Mintea absorbanta

INTRODUCERE LA PRIMA EDIȚIE A VOLUMULUI „MINTEA ABSORBANTĂ”

Volumul de față este bazat pe prelegerile ținute de dr. Maria Montessori la Ahmedabad în timpul primului curs de instruire inițiat după exilarea ei în India, care a durat până la sfârșitul celui de al doilea război mondial. În volum, ea ilustrează puterile mentale unice ale copilului mic care-i îngăduie să construiască și să stabilească cu fermitate, în doar câțiva ani, - fără profesori, fără niciunul dintre mijloacele obișnuite ale educației, ba mai mult, aproape abandonat și, adesea, obstrucționat - toate caracteristicile personalității umane.

Această realizare a unei ființe născute cu mari posibilități, deși atât de slabă din punct de vedere fizic, atât de lipsită de toate facultățile obișnuite ale minții, încât aproape că poate fi numită o nulitate, și care, după nu mai mult de șase ani, depășește deja toate celelalte specii, este, într-adevăr, unul din cele mai mari mistere ale vieții.

În prezentul volum dr. Montessori nu numai că aruncă un spot de lumină, prin intermediul înțelegerii ei pătrunzătoare bazată pe observație directă și judecată precisă, asupra fenomenelor acestei perioade prime și, totuși, decisive, a vieții omenești, dar, de asemenea, indică responsabilitatea umanității adulte față de ea. Cu adevărat, ea dă un înțeles practic necesității „educației de la naștere”, acum universal acceptată.

Acesta poate fi dat doar când educația devine un „ajutor dat vieții” și transcende limitele înguste ale predării și ale transmiterii directe a cunoștințelor sau ideilor de la o minte la alta. Unul dintre principiile cele mai bine cunoscute ale metodei Montessori este „pregătirea mediului”. În acest stadiu al vieții, cu mult înainte ca de a merge la școală, acest principiu furnizează cheia spre o „educație de la naștere” și pentru adevărata „cultivare” a individului uman chiar de la început.

Aceasta este o pledoarie realizată pe baze științifice, dar ea este, de asemenea, o pledoarie validată de experiențele celei care a asistat și a sprijinit manifestările naturii copilului, pretutindeni în lume, manifestări ale măreției mentale și spirituale care contrastează uimitor cu tabloul omenirii de azi - o omenire care, abandonată în timpul perioadei formative, se dezvoltă ca fiind cea mai mare amenințare pentru propria ei supraviețuire.

Karachi, 1949 MARIO MONTESSORI

Nota traducătorului

Să ne imaginăm că o sută de oameni cocoșați, șchiopi, ciungi, cu părți ale corpului paralizate, cu trupurile contorsionate în fel și chip, altfel sănătoși tun, hotărăsc, cu bună intenție, să construiască împreună o casă. În ciuda intențiilor bune, procesul de construcție va fi extrem de anevoios. Șchiopul va răsturna gălețile cu mortar ale cocoșatului pentru că va călca alături; împălișatul, privind în stânga și pășind în dreapta, se va ciocni cu ciungul; surdul, probabil, că le va potrivi cum știe el, etc. Construcția merge mână în mână cu distrugerea a ceea ce se construiește. Deviațiile de la normalitatea fizică produc toate necazurile și întârzierile. Să ne mai imaginăm că aceste personaje n-ar fi văzut niciodată un om normal, întreg, cu trupul drept, vertical și că, dintr-o dată, apare un asemenea om în mijlocul lor. Cine credeți că este anormal din punct de vedere fizic?

Ei, bine, dacă din punct de vedere fizic avem o imagine a normalității, nu același lucru se întâmplă sub aspectul personalității omului. Lăcomia, invidia, minciuna, lenea, orgoliul, complexele de inferioritate sau de superioritate, capriciile de orice fel, țâfnoșenia, harțagul, timiditatea, violența, ura, avariția, dezordinea și confuzia mentală, trăirea in închipuire, depresiile nu sunt altceva decât cocoașe ale personalității umane. Și pentru că fiecare dintre noi avem, în grade diferite, unele sau altele din aceste deviații, nu mai suntem în stare să recunoaștem adevărata normalitate în sfera personalității. Însă, așa cum deviațiile fizice au cauze externe și cele ale personalității se datorează factorilor de mediu. Omul a progresat în afară până la dimensiuni nebănuite, explorează spațiul cosmic, stăpânește energiile naturii, dar în interior a rămas același de veacuri. Războaiele, conflictele și amenințările continuă fără încetare. Omul e victimă a civilizației pe care a construit-o. Mai bine de trei sferturi din munca sa pe această planetă e dedicată reconstruirii a ceea ce distruge și satisfacerii deviațiilor sale.

Despre normalitate și normalizare este vorba în această carte. „M-aș discredita dacă ar fi să salut această carte ca fiind cea mai importantă care a apărut vreodată în istoria umanității (pe lângă Sfânta Scriptură). Totuși, dacă mi s-ar cere, n-aș putea să numesc unul din momentele mai importante pentru prosperitatea viitoare a omului”, afirmă Claude A. Clermont, traducătoarea acestei cărți în limba engleză în 1958. Și dacă Biblia se referă la Facerea lumii, această carte, și întreaga operă a Măriei Montessori, ar putea fi intitulată, fără a greși prea mult, Re-facerea lumii.

„Noi știm”, spune autoarea, „cum să descoperim perle în carapacele stridiilor, aur în munți și cărbune în măruntaiele pământului, dar nu suntem conștienți de existența germenilor spirituali, de nebuloasa creativă pe care copilul o ascunde în el însuși, când intră în această lume pentru a reînnoi umanitatea”. Toate drepturile omului clamate pe toate meridianele devin caduce fără dreptul la normalitate. Ce rost are să dai libertate unor deviații de la normalitate?

Când, în 1995, am început proiectul Montessori to Romania înființând prima grupă de grădiniță Montessori din România postbelică și organizând primul curs de formare în pedagogia Montessori a educatoarelor ținut vreodată în România împreună cu fundații și institute din SUA, sub egida Association Montessori Internationale, m-am izbit de toate răutățile umane. Atunci voiam să ajut la reformarea învățământului din țara noastră, dar terenul nu era copt încă. Astăzi, când situația indisciplinei în școala românească a devenit subiect general al mass-mediei, cred că apariția acestei cărți în limba română va genera un proces de reflecție asupra modului cum concepem educația. Montessori e mai mult decât o metodă sau un sistem de educație, e o mișcare universală pentru drepturile copilului. „Nimic nu este în lumea adultului dacă n-a fost mai întâi în lumea copilului”. Reforma educației nu e o problemă care aparține sistemului de învățământ, e o problemă socială. A conflictului neștiut, neînțeles și ignorat dintre doi mari poli ai omenirii; adulții și copiii. Sclavii s-au eliberat prin răscoale, proletarii s-au eliberat prin revoluții, mișcările feministe promovează eliberarea femeilor și egalitatea cu bărbații; e nevoie de o mișcare de eliberare a copiilor de sub prejudecățile adulților. De o revoluție nonviolentă. Ultima.

