea binemeritată. Desigur, dacă ar fi cazul. După moartea tatii nu s-a mai recăsătorit, deși nimeni n-ar fi îndrăznit s-o judece dacă ar fi făcut-o.

Mă adresez dumneavoastră nu ca unui detectiv, ci ca unui scriitor pe care îl știu că se pasionează după întîmplările în­văluite în mister ale ultimului război mondial. Aș fi nespus de fericit să aflu că scrisoarea mea a fost bine primită.

Iată acum cîteva date despre tatăl meu: Puiu Tudoran, fiul lui Gheorghe și al Ioanei, născut în Ploiești, la 3 august 1919. A făcut parte din rîndurile Corpului 3 Aerian cu gradul de locotenent. A fost dat dispărut fără urmă la 25 septembrie 1944, în luptele din Transilvania, iar înștiințarea primită din partea unității este datată 10 octombrie 1944. (Anexez o copie).

Vă mulțumesc pentru că ați avut bunăvoința să-mi ascul­tați păsul, iar dacă scrisoarea mea a găsit în sufletul dum­neavoastră un cît de mic ecou, vă rog să-mi răspundeți.

Cu deosebită stimă,

Sorin Tudoran

Vă spun drept, scrisoarea lui Tudoran m-a tulburat, nu prin apelul ce mi-l adresa, ci prin cu totul altceva: era pentru întîia oară cînd întîlneam un ins care dorea cu ardoare să afle deznodămîntul părintelui său, chiar dacă acest deznodămînt i-ar fi întunecat imaginea ce și-o făurise de-a lungul anilor despre el. Să recunoaștem — prețul era destul de mare. Zic m-a tulburat, ceea ce nu înseamnă că m-a și convins să-mi abandonez lucrul pentru a mă apuca imediat de niște investigații de-a dreptul polițienești. Ba o vreme, am fost și amărît. „Iată, mi-am zis, scriu literatură polițistă, iar cititorii cred totuși despre mine că în timpul liber sînt și detectiv par­ticular”. În consecință, i-am trimis lui Sorin Tudoran un răs­puns amabil, îmbărbătîndu-l și mulțumindu-i pentru încrederea ce mi-o arătase, fără însă a mă obliga într-un fel sau altul față de propunerea făcută. După cîteva zile, am primit din partea lui o nouă epistolă; la rîndu-i îmi mulțumea pentru că nu-i ignorasem suferința, ca în încheiere să-mi declare tex­tual: „Sînt convins că într-o bună zi veți găsi timpul necesar pentru a vă ocupa de enigma dispariției fără urmă a pilotului de vînătoare Puiu Tudoran”.

M-a cam iritat siguranța tînărului medic din C... Am pus scrisoarea de o parte și mi-am văzut mai departe de cartea la care lucram. S-a petrecut însă cu mine un fenomen destul de curios. M-am pomenit, nici eu nu știu cum, gîndindu-mă din ce în ce mai intens la destinul aviatorului Puiu Tudoran. De parcă ar fi fost vrăjite, cuvintele „...dispărut fără urma” în­cepuseră să-mi umble și mie prin minte, strecurîndu-mi în toată ființa o neliniște de care, vă jur, nu aveam nevoie. Um­blam mereu cu scrisorile doctorului Sorin Tudoran la mine. Le știam de acum pe de rost. Tot mai des mă pomeneam întrebîndu-mă: „Chiar să fie vorba de o enigma?” Și tot eu îmi răspundeam: „Ce-i aia dispărut fără urmă!? În timpul războiului, pe front, formula era curentă. Cîți ostași n-au avut parte de un asemenea deznodămînt! Ce altceva sînt gropile comune, dacă nu o explicație concretă la formula abstractă „dispărut fără urmă”? Călca bietul ostaș pe o mină și se alegea praf și pulbere din dînsul. De unde să-l mai aduni ca să-i clădești un mormînt? Ce să i se comunice familiei? Sau ia foc avionul, iar pilotul se mistuie în flăcări, prefăcîndu-se într-un pumn de cenușă. De ce, în cazul aviatorului Puiu Tudoran, formula trebuia să însemne mai mult decît în cazul altor soldați, și ofițeri? Adică, n-a mai rămas nimic din el, din avion. Fără îndoială, că prin zbaterile mele lăuntrice ur­măream să-mi stăvilesc curiozitatea pe care scrisorile lui Sorin Tudoran o aprinsese în sufletul meu. Pe măsură însă ce încercam să scap de obsesia scrisorilor sale servindu-mi tot felul de argumente luate din arsenalul experienței mele de război, constatam că eforturile erau zadarnice, presimțeam că peste puțin timp voi ceda curiozității, tainicelor presiuni exer­citate de formula „dispărut fără urmă”. De aceea devenisem nervos, iar cartea în lucru mă nemulțumea. Obsesia mă prin­sese bine în ghearele ei și, în ciuda zbaterilor mele, nu izbu­team în nici un chip să mă smulg. În cele din urmă. s-a întîmplat ceea ce doctorul Tudoran prevăzuse. M-am dat bă­tut, mi-am abandonat manuscrisul noului meu roman și m-am grăbit să-i comunic lui Tudoran hotărîrea luată, cerîndu-i să-mi trimită urgent o fotografie a tatălui, documentele ce le deținea, tot ce credea că ar putea să-mi fie de folos. Mă simțeam într-adevăr ca un detectiv particular pus pe fapte mari.

