Enigmatica Solveig

Gara Constanța. Ceață și ploaie. Aproape de miezul nopții. Un om cu părul cărunt, cu fața uscată, de culoare albă, cadaverică, cu mișcări nervoase, tamburina cu mîna dreaptă pe sticla ușii de la ieșire. Privea îndelung peronul. Și ploaia care se scurgea în rafale scurte pe semafoarele automate. Din cînd în cînd, cerceta cu prudență oamenii din jurul său. Controlă ceasul‑brățară cu orologiul masiv al sălii de așteptare. Cu pași înceți se desprinse de la locul său. Ieși pe peron. Un cîrd de ciori fără somn, speriate probabil de șuierul unei locomotive se repeziră croncănind deasupra gării, umplînd văzduhul umed și cețos cu disperarea lor. Părea un decor de Van Gogh, scheletic și sinistru.

Volfeanu, omul cu părul cărunt și cu fața suptă, se îndreptă spre una din liniile secundare. Înainta precaut. Schimbă direcția, dorind să se convingă că nu este urmărit. Își aprinse o țigară. Trase fumul adînc în piept. După ce merse cîtva timp, se opri lîngă un vagon de marfă. Stinse țigara și se cufundă cu întunecimea vagonului izolat. Răsuflă ușurat observînd o umbră în depărtare. Volfeanu aștepta cu nervii încordați. Contrar așteptărilor, omul înainta sigur, cu pas tineresc, purtînd un pachet în mîna dreaptă. Își continuă drumul cu aceeași relaxare și stăpînire de sine. Se apropie de Volfeanu, recomandîndu‑i în șoaptă:

— Sus! În vagon!

Volfeanu, răsuflînd ușurat, se urcă în vagon. Tînărul sări ușor după el. Închise ușile. Mărturisi:

— Am avut impresia că e cineva pe urma mea…

Rîse arătîndu‑și dinții albi și puternici. Aprinse o lanternă cu lumina subțire, difuză, galbenă.

— Domnule Volfeanu, acesta‑i „materialul”… Sînt două platouri de ceramică fabricate în serie. Dar cu acest dispozitiv, platoul se desface și aici avem harta dispozitivului militar Nr. 453.

Volfeanu cercetă cu minuțiozitate platourile atît de ingenios prelucrate, în timp ce tînărul agent de legătură continuă:

— Celelalte două platouri cu schița portului militar or să vă sosească mai tîrziu, pe calea aerului. Dumneavoastră trebuie să anunțați chiar în această noapte să vină „prietenii” noștri să le ridice… Desigur, pînă la sosirea lor, veți fi și în posesia celorlalte două platouri!

Tînărul își descheie șiretul pantofului drept, motivînd:

— Mă strînge! Și știți din care cauză?

Rîzînd, descălțînd pantoful, demontă tocul și scoase dinăuntru un tub în care se afla o hîrtie foarte rezistentă și extrem de subțire.

— E inutil să vă mai spun că acesta este noul nostru cod cifrat pentru sezonul de vară! Se impunea schimbarea vechiului cod… Este?

Volfeanu luă tubul cu mîna tremurîndă. Tînărul îl avertiză:

— Cea mai mare atenție și respectarea întocmai a recomandațiilor primite! Sînteți direct răspunzător de orice abatere. Și acum vă urez o vară plăcută! Cît aș da să pot lucra și eu aici la mare!… Știți cît iubesc marea? Aș dormi pe plajă să‑i aud chemarea… M‑aș tolăni pe nisipul plajei o mie de ani în șir…

Dar Volfeanu nu‑l mai asculta de mult, fiind preocupat să ascundă cît mai judicios codul cifrat. Tînărul prea vorbăreț îl agasa, îl enerva din cale‑afară. Mai ales că o presimțire tulbure pusese stăpînire pe el, urmărindu‑l tot timpul, chiar de la plecarea de acasă. În zadar tînărul încerca să citească vreun semn pe fața lui Volfeanu, îndreptînd de cîteva ori lanterna spre el. Volfeanu avea ochii ca de cristal, neutrali, reci și cenușii, inexpresivi, exersați, probabil, printr‑o practică îndelungată. Inteligent, cu sînge rece, obrajii săi păreau împietriți, nu trădau nimic din stările sufletești care‑l stăpîneau. Nu se clinti nici cînd tînărul, cu auzul mai fin, îl anunță cu gravitate în glas:

— Pași… Vine cineva… Șterge‑o! Tînărul scoase pistolul. Cîntări într‑o clipă situația și hotărî: Coboară prin această ușă! Eu voi rămîne să‑ți acopăr retragerea. În spatele gării se află mașina mea. Poftim cheile… Te voi vizita acasă!… Mai repede, domnule Volfeanu! Lucrează cu cea mai mare grabă! Gata, pleacă!