Sergey Brin și Larry Page sunt doi tineri care au creat motorul de căutare pe internet Google. Au o avere de multe milioane de dolari. Brin conduce o mașină obișnuită iar Page nu și-a construit nici o vilă și locuiește într-un apartament închiriat. Pentru ei munca în folosul omenirii e cea mai mare satisfacție. În 2004 la un post de televiziune american ei au declarat că succesul lor se datorează educației Montessori pe care au primit-o în copilărie.

Ianuarie, 2006 Dr. MARCEL CĂPRARU Președintele Asociației Alternative Pedagogice Drobeta Turnu Severin educație a minții. Și își propune să o instruiască pe aceleași direcții vechi, fără a încerca să utilizeze vreo forță vitalizatoare sau constructivă nouă.

Nu mă îndoiesc că filozofia și religia pot aduce o contribuție imensă la această întreprindere, dar cât de numeroși sunt filosofii în această lume ultra-civilizată! Câți n-au existat în trecut și câți nu vor mai exista și în viitor? Idealuri nobile și standarde înalte am avut mereu. Ele formează o mare parte din ceea ce predăm. Și totuși, războaiele și conflictele nu arată nici un semn de domolire. Iar dacă educația continuă a fi concepută mereu pe aceleași linii învechite ale unei simple transmiteri a cunoașterii, atunci, dinspre partea ei, există puține speranțe de îmbunătățire a viitorului omenirii. La ce folosește transmiterea cunoștințelor dacă dezvoltarea globală a individului rămâne în urmă? în schimb, ar trebui să luăm în considerare o entitate psihică, o personalitate socială, o nouă forță universală, nenumărabilă în totalitatea comunității ei de membri, care în prezent este ascunsă și ignorată. Dacă ajutorul și salvarea urmează să vină, ele nu pot veni decât la copii, întrucât copiii sunt producătorii, constructorii oamenilor adulți.

Copilul este înzestrat cu puteri necunoscute care ne pot călăuzi spre un viitor strălucit. Dacă ceea ce vrem cu adevărat este o lume nouă, atunci educația trebuie să aibă drept scop dezvoltarea acestor posibilități ascunse.

În zilele noastre s-a văzut o mare creștere a interesului pentru viața mentală a noului născut. Unii psihologi au făcut observații speciale asupra creșterii copilului începând cu primele trei ore de după naștere. Alții, ca rezultat al unui studiu atent, au ajuns la concluzia că primii doi ani sunt cei mai importanți din toată durata vieții omenești.

Măreția personalității umane începe din momentul nașterii. Din această aproape mistică afirmație, provine ceea ce poate părea a fi o concluzie ciudată: aceea că educația trebuie să înceapă de la naștere. Ciudată, întrucât, cum putem noi educa, din punct de vedere practic, un nou născut sau chiar un prunc în timpul primilor doi ani ai vieții sale? Ce lecții să dăm acestei mititele ființe care nu înțelege nimic din ceea ce spunem și care nici măcar nu-și poate mișca membrele? Sau vrem să spunem că e vorba doar de igienă când vorbim despre educația unui copil atât de mic? Nici vorbă! Ne referim la mult mai mult decât atât.

În cursul acestei perioade timpurii, educația trebuie înțeleasă ca un ajutor dat procesului de desfășurare a puterilor psihice înnăscute ale copilului. Aceasta înseamnă că nu putem folosi metodele obișnuite de predare, care sunt bazate pe vorbire.

S-a arătat pe larg de către cercetări recente că micuții copii sunt înzestrați cu o natură psihică specifică lor. Iar acest lucru scoate în relief o nouă direcție de acțiune a educatorului. Este ceva ieșit din comun, ceva care n-a fost recunoscut până în prezent, dar ceva care, în mod vital, privește omenirea. Adevărata energie constructivă a copilului, o forță dinamică, a rămas, mii de ani, neobservată. Întocmai cum oamenii au străbătut pământul cu piciorul și ulterior i-au arat suprafața fără să gândească la bogăția imensă ascunsă în adâncimile lui, tot așa oamenii de azi realizează progres după progres în civilizație, fără să observe comorile care zac ascunse în universul psihic al primei copilării.

Din zorii apariției vieții umane pe pământ, aceste energii au fost înăbușite și anulate. Nici până astăzi vreo intuiție a existenței lor nu a început să-și găsească exprimarea. Doar recent, de exemplu, Carrel a scris: „Perioada copilăriei este, fără îndoială, cea mai bogată. Ea ar trebui să fie utilizată de către educație în orice mod posibil și imaginabil. Irosirea acestei perioade din viață nu mai poate fi niciodată compensată. În loc să ignorăm anii timpurii, este de datoria noastră să-i cultivăm cu maximă responsabilitate”.

Astăzi începem să vedem valoarea acestor roade neculese, mai prețioase decât aurul, căci ele sunt însuși spiritul omului.

Primii doi ani ai vieții deschid în fața noastră noi orizonturi, căci aici putem vedea legile construirii psihicului, necunoscute până în prezent. Cel care ne prezintă aceste revelații este copilul însuși. El ne aduce la cunoștință un tip de viață psihică total diferită de cea a adulților, lată noua linie de acțiune! Nu mai e cazul ca cercetătorul să aplice noțiunile psihologiei la copilărie, ci copiii înșiși urmează să- și dezvăluie psihologia lor acelora care-i studiază.

Această afirmație ar putea părea neclară, dar devine limpede îndată ce pătrundem mai profund în detalii. Copilul are o minte capabilă să absoarbă cunoașterea. El are capacitatea de a-și preda singur. O singură observație este suficientă ca să dovedească acest lucru. Copilul crește vorbind limba părintească, în timp ce pentru adulți învățarea unei limbi este o realizare intelectuală remarcabilă. Nimeni nu-i . predă copilului; totuși, el ajunge să folosească substantive, verbe și adjective la perfecție.

A urmări un copil în procesul de dezvoltare a limbajului este un studiu de foarte mare interes și toți cei care i s-au dedicat sunt de acord că folosirea cuvintelor, a numelor - primele elemente ale limbii - pică într-o perioadă fixă din viața copilului, ca și când un cronometru precis ar supraveghea această parte a activității lui. Copilul pare să urmeze un program sever, impus de natură, atât de exact și de demn de încredere încât ar putea să-l perfecționeze pe al oricărei școli tradiționale, oricât de bine organizată. Mai mult, urmând acest program, copilul învață toate neregularitățile și construcțiile gramaticale ale limbii lui cu o sârguință ireproșabilă.

În fiecare copil există - ca să spunem așa - un profesor conștiincios, atât de abil, încât obține rezultate identice la toți copiii din toate părțile lumii. Singura limbă pe care oamenii o vorbesc perfect este cea pe care au învățat-o în prima copilărie, când nimeni nu le poate preda ceva! Nu doar atât, dar dacă, la o vârstă ulterioară, copilul trebuie să învețe altă limbă, nici un ajutor de înaltă calificare nu-l va face capabil s-o vorbească cu aceeași perfecțiune cu care o vorbește pe prima.

