Jurnal de front

Cuvânt înainte

Nu demult, o femeie îmbrăcată într-un palton vechi, demodat și îmbrobodită cu un șal negru, bătrânesc, a intrat în redacția Vieții Românești. Spre marea mea bucurie, am recunoscut-o de îndată pe Maria Constantinescu, fosta mea gazdă. M-a îmbrățișat, apoi, cuprinsă de o ușoară neliniște, m-a întrebat:

— Unde putem sta de vorbă?

Am poftit-o într-un colț liniștit al redacției.

— Te caut de multă vreme continuă ea, de astă dată cu un glas molcom, cumpătat. Îți amintești de caietul ăsta?

***

…în primăvara anului 1944, împrejurările mă forțaseră să părăsesc orașul natal, și să mă mut la București. Aveam nevoie de o gazdă. De la bun început, prietenii mă îndreptaseră către Maria Constantinescu. Îmi amintesc. Am găsit-o acasă aplecată deasupra mașinii de cusut; cosea pierdută, cu gândul departe, într-o lume a ei neștiută de nimeni altcineva. Când i-am spus pentru ce am venit la dânsa, s-a ridicat de lângă mașină apro- piindu-se de mine. Am văzut-o atunci mai bine.

Era o femeie scundă, puțin încovoiată, cu trupul istovit de muncă. Fața mică și ovală, brăzdată de cute adânci, trăda o mare suferință. M-a privit cu ochi neliniștiți și triști…

— Poftim, acesta este patul dumitale… cândva a fost patul băiatului meu…

Cuvintele: „a fost patul băiatului meu” mi-au rămas întipărite în minte pentru totdeauna. Chiar din prima zi, Maria Constantinescu a început să se îngrijească de mine ca de copilul ei. Purtarea gazdei mele mi se părea din ce în ce mai ciudată, mai ales că uneori, noaptea târziu, întorcându-mă de la fabrică, o găseam plângând stăpânit, așa cum numai mamele știu să plângă. O dată, luându-mi inima în dinți, am întrebat-o de ce este atât de mâhnită. Mi-a răspuns. În noaptea aceea am aflat povestea fiului ei Niculae. Femeia povestea stri- vindu-și lacrimile cu o batistă mare, bătrânească.

— … De mic a dus-o greu. Lui Niculae îi plăcea să citească, să învețe. Visa să intre la liceu, dar n-a avut parte de el. Copil încă, a intrat ucenic. Muncea din zori și până-n noapte. Trăia o viață aspră, plină de necazuri, însă tăcea mâlc, nu scotea o vorbă despre suferințele lui. Acasă, aducea bănuții pe care-i câștiga cu sudoarea lui de copil trudit prea de timpuriu. Avea Nicu și ceasurile lui libere, dar atunci nu-l vedeam jucându-se, ci citind. Mult îi mai plăcea să citească. Apoi – asta a fost cam prin toamna lui 40 – cu un grup de ucenici, prieteni de-ai lui, a trecut Prutul în Uniunea Sovietică. La despărțire nu mi-a spus decât: „mamă, să mă ierți, mamă”, și de-atunci nu l-am mai văzut. Până la izbucnirea războiului mai primeam vești de la el. Îmi scria: „Mamă, învăț. Sunt la școală… Am de toate, și casă, și masă, și carte.” Și eu eram tare fericită. Dar a izbucnit blestematul ăsta de război și nu mai știu nimic despre el…

Două luni mai târziu, Armata Sovietică elibera capitala patriei noastre. Maria Constantinescu, laolaltă cu celelalte femei din cartier, a ieșit în întâmpinarea armatelor eliberatoare. Zi și noapte umbla pe străzi iscodind chipurile ostenite ale ostașilor sovietici, doar-doar o da peste băiatul ei.

Se-ntorcea acasă deznădăjduită. Nu eram în stare să scot o vorbă de la ea. Tăcea ferecată în suferința-i fără margini. Doar din când în când, o auzeam murmurând: „Da, băiatul meu nu mai trăiește”

Vremea trecea. Într-o primăvară de neuitat războiul s-a terminat. Îmi venea greu să plec de la Maria Constantinescu. Mi se părea că la fiecare pas vedea în mine propriul ei copil și nu doream să o necăjesc.

Îmi aduc aminte, într-una din zilele grele ale anului 1946, la ușa Mariei Constantinescu a bătut un tânăr locotenent sovietic însoțit de un civil. Ofițerul – un bărbat de statură potrivită, cu o față vioaie, surâzătoare – a sărutat mâna femeii și și-a spus numele:

— Locotenentul de gardă Vorobiov.

— Tovarășul Vorobiov l-a cunoscut pe fiul dumneavoastră, Niculae Constantinescu, lămuri în românește însoțitorul ofițerului, în vreme ce acesta ne cerceta cu ochii lui limpezi de culoarea frunzei.

— Pe Niculae al meu?! murmură Maria Constantinescu, izbucnind în plâns.

