Cinci impuscaturi pe cer

La punctul de frontieră Curtici staționa pentru control un Fiat 850 de culoare albă. Mașina avea număr din străinătate. La volan aștepta, fluierînd o melodie populară românească, un tînăr de treizeci, treizeci și cinci de ani. Vameșul și grănicerul se prezentară salutînd politicoși. Tînărul le mărturisi în limba franceză:

— Vă surprinde poate că sînt un bun cunoscător al muzicii dumneavoastră? Sînt muzicolog, folclorist… Poftiți și o legitimație a mea!… O să vă confirme cele relatate de mine… Acesta a fost scopul vizitei mele în frumoasa dumneavoastră țară.

În timp ce vameșul își începu controlul, tînărul puse în funcțiune un magnetofon minuscul. Pe bandă erau imprimate melodii populare din munții Vrancei și din Maramureș.

— Cu muzică, verificarea va fi mai plăcută, adăugă el. O să vă convingeți. Cred că pot să trec peste frontieră aceste frumoase melodii. Nu știți ce comoară vă răpesc! Neegalată în aur sau în valută…

Tînărul era îmbrăcat în pantaloni gri, foarte înguști, pantofi gri și o imaculată cămașă albă. Ofițerul de grăniceri observă că atît pantalonii cît și pantofii erau stropiți de noroi încă umed, probabil turistul coborîse din turism în timpul ploii.

Grănicerul controlă cu atenție rama parbrizului. Tînărul se prefăcu indiferent. Glumi chiar, cu o bună dispoziție cuceritoare:

— Poate doriți și o melodie din Argeș.

Ofițerul îi replică prompt:

— Doresc altceva!

Și fără grabă, cu gesturi sigure, începu să demonteze rama parbrizului. Tînărul își pierdu zîmbetul. Pe față îi apărură stropi de sudoare. Din rama parbrizului ofițerul scoase cîteva microfilme. Dar în aceeași clipă tînărul se prăbuși cu un zgomot surd. Cianura pe care o avea ascunsă în batistă își făcu efectul fulgerător.

*

Locotenentul-major Marin Ulmu îl conduse la gară pe șeful său, căpitanul de securitate Miron Dan. Îi declară la despărțire:

— Tovarășe căpitan, vă invidiez… O lună de zile doar în preajma brazilor din Sinaia și eu rămîn în canicula din București… Și fără dumneavoastră… Îmi va fi foarte greu!

Căpitanul îl ascultă cu ochii aproape închiși, absent. Dar cînd să se urce în tren, un plutonier de securitate îl opri respectuos pe Dan:

— Tovarășe căpitan, am un ordin scris! Bine că am sosit la timp!

Cu gest indiferent, Dan deschise plicul. Citi fără să i se clintească un mușchi pe față. Ulmu abia îndrăzni să-l deranjeze:

— Ceva nou, tovarășe căpitan?

— Da. Brazii vor rămîne fără mine! Și noi vom merge cu avionul direct la Curtici… Și ce spuneai de caniculă?

*

După trei ore se aflau lîngă cadavrul folcloristului. Cercetară pașaportul. Dan surîse:

— Acest nume Jean Louis nu spune nimic. Să trecem la cercetarea hainelor și a bagajului…

Căpitanul îl ascultă cu ochii aproape închiși, absent. Dar cînd s-a afundat parcă într-o permanentă toropeală. Cînd i se anunță că nu s-a mai găsit nimic, cu vorbele-i domoale, indiferente, alunecînd ca dintr-o altă planetă, preciză:

— Am cercetat microfilmele… A fost fotografiat obiectivul militar HC 14!…

Figura proaspătă, radiind sănătate, a locotenentului-major Miron Ulmu se întunecă brusc.

— Tovarășe căpitan, cred, că evenimentul se va elucida aici!… Documentele sînt în mîna noastră… Secretul a fost îngropat cu acest Jean Louis… Slavă grănicerilor

Dan îi privi îndelung. Vorbi cu greu mai tîrziu, cu aceeași voce neutră, puțin voalată:

— Dar complicele sau complicii lui Jean au mai rămas în țară… Obiectivul militar HC 14 este amenințat din umbră. Vei merge la București și vei aduna toate datele despre acest zelos „folclorist”… Eu mă voi deplasa la obiectivul HC 14… Sper să fie instalat într-un loc pitoresc. Poate voi avea norocul de brazi… și răcoare, căci de o liniște deplină nu sînt convins!