Volfeanu sări prin ușa laterală, opusă peronului. Se strecură grăbit prin ploaie și ceață. Cîrdul de ciori încă nu se potolise. Se îndreptă spre un drum ocolit, care avea să‑l ducă în spatele gării. Spaima încă îl mai stăpînea. Și presimțirea întunecată. Aștepta, din clipă în clipă, să audă larma luptei de care dorea să fie cît mai departe cu putință. Mergea gîfîind, lovindu‑se de șine, călcînd prin băltoacele proaspete, împiedicîndu‑se de traverse și căzînd în vreo două gropi.

Tînărul aștepta cu revolverul în mînă, cu piedica trasă, pîndind prin ușa întredeschisă a vagonului de marfă izolat și îngropat de negură și ceață. Auzi un glas aspru:

— Să cercetăm și vagonul singuratic!

Tînărul înțelese că e pierdut. Observă cum urmăritorii se apropiau liniștiți și precauți. Gîndi: „Nu mai am nici o salvare! Nu‑mi rămîne decît să‑mi vînd pielea cît mai scump! Sper că Volfeanu să fi ajuns cît mai departe și cu materialele în deplină siguranță. Drace, n‑am avut cel puțin timp favorabil să mai fi putut face o baie în mare! Și e stupid să mori pe ploaie și pe ceață! Și încă la doi pași de mare!”

Urmăritul se lipi de peretele rece al vagonului, întinse revolverul și trase. Oamenii securității se culcară imediat la pămînt, apoi, tîrîș, căutară un adăpost de gloanțe, dar de unde puteau să țină în observație ușa de unde se trăgea. Un ordin trecu ca un fulger din om în om.

— Înconjurați vagonul!

Cîteva umbre se strecurară prin salturi scurte și repezi de cealaltă parte a vagonului, care acum era controlat de un cerc viu de foc. Tînărul își scoase fulgarinul, rămînînd într‑un costum elegant, gri‑deschis, pe care încerca să‑l protejeze de peretele colbăit al vagonului, așa ca o culme a ironiei, deoarece moartea se afla doar la cîțiva metri de el. Și distanța se scurta cu fiecare secundă. Cu calm netăgăduit, își aprinse o țigară de la mucul celei aproape stinse. Trase din nou. Și încă o dată. Auzi răspicat ordinul pornit din apropierea sa.

— Să‑l capturați viu!

Tînărul zîmbi înfrigurat; „Aceasta va fi ceva mai greu. Depinde și de mine. Ați pierdut din vedere acest fapt esențial!” Trase din nou. Dar revolverul țăcăni în gol. Gloanțele i se terminaseră. Hotărî: „Cel puțin să mor cu fața spre mare!”

Oamenii securității pătrunseră în vagon. Un glas porunci:

— Predați‑vă!

Nici un răspuns. Comanda se repetă. Cineva aprinse o lanternă puternică. Fasciculul de lumină se opri pe trupul tînărului agent de legătură.

— Poate mai trăiește…

Un locotenent raporta, după ce cercetă îndelung pe cel prăbușit pe podeaua vagonului:

— A murit, tovarășe căpitan. După cîteva clipe constată cu uimire: Nu a fost atins de nici un glonț… Probabil s‑a sinucis cu cianură…

Cîteva lanterne luminară cadavrul. Căpitanul conchise:

— Da, s‑a sinucis. Dar cred că nu și‑a pus capăt zilelor cu cianură. E o altă otravă. Mult mai puternică. Dați‑mi acul de cravată!… Curios cum acest ac se află lîngă trup.

Țăcăniră cîteva aparate de fotografiat. Fulgerul lor lumină ca ziua vagonul izolat. Căpitanul își continuă gîndurile cu glas tare:

— Probabil a mai fost cineva în vagon! Observați urmele de pe podea… Dacă veneam mai repede am fi dat, desigur, de o pradă mult mai bogată… Ați pus în urmărire gara și mașinile care pleacă din stația de turisme?

— Totul a fost pus la punct, tovarășe căpitan. Trei mașini ale securității sînt pregătite pentru orice eventualitate.

Căpitanul hotărî:

— Să nu‑i dăm răgaz să ne scape. Anunțați pe cei din stația de turisme să fie în permanentă alarmă! Să nu le scape nici un turist suspect…

Ordinul a fost transmis pe loc printr‑un aparat de radio de către un plutonier.