Atunci Vorobiov a luat mâna slabă a femeii în mâna lui mare, prietenească, a mângâiat-o și, după un timp, a început să povestească cu vocea stinsă:

— Niculae a luptat cot la cot cu mine, cu ostașii noștri. Era un soldat bun. În clipele cele mai grele își amintea de țara lui, de dumneata. Avea încredere în viitor, iar noi îl iubeam și-l respectam. Niculae, românul – cum îi spuneam noi – a căzut eroic alături de ostașii sovietici lângă portul Pilau, în Prusia…

Încet, cu mișcări șovăielnice, locotenentul a desfăcut un pachețel: erau distincțiile și decorațiile sovietice ale lui Niculae Constantinescu. Ofițerul a mai scos dintr-o geantă militară de câmp un caiet cu scoarțe albastre și file îngălbenite. Răsfoind o clipă caietul, cu gândul parcă dus departe, în lumea amintirilor sale ostășești, Vorobiov a mai adăugat:

— Acesta este caietul cu însemnări al fiului dumitale. Aducându-vi-l, îndeplinesc o dorință fierbinte a fostului meu tovarăș de arme. Ultimele lui cuvinte mai stăruie încă în amintirea mea… Pe dumneata te ruga din suflet să-l ierți că ți-a scris atât de puțin. Mai spunea în ultimele lui clipe că, de fapt, aici, în acest caiet, sunt scrisorile lui către dumneata, către țara pe care a iubit-o și nu i-a mai fost dat s-o revadă…

Din acea zi, camera Mariei Constantinescu a devenit și mai copleșitoare prin tristețea sa. Pe bătrâna mea gazdă o găseam mereu citind și recitind însemnările fiului ei. O dată, mi le-a dat și mie să le citesc, și eu am îndrăznit s-o sfătuiesc:

— Tovarășă Constantinescu, caietul acesta trebuie dat spre publicare.

Ea însă mi-a respins sfatul.

— Nu, mai vreau să fie încă al meu.

N-am stăruit. Și, nu mult după această discuție, a trebuit să plec din nou în orășelul meu de baștină. Cu mare durere în suflet am părăsit-o pe Maria Constantinescu…

***

…De atunci au trecut ani. Și iată, acum am din nou în fața mea caietul cu însemnările fiului ei.

— Ți-am adus caietul. Peste puțină vreme se-m- plinesc zece ani de la eliberare. Te rog publică-l, îmi vorbi ea blând, ca-ntotdeauna.

…Am recitit însemnările lui Niculae Constantinescu, pregătindu-le pentru tipar. Subsemnatul n-a făcut altceva decât să împartă materialul în capitole și să le dea titlurile corespunzătoare. A mai îndreptat pe ici, pe colo câte-un cuvânt.

H. Z.

12 februarie 1954

Capitolul I

SPRE FRONT

Alma-Ata! Ce sunet tainic au aceste două cuvinte!

E noapte. Stau de santinelă. Cerul e spuzit de stele albe, strălucitoare. Deodată, aud plutind de departe cântec trist de dombră, care se apropie. Puțin mai târziu, prin fața postului meu, trece o caravană; zece cămile încărcate cu baloturi de bumbac. În fruntea caravanei, cămilarul – un cazah a cărui față n-o deslușesc – cântă la dombră atât de ciudat, de parcă ar trimite nopții semne de vrajă.

Urmăresc legănarea leneșă a cămilelor. Umbrele lor pier la celălalt capăt al străzii. Luna plină le luminează calea.

*

Pe câmpul de instrucție, într-o clipă de răgaz, i-am povestit lui Abdurasil-uzbecul despre caravană și dombră. Prietenul meu a zâmbit, ochii i s-au făcut mici, apoi mi-a spus într-o rusească stâlcită:

— La noi, la Sredni-Azia, iubim cântăm la dombră… Mergem pe „ișaak”[1] șicântăm… La noi, fiecare uzbec, turcmen, cazah, un Djambul.

Vorbele lui Abdurasil-uzbecul mi-au amintit de cântăreții noștri populari, de bătrânii cobzari ai satelor noastre. M-a cuprins o tristețe grea, dureroasă, pe care n-am putut s-o înfrâng.

*

Ne sculăm în zorii zilei. Aerul de munte e rece, tăios. Dezbrăcați până la brâu, alergăm la izvorul ce curge nu departe de cazarmă. Ne spălăm sol- dățește, chiuind de plăcere. Un ceas mai târziu, echipați de luptă, ne îndreptăm spre câmpul de instrucție. Străbatem orașul cântând. Copiii, ca de obicei, se iau după noi și ne însoțesc o bună bucată de drum.

Soarele arde. Brandurile sunt grele. Săpăm tranșee, atacăm, ne apărăm. Ne instruim mereu și fiecare strop de sudoare amintește cuvintele lui Suvorov: „Mai multă sudoare la instrucție, mai puțin sânge în bătălii”.

Bătălii!

Nu e ostaș care să nu se gândească la viitoarele lupte. Nu e ostaș care să nu numere zilele rămase până la sfârșitul instrucției.

Da, au rămas puține zile.