*

În localitatea în care se afla obiectivul HC 14 nu erau brazi. Doar salcîmi, sălcii și castani. Cînd intră pe poarta unității, Dan zări un cîine vagabond. Surîse, atît cît putea să zîmbească noul „Maigret” din București, așa cum fusese poreclit de colegii săi. Cîinele mițos îi aduse în minte o întîmplare citită undeva. Niște spioni introduseseră în ochiul unui cîine un micro-aparat de fotografiat și astfel obținuseră imagini din interiorul unui obiectiv militar. Dan, după prezentarea la comandantul obiectivului HC 14, se retrase în camera pusă la dispoziția sa. Medita: „Curios, fotografiile au fost executate de sus. În jur nu descopăr nici o înălțime! Ce-o fi făcut oare Ulmu la București? Afurisită dilemă! Nu știu de unde să încep! Și sînt tare ostenit!” După cîteva minute, coborî la colonelul-inginer Bujor, comandantul obiectivului. Bujor îl îmbie la o cafea.

— Tovarășe colonel, aveți vreo bănuială cumva…?

Colonelul așteptase întrebarea, deoarece Dan își declarase funcția, deși era îmbrăcat în uniformă de ofițer de pompieri, venit să cerceteze sistemul de prevenire a incendiilor.

— Tot efectivul a fost verificat.

Căpitanul se mulțumi să soarbă din cafeaua fierbinte.

— Pe-aici trec curse de avioane?

— Nu!

— A zburat de curînd vreun elicopter?

— Nu. Nici unul.

— Vreun avion sanitar?

— Nu!

— Dar vreun avion agricol? Mai bine zis, din agricultură…

— Nici!

Cu fiecare negație, Dan elimina pe rînd cîte-o ipoteză. Cu pierderea unei noi piste, căpitanul părea tot mai cufundat în tăcere, fapt ce nu-i scăpă colonelului. Urmă o liniște lungă, apăsătoare. Vorbele lui Dan se rostogoliră moi, pufoase:

— Tovarășe colonel, vă rog să comunicați pentru sîmbătă dimineață o tragere de expertiză… cu armament special…

— Nu înțeleg, tovarășe căpitan.

— Simplu. Ca și cum ați fi primit un ordin de sus de la Institutul de cercetări științifice… Deci o tragere extrem de importantă și secretă, în același timp.

— Și? așteptă colonelul ca Dan să continue.

— Și… executați o tragere obișnuită. Numai vîlva să fie cît mai exagerată. Încerc să întind o cursă și atîta tot…

*

Locotenentul-major Ulmu era disperat. În afară de faptul că Jean Louis locuise la hotelul „Lido”, nu mai putu să obțină decît informații vagi, lipsite de semnificație. Bunăoară, aflase că Jean se deplasa la sate, unde, într-adevăr, culegea folclor pe care-l imprima, pe benzi de magnetofon. Nu fusese văzut cu nimeni. Nu primea pe nimeni la hotel. Mînca totdeauna singur. Ofițerul rămase stupefiat de abilitatea cu care lucrase spionul, nelăsînd nici o urmă, cît de vagă. Tocmai se pregătea să-și încerce norocul la hotelul „Lido”, cînd ușa se deschise și apăru căpitanul Miron Dan. Ulmu plecă vinovat capul. Dan înțelese motivul.

— Va să zică, nimic! Nici norocul nu-i de partea noastră!

— În afară de faptul că a locuit la hotelul „Lido” și că făcea deplasări la sate după folclor…

Căpitanul se așeză și își aprinse o țigară.

— Bine, Ulmule, nu fii supărat! E dificil să reconstitui activitatea unui… mort… Dacă l-ai fi putut urmări, ar fi fost cu totul altceva… Fă o mutră mai veselă… Diseară sîntem invitați la cină la cumnata colonelului Bujor… N-ai să regreți!