Locotenentul, care între timp cercetase minuțios cadavrul, raportă:

— Tovarășe căpitan, nu s‑au găsit decît aceste lucruri fără importanță și două buletine de identitate false… Tocul de la pantoful drept este detașabil, dar înăuntru nu se află nimic…

Căpitanul cercetă obiectele înșirate pe o servietă în fața sa. Cîteva sute de lei, o oglindă, un pieptene, două lozuri, un briceag, fotografia unei artiste, decupată din revista „Cinema”, și buletinele falsificate destul de grosolan.

Locotenentul continuă pe un ton respectuos:

— S‑ar putea să fi fost otrăvit… Cred că…

Căpitanul îl întrerupse cu o umbră de ironie în glas:

— Nu. A rămas aici să ne rețină atenția astfel ca altcineva să se poată strecura nestingherit sub nasul nostru. Au lucrat cu abilitate. Tînărul a riscat totul pentru salvarea complicelui său. Rămîne să lămurim dacă nu cumva cel care a reușit să ne scape printre degete nu se mai află prin apropiere. Cîțiva să cerceteze cu migală fiecare vagon, fiecare ascunzătoare posibilă. Desigur, spionul pe care‑l căutăm e mai important și are documente valoroase asupra sa, numai așa se explică actul de sacrificiu al tînărului întins pe podea… Și‑au conceput bine planul de acțiune, cu mult calm și multă inteligență. Au acționat sigur, cu energie… Ne vor da serios de furcă…

*

Volfeanu a calculat bine timpul cînd să se apropie de mașină. Mai purta în el larma împușcăturilor. Se auzeau clar în adîncul său. Se îndreptă cu mers sigur spre mașină. În toaleta gării se curățise de noroi. Nimic nu‑i trăda goana disperată și oboseala. Fredonînd o canțonetă italiană, degajat, deschise portiera autoturismului.

Omul de la volan, cu părul grisonat, cu fața uscată, părea stăpînit de o liniște totală. Dădu drumul aparatului de radio să mai prindă emisiunea de muzică ușoară de la orele două noaptea. „Fiat”‑ul său se angajă pe șoseaua principală, țîșni ca o săgeată prin întuneric, îndreptîndu‑se spre Eforie. O „Volga” a securității se luă după el, angajîndu‑se într‑o cursă uluitoare.

Volfeanu spori viteza, deși abia la o curbă, la ieșirea din Constanța, își dădu seama că este urmărit.

Locotenentul de la securitate mărturisi uluit:

— Merge cu o viteză de parcă ar vrea să se sinucidă. Poftim, a luat curba cu nouăzeci de kilometri pe oră… Moarte curată…

Conducătorul mașinii constată pe bună dreptate:

— Tovarășe locotenent, am impresia că a observat că este urmărit…

— Nu‑mi rămîne decît să trec pe o altă mașină!

Ofițerul anunță prin radio:

— Aici „Pajura”. Să mă ajungă o altă mașină pentru schimb… Sau un camion… Cît mai repede.

Volfeanu nu scăpa din vedere mașina care‑l urmărea. Răsuflă ușurat abia cînd o văzu cotind la dreapta. Camionului „Carpați” care venea în urma sa nu‑i acordă la început prea mare importanță. Locotenentul strigă șoferului:

— Accelerează!

Conducătorul camionului apăsă pe pedala acceleratorului, constatînd:

— Tovarășe locotenent, vă garantez, „Carpați”‑ului nu‑i scapă nimic, are motor nu glumă!

Volfeanu ocoli pe o stradă secundară. Observă camionul în urma sa: „Deci sînt urmărit! Nu‑mi rămîne decît să măresc viteza și să încerc să‑i derutez la Mangalia!”

Scrîșnind din roți, trepidînd, limuzina revenită pe șosea rula pe asfaltul ud, lunecos, cu o viteză copleșitoare. Ceața se lăsase și mai densă. Volfeanu ocoli în ultima clipă o căruță, derapînd cîțiva metri. Își șterse parbrizul și continuă goana de‑a dreptul dementă, fiind cît pe‑aci să lovească un camion cu lumina de la spate defectă. Cu respirația tăiată acceleră observînd o barieră de cale ferată ce se pregătea să‑și coboare brațele puse în mișcare de un resort automat. În ultima frîntură de secundă reuși să se strecoare. În urma sa brațele puternice de metal căzură ca o ghilotină, spre disperarea locotenentului de securitate.

— Ne‑a tras clapa!

Sări din camion și alergă spre canton. Dar își făcu apariția un lung tren de marfă. Mărfarul înainta exasperant de încet și număra zeci și zeci de vagoane și cisterne.

Cu ochii strălucitori, Volfeanu răsuci volanul și „Fiat”‑ul se îndreptă pe un drum de care, spre dreapta. Manevrînd atent volanul, conduse mașina prin hîrtoape, apoi o luă prin cîmp și o adăposti în umbra unei șure părăsite. Stinse farurile și așteptă în liniște cu privirea ațintită spre șosea.