II. O scrisoare — un prim indiciu

Sorin Tudoran mi-a răspuns mult mai repede decît mi-am închipuit; într-un stil sobru, îmi mulțumea pentru decizia luată și-mi făgăduia să răspundă fulger la toate chemările mele. Din păcate, sînt sărac în documente, îmi scria fiul aviatorului, dezamăgindu-mă. Însă cotrobăind prin lucrurile mamei, am găsit o scrisoare datînd din toamna anului 1945. Mi se pare că ea ar putea constitui un indiciu... un capăt al firului dacă mă pot exprima astfel. O s-o citiți si cred că-mi veți da dreptate... După toate probabilitățile, tatăl meu trebuie să fi avut o fire închisă, dar nu ursuză, ci mai puțin comunicativ. Cum altfel aș putea să-mi explic faptul că, în urma stăruitoarelor mele investigații, n-am izbutit să identific decît trei prieteni și camarazi de-ai părintelui meu? (Pe autorul scrisorii nu l-am mai pus la socoteală). Iată numele și adresele lor:

1. Mircea Suciu, București, str. Elena Cuza nr 5, telefon: 11.43.25.

2. Petre Langa, Brașov, str. Lungă 45.

3. Eugen Galbă, Roman, str. Ștefan cel Mare 105.

Domiciliul lui Florin Racoviceanu, autorul scrisorii, n-am izbutit să-l stabilesc. Atenție! Adresa indicată pe plic nu co­respunde.

Toți sînt locotenenți în rezervă.

Desigur, am extras din răspunsul lui Sorin Tudoran partea referitoare la ancheta ce intenționam s-o întreprind. Mai trebuie să precizez că, la început, nu am prea stăruit asupra listei cu cei trei prieteni, ci m-am grăbit să iau act de ceea ce necunoscutul meu amic numea... un capăt al firului.

Îmi amintesc că, tulburat de noutatea preocupărilor mele, m-am așezat într-un fotoliu și după ce mi-am aprins pipa, m-am apucat să citesc epistola găsită de Tudoran printre lu­crurile mamei sale.

STIMATA DOAMNA,

Rîndurile dumneavoastră m-au mișcat profund. Vă înțeleg, durerea, neliniștea, frămîntările. Puiu, deși nu era prea vorbă­reț, nu o dată mi-a povestit de fericirea de a vă fi întîlnit. Vă iubea, își adora căminul și încerca, prin pilda sa, să ne con­vingă și pe noi, celibatarii, să ne căsătorim. Nu, nu greșesc cînd scriu că Puiu a avut un suflet mare, de adevărat aviator de vînătoare. Doamnă, îmi scrieți că la 25 septembrie se va îm­plini un an de cînd a fost dat dispărut fără urmă și mă întrebați ce știu despre această ultimă zi din viața lui. Sînt dezolat, doamnă, dar nu vă pot răspunde, pentru simplul motiv că, în ultima perioadă, evenimentele ne-au despărțit. Cu totul întîmplător, am aflat și eu de la foștii mei camarazi de escadrilă că Puiu ar fi fost dat dispărut. N-aș vrea să mă înțelegeți greșit. De aceea, o precizare este absolut necesară. Trebuie să știți, doamnă, că m-am despărțit de Puiu în dimineața zilei de 24 august și de atunci nu l-am mai văzut. Pînă atunci, amîndoi am făcut parte din aceeași escadrilă. Am zburat de multe ori împreună, în celulă și în patrulă. Era un as al zborului de vînătoare — măiestria, voința și stăpînirea sa de sine deveniseră proverbiale. Era și un foarte bun camarad; în bătăliile aeriene, dacă erai la ananghie, nu ezita să-ți sară în ajutor. Îl iubeam și-l prețuiam.