Prin urmare, trebuie să existe o forță psihică specială care lucrează și care îl ajută pe copil să se dezvolte. Și asta nu e valabil doar pentru limbă; la doi ani el poate recunoaște toate persoanele și lucrurile din jurul său. Dacă ținem cont de acest lucru, devine și mai clar că micuțul face o muncă impresionantă de formare interioară. Tot ceea ce suntem noi înșine a fost făcut de către copil, de copilul care am fost în primii doi ani ai vieții noastre. Nu numai că cel mic trebuie să recunoască ceea ce vede în jurul său, să înțeleagă și să se adapteze modului nostru de viață, ci, de asemenea, - în timp ce încă nu i se pot preda lecții - el trebuie să clădească în interior toate acele formațiuni complexe care vor deveni inteligența noastră, temelia sentimentelor noastre religioase și a sentimentelor sociale și naționale specifice. Este ca și cum natura ar fi protejat pe fiecare copil de influența rațiunii adulte, așa încât să dea prioritate profesorului lăuntric care-l însuflețește. El are șansa să clădească o structură psihică completă înainte ca inteligența adulților să poată ajunge la spiritul lui și să producă schimbări în acesta.

Până la vârsta de trei ani, copilul și-a pus deja temeliile personalității lui ca ființă umană, și de abia atunci are nevoie de ajutorul unor influențe scolastice speciale. Atât de mari sunt cuceririle pe care el le-a făcut, încât s-ar putea spune pe bună dreptate: copilul care merge la școală la vârsta de trei ani este deja un om mic. Psihologii au afirmat adesea că, dacă propria noastră abilitate adultă ar fi comparată cu aceea a copilului, ne-ar trebui șaizeci de ani de muncă grea ca să facem ceea ce el înfăptuiește în trei; și au exprimat asta prin aceleași cuvinte: „La trei ani copilul este deja om”. Totuși, el este încă departe de a-și fi epuizat această stranie putere pe care o posedă, de a absorbi din mediul ce-l înconjoară.

În primele noastre școli copiii intrau, de obicei, la vârsta de trei ani. Nimeni nu le putea preda întrucât nu erau receptivi; totuși, ei ne-au oferit uluitoare revelații ale măreției sufletului omenesc. Școala noastră era mai degrabă o casă pentru copii decât o școală adevărată. Noi pregătisem pentru copii un loc în care o cultură difuză să poată fi asimilată din mediu fără necesitatea unei instruiri directe. Copiii proveneau din cele mai umile clase sociale, iar părinții lor erau analfabeți. Și da, acești copii au învățat să citească și să scrie înainte de a împlini cinci ani și nimeni nu le predase vreo lecție. Dacă vizitatorii îi întrebau: „Cine te-a învățat să scrii?”, ei răspundeau adesea cu uimire: „Cine să mă învețe? Nimeni nu m-a învățat!”.

La acea vreme părea un miracol faptul că pruncii de patru ani și jumătate erau capabili să scrie și că învățaseră fără a avea sentimentul că li s-a predat.

Presa a început să vorbească despre „cultură dobândită în mod spontan”. Psihologii se întrebau dacă acești copii erau cumva diferiți de ceilalți, și noi înșine am fost puși în încurcătură pentru o lungă perioadă de timp. Doar după experimente repetate am concluzionat cu certitudine că toți copiii sunt înzestrați cu această capacitate de „a absorbi” cultura. Dacă acest lucru este adevărat - am argumentat apoi - dacă cultura poate fi însușită fără efort, atunci hai să oferim copiilor alte elemente ale culturii. Și atunci i-am văzut cum „absorb” mult mai mult decât citirea și scrierea: botanica, zoologia, matematica, geografia - cu aceeași ușurință, în mod spontan și fără a obosi.

Și astfel am descoperit că educația nu este ceva făcut de profesor, ci că ea este un proces natural care se dezvoltă spontan în ființa umană. Nu este însușită prin ascultarea vorbelor, ci în virtutea experiențelor prin care copilul acționează asupra mediului său. Sarcina profesorului nu este să vorbească, ci să pregătească și să aranjeze o serie de motive pentru activitate culturală într-un mediu special organizat pentru copil.

Experimentele mele, organizate în multe țări diferite, se desfășoară deja de patruzeci de ani și, pe măsură ce copiii creșteau, părinții îmi cereau mereu să extind metodele mele și la vârste mai mari. Apoi am descoperit că activitatea individuală este singurul factor care stimulează și produce dezvoltarea și că acest lucru este tot atât de adevărat pentru copiii de școală elementară, medie sau superioară, cât este de adevărat pentru cei care aparțin vârstei preșcolare.

O nouă figură apăruse în fața ochilor noștri. Nu doar o școală sau o metodă educațională, ci OMUL însuși: OMUL a cărui adevărată natură se arată în capacitatea lui de dezvoltare liberă, a cărui măreție devine vizibilă imediat ce opresiunea încetează să se exercite asupra minții lui, să-i limiteze munca interioară și să-i apese spiritul.

De aceea susțin că orice reformă a educației trebuie bazată pe personalitatea omului. Omul însuși trebuie să devină centrul educației și nu trebuie să uităm niciodată că omul nu se dezvoltă doar la universitate, ci își începe dezvoltarea mentală la naștere și o continuă cu cea mai mare intensitate în timpul primilor trei ani ai vieții. Este obligatoriu să acordăm o îngrijire activă acestei perioade, mai mult decât oricărei alteia. Dacă urmăm aceste reguli, copilul, în loc să fie o povară, ni se arată ca cea mai măreață și reconfortantă dintre minunățiile naturii! Ne găsim confruntați cu o ființă ce nu mai poate fi socotită neajutorată, un gol receptiv care așteaptă să fie umplut cu înțelepciunea noastră; ci una a cărei demnitate crește în măsura în care vedem în ea consructorul propriei noastre minți; una călăuzită de profesorul ei interior, care trudește neobosit în bucurie și fericire - urmând un orar precis - la opera de construire a celei mai mari minunății a Universului, ființa umană. Noi, profesorii, putem doar ajuta opera în desfășurare, așa cum servitorii însoțesc stăpânul. Atunci devenim martori la dezvoltarea sufletului uman; la apariția Omului Nou, care nu va mai fi victima evenimentelor ci, datorită clarității viziunii sale, va deveni capabil să dirijeze și să modeleze viitorul omenirii.

EDUCAȚIA PENTRU VIAȚĂ

În scopul de a clarifica de la început ce înțelegem prin educația pentru viață începând de la naștere, este necesar să intrăm mai mult în detalii. Unul din liderii naționali ai lumii - Gandhi - a anunțat nu cu mult timp în urmă că educația trebuie să devină coextensivă cu viața, și nu numai asta, dar a mai spus că punctul central al educației trebuie să fie apărarea vieții. Este pentru prima dată când un lider social și spiritual a făcut o asemenea afirmație. Pe de altă parte, știința nu numai că a declarat necesitatea acestui lucru, dar a dovedit, încă de la începutul secolului nostru, că prelungirea educației pe tot parcursul vieții ar putea deveni un succes practic. Cu toate acestea, nici un minister al învățământului nu a adoptat încă ideea.

