Edison

Edison de Barbu Apelevianu

PARTEA I

I

UN BEJENAR POLITIC

Spre sfârșitul celui de-al patrulea deceniu al veacului trecut, un oarecare Samuel Edison se stabilea în orășelul Milan, din statul Ohio (S.U.A.), unde ajunsese după lungi peripeții și peregrinări prin mai multe localități de pe țărmul lacului Erie. Refugiat politic, venea din Canada nordică; acolo, răscoala burgheziei engleze, care nu înțelesese că ar fi trebuit să se sprijine pe masele largi ale fermierilor localnici și pe concursul micii burghezii oprimate, fusese sângeros reprimată de către armatele britanice regulate. Participant la răscoală, Samuel Frison luase drumul exodului, înspăimântat de sancțiunile aspre ce-i așteptau pe toți foștii insurgenți.

În pribegia lui, fugarul pătimise multe, înfruntase primejdii, îndurase foamea și frigul, străbătând numai cu piciorul, peste 180 de mile! Ca să poată trece în Statele Unite, mersese – mai ales, noaptea, călăuzindu-se după stele și după mușchiul arborilor seculari din bătrânele păduri canadiene – fără odihnă și popas. Luase cotitele și ascunsele poteci ale triburilor indiene și traversase pe gheață râul Sainte-Claire…

Își lăsase la Vienna, în casa tatălui său din Canada, soția și doi copii. După reprimarea răscoalei, guvernul canadian îi confiscase averea și îi anulase dreptul de proprietate.

Samuel trebuia deci să-și facă altă situație și să-și rostuiască o nouă viață, departe de locurile unde se așezaseră, pe vremuri, străbunii săi. Noua gospodărie și-a întemeiat-o aici, la Milan, orășelul de pe malul râului Huron, ai cărui locuitori se ocupau, îndeosebi, cu transportul cerealelor pe apă, din regiunile rodnice spre răsărit. Milanul trăia din comerțul cu grâne și din navigație, căci în statul Ohio nu existau încă linii ferate. În schimb, de-a lungul cheiului orașului, se ridicau, necontenit, silozuri și vaste magazii pentru depozitarea cerealelor. Se dezvoltau, concomitent, șantierele navale, iar localitatea prospera. La început, Samuel Edison își ridică o mică fabrică, unde făcea șindrilă, pe-atunci foarte solicitată ca material de construcții. O vindea la preț bun și afacerile se dovedeau bănoase.

Curând, tot în anul 1839, Samuel reuși, printr-un devotat prieten, căpitanul de vas Alva Bradley, care făcea curse pe lacul Erie, să-și aducă din Canada, la Milan, soția și cei doi copii. Îndată după aceea, se apucă să facă și negoț cu cereale. Era extrem de muncitor, perseverent, neistovit și câștiga destul de bine.

II

FAMILIA EDISON

Străbunii lui Samuel erau, de origine, olandezi și emigraseră, de pe țărmul lacului Zuiderzee, în noul continent american, pământ al speranțelor, mirajului, aventurilor și dorinței de îmbogățire. Bunicul său, John, se alăturase coloniștilor adepți ai coroanei britanice, care, sub ocrotirea armatei engleze, luptau împotriva taberei progresiste, avântate în lupta pentru dobândirea independenței Americii de Nord. În timpul acestui faimos război (1775— 1783), John Edison fusese un „tory”, adică un partizan al autorității și dominației britanice, cu substrat conservatorist. Prizonier în mâinile patrioților independenți, fostul mare proprietar de pământ se văzu nu numai cu întreg avutul confiscat, dar și trimis în fața instanței de judecată. Abia scapă de o pedeapsă grea, prin strădaniile și intervențiile unor rude cu influență. Dar, o dată cu proclamarea independenței Statelor Unite, el fu exilat, împreună cu alți numeroși „tory”, proscriși la rândul lor. Urmat de soția sa, Sarah Ogden, și de cei șapte copii ai lor, John debarcă în vestul Canadei, pe teritoriul Noii Scoții.

— De-aici înainte ne-așteaptă zile grele, rosti bărbatul, puțin posomorit, dar încă dârz și aprig în voința de-a da piept cu viața.