Locotenentul anunță prin radio, răsucind cu nervozitate un buton.

— Alo… Aici „Pajura”… Mă auzi, „Vultur”… Aici „Pajura”… O barieră mi‑a tăiat drumul… „Fiat”‑ul să fie așteptat la Mangalia… La Mangalia…

Ofițerul afurisi trenul, ceața, ploaia, bezna și strigă șoferului îndată ce brațele barierei se ridicară.

— Tovarășe, cît poți de repede!

Camionul porni angajîndu‑se într‑un viraj fantastic chiar la prima curbă. Derapă. Ajunse pe marginea șanțului, dar se redresă și continuă cursa trecînd pe lîngă drumul de care cu o viteză exorbitantă.

Volfeanu zîmbi mulțumit în urma camionului ce dispăru sub mantaua de argint dens și putos a ceții. Se urcă la volan și cu mari și disperate eforturi readuse „Fiat”‑ul la șosea. Goni cu toată viteza spre Constanța. Străbătu jocul amețitor al luminilor de pe bulevardul principal, coti pe o stradă lăturalnică și liniștită. Opri lîngă o căsuță albă și scundă, pătrunse printr‑o portiță de lemn putred, trecu pe lîngă un șir de castani și bătu ușor în geamul ușii. După cîteva minute ușa se deschise. Urmă o discuție în șoaptă și Volfeanu dispăru în casă. Gazda, un om între două vîrste, îl pofti pe fotoliu. După ce bău un pahar cu apă, Volfeanu îi povesti mai calm.

— Mai întîi pregătește‑mi aparatul de transmisie! Apoi conduci „Fiat”‑ul la garaj. Și schimbi numărul. Mîine îl vopsești într‑o altă culoare și îl duci la București.

Imediat după plecarea gazdei, Volfeanu transmitea prin radio printr‑un cod cifrat: „Veniți să luați «materialul»… Totul este pregătit…”

Apoi, se întinse pe canapeaua verde și căzu cuprins de un somn adînc, greu, fără vise.

*

Colonelul Butnaru asculta iritat raportul căpitanului care acționase cu echipa sa în gara Constanța. Ofițerul conchise lapidar:

— Asupra cadavrului nu s‑a găsit nici un act precis, doar buletinele falsificate. Dacă am fi reușit să împresurăm vagonul cu cîteva minute mai devreme, acum am fi avut un rezultat concret. Astfel, nu avem decît un lanț de ipoteze și întrebări.

Colonelul se plimbă cîteva minute prin birou. Apoi, se așeză pe scaun, sorbi din paharul de apă. Vorbi calm:

— Mașinile goniometrice să fie pregătite. Acum cîteva minute am recepționat un mesaj cifrat… Citește‑l!

Căpitanul luă cu viu interes foaia de hîrtie întinsă de comandantul său. Citi îndelung cele cîteva cuvinte: „veniți să luați «materialul»… Totul este pregătit”.

Colonelul își observă atent subalternul, așteptînd părerea căpitanului, care nu întîrzie:

— Tovarășe colonel, cred că mesajul cifrat e în directă legătură cu „întîlnirea” din gară… S‑ar putea ca „materialul” să fi fost predat chiar în vagonul izolat… Cel care ne‑a scăpat printre degete să fie autorul mesajului prezent…

— Da. E și părerea mea! S‑ar putea să fie vorba de un post mobil…

În acea clipă se auzi o bătaie în ușă. Intră locotenentul care urmărise mașina condusă de Volfeanu. Colonelul îl privi cu severitate:

— L‑ai lăsat să‑ți fugă de sub nas! Bariera nu este o scuza… Nu poate fi o scuză!…

*

În acest timp gazda lui Volfeanu gonea cu toată viteza spre Eforie, unde urma să depună „Fiat”‑ul într‑un garaj particular. Dar Florea Dinu opri mai întîi la hotelul „Europa”. Dădu un telefon formînd numărul unei camere de la etajul doi și în cîteva clipe se prezentă un prieten din București, un oarecare avocat cu numele de Dodo Marcu. Florea îi ieși în întîmpinare, spunîndu‑i cu entuziasm:

— Sper că vei fi mulțumit, stăpîne!

Dar interlocutorul său îi făcu semn să tacă, propunîndu‑i o plimbare pe faleză. Coborîră pe faleză, care din cauza ploii mărunte, de neexplicat în plină vară, era aproape goală. Avocatul îl iscodea cu coada ochiului.

