Dosarul aviatorului singuratic

I. O misiune cam bizară

Mă pregăteam să plec acasă – era miercuri, deci „program administrativ”, o după-amiază liberă – cînd, pe neașteptate, mă pomenesc chemat de căpitanul Pan Demetriad, comandantul meu. Am strîmbat din nas... Era patru fără un sfert. Așa-mi trebuie! De trei sferturi de oră s-ar fi cuvenit să fiu acasă, în patul meu, și să dorm, și să dorm... așa cum militarii numai în vreme de război mai știu dormi. Firește, între două atacuri.

Pe căpitan l-am găsit în picioare, lîngă fereastra deschisă, fumînd îngîndurat.

— La ordinul dumneavoastră, domnule căpitan! îmi anunț eu prezența.

Rămîn în poziție regulamentară, lîngă ușă. Comandantul îmi aruncă o privire scurtă – îmi arată în felul acesta că a luat act de prezența mea –, apoi își întoarce din nou capul către grădina care înconjoară sediul Comandamentului militar al Capitalei. Nu știu ce anume vede el printre tufele de liliac uscate de arșița verii, dar datoria mea de locotenent e să aștept. Mă uit la căpitan și aștept: îi admir statura atletică, costumul ușor, de vară, care-i cade impecabil. De! Pentru el programul administrativ a și început.

Îmi cercetez discret ceasul de la mînă: minutele se scurg. Mă prinde o tuse diplomatică. Dar căpitanul continuă să stea impasibil la fereastră și să-și fumeze țigara. Ai zice că nu m-a auzit. Ce să fac? Aștept, n-am încotro. Pe umerii, ce-i drept puternici, ai ofițerului de la fereastră apasă răspunderea Biroului 2, într-un cuvînt, a spionajului și contraspionajului militar de pe tot teritoriul Capitalei. Și asta în vreme de război, în condițiile cînd frumosul nostru sediu de la Șosea e înconjurat de numeroasele comandamente ale unor misiuni militare germane și chiar ale Gestapoului. Știm mai de mult că aliații ne țin sub o observație severă și variată. Nici noi nu sîntem proști... la rîndul nostru, îi supraveghem zi și noapte.

În sfîrșit, căpitanul Demetriad își iese din încremenire, se întoarce spre mine și, înainte de a deschide discuția, strivește mucul de țigară într-o scrumieră de cristal.

— Ce faci, domnule locotenent? mă cercetează fără grabă din tălpi și pînă-n creștet, parcă bucuros că, în fine, programul zilei i-a oferit șansa să mă întrebe cum o mai duc.

Hm! Îmi cunosc șeful. Întrebarea nu prevestește nimic bun. Răspund cam mucalit:

— Visător cum sînt din fire, visez, domnule căpitan!

— Și ce visezi dumneata, locotenent Banu?

— Un duș rece... un pat ca la mama acasă... apoi o plimbare... căci e o seară de program administrativ.

— Cu Margareta? mă întrerupe căpitanul zîmbind amical.

— Numai cu ea...

— Uite ce-i, Costele, n-ai vrea tu, dacă tot visezi, să mai visezi și altceva? Ce-ai zice de un vis cazon?

Нора!... Nu, nu mă ia peste picior, ci pur și simplu îmi vorbește pe un ton patern, încărcat de tainice neliniști.

— Cum îmi ordonați, domnule căpitan! Căci pot să trec fără greutate de la un vis la altul... Numai de puțin somn să fac rost.

— Așa, așa... Te duci acasă, îți faci un duș, te bagi în pat, de plecat însă de acasă nici vorbă. Și ca să ai parte de un vis cît mai... modern, trage telefonul lîngă tine...

Deodată simt că ochii căprui, profunzi, ai căpitanului mă țintuiesc altfel decît în alte dăți, de parcă ar urmări să-mi transmită fără grai un mesaj de o mare gravitate, codificat cu un cifru nou. Mă pomenesc gîndindu-mă la evoluția evenimentelor de pe frontul din Moldova. Reacționez prompt:

— Dacă socotiți că e cazul, pot să rămîn pe loc.

— Nu, domnule locotenent, tot ce îți cer e să nu te dezlipești de telefon.

— Am înțeles!

Aștept să-mi spună că pot să mă retrag, dar nu se grăbește să mă „concedieze”. Mă iscodește mai departe cu o îngîndurare care-mi sporește neliniștea, ca puțin mai tîrziu să mă întrebe, lăsînd să-i apară pe fața arsă de vînturi și arșițe un zîmbet vag, ironic.

— Cum mai stai cu memoria, locotenent Banu?

— Dacă-mi ordonați, pot să declam „Scrisoarea a III-a” de la primul vers pînă la ultimul.

