Apararea lui Socrate - carti filozofie

Apararea lui Socrate

Ce înrîurire au avut acuzatorii mei asupra voastră, nu știu, cetățeni ai Atenei; eu, cel puțin, ascultîndu-i, era cît pe ce să nu mă mai recunosc, atît de convingătoare erau cuvintele lor; totuși, la drept vorbind, ei n-au spus nimic adevărat. însă dintre toate minciunile pe care le-au rostit, m-a uluit cel mai mult afirmația că trebuie să luați bine seama să nu fiți înșelați de mine, un vorbitor, zic ei, nemaipomenit. Și nu le-a fost rușine că vor fi pe loc dovediți mincinoși de mine prin fapte, de vreme ce nu arăt a fi cîtuși de puțin un vorbitor grozav, iar aceasta mi s-a părut cea mai mare nerușinare a lor, dacă nu cumva prin ״a fi un vorbitor grozav" ei înțeleg ״a spune adevărul"; căci dacă asta vor să spună, aș putea consimți că sînt și eu orator, dar altfel decît ei. Așadar, după cum ziceam, în vorbele lor a fost foarte puțin adevăr sau chiar deloc; în schimb, de la mine veți auzi adevărul întreg. Vă jur însă pe Zeus, cetățeni ai Atenei, că nu veți auzi vorbe înfrumusețate și împodobite cu întorsături meșteșugite și cuvinte alese, ca ale acestora, ci voi folosi cuvintele care se întîmplă să-mi vină în minte, încredințat fiind de adevărul spuselor mele; și nimeni dintre voi să nu se aștepte la altceva. Bine mi-ar sta, judecători, la anii mei, să vin în fața voastră cu vorbe ticluite, ca un tinerel. Dimpotrivă, tocmai asta vă rog, atenieni, și vă rog cu tot dinadinsul : dacă mă veți auzi apărîndu-mă cu aceleași cuvinte pe care obișnuiesc să le spun și în agora, printre tarabele zarafilor, unde m-au auzit mulți dintre voi, și în alte părți, să nu vă mirați și să nu faceți zarvă. Căci așa stau lucrurile : pentru prima oară am venit la judecată acum, la șaptezeci de ani; sînt cu totul străin de vorbirea de aici. După cum, dacă s-ar întîmpla să fiu cu adevărat un străin, m-ați ierta că vorbesc în graiul și cu deprinderile în care am fost crescut, așa vă cer și acum lucrul acesta, cred eu pe bună dreptate : să nu vă uitați la felul meu de a vorbi, mai bun sau mai rău, cum o fi, ci să luați seama cu grijă dacă spun lucruri drepte sau nu; căci aceasta e sarcina judecătorului ; iar a celui care vorbește — să spună adevărul.

Întîi de toate se cuvine, atenieni, să mă apăr de primele învinuiri mincinoase și de primii mei acuzatori; apoi de acuzațiile și de acuzatorii mei din urmă. Căci mulți sînt cei care m-au învinuit în fața voastră, și încă de mulți ani, fără să spună nimic adevărat; de ei mă tem eu mai degrabă decît de Anytos și de ai lui, cu toate că și aceștia sînt de temut. Dar mai de temut sînt, judecători, aceia care, asumîndu-și rolul de a vă educa, pe cei mai mulți dintre voi, încă de pe cînd erați copii, încercau să vă convingă aducîndu-mi vini neadevărate : că ar exista un oarecare Socrate, om iscusit, care cugetă la cele din cer și cercetează toate cîte se află sub pămînt și face să învingă judecata strîmbă. De vreme ce mi-au răspîndit o asemenea faimă, atenieni, aceștia sînt acuzatorii de care trebuie să mă tem ; într-adevăr, cine-i ascultă își închipuie că oamenii care cercetează astfel de lucruri nu cred nici în zei.

De altfel, acești acuzatori sînt mulți și mă învinuiesc de multă vreme, vorbind cu voi încă de la vîrsta la care erați cît se poate de încrezători, unii dintre voi fiind copii încă și adolescenți; iar ei mă acuzau în lipsă, fără să mă apere cineva. Dar ce este cu totul fără noimă, e că nici măcar numele lor nu le știu și nu le pot spune, în afară poate de al unui oarecare autor de comedii.