— Ei? Acum poți vorbi… Aici sîntem în siguranță…

Florea Dinu își șterse mai întîi buzele uscate cu vîrful limbii.

— Volfeanu a pus mîna pe „material”…

Avocatul desluși pe fața osoasă a complicelui său umbra unui surîs șiret și malițios.

— Și?… De ce taci?

Florea se așeză pe o bancă, obligîndu‑l și pe Dodo să ia loc alături. Vorbi cu indiferență:

— Agentul care i‑a adus „materialul” de la București s‑a „curățat” în lupta de la gară. Bineînțeles, securitatea a fost anunțată de mine, așa cum am hotărît. Și întocmai planului nostru, Volfeanu a scăpat neatins cu „materialul”… Deci ne‑a ieșit totul bob cu bob, așa cum am prevăzut.

— Unde‑i? întrebă cu nerăbdare avocatul. Unde‑i Volfeanu?

Florea prelungi înadins răspunsul în doi peri.

— E la loc sigur, stăpîne.

— Cred că nu ești pus pe cimilituri și ghicitori?

Florea rîse senin ca de o glumă reușită.

— Îmi place că ai umor… Îți mai trebuie și răbdare…

Avocatul i se adresă mînios, iritat:

— Crede‑mă, nu am timp de glume proaste! Știi cît de necesar ne este acest „material”.

Gazda lui Volfeanu rîse fals:

— Îmi imaginez, dacă două agenții de spionaj se bat pe viață și moarte pentru el! A, să nu uit și securitatea! Îți dai seama, stimabile domn, cît de greu este pentru mine să mă decid. Știi la ce mă refer…

Tăcură. Doi îndrăgostiți, înfruntînd ploaia exasperant de plicticoasă, trecură braț la braț pe lîngă ei. Pentru o clipă cei doi discutară aprins despre pescuit. Și cum îndrăgostiții păreau hotărîți să rămînă în apropiere, Florea și Dodo se văzură obligați să pornească din nou la plimbare spre dig. Ajunși la o distanță apreciabilă, Florea își continuă gîndurile:

— Vezi, domnul meu, oamenii lui Volfeanu îmi solicită „materialul”, care de fapt se află în mîna lor, oamenii tăi la fel… Da, da, ei doresc să le ofer totul pe tavă și îți jur că lucrul acesta îmi este cel mai ușor cu putință…

— Atunci de ce te mai gîndești atîta…

Florea îl întrerupse:

— Nu te grăbi. Am spus că îmi este cel mai ușor cu putință, e drept, dar în același timp, și aici e absurdul, e și cel mai greu cu putință… De Volfeanu mă leagă o activitate de foarte mulți ani… De cînd lucram împreună pe vapor… Îți amintești, stăpîne, că ți‑am mai spus de ce Volfeanu are atîta încredere în mine… Și merit, nu?

În mod reflex, Dodo își duse mîna la spate unde‑și avea revolverul, dar rîsul plin al lui Florea îl obligă să‑și regrete fals gestul negîndit.

— Nu așa, domnule Dodo… Îmi trebuie argumente mai puțin șubrede…

— Cît? se auzi glasul răstit al lui Dodo.

— Deocamdată douăzeci de mii… Gîndește‑te, organizația lor a cheltuit de cinci sau șase ori pe atît pînă să pună mîna pe aceste documente atît de importante. Și la această sumă, te rog să aduni și riscul și nervii și morții… Da, da, morții ca acel din gară… Pricepi? Și dumneata primești totul de‑a gata doar cu douăzeci de mii de lei, fără nici o durere de cap… Și dacă ar mai fi să calculez cît vei încasa…

Dodo nu era dispus să‑l mai asculte.

— Termină cu filozofia, o să‑ți oferim o catedră la Sorbona, Poftim, am căzut de acord… Ei, ce mai aștepți, dă‑i drumul…

Dar Florea se opri din mers și îi vorbi încet privindu‑l în adîncul ochilor.

— Mai întîi banii pînă la ultimul leu…

Dodo se revoltă.

— A, nu, mai întîi documentele!

Se auzi rîsul strident, ascuțit, răutăcios al lui Florea.

— De ce mă subestimezi, stăpîne Dodo? Ce‑i drept, nu ne cunoaștem de prea mult timp să merit din partea dumitale aprecierile cuvenite. Află că eu jocul acesta îl știu pe de rost și speram că ți‑ai făcut o părere mai bună despre mine. Iartă‑mă, dar știu ce‑ar urma: ai luat „materialul”, și pentru mine și Volfeanu ar urma două gloanțe, în cel mai bun caz…

Dodo se binedispuse.

— Ia‑ți banii!