Zîmbetul i se metamorfozează într-un rîs scurt.

— Lasă asta!... „Scrisoarea a III-a” o știi tu de pe băncile liceului... că ai fost un... tocilar... am aflat eu mai de mult...

— Domnule căpitan..., încerc eu să mă apăr, fără să renunț la aerul mucalit.

— Mai bine spune-mi, îți amintești de complexul de date ce decurge din Acțiunea Undele?

Căpitanul îmi căută privirile. Acum, nu știu datorită cărui gînd, un zîmbet amar i-a răsărit în colțul gurii. Îmi place chipul lui bronzat, de bărbat frumos și energic. Mobilitatea feței sale este de-a dreptul uimitoare, ca a unui mare și experimentat actor. Întrebarea nu mi-a fost pusă așa, în dorul lelii... Sînt sigur de asta. Deodată aud tăcerea grea ce s-a prăvălit peste noi și, fără să vreau, mă înfior. Nu răspund, ci raportez:

— Domnule căpitan, vă asigur că absolut toate detaliile Acțiunii Undele, care mă privesc, le-am memorat perfect. Dacă doriți, mă puteți testa pe loc.

Căpitanul îmi stopează avîntul cu un gest blînd:

— Nu, domnule locotenent, nu e nevoie de nici un test. Te asigur că am o încredere deplină în memoria dumitale. Vreau doar...

Tace. Mă fixează intens cu niște ochi ce trădează o misterioasă febră interioară. Ce-o fi cu el? De ce a pomenit de Acțiunea Undele?

— Țin doar să te avertizez, n-ar fi exclus ca încă în noaptea asta să-ți ordon să treci la îndeplinirea misiunii.

Fiori de gheață prind să-mi alunece pe șira spinării. Nu de teamă, să nu înțelegeți greșit explozia unei bombe încărcate cu emoție. Îmi cunosc îndatoririle de ofițer al Biroului 2 și, firește, știu cînd trebuie să pun întrebări. De data asta, gîndesc, e bine să mă abțin, să nu-mi deschid gura și asta nicidecum pentru că Acțiunea Undele ar avea ca prim obiectiv să-mi pună la încercare capacitatea de a-mi stăpîni întrebările sau de a amuți pentru o vreme, ci pentru că, deodată, am început să simt în liniștea și zăpușeala acestei zile de august plutind ceva... ceva grav și dramatic. Tulburat... de ргорriilе-mi simțăminte, rostesc:

— Domnule căpitan, sînt gata în orice clipă să trec la îndeplinirea misiunii.

— Îți mulțumesc, domnule locotenent. Pînă atunci, du-te acasă.... Avertizeaz-o și pe Margareta că s-ar putea ca, în seara asta, deci în plin program administrativ, să nu vă puteți întîlni... Nu de alta... să nu faci fata să aștepte... Trebuie să fim cavaleri, nu-i așa?

— Dacă-i ordin! intru eu din nou în rolul mucalitului.

Căpitanul Demetriad își aprinde o altă țigară.

Uf! Ce n-aș da să știu ce gînduri ascunde sub fruntea lui înaltă! Ca să i-o iau înainte și să-l fac praf cu intuiția mea.

— Poți să te retragi, domnule locotenent!

Pocnesc din călcîie, fac un stînga împrejur de nota 10 și ies. Mă copleșește subit senzația că memoria m-a trădat... încerc să-mi amintesc detalii ale Acțiunii Undele și nu izbutesc. Mă îngrozesc și simt cum sîngele îmi îngheață în vine.

Ajuns acasă, procedez întocmai cum îmi ceruse comandantul. O chem la telefon pe logodnica mea – Margareta Popovici – și contramandez, nu fără tristețe, întîlnirea fixată încă de la ultimul program administiptiv la grădina Flora, unde, dacă știai să dansezi, te puteai distra de minune. Se înțelege, dumneaei s-a bosumflat, că eu, așa și pe dincolo, nu sînt un băiat serios: adevărat, i-am cerut eu mîna, m-am logodit cu ea, dar... dar...

— Ne vedem și noi o dată pe săptămînă pentru cîteva ore și atunci tu...

N-o întrerup, aș da dovadă de lipsă de tact. O las să-mi reproșeze orice; numai cînd îmi dau seama că a ajuns la fundul sacului trec și eu la contraatac. O asigur că o iubesc – ceea ce este adevărat – chiar mai mult decît în prima zi – aici de-acum exagerez, nu prea mult totuși... Mă ascultă ea cît mă ascultă, în cele din urmă, vorbăria mea tot o calcă pe nervi și, pentru că nu mai are încotro, trebuie să se predea; „ridică mîinile” și țipă în receptor de-mi ia auzul: „Fie! Facă-se voia ta. Nu ne rămîne decît să dansăm la bătrînețe, cînd tu o să suferi de sciatică sau de astm... Aleluia, nu mai mergem nicăieri!”