— N-o cunosc, tovarășe căpitan.

— Am spus eu că o cunoști? O vei cunoaște. E o femeie agreabilă și volubilă. Și pare destul de interesantă.

— Credeți?

— Sînt convins. Pe scurt: în preajma obiectivului HC 14 nu există nici o înălțime. Pricepi? N-a trecut nici un avion și nici un elicopter pe deasupra. Atunci cum de a fost fotografiat? Din satelit? Am anunțat pentru sîmbătă o tragere specială, strict secretă. Și am controlat fiecare mijloc de comunicații spre București sau spre alte orașe. Nu s-a deplasat decît cumnata colonelului. Nu-i așa că devine interesantă?

Ulmu deveni din ce în ce mai atent și mai cucerit de cele recepționate.

— Se afla întîmplător la cumnatul său?

Căpitanul deschise o pleoapă, celălalt ochi rămase mai departe închis, parcă într-o meditație pe care Dan nu se încumeta să o deconspire nici chiar celor mai apropiați.

— Tocmai acest fapt mi-a atras atenția. Soția colonelului este bolnavă de nervi și sora sa, din cauza aceasta, o bună parte din an locuiește mai mult la colonel. Pricepi? Și, din cînd în cînd, face deplasări la București, acasă. Obișnuit, călătorește în preajma tragerilor speciale…

— Cumnata colonelului e medic?

— A urmat patru ani de medicină… Acum, după părerea mea, dorește să se mărite…

Ulmu nu se putu opri:

— Și v-ați gîndit din nou la mine?

Dan își reținu un zîmbet ascuns.

— De ce nu?… Ce să fac dacă pe mine nu mă plac femeile. Nu sînt un Florin Piersic. Mă mulțumesc să admir de la distanță „cuceririle” tale. Deci, pentru a cîta oară „ginerică”?

Ulmu pufni în rîs.

— Nu vă supărați, tovarășe căpitan, care va fi biografia mea pentru cină?… Biografia viitorului „logodnic”.

— Vei lucra în comerțul exterior… Îți place?

— Mai mult mi-ar fi plăcut să fiu inginer silvic. Dar și așa, înseamnă că voi călători mult în străinătate…

Dan adăugă cu precauție:

— Și nu uita esențialul: ești vărul meu. N-aș fi putut să te recomand nepot sau fin, țin și eu la tinerețea mea… Și ce, nu am dreptul? Poate mă și însor…

Se auziră bătăi în ușă. Se prezentă plutonierul Stavăr, din echipa lui Dan. Raportă laconic:

— Tovarășe căpitan, șoferul a trecut pe acasă. Locuiește în strada Mimozelor nr. 14 și se numește Ion Drugă. A mîncat, apoi s-a întors cu mașina la unitate, la obiectivul HC 14. N-a vorbit absolut cu nimeni.

— Corect, murmură Dan, apoi adăugă: ce sînt părinții lui?

— Are numai tată. Mamă-sa a fost ucisa în bombardament, în timpul războiului. Tatăl său a fost factor poștal. Acum e pensionar. Se ocupă, în timpul liber, cu tîmplăria.

După plecarea lui Stavăr, căpitanul hotărî precipitat:

— Să ne pregătim pentru vizită! Îți recomand un costum cît mai extravagant… Călătorești doar în străinătate. Nu uita să ai țigări străine. Mie-mi plac „Kent”. Mă conduci cu mașina ta „personală”, am impresia că domnișoara Zizi se omoară după turisme. Și pregătește niște anecdote noi. Dacă le mai debitezi pe cele vechi de cînd erai în școala de ofițeri, te-ai ras de primă pe viitorii cinci ani… Și nu cumva să o repeți pe aceea pe care am ascultat-o prima oară, cînd am căzut din leagăn din cauza rîsului. O știa bunicul de la străbunicul său, de pe timpul Zaverei…

*

Canicula se mai potolise. Amurgul era totuși torid. Marin Ulmu stopă cu siguranță în dreptul locuinței domnișoarei Zizi. Cînd cei doi ofițeri coborîră din autoturism, auziră glasul de clopoțel al unui băiețaș de nouă-zece ani.