Florea îi numără cu atenție, ascuns de o tufă înaltă, apoi hotărî:

— Vreau să‑ți spun că mă voi duce mai întîi să depun banii chiar în Eforie. Nu mi‑ar plăcea să acționez cu banii asupra mea… E drept?

Dodo vorbi precipitat:

— Dar dacă o ștergi?

— Vezi, ți‑am spus că nu mă cunoști… Eu am servit credincios patru servicii de spionaj, cu ai dumitale al cincilea… Pricepi? Numele meu e un gir și, crede‑mă, toate au realizat afaceri norocoase cu ajutorul meu.

— Bine, bine, sper că într‑o jumătate de oră te întorci…

— Nu. Îmi trebuie doar cinci minute! mărturisi Florea, adăugînd: Nici nu vei termina de băut o cafea și să nu mai încerci pe viitor să mă iei în acțiune cu banii asupra mea… Zău, mă supără… Crezi că nu cunosc figura: după ce ți‑ai luat „materialul”, o scurtă lovitură pe la spate și apoi îmi iei la despărțire și banii din buzunar… Este? Vezi, mie îmi place să joc cinstit. Acum așteaptă‑mă la restaurant…

Florea se îndreptă cu automobilul spre Eforie‑Sud. Dacă l‑ar fi văzut cineva cum a oprit mașina, cum cerceta motorul, ar fi avut impresia că se străduiește să repare o eventuală pană. Dar nu, el își ascunse în interiorul autoturismului suma primită de la Dodo, știind‑o astfel în deplină siguranță. Închise capacul motorului și își aprinse o țigară. Cercetă bănuitor în jur. „Dar dacă Dodo m‑a urmărit ca să n‑o șterg cu banii? Și dacă a observat cum mi‑am ascuns respectabila sumă? Înseamnă că viața mea ar fi într‑un real pericol, oamenii ca el sînt fără scrupule”. Dar se liniști: în jurul său nu se afla țipenie de om. Doar ploaia, exasperant de fără sfîrșit și de monotonă. Instalîndu‑se la volan, Florea gîndi: „Zece mii de la Volfeanu și douăzeci de mii de la Dodo e o afacere frumușică. De ce dracu’ n‑am pe cineva să‑mi ofere o sumă mai mare?… Aș scăpa foarte ușor de jovialul Dodo. «Documentele» merită un preț fabulos… Păcat că nu se mai ivește cineva! Dar să fie om de încredere, cu o ofertă frumoasă și, mai ales, generoasă…”

Stopă în fața hotelului. Coborî lejer din mașină și se duse direct în restaurant, la masa ocupată de Dodo, care‑l primi cu căldură:

— Îmi place, bătrîne, că ți‑ai respectat cuvîntul!

— Nu plecăm? Hotărăște, stăpîne.

— Să mai bem o cafea… Și un coniac ne va prinde bine… Și, după cum vezi, putem vorbi în voie la masa aceasta retrasă…

Își băură mai întîi coniacul, în timp ce Dodo îl tachină:

— Pariez că banii i‑ai depus la vreo femeie… Lasă că te cunosc eu, cocoș tomnatic…

Florea se prefăcu preocupat de aroma cafelei, evitînd răspunsul, nebănuind că Dodo, de la distanță, îl observase cu o lunetă specială, deducînd cu ușurință că bătrînul Florea, precaut, ascunsese banii în interiorul autoturismului. Urmă o tăcere în care Dodo plănuia minuțios: „După ce voi lua «documentul» acest bătrîn se va alinia lîngă Volfeanu. Ar fi păcat să arunc pe fereastră douăzeci de mii de lei. Și chiar cu mașina sa mă voi înapoia la București! Nici «Fiat»‑ul nu‑i de lepădat!”

— Noroc, bătrîne, îi spuse lui Florea, ciocnind al doilea pahar de coniac. Noroc și să ne vedem lucrul dus la bun sfîrșit…

— Nici o grijă, îi răspunse Florea, am calculat pînă la ultimul amănunt…

— Cum facem? Îl împușcăm? se interesă cu nerăbdare Dodo.

În loc de răspuns auzi din nou rîsul ascuțit, în hohote, neoprit al prietenului său.

— Dacă nu‑l împușcăm cred că ar fi nimerit să‑l lovim pe la spate în moalele capului… Am o lovitură sigură, ai să te convingi, bătrîne. N‑a dat greș niciodată.

De data aceasta Dodo rîse cu dublu înțeles. Dar Florea era departe să intuiască adevăratul substrat al rîsului tînărului său complice. El sorbi din cafea, turnă restul de coniac în ceașca de cafea și vorbi grav, inspirat ca de la o catedră nevăzută.