Așadar, am convins-o, s-a învoit. Să fie însă clar, o altă soluție nici nu avea. Mă iubește doar. Înainte de a pune receptorul în furcă, o rog să nu plece de-acasă, să stea lîngă aparat, căci n-ar fi exclus... „Ce n-ar fi exclus?”, se răstește la mine, supărată foc. „Să mergem totuși să... dansăm!”, o temperez. „Bine, binee! reacționează ea cu ironie. Uite, iau ghergheful, mă instalez la fereastră și, în așteptarea ta, iubitule...”, și, bang!, îmi închide telefonul în nas.

Nu mă supăr. Margareta sau Margo, cum o alint în clipele noastre de tandrețe, mi-a fost în anumite împrejurări de mare folos. Într-o seară, n-o să credeți, am luat-o cu mine la o mică petrecere dată la vila de la Șosea a căpitanului von Werner, mîna dreaptă a generalului Hansen, șeful Misiunii militare germane în România. Am făcut-o praf pe Margo cu invitația mea. „Ce să caut eu acolo, printre nemții tăi?”, a ripostat după ce și-a mai venit în fire, făcînd apoi o grimasă de parcă i-aș fi propus, să înghită untură de pește. Am încîntat-o cu o istorioară din care rezulta cît se poate de clar că, uneori, scopul scuză mijloacele. Dar ea nici pînă în prezent nu știe cît mi-a fost de folos. Atașatul militar al Suediei a invitat-o la dans, iar eu m-am simțit, de îndată, dator să fiu cavaler și s-o invit pe distinsa soție a suedezului. Și iată așa, în timpul unui tango languros, dansat chiar sub acoperișul neamțului, distinsa doamnă suedeză mi-a transmis un important document microfilmat, ascuns într-un tub pe care a doua zi de dimineață l-am predat căpitanului Pan Demetriad. De fapt, în seara aceea de neuitat mi-am dat seama că Margo, fată isteață, printre altele și bună cunoscătoare a limbii franceze și engleze, ar putea să mă ajute la îndeplinirea anumitor misiuni.

Cînd i-am împărtășit comandantului gîndurile mele, a exclamat: „Nu-i rău planul, numai să nu abuzezi...” N-am prea abuzat de sprijinul ei, dar în seara asta, cine știe... De aceea am și rugat-o să nu plece de acasă.

De-abia după ce am vorbit cu Margo la telefon, am intrat în baie și mi-am făcut un duș rece. Dincolo de ziduri e un zăduf de-a dreptul grețos. Apa mă mai răcorește. În odaia cu storurile trase e umbră, mă întind pe pat și, după ce mai reflectez un pic la cele discutate cu căpitanul Demetriad, îmi ordon să dorm exact trei ore. Să nu vă mire. Capacitatea mea de a-mi ordona nu numai să dorm, ci și durata somnului, este rodul unor intense și răbdătoare exerciții.

Mă uit la ceas – e patru și jumătate –, închid ochii și pe dată cad într-un somn profund. Ar fi trebuit să fie și odihnitor, n-a fost însă să fie. Ce să-i faci, somnul unui militar depinde de comandanții săi și nu de el. Mă trezește soneria telefonului. Aparatul fiind pe carpetă, lîngă studio, întind mîna și ridic receptorul. Aud:

— Costel!

Recunosc glasul căpitanului și sar din pat.

— Am onoarea! Eu sînt...

— Duș ți-ai făcut?

— Făcut, domnule căpitan.

— Cu Margareta ai vorbit?

— Vorbit...

— Reiese că numai somnul... ți-l stric, îmi pare rău... Căpitanul e tulburat, îmi dau seama după modulația glasului său. Încearcă să-și stăpînească emoția. Uite ce-o să întreprinzi, domnule locotenent...

Deci nu e vorba de Acțiunea Undele, îmi zic, dezumflîndu-mă puțin cîte puțin. Păcat! Și eu, care mă pregătisem sufletește...

— Vă ascult, domnule căpitan!

— Te îmbraci rapid... civil, auzi? Iei un taxi, începe căpitanul să-mi înfățișeze ce am de făcut, și o pornești spre comandament. N-o iei pe drumul tău obișnuit, ci prin Calea Victoriei, cu punctul de pornire Podul Senatului.

— Am înțeles!

— Stai, că n-am terminat, mă potolește șeful și-l aud cum rîde scurt, cu zgîrcenie. Luînd-o pe Calea Victoriei, vreau să treci în revistă următoarele obiective: Poșta, „Grand-Hotel”, Telefoanele, Palatul regal...