*

Munții masivi care împrejmuiesc orașul Alma-Ata sunt acoperiți cu zăpadă și iarna, și vara. Privindu-i, am senzația că de pe înălțimile lor aș putea zări Ceahlăul. Atunci, mă cuprinde dorința de a urca în grabă spre crestele argintate de nea și de soare.

*

Astăzi am primit prin poștă un pachet. La început credeam că e vorba de o greșeală, însă, citindu-mi numele pe mandat, am rămas nedumerit..

Am desfăcut cu înfrigurare pachetul. Spre bucuria mea, am dat peste lucruri trebuincioase soldatului: ciorapi, obiele, trei batiste mari, colorate, un prosop. Am găsit în caiet și două pungi, una cu stafide, alta cu caise uscate, ceea ce m-a bucurat și mai mult.

Un bilețel, scris de-o mână stângace, pitit între două batiste, a avut darul să-mi lămurească taina pachetului:

„Stafidele sunt gustoase; la fel și caisele. Mă- nâncă-le sănătos. Mama lui Abdurasil.”

I-am arătat prietenului meu cele primite. Abdu- rasil-uzbecul a ridicat din umeri:

— La mine nu știe nimic… nimic! Mama știe!

*

Ni s-au dat uniforme noi. Băieții bănuiesc că într-o zi, două vom pleca. „Veteranii” din unitate sunt de aceeași părere. Noi „bobocii” ne strângem în jurul lor și ascultăm tot soiul de istorioare soldățești. Ne și vedem în vâltoarea luptelor.

*

Mamele și-au condus feciorii la gară. Suntem mulți. Pe drum, zâmbetul lor de despărțire s-a alăturat cântecului nostru. Cât e de bine să te simți flăcău al acestei mulțimi!

În gară, o fetiță cazahă s-a apropiat de mine și mi-a dăruit câteva mere mari, rumene…

— Vazmi![2] Mere de Alma-Ata…

O comandă, un șuier scurt de locomotivă, apoi cântecul de despărțire al fanfarei. De pe umerii marilor clădiri, drapelele roșii își fâlfâie salutul lor, urându-ne „drum bun”.

— Rămâi cu bine, Alma-Ata… oraș al merelor… Rămâi cu bine, oraș al acânilor…

*

În vagon.

Cântecele zgomotoase ale fanfarei au rămas în urmă, departe. S-a făcut întuneric. Iscoditor, privesc în jurul meu. O liniște neobișnuită s-a furișat în mijlocul nostru, încătușându-ne. Un soldat aprinde o lumânare. Sâmburele luminii e palid. Pâlpâirile lui dănțuiesc sălbatic peste chipurile soldaților culcați pe podea.

Vagonul trepidează, scârțâie și parcă îngână ceva nedeslușit. Poate o melodie. Bătaia sacadată a roților, asemenea unei voci ciudate, le ține isonul. Și mi se pare că această voce îmi șoptește într-una: Spre front… viață… spre front, moarte… spre front…

Mă strâng lângă Abdurasil. Adorm legănat de ritmul cântecului: spre front… spre front…

*

Ușa enormă a vagonului este dată la o parte. Cât vezi cu ochii nisip, buruieni, pustiu. Din depărtare, lanțul pietros, cenușiu al munților Țian-Șan pare un hotar uriaș, de netrecut, între cer și pământ.

Cântăm. Locomotiva aleargă… aleargă.

*

Petia are 21 de ani. E violonist. A părăsit arcușul și, voluntar, a intrat în rândurile Armatei Roșii. Sufletul și mâinile îi sunt comoară neprețuită. De nenumărate ori l-am ascultat la Alma-Ata, de nenumărate ori i-am admirat degetele, acele degete lungi, cândva albe, jucând iscusite pe strunele viorii. Și de fiecare dată m-am întrebat: „Oare vor putea apăsa aceste degete pe trăgaciul greu al mitralierei?“

Astăzi, Petia a venit lângă mine, m-a privit cu ochii lui profunzi, inteligenți, apoi m-a întrebat:

— Îți place muzica?

— Da.

— Cunosc un mare compozitor român... Pe Ci- prian Porumbescu. Știi ce? Povestește-mi ceva despre el…

Am roșit deodată până în vârful urechilor. Ce puteam să-i răspund? Niciodată în amărâta mea copilărie nu auzisem de Ciprian Porumbescu. Am lăsat capul în piept.

— Să vezi, Petia, eu nu știu prea multe, n-am decât patru clase primare. La noi, în capitalism…

Petia a roșit și el. A înțeles în ce încurcătură mă băgase. Mi-a vorbit apoi mult, cerându-și parcă iertare...

— Are o baladă… Am cântat-o la conservator… Frumoasă, dar tristă.

*

Karaganda.

Orașul s-a ivit în zori, treaz și strălucitor de rouă. Din depărtare, escavatoarele uriașe păreau gheare înfipte în zarea vânătă a dimineții. Karaganda! Comoara neagră a Kazahstanului!