— Află, stăpîne, iartă‑mă, dar ești un boboc… Mai ai multe de învățat în această spinoasă meserie și de loc rentabilă față de riscul enorm. Cînd am plecat de acasă am avut grijă să‑l „cinstesc” pe Volfeanu cu un somnifer, după agitația din gară…

Dodo interveni nerăbdător:

— Deci acum doarme ca un îngeraș…

— Nu. Sper că la ora aceasta a devenit de mult înger…

— Nu pricep…

Florea rîse.

— Păi, asta spun și eu, că nu pricepi foarte multe lucruri… Imaginează‑ți că la plecare am lăsat gazul metan deschis… Din greșeală, înțelegi?…

Dodo nu‑și putu reține admirația:

— Da, lovitură de maestru!

Flatat, Florea îl corectă cu vizibilă modestie:

— Să nu exagerăm, bobocule! Era cel mai normal lucru pe care trebuia să‑l fac. În somnifere nu poți să ai prea mare încredere. S‑ar fi putut trezi. Și ar fi plecat cu „materialul” și eu ți‑aș fi vîndut acum blana ursului din pădure…

— Strașnic acționat! Îmi trezești admirația și gelozia, bătrîne.

— Iar începi… Am terminat cu Volfeanu în modul cel mai discret și igienic posibil… Acum vom deschide ferestrele… Vom închide gazul metan. Vei lua „materialul”. Vom trage mașina în curte. Mă ajuți să‑l urc în limuzină. Eu voi lua drumul spre București și voi găsi un loc unde să‑l las la veșnică meditație pe Volfeanu, iar dumneata te întorci la „Europa” să mai bei un coniac pentru mine… Ce zici?

— De acord! Hai să ciocnim, bătrîne, îi spuse Dodo în timp ce medita: „Pare‑mi‑se că am să vă las eu pe amîndoi în camera strașnic parfumată cu gaz metan! Vei avea plăcerea să te convingi cît de curînd că vei deveni un amabil amic de veșnicie cu venerabilul Volfeanu. De altfel, slavă Domnului, v‑ați trăit suficient viața și nu tocmai rău! Doar ați lucrat împreună pe vapor, acum veți pluti împreună pe apa Styxului…”

Se ridicară emoționați, îmbujorați de alcool.

— Haide, bătrîne, mai avem de lucru!

Florea se instală la volan, alături Dodo, în timp ce bătrînul îl avertiză:

— Stinge țigara! Nu suport fumul de trabuc! Poftim, ia o țigară de la mine… Cînd vom fi împreună să nu aprinzi o țigară de foi, am un început de astm… Pricepi, stăpîne?

Mașina demară cu viteză scăzută.

— Ce faci? Încotro o iei?

Florea însă îl liniști:

— Ai uitat drumul la București? Voi lua două bidoane de benzină de aici, din Eforie… E mai recomandabil decît de la Constanța unde minutele îmi vor fi socotite… Va trebui să dispar cît mai repede spre București… Nu uita și pasagerul destul de incomod… și fără bilet de călătorie…

Rîse ascuțit, respingător.

După ce umplu ochi două bidoane de benzină, le instală în față, rugîndu‑l pe Dodo să treacă în spate.

— E mai recomandabil! Și acum, „Doamne‑ajută!”

Se îndreptă cu viteza mărită spre Constanța. Dar în spatele „Fiat”‑ului alerga o mașină a controlului de circulație a miliției. Primul o descoperi Dodo. La început nu‑i acordă mare importanță. Milițienii observaseră că placa din spate cu numărul „Fiat”‑ului, alunecase, probabil din vina lui Volfeanu, care o prinsese superficial atunci cînd o schimbase. Milițienii măriră viteza să‑l facă atent pe conducătorul turismului, fapt ce nu‑i scăpă lui Dodo:

— Bătrîne, sîntem urmăriți! Dă‑i bătaie!

Florea observă în oglinda‑retrovizoare mașina miliției și acceleră motorul. Dar distanța dintre urmăriți și urmăritori scădea văzînd cu ochii, fapt ce‑l îndemnă pe Dodo să strige cuprins de furie:

— Mai repede, bătrîne, mai repede, ne ajung! Și dacă mă prind îmi vor cere lista cu agenții rețelei subterane… Pricepi?

Florea întoarse pentru o clipită capul și îl privi cu o ciudă inexprimabilă:

— Tu cel puțin ai ce să vinzi… Dar eu? Nu cunosc din spionaj decît caracuda fără preț… De pildă pe Volfeanu… Păcat, Volfeanu ar fi fost acum un pește mult mai gras și mai greu la cîntar…

Dodo își pierdu zîmbetul ce‑i fluturase pînă atunci încărcat de ironie. Căuta disperat o salvare. Mașina miliției era doar la cîțiva zeci de metri în urma lor, spintecînd ploaia cu botul lătăreț, aerodinamic. Îi ordonă lui Florea:

— Dacă nu mărești viteza să știi că trag! Îi puse revolverul în ceafă. Continuă: Mai repede, bătrîne, vezi că revolverul poate fi un argument convingător și eficace!