Tace brusc. Nu știu de ce respiră precipitat. Mi se pare că șovăie.

— Auzi, locotenent Banu, glasul îi răsună iar pe fir, cînd ajungi în dreptul Palatului Regal, să deschizi bine ochii și să „filmezi” cu memoria ta, aia ieșită din comun, tot ce vezi...

— Am înțeles! zic. (De fapt, nu prea înțelegeam.)

— Mai vezi dacă e ceva mișcare pe la „Splendid-Parc” și „Athénée Palace”. Pe urmă îți vezi mai departe de drum și te oprești la Mioara. (Mi se pune un nod în gît. E clar, s-a întîmplat ceva. Mioara, în limbajul nostru codificat, reprezintă Legația germană.)

— Am auzit bine, ați spus Mioara? întreb cu glasul stins.

— Ai auzit bine, mă liniștește căpitanul Demetriad, te oprești la Mioara și iei legătură cu Dinu. Îl întrebi ce personalități au intrat și au ieșit de la Mioara, începînd cu ora cinci. Mă interesează dacă Ciobanu e la Mioara sau dacă știe pe unde e... Îi comunici lui Dinu că-i trimit doi agenți de legătură. De acolo, de la el, vii direct la comandament... Ai înțeles?

— 'Nțeles!

— Acționează!

Mă îmbrac în grabă, cu gîndul la ciudata misiune care, zău, nu mi-e pe profil, căci și noi, ofițerii Biroului 2, deși ne bucurăm de o instruire multilaterală, cunoaștem și o specializare. Totuși știu că Ciobanu e indicativul baronului Manfred von Killinger, iar Dinu este porecla grupului operativ împuternicit să supravegheze în secret legația de pe Calea Victoriei. Dar ceea ce mă intrigă în legătură cu misiunea mea e cu totul altceva... Ce caută Palatul Regal în toată povestea asta și de ce căpitanul Demetriad, șeful nostru, nu comunică direct, prin telefon, cu Dinu?

Nu, nu-mi explic. În cele din urmă, mă mulțumesc să-mi spun: Ei, băiete, o fi un exercițiu de alarmă ca multe altele!

Ies în stradă: soarele coborîse mult... un asfințit ieșit parcă dintr-un cuptor încins și nevăzut se întindea leneș și egal peste tot orașul. Aerul era fierbinte, clădirile, și cele mari și cele mici, dogoreau; smoala trotuarelor continua să fie moale și să imprime nesfîrșite mulaje de tălpi și de tocuri.

Nu știu de ce, mă așteptam să mă lovesc de un oraș trezit pe neașteptate, ca și mine, din somn la o acțiune la fel de neînțeleasă ca și a mea. Străzile cartierului însă arătau liniștite. Văzduhul mirosea a pepene verde. Toropiți de căldură, bucureștenii trași la umbră mai leneveau în așteptarea înserării și a răcorii de peste noapte.

Abia cînd ajung la statuia lui Tache Protopopescu izbutesc să prind un taxi, un „Buick” negru și împuțit. Mă arunc lîngă șofer cu senzația că, liber și nesilit de nimeni, plonjez într-un cuptor.

— Unde să vă duc?

Șoferul, un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu o chelie năpădită de pistrui și de broboane de sudoare, mă privește nemulțumit, ca și cînd l-aș fi deșteptat dintr-o dulce visare.

— Mă scoți în Piața Senatului, pe drumul cel mai scurt, precizez și dau să scot o țigară din tabacheră, ca să-mi omor timpul.

— Domnule, ca să nu avem vorbe, fumători nu iau! sare șoferul, arătîndu-mi încruntat portiera. Dacă nu vă convine...

Știu să-mi strunesc nervii. Zîmbesc strîmb, îmi ascund tabachera în buzunar. Enervant început de misiune!

— Dom-le, dă-i drumu', te previn că mă grăbesc. Și încă ceva, fii pregătit pentru o cursă lungă...

— Dacă domnu' plătește...

Șoferul bagă mașina în viteză. Un miros nesuferit de benzină îmi umple pe dată nările și mă indispune. Mă supăr pe rablă, pe urîciosul ei stăpîn, pe ghinionul meu, dar după ce văd cum „Buick”-ul se avîntă pe Calea Moșilor, dispoziția mi se schimbă: constat că șoferul ăsta nesuferit e un adevărat as al volanului. Execută cu măiestrie un nesfîrșit slalom printre tramvaie, trăsuri, căruțe, chiar și printre pietoni.

Deodată șoferul își descleștează gura:

— Domnule, sînteți bucureștean?

— Get-beget, mă laud eu.

— Ceva nu-i în ordine... nu-mi miroase a bine.