Trenul a oprit. Cobor. Dintr-o privire încerc să cuprind totul. Câtă măreție! Karaganda e atât de frumoasă și puternică! Nu reușesc să prind decât Vuietul motoarelor și, parcă, respirația minerilor care atacă neîncetat straturile de cărbune dătătoare de energie.

*

Cel mai tăcut soldat din vagon e ucraineanul Petrenko. Toată ziulica stă într-un colț și nu scoate o vorbuliță. M-am apropiat de el și l-am întrebat la ce se gândește. Mi-a răspuns în șoaptă, de parcă nici el însuși n-ar fi vrut să-și audă glasul:

— Am primit vești din satul meu… Hitleriștii mi-au uciși părinții, mi-au deportat surorile, nici neamurile nu mi le-au lăsat în viață. Optsprezece oameni număra familia mea…

*

În timpul somnului, un șuierat prelung și asurzitor m-a făcut să tresar speriat. Mi-am închipuit: e alarmă aeriană. M-am înșelat. În noapte, șuieratul nu era decât vaierul dureros al locomotivei.

*

După ora mesei, am organizat un festival artistic. Actorii eram noi, soldații din vagon. Spectatorii tot noi. Comsomolistul Serghei Potapenko a expus situația fronturilor: ofensiva din Carelia continuă cu succes.

Întunericul serii ne-a surprins cântând marșuri ostășești.

Și locomotiva aleargă… aleargă. Bine spune Ab- durasil-uzbecul:

— Locomotiva plămâni oțel are…

*

Am deschis ochii și am privit la cei din jur. Unii sforăiau, alții visau cu ochii deschiși. E liniște. Tiptil, gândul se furișează. Îl urmăresc. Cu câtă ușurință sare peste ani, peste mări și țări. Încet, poposește la un capăt de uliță. E mahalaua în care am copilărit. Colbul drumului mi-a dăruit jocul și jucăriile. Case mici, îngheboșate, cu ferestrele oarbe, acoperite cu ziare îngălbenite, mă privesc mustrător: „Ne-ai părăsit, ștrengarule!” Iată, la numărul 17, și casa părintească. Ce-o fi făcând mama? O văd în odaia mică și strâmtă, aplecată deasupra mașinii de cusut. Bătrâna coase și oftează. Nimic nu s-a schimbat în odaia asta: nici figurile negre, fantastice, desenate de igrasie, nici patul bătrânesc, acoperit cu țoale peticite de mâna harnică a mamei.

Ușor, gândul mai face un salt. Pe scândurile negre ale vagonului se aprinde o nouă imagine. Văd castanii de pe dealul Mitropoliei înmugurind și mai văd o fată: e Lena. Întind brațele și, fericit, o cuprind la pieptul meu.

Am adormit lăsând gândurile să se prindă în hora visurilor.

*

Trenul oprește într-o gară mică din stepă. Face cruce cu un tren sanitar. În vagonul nostru pătrunde miros de cloroform. Gântecele au încetat. Totul e nou și dureros. Răniții se uită la noi prin ferestrele vagoanelor și ne zâmbesc, urându-ne curaj.

Unii întreabă:

— Hei, e printre voi careva din Voronej?

— Dar din Tambov?

În eșalonul nostru sunt soldați și din Voronej și din Tambov, din întreaga Uniune. Aud următorul dialog:

— Și zici că ești din Voronej?

— Din Voronej.

— Eh! Voronej, Voronej… De patru ani lipsesc de-acasă…

De undeva răzbat gemete, iar mai târziu, în ușa unui vagon, apare o soră de caritate. Are părul blond, nasul cârn și o căutătură obraznică. Privirile noastre se întâlnesc. Ea ne zâmbește. Zâmbim și noi.

Câte puțin, trenul sanitar se depărtează. De-a lungul terasamentului rămân pansamente și bucăți de vată.

*

Într-o gară cobor după apă. Deodată, mă aud strigat pe nume. Mă întorc și-n fața mea văd un invalid de război sprijinit în cârje. Nedumerit, îl privesc cercetător: mai întâi fața albă, lividă, apoi uniforma veche, dar bine îngrijită și, pe ea, decorațiile.

— Niculae, nu mă mai recunoști? Să mă fi schimbat într-atât?

Invalidul îmi vorbește într-o moldovenească caldă, melodioasă și-mi zâmbește într-una. Unde am mai văzut acest zâmbet?

— Hai, hai, amintește-ți odată de mine – mă îndeamnă omul din fața mea – acuși îți pleacă trenul…

Brusc, surâsul lui amar îmi trezește în minte un trecut nu prea îndepărtat. Izbucnesc:

— Crăciun… Petre… președintele „osoaviahim”[3]- ului.

— Eu, oftează ușurat invalidul.

Mă reped să-l îmbrățișez, dar mă împiedic de cârjele în care se sprijină. Ne așezăm pe o bancă și abia atunci ne îmbrățișăm.

De câtă vreme nu ne-am mai văzut!!

— Ții minte unde ne-am întâlnit ultima oară? mă întreabă Crăciun.