— Vom munci alături de tine și vom ieși, din nou, la lumină, răspunse blajina și vrednica lui soție. Avem șapte copii, încă șapte guri de hrănit, și datorii, și răspunderi față de ei… Cine dă înapoi și se sperie de muncă și de nevoi e un slăbănog și un laș! Iar tu, John, nu ești un om bicisnic…

Într-adevăr, John Edison nu era un bicisnic și niciun suflet care să se lase lesne înfrânt. Într-o regiune cu climă aspră și păduri sălbatice, pe țărmul de est al golfului Fundy, emigranții dădură o luptă crâncenă cu natura potrivnică, lipsurile de tot felul și cu munca anevoioasă. Munceau la tăierea copacilor seculari, la joagăr și la căratul buștenilor uriași. Copiii creșteau, grijile sporeau și ele. Anii treceau, băieții lui John și ai Sarahei deveneau bărbați, iar copilitele de altădată se împlineau în mândre fecioare sau în tinere căsătorite. Cel mai mare dintre fii, Samuel – căruia biografii îi vor adăuga, mai târziu, atributul de senior – s-a căsătorit, în 1792, cu o oarecare domnișoară Stimpson și, la rândul său, a avut numeroși copii. Unul dintre aceștia, băiatul născut în 1804, a primit numele de Samuel-junior, spre a-l deosebi de numele părintelui său. Peste 37 de ani, Samuel Edison-junior era sortit să fie tatăl celebrului inventator.

La începutul secolului al XIX-lea, Anglia își intensifica politica de colonizare a Canadei de Sus (actualul stat Ontario). S-a dat deci semnalul mișcării pentru colonizarea țărmului de miază-noapte și apus al lacului Erie. Spre ademenirea emigranților, guvernul britanic al Canadei nordice le făgăduia loturi întinse de pământ și drepturi stabile de proprietate, Mai cu seamă reprezentanții sau urmașii vechilor familii „torry” rămase încă fidele coroanei engleze, erau stăruitor poftiți în noile regiuni și admirabil primiți.

Ca urmare, șiruri întregi de caravane – căruțe, chervane, oameni, cai și vite – porniră de-a curmezișul Canadei, călătorind de la răsărit spre vest și nord.

Bătrânul John Edison avea acum, în 1811, patriarhala vârstă de 80 de ani. Moșneagul, încă falnic și plin de sănătate, își adună numeroasa familie: fii, fiice, nurori, gineri și nepoți, și porni și el, cu lunga-i caravană spre vest. În masive chervane trase de mai multe perechi de boi, familia Edison bătu sute de kilometri, traversând regiuni aspre și inospitaliere.

După foarte lungi ocoluri, trecând din Noua Scoție, granița de miază-noapte a Statelor Unite, pe țărmul râului Hudson și de acolo, înapoi, frontiera de lângă cascada Niagara, familia împovărată de copii și bagaje urcă iarăși drumurile, aproape sălbatice, ale Canadei acoperite de brume și codri bătrâni.

Și, într-un fantastic amurg de legendă biblică, noul patriarh, urmat de convoiul seminției sale, ajunse în proaspătul pământ al făgăduinței.

— Aici rămânem, grăi el, descoperindu-se și sărutând țărâna.

Și toți, mlădițe tinere sau vajnice crengi desprinse din falnicul copac al neamului lor, îngenuncheară ca să sărute, la rândul lor, primitorul pământ. Era o pitorească vale, cuprinsă între coline învestmântate cu pini. Acolo înfiripară un sat pe care îl numiră Vienna. Tăiară copaci, ridicară case, desțeleniră largi întinderi de câmpie. Familia se puse pe muncă. Creștea vite, vâna sălbăticiuni și defrișa păduri. Vienna, împrejmuită de codri de pini, se dezvolta și lua, încetul cu încetul, înfățișare de oraș. Lemnul de construcție, încărcat pe șlepuri și trimis în Anglia, îmbogățea familia… Vremea își depăna anii de pe imensele ei gheme și evenimentele se precipitau, schimbându-și culoarea.

În 1837, izbucni răscoala burgheziei canadiene, care, după cum am arătat, avu urmări dramatice. Atunci se produse și exodul lui Samuel Edison-junior, bejenarul nepot al strașnicului ctitor de familie, John. Fostul răsculat se refugiase în Statele Unite, la Milan, lăsând, departe, în Canada, mormântul neînfricatului său bunic, pe care numai moartea izbutise să-l doboare, la adânci bătrâneți.

— Nancy, rosti Samuel, privindu-și soția, născută Elliott, după ce reușise s-o aducă în Ohio, împreună cu cei doi copii, începem o viață nouă. Să ținem sus flamura nădejdii și să ne încordăm puterile de muncă!