Glasul îi este acru, de om nemulțumit de cele din jur. Îl iscodesc pieziș. Transpirația îi șiroiește întruna, de pe chelie pe frunte și pe obraji, iar de acolo în jos, pe „jgheabul” ridurilor de sub bărbie. Ai zice că transpiră nu din pricina zăpușelii, ci a gîndurilor.

— Unde nu-i ceva în ordine?

— În oraș..., în Bucureștiul nostru iubit.

— Nu înțeleg.

Șoferul micșorează viteza, îmi aruncă o căutătură încordată. Zice:

— A ieșit, dom'le, armata din căzărmi... Cînd îți spun că în orașul ăsta mort de căldură se petrece ceva!

Informația nu-i de ignorat. Mă răsucesc de-a binelea spre șofer, iar acesta îmi sesizează dorința de a-l trage de limbă.

— Armata, zici?! Pe unde ai văzut-o?

— Pe șoseaua dinspre Alexandria... s-a pus în mișcare un regiment întreg. Cu echipament de luptă, dom'le! M-am ținut după coloană...

Așa-i bucureșteanul nostru... că-i șofer, negustor sau doctor, îi place să pălăvrăgească. Uită că țara-i în război, frontul e la Iași, că trebuie să-și țină gura.

— De unde știi dumneata că nu-i vorba de o divizie?

Mă învăluie din nou cu o privire scurtă și zeflemitoare:

— Păi, dom'le, nu m-am ținut eu după coloană, nu l-am întrebat eu pe un românaș?! „Sîntem Regimentul 2 călărași!”, mi-a răspuns el.

Șoferul meu nu bate cîmpii. Regimentul există și e cantonat în zona de sud a orașului.

— Te pomenești că ai întrebat încotro mărșăluiesc?

— Nu, că ăsta-i chiar secret militar...

O clipă sînt tentat să cred că taximetristul nu întîmplător mi-a ieșit în cale; ca să mă ia peste picior pe tema secretului militar în vreme de război.

Ne apropiem de Piața Sfîntu Gheorghe. O cercetez cu atenție. E liniștită. Nici urmă de militari români. Trecătorii își văd de-ale lor, fără să se grăbească. Nici un eveniment n-a silit magazinele de pe Lipscani să-și tragă mai devreme obloanele.

— O iau prin Piața Unirii? întreabă șoferul cu același glas ursuz, de parcă eu aș fi fost vinovat de broboanele de sudoare ce-i lăcuiesc chelia.

Încuviințez printr-o clătinare a capului și-mi dau cu presupusul apropo de acel regiment în marș, văzut de el.

— O fi vreun exercițiu... o alarmă ca multe altele.

— Aș! mă contrazice. Ce fel de exercițiu e ăsta cu muniție de luptă?

Rîde, firește, de mine, de naivitatea mea și, astfel, mă obligă să zăbovesc puțin asupra informației. Deci „Regimentul 2 călărași” a ieșit din cazarmă... cu muniție de luptă. Alarmă reală, falsă? Și într-o situație și în alta, căpitanul Demetriad trebuia să mă avertizeze. N-a făcut-o. De ce n-a făcut-o? Să fie oare vreo legătură între „inedita” mea misiune și...

— Poftim!... sare în sus șoferul, bucuros că poate să-mi demonstreze că nu-i un palavragiu, așa cum aș fi fost înclinat să-l socotesc. Poftim, armata ieșită din căzărmi!

Într-adevăr, în timp ce mașina înaintează spre Podul Senatului, văd pe partea stîngă a drumului o coloană de infanteriști intrînd în marș pe Calea Rahovei, în dreptul Palatului de Justiție. Rețin fără dificultate elementele echipamentului de luptă: arme, muniție, căști... Exercițiu? Alarmă reală? Totuși nimic în jur nu trădează vreun eveniment ieșit din comun.

— Ia-o la dreapta, pe Victoriei! îl ghidez pe șofer, iar la Poștă, oprești!

Un minut mai tîrziu, „Buick”-ul frînează în fața Palatului Poștei. De fapt, ciudata mea misiune care n-are absolut nimic cu Acțiunea Undele de aici începe.

Îi cer proprietarului mașinii să mă aștepte.

— Dacă nu te mai întorci? Rămîn cu buza friptă, hai?