— Cum să nu țin minte? Ce-i drept, de atunci au trecut multe zile și nopți de război! Ultima oară ne-am întâlnit pe malul Nistrului! Școala în care învățasem ardea… Ardea orașul, tinerețea noastră. Cum să nu țin minte!

Zarea era roșie de sânge și flăcări. Artileria detuna necontenit. Femei și copii se strânseseră pe malul Nistrului și așteptau pontonul. Așteptau cu înfrigurare trecerea pe celălalt mal. Pe neașteptate, au apărut avioane hitleriste. Cădeau în picaj asupra populației. Au mitraliat, au bombardat, au rupt cablul pontonului. Pe pontonul aflat în larg erau mame și copii.

Cum să nu țin minte, bunul meu prieten? Tu, fără zăbavă, ai sărit în valurile repezi ale Nistrului și-ai scăpat viața unui copil, a unui cetățean sovietic…

— Și pleci pe front, Niculae?

— Da, spre front.

— Ți-i teamă oleacă?

— Nu știu.

— Să nu-ți fie teamă. Când ți-o fi mai greu, să te gândești la școala noastră mistuită de flăcări, la examenul de sfârșit de an pe care l-am dat în timpul alarmelor aeriene… Să te gândești la ceea ce mi-ai spus odată! Ții minte?

— Țin.

— Ei, hai să văd, ții minte?

— Ți-am spus în ziua aceea că am avut o copilărie grea, zbuciumată… Și că zilele cele mai frumoase, mai emoționante, le-am trăit în școala sovietică.

Locomotiva șuieră, dându-mi de veste plecarea. Tampoanele se ciocnesc. Apuc să-l mai întreb pe Crăciun:

— Și tu, încotro?

Nu i-am mai auzit răspunsul.

Sunt din nou în vagon, aplecat asupra caietului meu. Scriu și abia acum îmi dau seama că Petre Crăciun avea fire cărunte în părul altădată negru.

*

Ranița lui Abdurasil e lângă ranița mea. Suntem nedespărțiți: un român și un uzbec. Astăzi el m-a întrebat:

— La tine, știi basme?

— Știu.

— Basme „iahși”… povestește la mine…

Amândoi vorbim o rusească stâlcită. Totuși ne înțelegem. Cu chiu, cu vai, i-am povestit Harap Alb. Abdurasil m-a ascultat cu răbdare. Se bucura copilărește la toate victoriile voinicului, se încrunta la faptele spânului. Când am terminat, a exclamat:

— Oh, cum vrea la mine să lupt la front la Ru- mânia…

*

Eșalonul nostru se îndreaptă spre nord. Cerul e morocănos, închis, indiferent. Cântecele au căpătat culoarea tristă a văzduhului. Stropi reci răcoresc trupul înfierbântat al locomotivei.

*

Nu m-am dat jos din vagon. Am văzut totul printr-o despărțitură a scândurilor. Uitându-se la noi, o femeie cu fața încrețită de bătrânețe plângea. Când și când, își ștergea lacrimile cu o broboadă neagră. Petia a zărit-o și s-a apropiat de ea. I-a șoptit ce i-a șoptit, a îmbrățișat-o, iar după un timp a început să îngâne o melodie rusească, tulburătoare ca stepa ce se întinde cât vezi cu ochii. Unii soldați s-au alăturat și ei cântecului. Bătrâna a zâmbit printre lacrimi și a oftat:

— Copiii mei, copiii mei

*

Cred că ne apropiem de front. Opririle sunt din ce în ce mai dese. Mitralierele antiaeriene de pe acoperișurile vagoanelor pândesc cerul înnorat. Așteptăm cu înfrigurare întâlnirea cu frontul.

Aici, până nu demult, a fost o gară, un oraș. Acum nu se văd decât grămezi de moloz, case năruite, bârne negre, încercate de foc. Totuși trenul a oprit încet-încet, ca în fața unui sarcofag. Coborâm. Pe fețele tovarășilor mei citesc o ură fără margini.

Pornim pe fostele străzi ale unui fost oraș.

Cărămizile dărâmăturilor sunt încă fierbinți. Ascunși în cenușă, cărbunii mocnesc. În aer plutește mirosul dulceag, greoi, al cadavrelor carbonizate… Ruine… Pe drum, tancuri hitleriste incendiate, căști găurite de schije și copaci răsturnați cu rădăcinile spre cer.

Plouă peste ruine. Un bătrân, ținând de mână un băiețaș, a ieșit dintr-un bordei acoperit cu tablă ruginită, găsită pesemne undeva în drum. Se vede că a ghicit amărăciunea noastră și se apropie de noi. Abia acum îi zăresc ochii roșii, umflați de nesomn. Ne vorbește:

— Viasma nu moare, băieți… Țineți minte. Cu brațele astea o s-o înălțăm iară, mai frumoasă, mai trainică…

Semn că e încă voinic, bătrânul ne arată palmele sale mari, muncite. Cu o mișcare scurtă, ucraineanul Petrenko s-a aplecat și i-a sărutat bătăturile aspre ale palmelor lui bătrânești.

*

Ruinele orașului Viasma mă urmăresc. Îmi șoptesc mereu: „Nu uita... nu uita”...