Toți cei care, din pismă și prin clevetire, s-au străduit să vă convingă, ca și cei care, după ce s-au lăsat convinși, i-au convins la rîndul lor pe alții, toți aceștia mă pun în grea încurcătură ; pentru că nu poți aduce pe nici unul dintre ei aici, la judecată, nici nu poți dovedi că n-au dreptate, ci, pur și simplu, trebuie să te aperi luptînd cu niște umbre și să acuzi fără să-ți răspundă nimeni. V-ați dat așadar seama și voi, din cîte vă spun, că acuzatorii mei sînt de două feluri : unii m-au acuzat de curînd, ceilalți de mult, cei despre care tocmai vorbesc. Și ați înțeles că trebuie să mă apăr întîi de învinuirile lor, pentru că pe ei i-ați auzit întîi învinuindu-mă, și i-ați auzit mult mai multă vreme decît pe ceilalți, de mai tîrziu.

Bine. Trebuie deci să mă apăr, atenieni, și să încerc, într-un timp atît de scurt, să nimicesc calomnia înstăpînită de mult în mințile voastre. Dacă asta ar fi mai bine și pentru voi și pentru mine, aș vrea de bună seamă să reușesc și să ajung la un rezultat apărîndu-mă ; dar cred că e greu și-mi dau foarte bine seama cît de greu. Totuși, întîmple-se cum! o vrea Zeul, noi sîntem datori să dăm ascultare legii și să ne apărăm.

Așadar, să vedem din nou, de la început, care e învinuirea din care s-a născut această ponegrire a mea și pe care s-a sprijinit Meletos cînd m-a dat în judecată. Bine. Ce-au spus, calomniindu-mă, calomniatorii mei? Trebuie să le citim vorbele ca pe ale unui act de acuzare : ,,Socrate este vinovat, el iscodește peste măsură cele de sub pămînt și cele din cer, face să învingă judecata strîmbă și îi învață și pe alții aceste lucruri." Cam acestea ar fi ; ați putut vedea și voi în comedia lui Aristofan un Socrate purtat pe scenă încoace și încolo, spunînd că merge prin văzduh și înșirînd tot felul de vorbe goale despre lucruri la care eu nu mă pricep nici mult, nici puțin. Și eu nu vorbesc cu dispreț despre o astfel de știință, admițînd că într-adevăr există cineva care se pricepe la toate acestea, să nu fiu cumva acuzat de Meletos și de așa ceva ; însă, în ceea ce mă privește, eu n-am nimic comun cu ele, atenieni. Vă iau ca martori pe aproape toți și vă rog să vă informați și să vă lămuriți unii pe alții, toți cîți m-ați auzit vreodată stînd de vorbă ; sînt printre voi mulți dintre aceștia. Spuneți-vă unii altora dacă vreunul dintre voi m-a auzit vreodată vorbind, mult sau puțin, despre așa ceva : și de aici vă veți da seama că și celelalte lucruri pe care lumea le spune despre mine au același temei.

Nu numai că, hotărît lucru, nimic dintre acestea nu e adevărat, dar nu e adevărat nici ce veți fi auzit pe cîte unul spunînd, că-mi fac o îndeletnicire din a-i învăța pe alții și că le cer plată pentru asta. Cu toate că mi se pare frumos să fie cineva în stare să-i instruiască pe oameni.

cum fac Gorgias din Leontinoi și Prodicos din Ceos și Hippias din Elis. într-adevăr, fiecare din aceștia este în stare, atenieni, ca, în orice oraș s-ar duce, să atragă pe lîngă sine pe tinerii care altminteri ar putea să-și ia drept sfătuitori fără plată pe oricare din concetățenii lor; îi conving pe tineri ca, părăsind tovărășia acelora, să vină la ei, dar plătind bani și purtîndu-le, pe deasupra, și recunoștință. Uite, am aflat că este aici la noi încă unul din acești învățați, un om din Paros. Tocmai mă dusesem la Callias al lui Hipponicos, care le-a plătit sofiștilor mai mulți bani decît oricare altul. Și l-am întrebat (știind că are doi fii) : ״Callias, zic, dacă ai fi avut nu doi fii, ci doi mînji sau doi viței, ar trebui să le tocmim un supraveghetor care să desăvîrșească în ei toate însușirile lor firești; ar fi vorba de un om priceput la cai sau la muncile cîmpului ; de vreme ce ei sînt însă oameni, ce fel de îndrumător ai de gînd să Ie iei? Cînd e vorba de aceste însușiri, de însușirile omenești și cetățenești, cine e omul priceput? Cred că, avînd feciori, ai chibzuit la asta. Există un astfel de om sau nu?