O, ce l-aș mai apuca de reverele hainei și ce mi l-aș mai scutura de să mă țină minte, dar omu' e în cămașă și aia atacată de sarea transpirației. Ce, am eu mutră de derbedeu bucureștean? S-o șterg fără să-i plătesc? Îi arunc o privire sfidătoare și-i trîntesc pe banchetă buletinul de populație, că mai am vreo cinci bucăți acasă pe nume diferite. Nu-mi bat capul cu Poșta, nu zăresc nimic suspect la impunătoarele intrări ale clădirii, așa că traversez în fugă strada. „Grand-Hotel”-ul este ocupat în întregime de aviatorii nemți. Nu întîmplător, căci undeva în spatele hotelului, la nici o sută de metri, pe străduța Ilfov, se află sediul Misiunii germane aero, condusă de generalul Gerstenberg.

Trec pe lîngă restaurantul „Grand Hotel” și zăresc din stradă, ca într-o vitrină imensă, fețele vesele ale ofițerimii germane. Mănîncă crenvurști îngălbeniți de muștar și beau bere din halbe înalte și grele. De ce m-o fi expediat căpitanul Demetriad într-o asemenea misiune de recunoaștere? Să-i văd pe nemți cum se îndoapă?

Intru în hotel ca un obișnuit al stabilimentului și mă duc direct la serviciul de recepție. Un funcționar blond și cu ochi albaștri, invalid – mîneca stîngă a hainei e vîrîtă în buzunar – mă întreabă amabil, în românește, cu ce poate să-mi fie de folos. Îi răspund fără să șovăi în germana mea fără de cusur.

— La ce cameră locuiește domnul căpitan Willy von Pflug?

Desigur, von-ul l-am inventat pe loc, ca să-l oblig pe funcționar, invalid de război, să deschidă un registru și să caute în el. În vremea asta eu îmi aprind o țigară și-mi rotesc privirile. Pace... „În spațiul aerian al României liniște deplină!” Hotelul doarme, naiba să-l ia, sau se preface că doarme. În restaurant, obișnuita animație a consumatorilor.

— Domnule...

Sună însă telefonul și funcționarul mă abandonează. Dealtfel, știu ce vrea să-mi spună, că nici un Herr von Pflug nu locuiește la „Grand Hotel”. Îl observ cum ridică receptorul și răspunde... Ascultă... Lasă receptorul jos, se scuză respectuos că mă va lăsa singur pentru un minut, iese de la recepție și se îndreaptă spre ușa ce dă în restaurant. Îl aud cum strigă de acolo în germană. „Domnul maior Blum să se prezinte urgent la telefon!” Revine apoi la locul său, urmat de un ofițer scund și dolofan. Îl urmăresc: moare de căldură, s-a descheiat la veston, lăsînd să se vadă cămașa udă de transpirație. Strigă milităros în receptor: „Maiorul Blum la telefon!... Da, domnule general!... Cum? (Face o pauză și-și ridică ochii spre lampa din tavan). Am înțeles, domnule general!” Așază receptorul în furcă și rămîne ca hipnotizat lîngă aparat. Sesizez că s-a schimbat la față. De parcă i s-ar fi aplecat brusc. Nici blondului de la recepție nu i-a scăpat această schimbare și-l întreabă: „Ce s-a întîmplat, vă este rău?”; „Alarmă, Hans, alarmă!”, îi răspunde maiorul cu bunăvoință, ca unui vechi camarad, după care o pornește grăbit spre restaurant.

În sfîrșit, funcționarul își reamintește de mine și, la fel de atent și de respectuos, îmi comunică: „Regret, maiorul von Pflug nu locuiește la noi.” Vestea mă „indispune”, mulțumesc și ies în stradă. După cîțiva pași mă opresc în dreptul unui geam și-mi arunc o privire în local: vreo zece ofițeri de aviație s-au ridicat de la mese și, vizibil nemulțumiți, se pregătesc să plece.

Așadar, oamenii generalului Gerstenberg au intrat în alertă. Ceva tot am prins. Alarmă la ei... Alarmă la noi... Să fie ceva în legătură cu evoluția frontului de la Iași?

Peste drum, șoferul se dăduse jos din mașină și mă aștepta cu cele două portiere din față deschise, ca vehiculul să nu se încingă prea tare pe dinăuntru. Dau să-mi aprind o țigară. Îmi amintesc că nu-i plac fumătorii și o ascund enervat în buzunar. Nu vreau să-l pierd pe șofer; așa ursuz și nesuferit cum e, am nevoie, mai mult ca oricînd de serviciile lui. Ne așezăm pe banchetă în același timp, el oftînd, eu gîndindu-mă la cele ce se petrec în pacea hotelului de vizavi, a orașului. Da' ce se petrece oare?

Șoferul ambreiază și mi se adresează cu o altă voce, oarecum mai neliniștită:

— Nu te supăra, stimate domn, mult n-o să mai pot merge cu dumneata. Se uită la mine să vadă cum reacționez. Chelia i s-a îmbrobonit din nou.

— Cum asta? mă revolt. Ți-am atras atenția de cînd am urcat că te așteaptă o cursă lungă!...