*

Dormeam. Trenul a oprit brusc. A răsunat o comandă severă:

— Jos din vagoane...

Sărim din vagoane înviorați de gândul: „Am ajuns”. Ne întâmpină noaptea neagră. Undeva, pe cer, fulgere urmate de bubuituri sparg bezna. Răsună o nouă comandă…

— Încolonarea… ’arș!

Ne încolonăm în tăcere, trăgând mereu cu urechea la detunăturile artileriei. Pornim. Ne îndreptăm într-acolo unde cerul se deschide bucuros și se închide mâniat. Ranițele și mantalele atârnă greu. Căștile de oțel ne dau aspectul unor vechi combatanți și asta ne bucură.

*

Am mărșăluit toată ziua și toată noaptea. Bubui- turile se întețesc și sunt din ce în ce mai aproape de noi. În calea noastră am întâlnit sate prefăcute în scrum și mormintele ostașilor noștri căzuți.

*

A căzut primul om...

… Dimineața am intrat într-un sat. Era locul destinat popasului. Pe neașteptate a apărut, parcă din adâncul unui nor, o escadrilă de păsări negre, fasciste. Din pământ începură să bată antiaerienele. Proiectilele se spărgeau în văzduh, deasupra satului. Ne-am împrăștiat. Am căzut lângă peretele unei case. Avioanele veneau în picaj. Aveam senzația că cerul se prăvălește peste pământ. Urechile îmi vuiau de-o melodie stranie. Am mai auzit-o cândva, în bătaia sacadată a roților de tren… „Spre front... spre front”...

Avioanele au fost împrăștiate. M-am ridicat. Din pricina încordării, genunchii îmi tremurau. Fum negru înecase hudițele satului. Am auzit gemetele unor răniți, apoi un strigăt

— Petia!

Am alergat și eu într-acolo unde soldații se strânseseră în jurul unui ostaș căzut. Era Petia. Schijele bombei explodate îi ciuruiseră pieptul. Căzuse pe spate, urmărind parcă zborul avioanelor vrăjmașe. I-am privit mâinile… Se odihneau liniștite, ca după un concert obositor.

*

În livadă suntem noi, tovarășii lui Petia. Cercetători, ochii caută de-a lungul și de-a latul livezii.

— Aici… pe locul ăsta… Lui Petia îi plăceau mestecenii.

Vocile răsună trist și stăpânite de emoție. Lepădăm mantalele. Pământul e reavăn, primăvăratic. Lopețile se înfig ușor. Sap și eu, iar în răstimpuri mă uit pe furiș la Nikita, prietenul cel mai apropiat al lui Petia. Deseori îi vedeam împreună. Discutau cu aprindere, se certau, după care iarăși se împăcau. Petia îi dăduse porecla „bătrânul soldat”. Porecla i se potrivea. Nikita lupta din primele zile ale războiului. Fusese de patru ori rănit, ceea ce îi înăsprise chipul și-l maturizase.

Sapă și Nikita, nervos. Se oprește, înjură, apoi oftează. Un fior de vânt se desprinde parcă din adâncul necunoscut al cerului, frunzele proaspete ale mestecenilor, cioplite parcă din cleștar, încep să tremure, murmurând o rugă tainică.

— Ajunge! șoptește Nikita.

Puțin mai departe, sub un arbore, zace Petia, acoperit cu o manta soldățească, pătată de sânge. Ne apropiem. Foșnetul frunzelor acoperă bătăile repezi ale inimilor noastre.

— Încet… încet… aud glasul stins al lui Nikita.

Pleoapele lui Petia sunt trase. Violonistul pare adâncit într-o ascultare firească și totuși neobișnuită. Îl mai surprinsesem astfel în cazarmă: asculta un concert la pâlnia unui difuzor.

Groapa primește lacomă trupul soldatului căzut. Ne despărțim de tovarășul nostru.

Primul aruncă țărâna Nikita, apoi ceilalți. Îmi șterg ochii. Prin ceața lacrimilor văd parcă chipul unei bătrâne. Câtă asemănare! Aceleași fire de păr încărunțite, același zâmbet blajin! Și mi se pare că mama lui Petia seamănă mult cu mama mea.

*

La lumina unui opaiț, Nikita a terminat scrisoarea către părinții lui Petia. Ne-a citit-o cu glasul său stins, îndurerat. Apoi am semnat-o cu toții. Nikita n-a dormit toată noaptea. De câte ori mă trezeam, îl vedeam trăgând cu urechea la chemarea frontului din apropiere.

*

Când soarele alunecă de partea cealaltă a cerului, părăsim satul. Departe, pe cer, se iveau primele stele. Pâlpâiau timid, apoi rămâneau încremenite în strălucirea lor. Pe câmpuri, camuflate sub straie verzi, primăvăratice, tunurile de calibru greu priveau, cu gurile căscate, lăsarea amurgului.

Nu departe de mine mergea Nikita. Am grăbit pasul cu dorința de a-l ajunge, de a-l smulge din tăcere. M-a privit mâniat.