Pentru o clipă își recăpătă iar zîmbetul plin de ironie. Cu fața răvășită de ură și de spaimă, Florea apăsă din nou pe accelerator, izbit de rîsul lui Dodo ca de o sabie usturătoare. Murmură cinic printre dinții strînși:

— Bagă revolverul în buzunar dacă vrei să nu opresc mașina pe dreapta, să te ofer pe tavă milițienilor… Dar oricum să ne jucăm serios ultima carte, ultima șansă și amenințarea cu revolverul mă scoate din sărite…

În fața lor se afla o „Pobedă” roșie. Florea se hotărî să o depășească, neregulamentar, la o curbă. O depăși, dar în fața lui se ivi un camion enorm, cu roți duble. Mai încercă să vireze și închise în ultima secundă ochii. „Fiat”‑ul intră în plină viteză în camion, prefăcîndu‑se într‑o armonică. Urmă o explozie puternică și flăcările benzinei cuprinseră parcă tot orizontul ca o manta roșie, însîngerată. Șoferul camionului sări în ultima secundă și reuși să scape cu viață. Ofițerul de miliție, ajutorul său și cei doi șoferi încercară, fără rezultat, să stingă focul. Se opriră și alte mașini, săriră locuitorii din casele apropiate cu apă, dar nimeni nu se putea apropia de flacăra imensă. „Fiat”‑ul arse complet, iar camionul doar o parte, mai precis, motorul și cabina de comandă.

Ofițerul de miliție reuși să smulgă numărul „Fiat”‑ului, tabla care se deplasase. Tresări. Sub vechea tablă răsări o alta cu număr de București. Citind numărul ordonă șoferului:

— E „Fiat”‑ul căutat și urmărit în noaptea aceasta de securitate și de organele noastre de miliție. Anunță imediat inspectoratul securității… De la primul telefon… Ba nu, de la stația noastră de emisie…

Peste un sfert de oră sosi colonelul Butnaru, însoțit de căpitanul și de locotenentul, care‑l urmărise pe Volfeanu. Locotenentul recunoscu din prima clipă numărul mașinii:

— Aceasta‑i, tovarășe colonel! Probabil azi‑noapte, profitînd de barieră, s‑a ascuns prin apropiere și acum se întorcea spre Constanța…

Căpitanul îi continuă gîndul:

— Înseamnă că cel urmărit se afla înăuntru cu „materialul” primit în vagonul izolat din gară… S‑ar părea că accidentul acesta stupid a clasat definitiv dosarul…

Butnaru îi răspunse sec:

— E numai o ipoteză, tovarășe căpitan! Și are foarte multe goluri. Bunăoară, acest „Fiat” în timpul cînd a fost urmărit în toiul nopții avea un singur individ, acum, după cum dovedesc cadavrele ce nu mai pot fi identificate, au fost doi indivizi… Înseamnă că cel fugărit a luat legătura cu alți spioni și poate, de ce nu, să fi lăsat „materialul” în altă parte. S‑ar putea ca numărul de București al „Fiat”‑ului să fie și el fals ca și numărul de Constanța, astfel că nu vom avea nici o posibilitate să ducem mai departe anchetarea și rezolvarea cazului… Ce zici?

Ofițerii de securitate cercetară cu atenție urmele rămase din autoturism. Motorul încins mai frigea, mai jăruia pe alocuri. Trupurile lui Florea și Dodo erau carbonizate, imposibil de recunoscut, doar inelele și ceasurile mai scînteiau din cenușă,.Butnaru se urcă în „Volgă” însoțit de subalternii săi. Urmă o tăcere lungă și apăsătoare. Butnaru sparse primul liniștea:

— Dacă numărul de București al turismului incendiat este real, vom putea deschide o portiță. Hotărît că la mijloc, pe lîngă raftul de documente, a mai fost și o luptă între două organizații de spionaj. Probabil, cineva dintr‑o organizație a vrut să scape de rivalii din organizația concurentă. Ne‑a indicat locul și ora întîlnirii ca să punem mîna pe concurenți. Hotărît, planul miza ca materialul să ajungă în mîna lor și poate a și ajuns…

Cînd opriră la inspectorat, Butnaru hotărî să și ia imediat legătura cu Bucureștiul pentru a afla pe proprietarul mașinii „Fiat” cu număr de Capitală.