— Lungă, scurtă, nu mă privește... Vreau, dom'le, să ajung mai repede acasă, la ai mei... Mi-e teamă că în oraș n-o să fie a bună...

Deși simt și eu același lucru, mimez indiferența:

— Fii, domnule, serios!

— Sînt! Da' dumneata știi ce-i în curtea Poștei? S-a înghesuit acolo, pe ne-ve, o companie... de infanteriști! Ce caută acolo? Ha? Păi vezi? S-au concentrat acolo cu un rost... Care-i ăla, dom'le? Poate mi-l spui dumneata.

— De un'să știu?

Fac pe prostul. Înalț din umeri, iar el își continuă perorația:

— Păi să-ți zic eu, că dumneata văd că ești pus pe plimbatelea; ca să-i atace, dom'le, pe nemții din hotel!... Nu acu', mai pe întuneric. Cum s-o întuneca, gata, și pornesc la atac!

Uf, șoferii! Pe toate le știu, cu mult înaintea unor comandanți. Sau poate m-am așezat eu lîngă un mare strateg și n-am băgat încă de seamă?

— Bine, omule, de ce să-i atace, că doar ne sînt aliați?

Șoferul se retrage subit în muțenie, ca într-o carapace. A devenit prudent. S-o fi gîndit că a mers prea departe cu strategia.

Prefectura Poliției a rămas în urmă. Calea Victoriei este animată, iar terasa Cercului Militar e plină de consumatori. Nu mai pricep nimic. Ne apropiem de obiectivul următor: Palatul Telefoanelor.

— Oprești la Teatrul Național!

— O să mă mai oprești dumneata în multe locuri? se îngrijorează șoferul. Ce să cauți dumneata la Național? Știe oricine că teatrul e închis! Sau nă-i fi bucureștean?

— Ți-am lăsat în gaj buletinul. Acolo scrie dacă sînt sau nu bucureștean.

Oprește mașina unde i-am cerut. Coboară și el odată cu mine. Ba, mai mult, mă urmărește să vadă unde intru. Comportarea mea îl intrigă din ce în ce mai mult. Dacă mă lasă baltă, mă nenorocește. Cînd mai prind un alt taxi? Intru în Palatul Telefoanelor prin ușa turnantă. În sala mare a ghișeelor, lume puțină, și aia liniștită. Nimic nefiresc. Deodată mă simt apucat de cot și mă răsucesc, oarecum speriat. Mă pomenesc față în față cu Miron Popa, un camarad de-al meu. Ca și mine, e în civil... Mă ia deoparte și abia atunci îmi dau seama cît e de surescitat, ochii îi ard. Miron îmi șoptește conspirativ:

— Mă, Banule, aici se petrece ceva... Am primit ordin să rămîn în zonă și să observ o eventuală mișcare a unor subunități militare germane aflate prin preajmă, în palat și în jur... Pînă-n prezent e pace, dar...

Tace. Iscodește imensa sală de relații cu publicul. Nu știu dacă a surprins ceva. Mă simt iar apucat de cot.

— Cred că nemții ne-au pus gînd rău.

— Mai rău decît atît...

— Să nu ne ocupe...

Presupunerile lui Popa nu mă lasă indiferent. Acum, și alarmarea ofițerilor lui Gerstenberg pare să ateste supoziția camaradului meu.

— Cum ți-a venit ideea asta?

— Ei, și tu, cum mi-a venit?! reacționează Popa jignit. Directorul telefoanelor a dat ordin să fie blocate toate posturile ce aparțin germanilor... Îți dai seama ce înseamnă asta?

Desigur... cum să nu-mi dau seama? E limpede, în aer plutește ceva. Poate că Popa are dreptate. Dacă am fi rupt-o cu nemții, căpitanul Demetriad m-ar fi trimis să execut Acțiunea Undele...Așa, comandantul nu m-a pus în temă. Îmi aduc aminte că Misiunea germană are la Telefoane și o centrală separată, deservită numai de ei. Îl întreb:

— Nemții de la centrala lor s-au prins?

— Încă nu... Sînt însă intrigați, nu-și explică defecțiunile tehnice survenite pe anumite circuite...

Miron mă conduce către ușa turnantă, iese cu mine în stradă, unde se dezmeticește și se uită lung la mine, iscoditor:

— Da' tu, Banule, cu ce treburi pe-acilea, că nu te-am văzut să-ți plătești abonamentul? mă ia el la rost.

— Ei, din curiozitate... Tot e program administrativ!