Cum să nu, spuse el.

— Cine e, de unde este, si cît cere pentru învățătura lui?

Euenos din Paros, Socrate, mi-a răspuns. Cere cinci mine.

Și eu l-am fericit pe Euenos dacă are într-adevăr priceperea aceasta și dă învățătură cu atîta cumpătare. Eu, să fiu în stare de astfel de lucruri, nu mi-aș mai încăpea în piele de mîndru. Numai că, cetățeni ai Atenei, nu sînt în stare.

S-ar putea însă ca vreunul dintre voi să mă întrebe : ״Bine, Socrate, dar cu ce te îndeletnicești tu? Din ce s-au iscat aceste clevetiri împotriva ta? Căci, de bună seamă, atîta vreme cît nu făceai nimic mai mult decît ceilalți, nu-ți puteau ieși asemenea faimă și vorbe, dacă nu făceai nimic altfel decît cei mulți. Spune-ne, deci, despre ce este vorba, ca să nu ne facem o părere nechibzuită despre tine." Cred că cel care ar vorbi astfel ar avea dreptate, astfel că voi încerca să vă arăt ce anume este ceea ce mi-a adus și răul nume și învinuirea. Ascultați deci. Și poate că unora li se va părea că glumesc ; dar să știți bine că vă voi spune deplinul adevăr. în fapt eu m-am ales cu numele acesta, atenieni, numai din pricina unui fel de înțelepciune. Ce fel de înțelepciune? Una care e, probabil, o înțelepciune omenească. Mă tem că este de fapt singura înțelepciune pe care o am ; cei despre care vorbeam adineauri or fi poate înțelepți cu vreo înțelepciune mai mult decît omenească. Dacă nu e așa, nu știu ce să mai spun, pentru că eu n-o am, iar cine afirmă că o am, minte și vorbește spre a mă ponegri. Și acum, atenieni, să nu murmurați împotrivă-mi și să nu vi se pară că spun ceva prea de tot ; căci vorbele pe care le voi spune nu sînt ale mele, ci voi aduce în fața voastră un vorbitor mai vrednic de încredere. Despre înțelepciunea mea, dacă înțelepciune este, și despre felul ei, vă voi aduce ca martor pe Zeul de la Delfi. îl cunoașteți, desigur, pe Chairephon ; a fost prietenul meu încă din tinerețe și a fost prieten cu cei mai mulți dintre voi; a fugit în exilul știut împreună cu voi și odată cu voi s-a întors. Și știți cum era Chairephon, cît de aprig în orice se apuca să facă. Astfel o cată, mergînd la Delfi, a îndrăznit să întrebe oracolul și anume — vă spun să nu murmurați, atenieni —, să-l întrebe dacă este cineva mai înțelept decît mine; iar Pitia i-a răspuns că nu e nimeni mai înțelept. Despre acestea vă va putea da mărturie fratele său, de vreme ce el a murit.

Să vedeți pentru ce vă spun acestea : tocmai pentru că am de gînd să vă arăt de unde s-au născut vorbele rele împotriva mea.