Educația din zilele noastre este bogată în metode, scopuri și finalități sociale, dar trebuie încă să se spună că ea nu ține deloc cont de viața însăși. Dintre toate metodele folosite oficial în diverse țări nici una nu-și propune să ajute individul de la naștere și să-i protejeze dezvoltarea. Educația, așa cum este astăzi concepută, e ceva separat atât de viața socială cât și de cea biologică. Toți cei care intră în lumea educației tind să fie izolați de societate. Studenților de la universitate li se cere să respecte regulamentele facultății de care aparțin și să urmeze la unison programul de studii stabilit de către autorități. Dar, până nu demult, se putea spune că universitatea nu se interesa deloc de condițiile vieții lor fizice și sociale. Dacă un student era subnutrit sau dacă defecte ale vederii sau auzului îi diminuau aptitudinile, el primea note mai mici. Este adevărat că defectele fizice au început acum să primească atenția cuvenită, dar numai din punct de vedere igienic. Nimeni nu se întreabă dacă mintea studentului nu poate fi amenințată sau chiar afectată de către metodele educaționale nepotrivite și deficiente. Mișcarea pentru Noua Educație, susținută cu pasiune de către Claparede, a presupus o cercetare asupra numărului obiectelor de studiu incluse în planul de învățământ și a încercat să le reducă în așa fel încât să diminueze oboseala mentală. Dar acest lucru nu atinge problema modului în care elevii ar putea însuși bogățiile culturii fără să obosească. În majoritatea sistemelor controlate de stat ceea ce contează este parcurgerea deplină a programei. Dacă spiritul unui student reacționează la nedreptatea socială sau la problemele politice cu privire la adevăruri adânc resimțite, autoritățile emit ordine conform cărora tinerii trebuie să evite politica și să se concentreze asupra studiilor. Ceea ce se întâmplă apoi este faptul că tinerii părăsesc universitatea având mintea așa de încătușată și sacrificată încât și-au pierdut toată puterea individualizării și nu mai pot să judece problemele epocii în care trăiesc.

Mașinăria școlară este atât de înstrăinată de viața socială ca și când aceasta și toate problemele ei s-ar afla în afara sferei școlii. Lumea educației este asemenea unei insule unde oamenii, izolați de societate, sunt pregătiți pentru viață prin excluderea din cadrul ei. Să presupunem că se întâmplă ca un student de la universitate să fie infectat cu tuberculoză și să moară. Nu este curios și trist faptul că universitatea - mediul (milieu) social în care trăiește - ignorându-l în timp ce era bolnav, trebuie să-și facă apariția brusc și pe neașteptate la înmormântarea lui în calitate de reprezentant? (Doar în câteva țări s-au făcut, după război, încercări de îmbunătățire a acestei situații. În Olanda, de exemplu, există actualmente sanatorii pentru studenți. Un alt exemplu îl reprezintă sistemul tutorial folosit de mult timp în colegiile rezidențiale ale vecilor universități. Dar acestea sunt mai mult internate școlare cu pierderea corespunzătoare a libertății individuale) Există absolvenți așa de temători încât, atunci când ies în lume, nu se pot descurca singuri și constituie o povară pentru prietenii și familiile lor. Cu toate acestea, să nu ne așteptăm ca organismul academic să ia cunoștință de acest lucru: o indiferență pe larg justificată de regulamentele care-i interzic să se intereseze de cazurile psihologice și care-i permit doar să organizeze studiile și să susțină examenele. Acelora care promovează li se acordă o diplomă sau un grad. Acesta este, în zilele noastre, cel mai înalt nivel atins de educația instituțională. Între timp, cercetătorii care investighează problemele sociale descoperă că absolvenții învățământului superior și licențiații din școli nu sunt pregătiți pentru viață, ba, mai mult, le-a fost diminuată capacitatea de a se angaja util în activitatea socială. Statisticile dezvăluie o creștere izbitoare a numărului nebunilor, criminalilor și al acelora pe care vecinii lor îi consideră „dubioși”. Sociologii solicită școlii să remedieze aceste lucruri rele, dar școala este o lume aparte, o lume care s-a separat de astfel de probleme. Este o instituție cu o obârșie prea veche pentru ca tradițiile să se schimbe din interior. Doar o presiune din afară poate schimba, renova și găsi remedii pentru greșelile care distrug educația la toate nivelele și îngreunează viața celor care aflați în interiorul ei.

Ce am putea spune, însă, despre perioada de la naștere și până la vârsta de șase sau șapte ani? Școala, așa-numita școală, nu se interesează de aceasta. De aceea este numită preșcolară, adică în afara cadrului învățământului oficial. Și, într-adevăr, ce ar putea să facă micuții nou născuți într-o școală? Oriunde au apărut instituții pentru copilul preșcolar, ele depind doar rareori de autoritatea centrală de învățământ. Ele sunt controlate de asociații neoficiale, sau sunt administrate privat de oameni care urmăresc, adesea, scopuri filantropice. Nu există un interes în a proteja viața psihică a bebelușilor ca problemă socială. În plus, societatea proclamă prin lege că pruncii aparțin familiei, nu statului.

Noua importanță care se acordă acum primilor ani din viață nu a ajuns încă la vreo sugestie practică în privința educației. Deocamdată, toți se gândesc doar că ar trebui îmbunătățită viața în familie, în sensul că, acum, se consideră ca fiind necesară o pregătire a mamelor. Dar căminul nu este o parte a școlii; el aparține societății. În consecință, personalitatea umană sau grija pentru aceasta, este dezbinată. De o parte se află căminul familial care aparține societății, dar este izolat de societate și este neglijat sau ignorat de ea; de cealaltă parte se află școala, de asemenea izolată de societate; și, în final, învățământul superior. Nu există unitate de gândire și nici grijă socială pentru viața ca atare; există doar frânturi care se ignoră reciproc și care apelează succesiv sau alternativ, la școală, familie sau universitate, aceasta din urmă fiind considerată ca un alt fel de școală pentru partea finală a perioadei de educație. Chiar și științele sociale noi, care înțeleg efectele negative ale acestei izolări, științe ca sociologia și psihologia socială, sunt mereu în afara școlii. Prin urmare, nu există nici un sistem adevărat care să ajute dezvoltarea vieții. Conceptul educației ca ajutor dat vieții nu este o noutate pentru știință, după cum susținem, dar el încă nu are statut sau loc în organismul social. Iar acesta este următorul pas pe care civilizația trebuie să-l facă urgent. Drumul pe care trebuie să pășim a fost deja trasat. Criticii arată cu ușurință erorile situației noastre prezente. Diverși cercetători au clarificat remediile de care avem nevoie în toate perioadele vieții. Deci, totul este pregătit; trebuie doar să clădim. Variatele contribuții ale științei sunt ca blocurile de piatră din carieră gata cioplite pentru a fi așezate în zid. Tot ceea ce trebuie să facem este să găsim oameni pregătiți să le îmbine și, astfel, să înalțe noua structură de care civilizația are atâta nevoie.