— Notează, Nicule: ora 20, Volkswagen vișiniu, numărul 4 B 5143… Aproape nouă.

Dan rîse copios.

— Ce faceți aici, flăcăilor?

— Nu sîntem flăcăi. Sîntem milițieni!

Celălalt adăugă:

— O să avem și un borcan mare!

De data asta rîse și Ulmu.

— De ce rîdeți? Ne-a promis tata. E milițian. Ofițer.

— Iată că nu mai rîdem, conveni Dan. Dar vreau să vă verific perspicacitatea. Ce mașină a staționat azi la orele 14 în acest loc…

Nicu răsfoi cu gravă seriozitate carnetul.

— Astăzi la orele 14 a parcat o Volga neagră cu numărul A 14295… Este?

Dan se prefăcu entuziasmat:

— Bravo! Meritați să fiți avansați! Dar să vă pun o întrebare mai dificilă: cînd a staționat aici un Fiat 850 de culoare albă?… Acum e acum!… Să vă văd, tovarășe milițian.

Nicu deschise iar carnetul, dar Petruț îi veni în ajutor:

— N-o fi cel care s-a ciocnit săptămîna trecută cu Volga neagră chiar în acest loc?…

Nicu ridică ochii din carnet și întrebă cu toată seriozitatea:

— Avea număr străin, nu?

Ulmu preciză precipitat:

— Da. Avea număr străin!

Copiii rîseră spontan, nereținut, satisfăcuți.

— E Fiatul cu accidentul… Am făcut și proces-verbal. Priviți aici… E numărul acesta sau nu?

Cei doi ofițeri încremeniră. Era numărul mașinii lui Jean. Dan îi întrebă cu vădit interes:

— Și ce accident a avut loc?

— Nu chiar un accident. Volga staționa și a fost lovită de Fiat… Cînd a venit șoferul Volgăi s-au certat. Dar cel din Fiat vorbea franțuzește. Ce-am mai rîs! Apoi s-au împăcat. Așa sînt șoferii! Se ceartă și se împacă în fiecare zi iar duminica de două ori: matineu și seara…

Ulmu înghiți în sec, amintindu-și de investigația sa, în timp ce unul din puști adăugă:

— Francezul s-a rănit puțin la frunte… A fost chiar în casa asta… Dar a venit curînd, bandajat la cap…

Ofițerii își amintiră că Jean avea o zgîrietură la tîmpla stîngă. „Va să zică Jean a fost în locuința domnișoarei Zizi și s-a ciocnit cu mașina condusă de Ion Drugă, înregistră Dan. Apoi, ofițerul hotărî: „Desigur nu a fost o simplă întîmplare!”

Îi felicită pe tinerii „milițieni”.

— Să știți că dacă veți merge așa mai departe, o să vă decorez! La revedere și la mai mare!

Sunară. Îi primi chiar domnișoara Zizi. Părul roșcat era vopsit de curînd. Dan constată o oarecare transformare. Avu impresia că vizita lor nu o entuziasma prea mult. Le declară deschis cauza acestei indispoziții:

— Sora mea mi-a telefonat acum cîteva minute! Nu se simte prea bine…

Interiorul casei era plăcut, deși abuza de un amestec de stiluri. Lîngă biroul florentin se afla un scrin modern, oferind o imagine nearmonioasă, stridentă, frizînd lipsa de bun gust. Dan nu remarcă mobila, se gîndea stăruitor. „Care e pricina adevărată a acestei schimbări atît de subite? Boala soției colonelului Bujor? Sau sinuciderea lui Jean la frontieră și descoperirea microfilmelor? În tot cazul lipsită total de rutină!”

Discuția curgea anevoios. Domnișoara Zizi era prinsă de cu totul alte frămîntări, încît prezența distinsului „funcționar” din comerțul exterior trecu aproape neobservată. La cină, Dan cunoscu pe unchiul și pe mama gazdei, o bătrînă simpatică, venerabilă și care afișa o mare curiozitate pentru crimele pasionale. Mai ponderat, unchiul Paul, fost inginer de aviație, își exprima admirația sa pentru aeromodele. De altfel, destăinui cu infatuare:

— Și acum mai fac experiențe… Întrebați-o pe Zizi dacă nu l-am entuziasmat și pe colonelul Bujor.