— Ce vrei de la mine?

Ochii îi erau obosiți. Cele două cute din jurul gurii se adânciseră, urâțindu-l.

— Nikita, am vrut doar…

— Lasă-mă…

M-am depărtat de dânsul. Trebuie să fi fost tare obosit! De ce voiam să-i vorbesc? Simțeam că în noaptea asta, în care ne afundăm kilometru după kilometru, va începe adevărata noastră viață de luptători.

*

La un popas, Nikita a venit lângă mine:

— Te-ai supărat, Niculae?

— Nu…

S-a așezat lângă mine și a început să tragă din țigară. Pe drum, treceau când și când autobuze sanitare, lăsând în urmă miros greu de medicamente.

— Mă iartă că te-am repezit… Sunt amărât. Sunt din același oraș cu Petia, am copilărit cu el. Am făcut parte din același detașament de pionieri. Mai târziu, eu am participat la primirea lui Petia în Comsomol, apoi, el, comsomolist, a luat parte la intrarea mea în rândurile membrilor de partid. El a urmat conservatorul, eu am devenit strungar… Viața noastră a fost frumoasă. Îmi plăcea să-l ascult cum cânta, îl iubeam… Petia a avut un suflet mare, a oftat el plin de amărăciune…

*

Exploziile obuzelor au izgonit păsările cântătoare din această pădurice. Numai ciori croncănitoare pe ramuri. Schijele s-au înfipt adânc în sufletele copacilor și ei totuși trăiesc. Rănită mai e și păduricea asta!

Se vorbește că aici vom rămâne câteva zile. Nikita mă lămurește că eșalonul nostru va fi împărțit diferitelor unități din linia întâi. Vestea asta mă întristează. Cum adică, să mă despart de Abdurasil, de Nikita, de Petrenko?

Prima linie e numai la patru kilometri de noi. Abia își trădează vecinătatea.

*

Suntem sfătuiți să ne săpăm obișnuitele gropi individuale de apărare. Le săpăm pe lângă trunchiurile groase ale copacilor. Trântiți în aceste gropi, dormităm și visăm… Încerc să-mi închipui cum va fi prima luptă, apoi încerc să-mi reamintesc tot ce-am învățat la Alma-Ata. Aud parcă glasul instructorului: „Trage rar și precis…”

Printre frunze, limpezimea cerului abia se zărește. Mânate de vânt, crengile copacilor se apleacă deasupra culcușurilor, ca și când ar voi să asculte frământarea gândurilor noastre…

…Așteptăm.

Abdurasil mă întreabă:

— La tine știi cum se zice la uzbecă te iubesc?

— Nu, îi răspund.

— Vrei să știi?

— Vreau.

— Ascultă: Men Senghia iahși kuramen…

Da, prietenul meu a început să mă învețe uzbeca. Are o răbdare de fier. Știu să număr până la zece. Abdurasil mai zice că mi s-ar potrivi ca nevastă o uzbecă.

Are haz Abdurasil. Astăzi, prietenește, mâncam dintr-o gamelă plină ochi. A cântărit ce a cântărit gamela, apoi mi-a spus în șagă:

— A dracului... gamela mică… foarte… mănâncă la ea doi ostași… pușca mare… foarte mare… un soldat duce... Asta nu-i iahși…

Gluma s-a răspândit cu iuțeala vântului.

*

Razele soarelui străbat pieziș pădurea. Frunzele copacilor s-au acoperit de argint. Nechezatul cailor e neliniștitor. Târziu, o voce groasă a strigat:

— Ia, măi băieți, sculați, să mai stăm puțin de vorbă!

Ieșim din tranșee. Uniformele noastre noi au început să se boțească. Ne așezăm sub un stejar care, în ciuda războiului, trăiește și a început să dea ghindă.

— Ei, fraților, care mai spune o poveste…

Punga cu mahorcă trece din mână în mână. Văd bine chipurile tovarășilor mei. Sprâncenele lui Petrenko sunt veșnic încruntate. Nu are chef de vorbă. Fața măslinie a lui Abdurasil s-a luminat. Nikita își aprinde o țigară și pare mai odihnit. Cât suntem de tineri!

— Să povestească Igor!

— Lăsați-l pe Igor. El ne-a spus și ne-a tot spus… Să mai auzim și-un siberian… Cine vrea?

— Eu…

— Știi povești?

— Numai adevărate...

— Ei, atunci grăiește…

Fumând, ostașii ascultă cu luare-aminte. Printre arbori, amurgul se strecoară furând argintul frunzelor.