Conceptul de educație axată pe grija pentru ființa vie schimbă toate ideile anterioare. Fără să se mai bazeze pe un plan de învățământ sau pe un orar, educația trebuie să se conformeze faptelor vieții umane. În lumina acestei convingeri, educația nou- născuților capătă, dintr-o dată, o importanță primordială. Este foarte adevărat că pruncul nou-născut nu poate face nimic; că nu Putem să-i predăm lecții în sensul obișnuit al cuvântului. El poate fi doar un obiect al observației, al unui studiu pe care trebuie să-l întreprindem pentru a-i descoperi nevoile vitale. Este tocmai modul de observație pe care noi înșine îl practicăm. El are un scop. Obiectivul lui este de a descoperi care sunt legile vieții, căci, dacă vrem să ajutăm viața, prima condiție a succesului este să știm legile care o guvernează. Nu e de ajuns să le știm pur și simplu, căci dacă ne-am opri la acest stadiu am rămâne, în mod exclusiv, în domeniul psihologiei. N-am merge niciodată mai departe și n-am deveni educatori.

Știința dezvoltării mentale a copilului mic trebuie să devină larg răspândită, căci doar atunci pedagogia va fi capabilă să vorbească cu o voce nouă și să spună lumii cu autoritate: „Legile vieții sunt așa și așa. Ele nu pot fi ignorate. Trebuie să acționați în conformitate cu ele pentru că ele proclamă drepturile omului care sunt universale și comune tuturor”.

Dacă societatea susține că e necesar ca învățământul să fie obligatoriu, atunci educația trebuie făcută într-un stil practic și, dacă suntem acum de acord că educația începe de la naștere, atunci bovine extrem de necesar ca fiecare să cunoască legile dezvoltării. În loc să rămână distantă și ignorată de societate, educația trebuie să dobândească autoritatea de a conduce societatea. Mașinăria socială trebuie adaptată necesităților inerente ale noii concepții, cum că viața trebuie să fie protejată. Toți sunt chemați să ajute. Tații și mamele trebuie să-și asume responsabilitățile; și, dacă familia eșuează din lipsa mijloacelor, atunci se cere ca societatea nu numai să asigure instruirea necesară, ci și sprijinul necesar pentru educarea copiilor. Dacă educația înseamnă o protecție a individului, dacă societatea recunoaște ca necesare pentru dezvoltarea copilului lucruri pe care familia nu le poate da, atunci este de datoria societății să furnizeze acele lucruri. Statul nu trebuie să abandoneze niciodată copilul.

Sistemul educațional va fi astfel obligat să acționeze cu autoritate asupra societății din care a fost exclus în mod formal. Dacă este clar că societatea trebuie să exercite un control binefăcător asupra indivizilor umani, și dacă, de asemenea, e adevărat că educația trebuie să fie considerată ca un ajutor dat vieții, atunci acest control nu va fi niciodată restrictiv și opresiv, ci trebuie să ia forma unui ajutor fizic și psihic. Aceasta înseamnă că primul pas al societății trebuie să fie acela de a aloca o mai mare proporție din bugetul ei către sistemul educațional.

Trebuințele copilului în timpul anilor de creștere au fost studiate, iar rezultatele acestor studii au fost publicate. Acum trebuie ca societatea în întregul ei să-și sume responsabilitatea educației în mod conștient, în timp ce educația va compensa, la rândul ei, societatea în mod înzecit prin beneficiile rezultate din progresul ei. Astfel concepută, educația nu mai este doar o problemă a copiilor și părinților, ci și a statului și a relațiilor internaționale. Ea devine un stimul pentru fiecare componentă a organismului social, un stimul pentru cel mai important dintre progresele sociale. Există ceva mai de neclintit, mai static și mai indiferent ca învățământul de azi? Când o țară trebuie să-și reducă cheltuielile, cu siguranță educația urmează să fie prima victimă. Dacă îi cerem unui politician să-și exprime punctul de vedere asupra educației va zice că nu-i treaba lui, că a încredințat soției educația copiilor săi, care, la rândul său, a încredințat-o unei școli. În zilele care vor veni va fi absolut imposibil pentru un politician să dea un asemenea răspuns sau să manifeste o asemenea indiferență.

Ce concluzii putem trage din relatările psihologilor care au studiat copiii din primele lor zile de viață? Toți sunt de acord că având grija și ajutorul cuvenite copilul urmează să-și dezvolte o putere mai mare, să atingă un echilibru mental mai bun și un caracter mult mai energic. În loc ca totul să fie lăsat la voia întâmplării, dezvoltarea copilului în această perioadă ar trebui să fie o problemă în atenția și preocuparea științei. Aceasta presupune că e nevoie de ceva mai mult decât simpla igienă fizică. Așa cum aceasta îl ferește de rănirea și îmbolnăvirea corpului, tot așa e nevoie de igienă mentală pentru a-i proteja mintea și sufletul de ceea ce este rău.

Știința a făcut și alte descoperiri referitoare la aceste prime zile. Copilul purtat în brațe posedă energii mentale mult mai mari decât ne putem închipui. La naștere el nu e nimic - psihologic vorbind - și nu doar mental, deoarece la naștere el nu este nici măcar capabil de vreo mișcare coordonată. Cu membrele lui aproape inutile, el nu poate să facă nimic. Nu poate nici să vorbească, chiar dacă el vede ceea ce se întâmplă în jurul său. Dar, cu trecerea timpului, copilul pășește, vorbește și progresează de la o realizare la alta, până când se formează un om în toată grandoarea dăruită corpului și minții sale. Acest lucru dezvăluie un adevăr imperativ: copilul nu este o ființă inertă care ne datorează nouă tot ceea ce poate face, ca și când ar fi un vas gol pe care noi trebuie să-l umplem. Nu, copilul construiește adultul și nu există om care să nu fie creat de către copilul care a fost cândva.

Marile energii constructive ale copilului despre care am spus deja atât de multe și pe care oamenii de știință sunt îndemnați acum să le studieze, au fost ascunse până acum sub o multitudine de idei privitoare la maternitate. Obișnuiam să spunem că mama e cea care formează copilul, deoarece ea îl învață să meargă, să vorbească, ș.a.m.d. Dar nimic din aceste lucruri nu sunt făcute cu adevărat de către mamă. Sunt o realizare a copilului. Mama e doar cea care naște copilul, dar copilul este cel care produce omul. Chiar dacă moare mama, copilul mic continuă să crească și își înfăptuiește opera de a construi adultul. Un bebeluș indian dus în America și lăsat în grija americanilor învață să vorbească engleza și nu hindi. Deci limba lui nu vine de la mamă, ci copilul este cel care-și însușește limba, întocmai cum își însușește obiceiurile și tradițiile oamenilor în mijlocul cărora se întâmplă să trăiască. Prin urmare, nu este nimic ereditar în nici una din aceste achiziții. Copilul este cel care absoarbe material din lumea înconjurătoare; el e cel care îl frământă și îl transformă în omul viitor.

A recunoaște această măreață operă a copilului nu înseamnă a diminua autoritatea părinților. Îndată ce se pot convinge că nu ei sunt constructorii, că ei acționează doar ca niște colaboratori la procesul de construire, părinții devin mult mai capabili să-și îndeplinească obligațiile reale; și astfel, în lumina unei viziuni mai largi, ajutorul lor devine cu adevărat prețios. Copilul poate construi bine doar dacă acest ajutor este dat într-un mod corespunzător. Astfel, autoritatea părinților nu vine dintr-o demnitate teoretică, ci provine din ajutorul pe care ei sunt capabili să-l dea copiilor lor. Demnitatea părinților și măreția autorității lor depinde numai de acest ajutor.