Dan sesiză importanța situației. De aceea întrebă cu o voce obișnuită, fără nici un interes deosebit:

— Ați experimentat aeromodele și la colonelul Bujor?

Fostul inginer de aviație și actualul aeromodelist mărturisi puțin îmbujorat de emfază:

— Da, domnul meu! Și încă cu succes. Toți ofițerii m-au felicitat. Am un model, conceput de mine, care poate urca la trei sute de metri. Planează magistral. Acum l-am perfecționat așa că, la sfîrșitul săptămînii, voi merge cu Zizi din nou la Bujorel, așa îi spun eu colonelului. Sper să realizez un record personal. Toată viața m-au preocupat recordurile!

Dan își fuma absent țigara, sau aparent absent, în timp ce gîndurile i se ordonau cu luciditate: „Deci sîmbătă, o dată cu tragerile, experiență de aeromodelism… Cît de ușor se poate fixa un micro-aparat de fotografiat sub planul unui aeromodel! De la trei sute de metri cuprinzi o zonă întinsă… Și domnișoara Zizi, hotărît și respectabilul ei unchi, îl cunosc sau mai bine zis l-au cunoscut pe folcloristul Jean Louis. Un singur lucru îmi încîlcește ipotezele: franchețea fostului inginer constructor de avioane. Ori e naiv, ori extrem de periculos și abil, încercînd prin felul său de a fi să ne dezarmeze… Mici un spion din lume n-ar fi declarat cu atîta ingenuitate manevrele cu aeromodelele. Sau poate tocmai pe acest fapt mizează.

Inginerul și bătrîna doamnă se retraseră în camera vecină să urmărească reluarea serialului la televizor. Discuția lîncezise total. Ulmu încercă să o reanime povestind o anecdotă prăfuită, în timp ce Zizi îi studia cu o vădită neplăcere. După ce zîmbi din politețe la consumarea poantei, Zizi le turnă cîte un pahar de lichior. Dan își acoperi paharul:

— Să ne iertați, sîntem cu mașina! Și știți cît de ușor se pot produce accidentele… Ați fost doar martori și dumneavoastră acum cîteva zile la un caz neplăcut…

— Eu? Zizi tresări. Nu-mi amintesc!…

— Cînd Volga unității s-a lovit cu un Fiat alb, chiar în fața casei dumneavoastră.

— A, da, da, parcă am auzit…

Dan continuă cu atenția încordată, ca un arc gata să pleznească, deși pe fața ofițerului stăruia aceeași mască de netulburată liniște și indiferență totală:

— Nu se poate să nu vă amintiți! Doar l-ați pansat pe șoferul Fiatului…

Zizi preciză cu brutalitate în glas:

— Eu n-am pansat pe nimeni! Asta e sigur!

— Se poate. A fost doar o simplă supoziție. Desigur, m-am înșelat. Dar în privința alcoolului, cînd conduci un turism, nu mă înșel. Am fost martor la zeci de asemenea accidente. Dar să nu vă plictisim cu aceste truisme în privința alcoolului.

*

A doua zi, Ulmu rămase în București să cerceteze din depărtare pe fostul inginer constructor de avioane, în timp ce căpitanul se îndrepta cu mașina unității spre obiectivul HC 14. Încercă să lege o conversație cu șoferul, dar Ion Drugă era un taciturn convins. Răspundea în silă, monosilabic. Dan insistă, puțin scos din răbdări. „Parcă are limba legată și bolovani în gură”.

— Mi-a povestit domnișoara Zizi de accidentul cu Fiatul alb. Acela cu număr străin… Îți amintești?

— N-a fost un accident.

— Totuși o mică, pare-mi-se, ciocnire, nu?

Șoferul răspunse apatic:

— Nimica toată… Străinul a pus frîna prea tîrziu. Sau poate frîna nu-i funcționa normal. Se mai întîmplă!