Nu insistă să afle mai multe; ne despărțim. Mă uit în jur: clădirea Teatrului National pare părăsită. Pe celălalt trotuar, magazinele sînt deschise: program normal, clienți înăuntru. Bucureștenii își văd nestingheriți de-ale lor. Ce naiba, nimeni nu simte că ora H e pe cale să explodeze? Tot taximetristul meu rămîne omul cel mai sensibil și mai bine informat din București. Mă îndrept spre el și-l găsesc mai nervos decît l-am lăsat.

— Ce faci, dom'le, pe unde umbli? Crezi că mă pot ține la infinit de...

Ar fi vrut să zică: „de fundul dumitale”, însă și-a înghițit vorba. Mă așez lîngă el și demarează rapid.

— La Palatul regal n-ai vreo treabă? mă întreabă și un surîs batjocoritor i se ivește pe chipu-i transpirat. Că văd că ai luat toate palatele la rînd...

Cuvintele șoferului mă descumpănesc: așadar, mă ține sub observație, trage concluzii. Îmi spun însă că ar fi o prostie să-mi pierd umorul. Ripostez:

— Cum ai ghicit, nene? Mă așteaptă regele la cină...

— Poate la cina cea de taină! pufnește în rîs șoferul. Îmi pare rău, dom'le, cred că n-o să poți să intri în palat: porțile au fost închise, gărzile dublate...

Ce-i asta? Nu mai pricep nimic. Omul ăsta și-a pus în gînd să mă umilească. La urma-urmei, cine-i ofițer de informații, eu sau el? Nu-mi ascund uluirea:

— Da' pe-asta cu Palatul regal de la cine ai mai aflat-o?

Vesel din cale-afară, șoferul îmi răspunde prompt:

— De la o tutungioaică, de pe Luterană, care stă cu ochii pe poarta cea mare din spatele palatului. Și mai zicea muierea un lucru: că au pătruns comuniștii în palat.

— I-auzi, bre?!

— Unde nu-i foc, nici fum nu iese!

Șoferul micșorează viteza, din curiozitate. Străbatem Piața Palatului, iar el izbucnește victorios:

— Ai văzut? Porțile sînt închise. De ce? Nu se închid decît noaptea.... Tutungioaica avea dreptate.

Regele e în palat și cele două porți de fier forjat s-ar cuveni să fie deschise. Deși draperiile de la ferestrele corpului central sînt trase, descopăr între ele sclipind linii de lumină – dovadă de activitate, neobișnuită altădată la această oră.

— Merg înainte sau rămîi aici la cină?

Nu mă supăr că mă ia în balon. Zic liniștit:

— Înainte, cu viteză redusă.

În schimb, Hotelul „Splendid Parc” – unul din sediile Gestapoului – mă interesează ceva mai mult. Îl desparte de palat o stradă îngustă, numită Imperială. De la ferestrele hotelului, gestapoviștii instalați acolo pîndesc fiecare mișcare din palat.

— Oprește! poruncesc cînd taxiul ajunge în fața Bisericii Albe.

Sar din mașină și alerg către Strada Imperială. Remarc imediat prezența a două camioane militare germane, trase în dreptul unei ieșiri secundare a hotelului. Nu întîmplător: soldații germani sînt într-un necontenit du-te-vino. N-am nevoie de alte informații. Mă întorc în fugă la mașină. Îl găsesc pe șofer frunzărindu-mi buletinul de populație. Mi-l înapoiază, privindu-mă chiorîș:

— Dom'le, ești un om curios!... N-am văzut client mai curios ca dumneata!... Te pomenești c-o să-mi ceri să opresc și la Legația germană?

Replicile șoferului au realmente darul de a mă buimăci. Mă tot ține „în pumni”. Nu mă pierd însă cu firea. Îi intru în joc, încercînd să-mi ascund cît mai bine frămîntările.

— Cum de-ai ghicit? Chiar acolo!... Numai că o să te rog să fii amabil și să oprești mai întîi la Ministerul Finanțelor.

Și, instinctiv, duc mîna la buzunarul de la spate, unde țin ascuns un pistol. Na, că nu l-am luat! Că de, șoferul ăsta – cum s-o fi nimerit oare? – are prea multe fețe. Mi se face „sete” de tutun. Nici n-apuc bine să scot tabachera, că și aud glasul lui amenințător:

— Dom'le!

— Nu, că n-o aprind..., încerc eu copilărește să-l domolesc. Mă amăgesc c-o fumez... duc doar țigara la gură, să simt gustul tutunului. Știi care-i Palatul Catargi?

Întrebarea nu-l ia deloc prin surprindere, ca și cînd de mult aștepta să i-o pun. Îmi răspunde ca un școlar silitor:

— Palat clădit în 1809, de primul petrolist român, Monteoru, om din popor, pentru fiica sa Eleonora, pe care a măritat-o cu un boier de viță veche, Catargi.