Dar haidem să ne gândim la locul copilului în societate dintr- un alt punct de vedere.

Imaginea muncitorului care trudește, lăudat de teoria marxistă, a devenit acum o parte a conștiinței moderne. El este văzut ca producătorul prosperității și bunăstării, un partener esențial în marea operă a vieții civilizate. Societatea a ajuns să-i recunoască valoarea economică și morală, să-i acorde mijloacele și condițiile de muncă necesare, ca o chestiune de drept.

Să presupunem că mutăm această idee în lumea copilului. Acesta, de asemenea, este un truditor, iar scopul muncii lui este să producă un om adult. Este adevărat că părinții îi furnizează mijloacele esențiale vieții și activității creative, dar problema socială în ceea ce îl privește este mult mai importantă întrucât roadele muncii lui nu sunt doar lucruri materiale, ci el croiește umanitatea însăși - și nu doar un neam, o castă sau un grup social, ci întreaga omenire. Astfel văzută, concluzia că societatea trebuie să ia în seamă copilul, să-i recunoască drepturile și să-i satisfacă trebuințele, este de netăgăduit. Îndată ce ne concentrăm atenția și studiile asupra vieții înseși, descoperim că atingem taina omenirii și că, în mâinile noastre va sta știința de a o guverna și ajuta. De asemenea, când vorbim de educație noi proclamăm o revoluție, una în care tot ceea ce știm azi va fi transformat. Mă gândesc la acest lucru ca la o ultimă revoluție; nu la una violentă, chiar și fără vărsare de sânge, ci una din care violența este complet exclusă - întrucât productivitatea psihică a copilului mic este lovită mortal de către cea mai vagă umbră de violență.

Ceea ce trebuie ocrotit este construcția normalității umane. N-au fost toate eforturile noastre îndreptate spre înlăturarea obstacolelor din drumul dezvoltării copilului și spre îndepărtarea pericolelor și neînțelegerilor care-l amenință peste tot?

Aceasta este educația înțeleasă ca un ajutor dat vieții; o educație de la naștere care întreține o revoluție pașnică și îi unește pe toți într-un scop comun, atrăgându-i către un centru unic. Mame, tați, politicieni: toți trebuie să se asocieze în respectarea și ajutorarea acestei delicate munci de formare pe care copilașul o desfășoară în străfundurile unei taine psihice, sub supravegherea unei călăuze interioare. Aceasta este noua speranță luminoasă pentru omenire. Nu reconstrucția, ci ajutor pentru munca constructivă pe care sufletul uman este chemat să o facă și să o ducă la realizare; o operă de formare care dezvăluie imensele potențialități cu care sunt înzestrați copiii, fiii oamenilor.

PERIOADELE CREȘTERII

Psihologii care au studiat creșterea copiilor de la naștere și până le vârsta studenției susțin că aceasta poate fi împărțită în câteva perioade distincte. Pe urmele lui Havelock Ellis și, mult mai recent, pe cele ale lui W. Stern, și alți cercetători s-au ocupat de această idee, în mod deosebit Charlotte Buhler și adepții ei; în același timp, dintr-un alt punct de vedere, ideea figurează pe larg în opera școlii freudiene. Ea diferă foarte mult de ideile ce erau la modă în epocile anterioare. Acestea susțineau că ființa umană era mai puțin importantă în primii ani de viață și se desăvârșea prin creștere. Conform acestei idei, copilul era ceva mic aflat într-un proces de dezvoltare, ceva care creștea în mod treptat, dar care păstra mereu aceeași formă. Renunțând la acest punct de vedere învechit, psihologia acceptă acum că, în fazele succesive ale creșterii, există tipuri diferite de mentalitate.* Aceste faze sunt foarte distincte una de cealaltă și este interesant să descoperi că ele

Pentru ultimele informații pe acest subiect și pe punctele de vedere menționate, vezi W. Stern, Psychology of Early Childhood: Up to the 6th Year of Age, 2nd ed. 1930 (1st German ed. 1914). Ch. Buhler, Kindheit und Jugend, 3rd ed. 1931. E. Jones, Some Problems of Adolescence, Brit. Journal of Psychology, July, 1922.Pentru o abordare biologică mai profundă consultați opera lui Arnold Gesell. corespund fazelor de creștere fizică. Schimbările sunt așa de pronunțate - psihologic vorbind - încât uneori este folosită următoarea exagerare pitorească: „Dezvoltarea înseamnă o serie de renașteri”. Vine un timp când o anumită personalitate psihică se sfârșește și începe alta. Prima dintre aceste perioade durează de la naștere și până la vârsta de șase ani. În acest timp tipul de mentalitate rămâne același, deși diferă foarte mult de cele din perioadele ulterioare. Există două subfaze: de la naștere și până la trei ani și de la trei până la șase ani. În prima dintre ele, copilul posedă un tip de minte pe care adultul nu o poate aborda, cu alte cuvinte, nu putem exercita o influență directă asupra ei. În fapt, nu există școli pentru asemenea copii. În subfaza a doua (de la trei la șase ani) tipul mental este încă același, dar, în unele privințe, copilul începe să devină susceptibil la influența adultului. În timpul acestei perioade personalitatea suferă schimbări majore. Trebuie doar să comparăm bebelușul nou născut cu un copil de șase ani ca să observăm acest lucru. Lăsând deoparte, pentru moment, modul în care au avut loc aceste transformări, realitatea este că un copil de șase ani a devenit-în limbaj popular - destul de inteligent pentru a merge la școală.

Următoarea perioadă se întinde de la șase ani până la doisprezece ani. Este o perioadă de creștere neînsoțită de altă schimbare. Copilul este calm și fericit. În plan mental, el este într-o stare de sănătate, putere și siguranță. „Această stabilitate mentală și fizică”, afirmă Ross, scriind despre copiii de vârsta aceasta, „este cea mai vădită caracteristică a copilăriei târzii. O ființă de pe altă planetă care nu ar cunoaște rasa umană, ar putea să creadă, cu ușurință, că acești copii de zece ani sunt adulții speciei, presupunând că nu întâlnise adulți adevărați” (J. S. Ross, Ground Work of Educațional Psychology,London, 1944, p.114 (1st ed. 1931).).

Pe latura fizică există semne care par să fixeze granițele între aceste două perioade psihologice. Schimbările sunt foarte vizibile. Să amintim doar una din ele: copilul își pierde primul set de dinți și-i apare al doilea.

A treia perioadă merge de la doisprezece până la optsprezece ani, fiind o perioadă de schimbări atât de profunde, încât amintește de prima. La rândul său, ea poate fi împărțită în două subfaze: una de la doisprezece la cincisprezece ani și cealaltă de la cincisprezece la optsprezece ani. Există, de asemenea, schimbări fizice în timpul acestei perioade, corpul ajungând la maturitatea lui completă. Omul, după optsprezece ani, este pe deplin dezvoltat și nu mai suferă schimbări remarcabile. El înaintează doar în vârstă.