— Totuși s-a rănit la cap… Nu?

— Ei, rănit… O julitură la tîmplă.

— L-ai dus la spital?

— Ei, spital… L-a pansat domnișoara Zizi în casa… Eu a trebuit să plec. Dar sper că nu a murit din rana aceasta.

— Ai avut vreo pagubă? Sau poate mașina sa…

— Ei, pagubă… S-a lovit de bara din spate.

Apoi, conducătorul mașinii se cufundă în tăcerea sa impenetrabilă. Nici Dan nu mai continuă discuția, regretînd că șoferul nu este mai dispus pentru pălăvrăgeală, cum sînt atîția din breasla sa. Căpitanul se îndreptă spre comandantul unității, gîndindu-se la adevăratul motiv care o determinase pe Zizi să ascundă întîlnirea cu Jean Louis: „Să fi aflat de moartea folcloristului? E totuși o greșeală din partea sa. Avea doar un alibi perfect: rănirea lui Jean. Poate în acele clipe Jean primise filmele realizate de unchiul atît de pasionat de aeromodele. Nu se poate spune că au lucrat prost… Curios sînt să aflu cît mai curînd raportul lui Ulmu. Sper că biografia și activitatea încercatului aeromodelist vor fi pline de conținut edificator”.

Comandantul îl primi pe Dan cu multă bunăvoință:

— Vă așteptam, tovarășe căpitan.

— Ați remarcat ceva deosebit?

Colonelul rîse din toată inima, precizînd:

— Din contră. După fixarea „tragerilor speciale” nu s-a întîmplat absolut nimic. Cum v-ați distrat la București?

Căpitanul profită de întorsătura nebănuită pe care o luase discuția, pe o pantă de intimitate.

— Minunat. Aveți o cumnată ospitalieră și agreabilă. M-a invitat la cină. Am avut bucuria să-l cunosc și pe unchiul Paul. M-a cucerit cu tenacitatea și tinerețea sa explozivă.

Colonelul se înveseli de-a binelea.

— E un bătrîn cuceritor! Imaginați-vă, la etatea lui se mai ocupă de planorism! A făcut cîteva experiențe și aici… Da, construiește aeromodele… Ne-a impresionat, mai ales, cu un model original care plana la trei sute de metri. Era, într-adevăr, un lucru demn de luat în considerație.

Dan tatonă terenul cu multă precauție:

— Cred că a fost un constructor de avioane remarcabil. Mi se pare un om studiat, pasionat, dotat cu multă perseverență și cu deosebită…

Colonelul îl întrerupse entuziast:

— Nu remarcabil ci excelent! A fost un adevărat as al I.A.R.ului de la Brașov. Și cred și eu, a lucrat ani și ani în Franța. Ba s-a specializat și în Germania. De la Paris s-a întors cu două diplome, trei premii și o soție franțuzoaică. Soția sa a murit însă peste puțin timp într-un accident de tren. Da, la Paris, mi se pare. Are și un băiat în Franța pe care tot speră să-l aducă în țară. Un băiat de treizeci de ani. De băiat însă, vă rog, să nu-i pomeniți. Sîmbătă o să-l cunoașteți mai bine pe unchiul Paul. Mi-a comunicat că vine iar cu aeromodelul său… Da, da, imaginați-vă, între timp, l-a perfecționat… Și să nu economisiți laudele, îi place să fie flatat!

Dan își mușcă buzele și arboră un zîmbet de circumstanță murmurînd cu dublu înțeles:

— Vă promit că n-am să uit, tovarășe colonel. Nu voi face economie cu complimentele. O să constatați.

*

Dan își continuă controlul amănunțit al încăperilor. Venise doar în unitate ca ofițer de pompieri, cu gradul de căpitan.