— S-a întâmplat în iarna anului ’41 – începe povestitorul – țineți minte, era o iarnă grea. Fasciștii ajunseseră la marginea Moscovei. Copiii Leningradului mureau de ger și de foame. Zăpada cu fulgi grei se așternea ca o povară peste viața Ucrainei. În Urali, la noi, din coșurile înalte ale uzinelor, fumul se înălța amenințător pentru dușmanii noștri, însă plin de nădejde pentru oamenii căzuți sub „ordinea” hitleristă…

Povestitorul se oprește pentru o secundă. Privește în stânga și-n dreapta, apoi, pesemne mulțumit de cele văzute, reia firul:

— În aceste zile de neuitat au plecat pe front voluntari tată și fiu: Ivan Nikolaevici Demidov și fiul lui, Andrei. Tată și fiu luptau împreună în linia întâi. Împreună mergeau la atac, împreună în recunoaștere. Amândoi erau viteji. Ivan Nikolaevici Demidov era soldat, nu glumă. Da, da, bătrânul care luptase în vremea revoluției îl învăța pe fecior să apere revoluția. Odată, în toiul unei recunoașteri, Andrei a fost rănit la picior. Tatăl l-a scos de pe câmpul de luptă, ducându-l opt kilometri în spinare. Așa om era Ivan Nikolaevici Demidov!

— L-ai cunoscut? întrerupse cineva.

— Taci, mă, nu fi prost, lasă-l pe om să povestească.

O clipă, se face iarăși liniște. Se auzeau frunzele fremătând înfiorate de răcoarea înserării.

— Băiatul se însănătoși. Îi mulțumi tatălui, după datina noastră rusească, cu plecăciune. Și iarăși tată și fiu porniră la luptă. De astă dată, fu rândul feciorului să-și scape părintele. În timpul forțării Niprului, sub foc de artilerie vrăjmașă, au vâslit unul lângă altul. Cam pe la mijlocul apei, o schijă îl lovi în piept pe bătrân, care se prăvăli în valurile Niprului. Andrei sări în apă și-și salvă tatăl… Dar o dată…

Ostașul care vorbea nu-și termină povestea. E întrerupt de un șuierat înfricoșător de obuz. Proiectilul nimerește într-o căruță. Căruțașul este rupt în bucăți. Un cal a rămas întins la pământ, cu gâtul lungit și cu picioarele înțepenite.

— A fost un obuz rătăcit, mă lămurește „bătrânul soldat”.

Voi mai auzi oare sfârșitul povestirii despre Ivan Nikolaevici Demidov și fiul său Andrei?

*

Ne-am retras. De ce? Nu știu. Mi-e necaz că nu pricep încă nimic din aceste mișcări. Satul în care ne găsim e un trup fără suflet. Nici țipenie de civil.

Astăzi am început din nou instrucția. Ni s-au dat arme. Așteptam un brand, dar mi s-a încredințat o pușcă-mitralieră. Numărul doi e Abdurasil- uzbecul.

*

Nikita a avut dreptate. Drumurile eșalonului nostru s-au despărțit. Am rămas numai cu Abdurasil. Nikita mi-a strâns tovărășește mâna.

— Ne despărțim, Niculae, mi-a spus el. Tu poate nu știi sfârșitul povestirii lui Petrov. Noi însă îl știm. Povestea vieții lui Ivan Nikolaevici Demidov e povestea lui Petia, a familiei lui Petrenko, a lui Abdurasil. E povestea vitejiei oamenilor sovietici. Ține minte această poveste și, dacă vei rămâne în viață, spune-o tuturor oamenilor. Povestește-le cum odată, tatăl și fiul, pornind în recunoaștere, au fost prinși de hitleriști… Povestește-le cum tatăl și fiul au fost arși pe rug, unul în fața celuilalt, dar nu și-au trădat patria socialistă.

Ne despărțim, Niculae, dar vom fi aproape… Cred că foarte repede intrăm în foc.

Ne-am îmbrățișat.

*

Comandă. Sărim din culcușuri. E beznă. Copacii dorm. Doar câteva frunze stau la pândă neliniștite. Abdurasil mă întreabă:

— Niculae, acum gata, ha?

Ce să-i răspund? La orizont, brațe uriașe de flăcări unesc pământul cu cerul. În noapte, împușcăturile se aud din ce în ce mai limpede. Deodată, huruitul unui avion inamic zgârie liniștea nopții. Un soldat cu o voce răgușită strigă cât îl ține gura:

— Pitește țigara, n-auzi?

Încordați, ascultăm bâzâitul fascistului. Aeroplanul atârnă deasupra capetelor noastre. Trasoare pornite din cele patru laturi ale întuneri- cului încearcă să-l repereze. Avionul se pierde în depărtări.

— ’Nainte, marș!

Comanda străbate pădurea. Suntem o coloană uriașă, formată din soldați, tunuri, branduri, căruțe. Drum de țară, drum îngust. Mult praf. În dreapta și-n stânga, ogoarele cenușii se mărginesc cu zări necunoscute.

Drumul se înfundă: coloana se oprește. Soldații se odihnesc.

Acum suntem Regimentul 40 Pușcași, decorat cu • „Steagul Roșu”. Abdurasil îmi șoptește:

— Ioc Nikita… ioc Petrenko, ioc nostru regiment…

Da, din vechea companie a eșalonului nostru am rămas puțini.

*

Comandantul grupei noastre, un sergent venit anume din linia întâi, ne-a explicat misiunea de luptă. În zori, intrăm în foc. Urmează să completăm forțele regimentului. Hitleriștii atacă.