Auzind eu acele lucruri, am început să mă gîndesc astfel : ,,Oare ce spune Zeul și cu ce tîlc? Eu îmi dau seama că nu sînt înțelept nici în mare, nici în mică măsură; atunci la ce se poate gîndi cînd spune că eu sînt cel mai înțelept? Pentru că, de bună seamă, el nu minte ; doar nu-i e îngăduit." Și multă vreme am fost nedumerit ce vrea să spună ; apoi, greu de tot, m-am hotărît să cercetez lucrul cam în felul acesta : m-am dus la unul din cei care erau socotiți înțelepți, pentru ca acolo, mai degrabă decît oriunde, să dezmint oracolul și apoi să-i arăt Zeului : ״Omul acesta e mai înțeleptdecît mine, în timp ce tu ai spus că eu aș fi". Cercetîndu-l deci pe acesta — nu-i nevoie să-i spun pe nume, era unul dintre oamenii politici —, iscodindu-l eu și stînd de vorbă cu el, uite cam ce impresie am avut, atenieni : mi s-a părut că omul meu trece drept înțelept în ochii celor mai mulți oameni și în primul rînd în ai lui însuși, dar că nu este. M-am apucat apoi să-i arăt că numai își închipuie că e înțelept, dar că nu este. Din clipa aceea m-au urît și el și mulți dintre cei care erau de față.

Plecînd de acolo, cugetam în sinea mea: ״într-adevăr, eu sînt mai înțelept decît acest om : mă tem că nici unul dintre noi nu știe nimic bun și frumos, numai că el își închipuie că știe ceva, deși nu știe; eu însă, de vreme ce nici nu știu, nici nu-mi închipui. Se pare, deci, că sînt mai înțelept, și anume tocmai prin acest lucru mărunt, prin faptul că, dacă nu știu ceva, măcar nu-mi închipui că știu." Am mers apoi la altul, la unul dintre cei care treceau drept și mai înțelepți decît primul, și am ajuns la aceeași încheiere ; și de atunci m-au urît și el și mulți alții.

După acestea i-am luat pe toți la rînd, dîndu-mi seama, cu mîhnire și cu teamă, că mă fac urît de ei ; totuși mi se părea că trebuie să așez cuvintele Zeului mai presus de orice ; dacă voiam, deci, să cercetez ce spune oracolul, eram silit să merg la toți cei care păreau a ști ceva. Și mă jur pe cîine, atenieni, — pentru că sînt dator să vă spun adevărul — vă jur că așa mi s-a întîmplat : aproape toți cei care aveau cel mai bun renume mi s-au părut, cercetîndu-i eu potrivit spuselor Zeului, că au cele mai mari scăderi, pe cînd alții, care erau socotiți mai neînzestrați, mi-au părut mai în stare de chibzuință. Iată, sînt dator să vă povestesc cum am rătăcit, ca un om supus la grele munci, pentru ca oracolul să devină pentru mine ceva de neclintit.

Așadar, după oamenii politici m-am dus la poeți : la autorii de tragedii, de ditirambi și la ceilalți, pentru ca acolo să mă prind eu însumi asupra faptului că sînt mai puțin învățat decît ei. Luînd deci acele opere ale lor care-mi păreau mai îngrijit lucrate, îi întrebam ce oare vor să spună prin ele, pentru ca totodată să și învăț cîte ceva de la ei. îmi vine tare greu să vă spun adevărul, cetățeni, totuși el trebuie spus : într-un cuvînt, aproape oricare dintre cei de față ar fi putut vorbi mai bine decît ei despre lucruri pe care ei înșiși le făcuseră. Mi-am dat seama astfel în scurtă vreme și despre poeți că nu din înțelepciune fac ceea ce fac, ci printr-o înzestrare firească și sub puterea inspirației, întocmai ca profeții și tîlcuitorii de oracole ; căci și aceștia spun multe lucruri frumoase, dar de fapt nu știu nimic «lin ce spun. Am văzut că poeții sînt și ei într-o situație asemănătoare și totodată mi-am dat seama că, din cauza darului lor poetic, își închipuie că în general nimeni nu e mai înțelept decît ei, ceea ce nu-i adevărat. Și de acolo am plecat deci convins că eu îi întrec în același fel ca și pe oamenii politici.

în sfîrșit, m-am dus pe la meșteșugari; căci îmi dădeam seama că, la drept vorbind, eu nu știu nimic, iar ei se vor dovedi, desigur, că știu multe lucruri frumoase. Și în aceasta nu m-am înșelat, ei știau într-adevăr lucruri pe care eu nu le știam, și prin aceasta erau mai înțelepți decît mine. însă, cetățeni ai Atenei, mi s-a părut că bunii meșteșugari fac aceeași greșeală ca poeții : pentru că își îndeplinea bine meșteșugul, fiecare credea că este cît se poate de înțelept și în celelalte privințe, și anume în cele mai însemnate, și tocmai această nesocotință le întuneca înțelepciunea pe care o aveau, încît am ajuns să mă întreb, în privința oracolului, dacă aș voi mai degrabă să fiu așa cum sînt, nici înțelept cu înțelepciunea lor, nici prost cu prostia lor, sau să le am pe amîndouă așa cum le au ei. Mi-am răspuns, deci, mie și oracolului, că mi-e mai de folos să fiu așa cum sînt.