Astfel, Dan nu atrăgea atenția nimănui asupra sa și putea să controleze nestingherit cazarma la orice oră. În afară de Bujor, nimeni nu cunoștea adevărata identitate și scopul sosirii sale la obiectivul HC 14. Ajunsese cu verificarea stingătoarelor la garaj. Șoferul Ion Drugă îl urmărea atent. Pe chipul lui întunecat apăru raza unui zîmbet malițios. Își spunea: „Pot garanta că acest căpitan pune pentru prima oară mîna pe un stingător. Afurisită birocrație!” În acest timp, Dan fu chemat de la garaj la telefon. În aparat auzi glasul lui Ulmu: „S-au copt căpșunile, tovarășe căpitan!” „Bine, voi fi la prînz la București”. Ulmu îl chema pentru o întrevedere urgentă în Capitală. Căpitanul telefonă colonelului chiar din garaj și obținu Volga. I se adresă lui Drugă, de altfel atent la convorbire, urmărind-o parcă cu un interes special, fapt ce nu-i scăpă lui Dan:

— Ești gata să facem o cursă la București?

Drugă ezită o clipă, apoi îndrăzni cu timiditate:

— Tovarășe căpitan, aș avea o rugăminte… Nu știu dacă…

— Te rog! Hai, omule, îndrăznește!

— Aș putea să-mi iau și soția? Vrea să-și vadă părinții. Și vă spun sincer, de două zile așteptăm o asemenea ocazie.

— De acord! consimți Dan înveselit, bucuros că va mai fi cineva în limuzină, în afara taciturnului și întunecatului conducător. Călătoria cu Drugă nu era prea amuzantă.

Șoferul opri mașina la capătul localității, unde își avea locuința înconjurată de o livadă spațioasă. În cîteva clipe, soția lui Drugă, Mimi, își făcu apariția cu o valiză voluminoasă și cu o colivie de plastic, în care se agitau două găini și două gîște. Femeia se scuză cu un torent de cuvinte:

— Să mă iertați, tovarășe căpitan, îi aprovizionez pe bătrîni, măcar atît să fac și eu… Da, îmi macin tinerețea în văgăuna asta!… Dumneavoastră, care stați la București, nu bănuiți ce plictiseală e aici. Mai ales, cînd vin ploile de toamnă! Sau viscolul iernii. Nu te poți urni din cameră săptămîni întregi.

Mimi era o femeie frumoasă și suplă, cu un corp elastic, perfect. Avea predispoziție pentru discuții interminabile. Dan se întreba, cuprins de o vie curiozitate: „O fi oare adevărat că spiritele contrarii se atrag și în căsătorie? Cum s-ar explica altfel căsătoria șoferului, urît și taciturn, cu această femeie expansivă, frumoasă și, oricum, mult mai stilată! Curioasă asociere!”

Parcă ghicindu-i gîndurile, Mimi turuia cu o voce plăcută, muzicală:

— Mi-a spus soțul meu că ați venit să inspectați aparatele de stins incendii. Eu de mică aveam admirație pentru pompieri. Am crescut la circ, am fost artistă pînă nu de mult! Toți din familie am fost circari. Nu-i o viață plăcută, dar circul are o poezie a lui. De sus, de la paralele, cînd vedeam pompierul lîngă arenă mă linișteam. Îmi dădea un fel de calm, de siguranță. Și dumneavoastră îmi inspirați același calm și liniște.

— Vă mulțumesc, replică Dan, și adăugă cu umor: de altfel la etatea mea nu mai pot radia decît liniște și calm profund.

Femeia rîse amuzată, încercînd să-l complimenteze:

— Și bărbații tineri pot fi calmi! Nu înseamnă, vai de mine, că sînteți bătrîn! Ați fi fost un bun îmblînzitor de animale. Tatăl meu a dresat urși, cai, cîini, maimuțe, porumbei și purici. Da, de ce rîdeți? E o plăcere să privești purici dresați… Mai ales dacă reușiți să descoperiți vedetele de prima mînă.

Soția lui Drugă îl bine dispuse pe Dan. De aceea, politicos, propuse șoferului să o conducă mai întîi pe Mimi acasă. Aceasta primi cu căldură propunerea lui Dan, revanșîndu-se:

— Voi avea bucuria să vă servesc cu o cafea preparată de tatăl meu. Pot jura că n-ați mai băut o asemenea cafea! Și lîngă cafea, o dulceață de cireșe amare, făcută de mine… Nu mă laud, dar nimeni nu mă întrece în preparatul dulceței… Jur!