Dacă vă mai amintiți, în perioada aceea, escadrilele Gru­pului 5 Vînătoare se aflau pe aerodromul de la Mamaia-sat, cu hitleriștii în coastă. În noaptea de 23 spre 24 august, eu și cu Puiu am fost invitați de către niște aviatori germani la un pocher, în baracamentul lor. N-am refuzat invitația. Tre­buia într-un fel să ne trecem timpul. Eu jucam prost. În schimb Puiu, fără a fi un pătimaș, juca uluitor. Ne-am așezat în jurul mesei, a început partida. Ni s-a servit și cîte un coniac. Puiu era în mîna bună. Un aparat de radio fixat pe postul București transmitea muzică patriotică. N-am prea acor­dat atenție faptului ăsta. Pe urmă, a intervenit vocea craini­cului avertizîndu-ne că o să se transmită un comunicat important. M-am uitat la Puiu. El s-a uitat la mine. Ofițerii ger­mani și-au imaginat pe semne că schimbul nostru de priviri ar fi în legătură cu partida de cărți. Nu înțelegeau românește. Apoi, a intervenit știrea că la București s-au petrecut eveni­mente hotărîtoare, că noul guvern a hotărît să înceteze răz­boiul cu Națiunile Unite și să semneze armistițiul. Eu mă zăpăcisem — jucam prost și pierdeam. Puiu mi-a șoptit că trebuie să fim cu ochii în patru și să alegem momentul cel mai potrivit pentru a ieși și noi din... joc. În continuare însă trebuie să vă spun că partida noastră de cărți a avut o evoluție dramatică. Mai întîi nemții ne-au declarat prizonierii lor, iar ceva mai tîrziu, ostașii noștri au încercuit baracamentele comandamentului german, declarîndu-i prizonieri pe cei ce ne declaraseră pe noi. Toate acestea s-au petrecut în cursul nopții de 23 spre 24 august. Pe Puiu acest surprinzător final de partidă de pocher l-a amuzat teribil. Făcea într-una haz pe seama prizonieratului nostru, apoi pe seama noilor prizonieri. Se înțelege, nu ne-am mai culcat.

În dimineața zilei de 24 august, soțul dumneavoastră a primit ordin să zboare la București și să aducă solda ofițerilor. Urma să zboare cu un „Nardi” — un avion de școală cu două locuri, foarte greu de manevrat. Îmi amintesc foarte bine acest moment, căci Puiu n-a zburat singur ci însoțit. A avut un pa­sager la bord. Un civil, fratele comandantului de escadrilă. Ținînd seama de evenimentele care aveau loc, comandantul l-a rugat să-l ducă pînă la Pipera, că fratele său va lua de acolo o mașină care să-l ducă pînă la Ploiești, unde locuia. Nu era o treabă regulamentară, dar se mai întîmpla. Deci soțul dum­neavoastră a decolat cu direcția București, avînd la bord un civil. Nu l-am văzut cînd s-a desprins de pămînt. Eram în baracă, întins pe pat. Știam că după-amiază trebuie să se întoarcă. Puiu însă nu s-a mai întors în ziua aceea, nici în următoarele. De atunci, nu l-am mai întîlnit. Nu știu ce s-a întîmplat, unde l-au surprins luptele din București. Pe urmă, reorganizarea de după 23 august a aviației ne-a despărțit de­finitiv. După cîte știu, el a fost repartizat pe front, în Cadrul Grupului 2 Vînătoare, care se găsea pe aerodromul de la Turnișor, lîngă Sibiu.

Vestea că Puiu Tudoran, acest șoim al aviației românești, a căzut la datorie m-a îndurerat și pe mine profund.

Doamnă, îmi dau seama cît vă este de greu și aș fi fericit să știu că rîndurile mele au izbutit cît de cît să vă aline sufe­rința.

Cu deosebit respect,

Florin Racoviceanu

10 septembrie 1945

După lectura scrisorii, m-am văzut nevoit să recunosc că Sorin Tudoran avea dreptate: epistola lui Florin Racoviceanu reprezenta într-adevăr un indiciu, un capăt al firului pe care aș fi putut să-l folosesc. Așadar, pilotul Puiu Tudoran s-a aflat în noaptea de 23 spre 24 august pe aerodromul de la Mamaia, unde a trecut prin cîteva încercări dramatice, apoi, de dimineață, a decolat spre București cu un civil la bord, urmînd să ridice din Capitală solda camarazilor săi. Pînă aci, lucrurile mi se păreau clare. Însă Puiu Tudoran nu s-a mai înapoiat la bază. De ce oare? Ce s-a întîmplat cu el după ce a decolat de pe aerodromul militar de la Mamaia? Împre­jurările de atunci erau pe cît de confuze, pe atît de dramatice. Unde a aterizat? Pe unul din aerodromurile de la marginea Capitalei sau în altă parte? Aterizare normala sau forțată? A apucat să ridice solda camarazilor săi? Dacă da, de ce nu s-a mai întors la bază? Întrebările iscate de lectura scrisorii mă ațîțau. Acum, nu știu de ce, mă simțeam moralmente obligat să le caut și un răspuns. Era limpede că doi oameni mă puteau ajuta așa încît să nu-mi pierd vremea prea mult — Florin Racoviceanu și acel civil din carlinga avionului. Un civil în­tr-un avion militar în plin război? Într-un moment de coti­tură istorică, cînd întreaga armată română întorsese armele împotriva hitleriștilor?! Faptul nu mi se părea deloc de ignorat. Ba dimpotrivă, plin de sensuri. Cei doi mai trăiau oare?