Curios este că educația oficială a recunoscut aceste tipuri psihologice diferite. Se pare că, într-un mod obscur, le-a intuit. Prima perioadă, de la naștere până la șase ani, a fost recunoscută în mod evident, întrucât ea este exclusă din sfera educației obligatorii. Este bine cunoscut faptul că la vârsta de șase ani are loc o schimbare, făcând copilul destul de matur pentru viața școlară. Este acceptat, astfel, faptul că de la vârsta de șase ani copilul știe deja multe lucruri. De fapt, dacă nu s-ar putea descurca, dacă n-ar putea merge sau n-ar înțelege ce spune învățătorul, copiii n-ar fi pregătiți pentru viața colectivă. În concluzie, putem spune că această transformare a fost recunoscută în practică. Totuși, teoreticienii educației înțeleg cu greutate faptul că, dacă un copil poate merge la școală, se descurcă singur și înțelege ideile ce îi sunt prezentate, aceasta înseamnă că mintea lui a suferit o dezvoltare semnificativă, întrucât la naștere el nu era capabil să efectueze niciunul dintre aceste lucruri.

Există, de asemenea, o recunoaștere inconștientă a celei de- a doua perioade, deoarece în multe țări copiii părăsesc școala pregătitoare sau primară la vârsta de doisprezece ani și continuă cu gimnaziul sau școala secundară. De ce perioada de la șase la doisprezece ani este considerată favorabilă pentru a da copiilor primele idei de bază ale culturii? Aceasta se întâmplă în toate țările lumii, deci nu poate fi o chestiune întâmplătoare de pură inspirație. Doar o bază psihologică, comună tuturor copiilor poate să facă posibil acest tip de organizare școlară care se sprijină, dincolo de orice îndoială, pe concluziile la care a ajuns experiența. De fapt, experiența ne spune că în această perioadă copilul se poate supune unui regim al muncii mentale cerut de școală: el poate înțelege ce vrea să spună învățătorul și este destul de răbdător să asculte și să învețe. De-a lungul acestei întregi perioade el este constant în muncă și are o sănătate puternică. De aceea această perioadă este socotită ca fiind cea mai bună pentru receptarea culturii.

După vârsta de doisprezece ani, începe un mod de școlarizare superioară, ceea ce înseamnă că sistemul de educație oficial a înțeles că individul intră acum într-un alt tip de viață psihică. Și această etapă are două subfaze, indicate de faptul că școala secundară este organizată în două cicluri: inferior și superior; cel inferior durează trei ani iar cel superior este uneori de patru. Dar nu contează în cât de mulți ani este repartizată instruirea. Ceea ce ne interesează pe noi este faptul că și în educația superioară perioada de șase ani devine, în practică, împărțită în două. Pe ansamblu, această perioadă este mai puțin calmă și ușoară decât cea precedentă. Psihologii interesați de educația adolescentului o consideră o perioadă de o atât de mare transformare psihică, încât suferă comparații cu prima perioadă, cea de la naștere până la de șase ani. Caracterul este rareori stabil la această vârstă; apar semne ale indisciplinei și răzvrătirii. Sănătatea fizică este mai puțin stabilă și sigură decât înainte. Dar școlile nu țin cont de acest lucru. A fost trasat un program, iar băieții trebuie să-l urmeze, vrând-nevrând. Ei trebuie, de asemenea, să stea în bănci și să asculte ore întregi, trebuie să se supună și să petreacă mult timp învățând materia pe dinafară.

Și, ca o încoronare a acestor ani de școală, urmează universitatea, care nu diferă în mod substanțial de tipurile școlare precedente, exceptând, poate, intensitatea muncii. Și aici profesorii vorbesc și studenții ascultă. În anii studenției mele, tinerii nu se bărbiereau și era comic să-i vezi îngrămădiți pe holurile mari, majoritatea cu bărbi mai mult sau mai puțin formidabile, purtând cu toții mustăți a căror varietate era câtă frunză și iarbă. Cu toate acestea, acești oameni complet maturi, erau tratați ca niște copii: trebuia să stea așezați și să asculte; să facă ceea ce le spuneau profesorii; depindeau de generozitatea părinților care le dădeau bani de țigări și tramvai și care erau în permanență gata să-i ocărască în caz că-și picau examenele. Acești tineri erau totuși adulți, oameni de a căror inteligență și experiență va fi nevoie într-o zi pentru a conduce lumea. Mintea ar putea fi instrumentul strădaniilor lor în cele mai înalte profesii; ei erau viitori doctori, ingineri, avocați.

Și cât de mult durează, putem noi adăuga, până a obține o diplomă în zilele noastre? Poate fi careva sigur chiar și de faptul că- și va câștiga existența? Cine merge la un medic proaspăt absolvent? Cine încredințează proiectul unei fabrici unui tânăr inginer sau cine angajează un avocat căruia tocmai i s-a permis să profeseze? Cum să explicăm această lipsă de încredere? Motivul este acela că acești tineri și-au petrecut ani de zile ascultând predici, iar ascultatul nu formează un om. Doar experiența și munca practică maturizează tânărul. De aceea întâlnim doctori tineri care trebuie să profeseze mulți ani în spitale; avocați tineri care trebuie să dobândească experiență în birourile experților; ingineri care trebuie să facă același lucru înainte de a putea practica meseria pe cont propriu. Și nu numai asta, dar pentru a dobândi accesul în aceste locuri de practică, absolvenții trebuie să caute favoruri și recomandări și să învingă obstacole deloc ușoare. E destul de trist că acest lucru se întâmplă în toate țările. Un caz tipic s-a întâmplat odată în New York unde a fost organizată o manifestație a sute de absolvenți incapabili să-și găsească de lucru. Purtau un banner pe care era scris: „Suntem șomeri și înfometați. Ce ați vrea să facem?” Nimeni nu putea răspunde la această întrebare. Educația este scăpată de sub control și nu-și poate schimba obiceiurile înrădăcinate. Ceea ce a făcut până acum este că a recunoscut în procesul de creștere a individului forme diferite de dezvoltare în stadii diferite ale vieții.

În anii tinereții mele, nimeni nu se gândea la copiii între doi și șase ani. Acum există instituții preșcolare de diverse feluri, care primesc copii între trei și șase ani; dar azi, ca și în trecut, universitatea este socotită cea mai nobilă treaptă de educație, deoarece de aici provin aceia a căror facultate umană esențială, inteligența, a fost cultivată pe deplin. Dar acum, când psihologii au început să studieze însăși viața, există o tendință crescândă de a face exact contrariul. Sunt mulți care susțin, la fel ca mine, că cea mai importantă perioadă a vieții nu este vârsta studiilor universitare ci prima, perioada de la naștere până la vârsta de șase ani. Pentru că atunci e timpul când se formează inteligența omului, unealta lui cea mai valoroasă. Și nu numai inteligența; totalitatea completă a puterilor sale psihice. Această idee nouă a impresionat în mare măsură pe aceia care aprofundează viața psihică și mulți au început să studieze noul născut și copilul de un an, care este creatorul personalității adulte.

Atenția acordată acestuia și minunățiilor sale, trezește cercetătorului emoții nu foarte diferite de acelea pe care oamenii le simțeau în trecut, când meditau asupra morții. Ce se întâmplă după moarte? Nici o întrebare nu a avut o putere mai mare de a mișca sufletele oamenilor. Dar acum imaginația este captivată de intrarea omului în lume, întrucât, în noul născut, descoperim propria noastră natură ascunsă.