Apoi femeia se adresă iritată soțului său:

— Hai, Ionele, invită-l și tu pe tovarășul căpitan! Tovarășe căpitan, să-l iertați că este atît de urîcios… Și știți din ce cauză? Dacă pe noi ne-a făcut Dumnezeu în zilele lucrătoare, pe el l-a făcut duminica, în orele suplimentare și prost plătite. De, era și Dumnezeu ursuz și plictisit în acele clipe.

Dan refuză cafeaua. În schimb, admiră casa împodobită cu o vegetație luxuriantă, cu un porumbar ca un foișor din basm, cu o mansardă îngropată în flori multicolore. Vița de vie atîrna peste gard ciorchini proaspeți și minusculi.

— Să știți că această locuință pare desprinsă din paradis. Așa că am să beau cafeaua cînd ne vom întoarce să vă luăm. Și nu am uitat nici de dulceața de cireșe amare.

Mimi protestă cu o vehemență adorabilă:

— Nu. Eu voi veni abia sîmbătă dimineața acasă, cu acceleratul de cinci. E cel mai puțin aglomerat. Așa că poftiți la cafea și la dulceață.

Dan amînă cafeaua pe altă dată, pretextînd că va trebui să ajungă la timp la comandamentul pompierilor.

— Dacă nu voi fi peste un sfert de oră acolo, vă jur că pentru mine va lua tot Bucureștiul foc!… Și nu știți ce înseamnă cînd ia foc pompieria.

Peste cîteva minute se prezentă la comandamentul pompierilor, unde îl aștepta Ulmu. Se retraseră într-un birou.

— Tovarășe căpitan, știți că Paul a fost în Franța?

— Știu! Cred că m-ai chemat pentru ceva mai important.

— Știți că soția sa era din Paris?

— Și că are un fiu în Franța. De etatea lui Jean Louis…

— De treizeci și ceva de ani, deci de vîrsta pasionatului folclorist Jean Louis…

— Și asta am știut-o cu precizie. Care-i însă surpriza?

— Desigur, nu știți că domnul Paul mai are un prieten, fost aviator de recunoaștere, deci cu o mare aplicație pentru fotografiile aeriene… Și o mare experiență în arta schițelor de teren. A, să nu uit, acest ins a fost închis mai mulți ani…

Căpitanul privea visător prin norii deși de fum de tutun. Fumau amîndoi țigară de la țigară.

Spre surprinderea sa, Dan o găsi pe Mimi lîngă șofer, cînd ieși din comandament.

— Mi-ați refuzat cafeaua, dar eu tot v-am adus-o! V-am pregătit un termos. De altfel, am fost nevoită să viu să-i aduc lui Ionel cheile de-acasă. Le-am uitat la mine. Tare ar fi fost caraghios dacă ar fi intrat pe fereastră. Vi-l imaginați, cum este el butucănos și greoi, escaladînd fereastra?

Șoferul privea în altă parte, oarecum jenat de modul cum îi prezenta consoarta sa atît de volubilă. Dan îi sări în ajutor, avertizînd-o pe Mimi:

— O să se supere! Cred că exagerați! Soțul dumneavoastră e un bun atlet.

— Aș! rîse femeia. E moale ca o mămăliguță moldovenească! Cînd a avui accidentul cu Fiatul alb nici măcar nu l-a înjurat pe francez cum trebuia…

— Erați acolo? încercă Dan să afle cît mai multe lucruri despre incidentul dintre Drugă și Jean Louis. Miza pe predispoziția de pălăvrăgeală a femeii.

— Eram. Mă luase la București cu domnișoara Zizi. Abia ce-am ajuns, l-am trimis să cumpere niște caise. Eram singură în Volga, cînd ne-a tamponat bezmeticul acela! Și el, în loc să-l ardă cu vreo două, aproape că-i cerea scuze. Doamne, de ce n-am fost eu bărbat! Îl culegeam pe francez pe făraș și-l transportam în urnă funerară în țară. Mie îmi plac bărbații cu nervi. Ce dacă era străin. Să fi deschis ochii…