Din această cercetare, cetățeni ai Atenei, s-au iscat împotrivă-mi multe uri, și încă atît de grele și de aspre, încît din ele s-au născut multe clevetiri și mi s-a dat numele acesta, de înțelept. Căci de fiecare dată cei de față își închipuiau că eu, în înțelepciunea mea, știu ceea ce dovedeam că celălalt nu știe ; dar de fapt, cetățeni, mă tem că înțelept e numai Zeul și, prin vorbele oracolului, el spune că înțelepciunea omenească valorează puțin sau chiar nimic; și mi se pare că acest lucru îl numește ״Socrate", folosindu-se de numele meu ca să facă din mine o pildă, ca și cum ar spune : ״Oameni buni, cel mai înțelept dintre voi este acela care, la fel ca Socrate, și-a dat seama că într-adevăr, cît privește înțelepciunea, nu e bun de nimic." Iar eu chiar și acum, mergînd peste tot, caut și iscodesc după cuvintele Zeului pe orice atenian sau străin care îmi pare a fi înțelept ; și dacă-mi dau seama că nu e, îi arăt acelui om, întărind vorba Zeului, că nu e înțelept. Și din cauza acestei stăruitoare îndeletniciri nici n-am mai avut timp să fac ceva vrednic de luat în seamă, fie pentru cetate, fie pentru casa mea, ci mă aflu în mare sărăcie, în slujba Zeului cum sînt.

Pe lîngă acestea, tinerii care de bună voia lor mă urmează, cei cu cele mai multe răgazuri, fii de oameni foarte bogați, sînt încîntați de felul în care iscodesc eu oamenii și adesea mă imită apucîndu-se să-i ia la întrebări pe alții; de altminteri ei găsesc, cred eu, din belșug oameni care-și închipuie că știu ceva, dar știu puține lucruri sau nimic. Așa se face că oamenii iscodiți de ei se mînie pe mine iar nu pe ei înșiși, spunînd apoi că Socrate e un mare ticălos care îi strică pe tineri. Dar cînd îi întreabă cineva ce anume face și ce-i învață ca să-i strice, ei n-au ce spune, doar nu știu nimic; ca să nu se vadă însă că sînt descumpăniți, spun ce se spune de obicei despre un filosof, că ״cercetează cele din cer și de sub pămînt", că ״nu crede în zei", că ״face să învingă judecata strîmbă". Desigur, n-ar vrea să recunoască adevărul, adică faptul, dat în vileag, că numai se prefac a ști ceva, cînd ei nu știu nimic. Oamenii aceștia, ambițioși fiind, îndîrjiți și numeroși și vorbind convingător și cu stăruință despre mine, v-au împuiat urechile ponegrindu-mă cu înverșunare și mai de mult și acum. Pe acest temei au tăbărît asupra mea și Meletos și Anytos și Lycon : Meletos dînd cuvînt dușmăniei poeților, Anytos, celei a meșteșugarilor și a oamenilor politici și Lycon, celei a retorilor. Astfel că, după cum spuneam la început, m-aș mira să fiu în stare în atît de puțină vreme să dovedesc neadevărul unei învinuiri atît de adînc înrădăcinate. Adevărul este acesta pe care vi-l spun eu, cetățeni ai Atenei, iar vorba mea nu vă ascunde nimic și nu ocolește nimic, nici lucruri mari, nici mărunte. Și totuși știu destul de bine că în felul acesta îmi atrag ura lor din aceleași vechi pricini ; ceea ce e, de altfel, o dovadă că spun adevărul și că tocmai acesta este răul meu nume și acestea pricinile lui. Iar dacă, fie acum, fie altă dată, veți cerceta aceste lucruri, veți vedea că așa este.....