De ce ar fi necesar ca ființa umană să îndure o primă copilărie atât de lungă și de laborioasă? Nici un animal nu are o copilărie atât de grea. Ce se întâmplă în acest timp al copilăriei? Fără îndoială există un fel de creativitate. La început, nu există nimic, și apoi, circa un an mai târziu, copilul știe tot. Copilul nu se naște cu câteva cunoștințe, cu puțină memorie, cu puțină voință, pe care trebuie doar să le dezvolte cu trecerea timpului. Pisica poate, oarecum, să miaune de la naștere; puiul de găină și vițelul produc același fel de sunete pe care le vor produce și când vor fi adulți. Dar puiul de om este mut; el se poate exprima doar prin plâns. Prin urmare, în cazul omului, nu avem de-a face cu ceva care se dezvoltă, ci cu un act de formare; ceva inexistent trebuie să se producă, începând de la nimic. Pasul minunat făcut de bebeluș este acela de a trece de la nimic la ceva, iar pentru mințile noastre dezlegarea acestei enigme e foarte dificilă.

Este nevoie de o minte diferită de a noastră pentru a face acel pas. Copilul are alte puteri decât ale noastre, iar creația pe care el o realizează nu este una lipsită de importanță; înseamnă totul. El își creează nu numai limba, ci își conturează și instrumentele care-i permit să încadreze cuvintele. El trebuie să producă baza fizică a fiecărui moment, a tuturor elementelor intelectului nostru, a tot ceea ce binecuvântează ființa umană. Această operă minunată nu este produsul intenției conștiente. Noi, adulții, știm ce vrem. Dacă dorim să învățăm ceva ne apucăm să învățăm în mod conștient. Dar acest sentiment de a vrea nu există la copil; atât cunoașterea cât și voința trebuie să fie create.

Dacă noi numim mentalitatea noastră adultă ca fiind una conștientă, atunci pe aceea a copilului trebuie să o numim inconștientă, dar tipul inconștient nu este, în mod necesar, inferior. O minte inconștientă poate fi mult mai inteligentă. O găsim în acțiune în fiecare specie chiar și în rândul insectelor. Ele posedă o inteligență care nu este conștientă, deși, adesea, pare a fi înzestrată cu rațiune. Copilul are o inteligență de acest tip, inconștientă, și aceasta este cea care duce la progresul lui uluitor.

Ea începe prin cunoașterea a ceea ce e în jurul copilului. Cum asimilează copilul mediul? O face numai în virtutea uneia din acele caracteristici pe care știm acum că le posedă. Aceasta este o sensibilitate intensă și specializată, în urma căreia lucrurile din jurul lui îi trezesc un interes și un entuziasm atât de mari încât ele devin încorporate în propria sa existență. Copilul absoarbe aceste impresii nu cu mintea, ci chiar cu propria-i viață.

Limba oferă cel mai evident exemplu. Cum se face că micuțul învață să vorbească? Spunem că este înzestrat cu auz și ascultă vocile omenești. Dar, chiar admițând acest lucru, trebuie totuși să ne întrebăm cum se întâmplă că, dintre miile de sunete și zgomote care-l înconjoară, le aude și le reproduce doar pe acelea ale vocii omenești? Dacă este adevărat că el aude și învață doar limba ființelor omenești, atunci înseamnă că sunetele vorbirii umane îl impresionează mai puternic decât oricare alte sunete. Aceste impresii trebuie să fie atât de puternice și să cauzeze o asemenea intensitate a emoției - un entuziasm atât de profund, încât să pună în mișcare fibrele invizibile ale corpului, fibre care încep să vibreze în strădania de a reproduce acele sunete.

Prin analogie, să ne gândim la ce se întâmplă la un concert. O expresie vrăjită apare pe fețele auditoriului; capete și mâini încep să se miște la unison. Ce poate cauza acest lucru dacă nu un răspuns psihic la muzică? Ceva asemănător trebuie să se întâmple și în mintea inconștientă a copilului. Vocile îl emoționează așa de profund încât răspunsul nostru la muzică este nimic în comparație cu ceea ce se întâmplă cu el. Aproape că-i putem vedea mișcările tremurate ale limbii, tremurul micilor corzi vocale și al obrajilor. Totul se află în mișcare, încercând într-o pregătire internă, neauzită, să reproducă sunetele care au cauzat o asemenea agitație în mintea sa inconștientă. Cum se face că micuțul învață o limbă în toate detaliile ei, cu atâta exactitate și precizie, încât devine o parte a personalității lui psihice? Această limbă pe care o însușește în prima copilărie poartă numele de limbă maternă și diferă, în mod clar, de toate celelalte limbi pe care le poate învăța mai târziu, întocmai precum o dantură naturală e diferită de o proteză dentară.

Cum se face că aceste sunete, la început fără înțeles, produc deodată în mintea lui înțelesuri și idei? Copilul nu a absorbit doar cuvintele și înțelesurile lor; el a absorbit în fapt propoziții și construcțiile lor. Noi nu putem înțelege limba fără să înțelegem structura propozițiilor. Să presupunem că zicem: „Paharul este pe masă”; înțelesul pe care îl dăm acestor cuvinte derivă, în parte, din ordinea în care le rostim. Dacă am fi zis: „Pe pahar este masă”, intenția noastră ar fi fost greu de înțeles. Noi extragem înțelesul din ordinea cuvintelor, ordine pe care copilul o poate, de asemenea, absorbi.

Și cum se întâmplă toate acestea? Zicem: „Copilul își amintește lucrurile”, dar pentru a-și aminti ceva, este necesar să aibă memorie, iar copilul nu o are. Din contră, el trebuie să o construiască. Înainte ca cineva să poată aprecia modul în care ordinea cuvintelor într-o propoziție îi afectează înțelesul, acel cineva trebuie să fie capabil să gândească. Dar aceasta este, de asemenea, o abilitate pe care copilul trebuie să o producă.

Așa cum este ea, mintea noastră n-ar fi capabilă să facă ceea ce face mintea copilului. Pentru a dezvolta o limbă din nimic e nevoie de un tip diferit de mentalitate. Copilul o are. Inteligența lui nu este de aceeași natură cu a noastră.

Se poate spune că noi dobândim cunoștințe prin folosirea minții; copilul însă, absoarbe cunoștințele direct în viața lui psihică. Pur și simplu, copilul învață să vorbească limba maternă doar prin faptul că trăiește. Înăuntrul lui se desfășoară un fel de chimie mentală. Prin contrast, noi suntem receptori. Impresiile se revarsă în noi și noi le înmagazinăm în mintea noastră; dar noi înșine rămânem separați de ele, întocmai cum un vas se separă de apa pe care o conține. În schimb, copilul suferă o transformare. Impresiile nu pătrund pur și simplu în mintea lui; o formează. Ele se încarnează în el. Copilul își creează propriii „mușchi mentali”, folosind, pentru aceasta, ceea ce găsește în lumea care-l înconjoară. Noi am numit acest tip de mentalitate, Mintea Absorbantă.