— Așa va fi, Samuel, răspunse femeia, întărind printr-un luminos zâmbet de încredere spusele bărbatului.

III

VISUL MAMEI

După negoțul cu șindrilă, fabricată la gaterele sale, Samuel Edison-junior se hotărî să facă și comerț cu cereale. Transportul lemnului și al grânelor se efectua, pe-atunci, numai pe apă. Familia refugiatului politic n-avea de ce să se plângă. Se bucura de oarecare bună stare și negoțul părea prosper. Un prim-născut, William Pitt, extrem de talentat la desen, va deveni, mai târziu, la anii maturității, director al Societății de tramvaie din Port-Huron.

Fata, Tanny sau Tania, sentimentală și gingașă, avea să fie devotata și afectuoasa soră a ilustrului inventator, care încă nu sosise pe lume.

Spre mijlocul secolului trecut, destinul se întoarse, însă, împotriva locuitorilor orașului Milan, cărora navigația, prin transportul mărfurilor pe apă, le aducea venituri bune. Construcția liniilor ferate era în toi în întreaga Americă de Nord. O cale ferată, care, în apropiere, ocolea orașul Milan, iscă sărăcia în toată regiunea. Negoțul pe apă se prăbușea. Cerealele și scândura erau încărcate și transportate în vagoane, în loc de-a fi purtate în șlepuri și cargoboturi. Orașul se afla în declin. Furtuna economică zdruncină, ca firească urmare, și căminul harnicului Samuel. Comerțul cu grâne și șindrilă se vădea tot mai slab, iar tatăl fu nevoit să-și mai caute o îndeletnicire. O găsi în livada și grădina casei lui, unde începu să cultive, cu aceeași sârguință fără preget, fructe și legume. Grădinăritul nu aducea prea mulți bani, dar Samuel nu șovăia în zilnica lui trudă. Nicio muncă nu-i părea înjositoare. Întâmpina, neclintit în voință și parcă mai oțelit ca oricând, greutăți și nevoi. Mama, Nancy, blândă și liniștită, dar muncitoare și ea, vedea de treburile casei.

În această perioadă a vieții familiei Edison, gânguri, pentru prima oară, la 11 februarie 1847, cel de-al treilea copil, micul Thomas Alva, gloria tehnicii americane de mai târziu.

Înainte de nașterea lui, într-o noapte, mama avu un vis frumos, care o umplu de bucurie.

…Se făcea că, în grădina din preajma casei, soțul ei, Samuel, sădea un pom în mijlocul grădinii, care crescu repede, văzând cu ochii. Doamna Edison ședea la rădăcina lui și se minuna de repeziciunea cu care creștea și se îngroșa pomul. Ramurile lui, zeci și sute, se lungeau nemaipomenit, peste mări și țări, dincolo de America, peste toate continentele pământului. Spre marea ei mirare, mama văzu spânzurând pe fiecare ramură uriașă mii și mii de felurite fructe, care străluceau, uneori, ca lumina, alteori ca diamantul, ca aurul și argintul.

Și, deodată, cum sta și privea pomul, coaja lui se desfăcu într-un loc. Din inima trunchiului răsări un băiețel minunat, cu ochi scânteietori și îngândurați, cu capul mare și trupul mic, ținând parcă o carte groasă la subsuoară.

„Mamă, nu te speria, eu sunt fiul tău!”

Spunând acestea, se urcă în pom într-un chip ciudat, fără să se folosească de mâini și de picioare. În clipa aceea se auziră glasuri omenești, care grăiau vorbe neînțelese și întindeau brațe rugătoare ca să culeagă fructele pe care nu le puteau ajunge. Băiețelul rupea fructele și le arunca darnic, în mâinile care așteptau hrăpărețe. Și de ce arunca tot mai multe fructe, se înseninau oamenii la față și-l aclamau.

„Trăiască Edison, trăiască Edison!” urla mulțimea cuprinsă de delir, din cele patru colțuri ale lumii.

Nancy se trezi, înfiorată, lângă soțul ei.

— Sam, strigă ea, scoală-te!

— Ce e? Ce e? o întrebă soțul cam morocănos, căci fusese trezit tocmai când îi era somnul mai dulce.

— Sam, spuse femeia în șoaptă, am visat așa de frumos!

— Până una-alta, culcă-te și lasă-mă să dorm! îi răspunse soțul și se întoarse pe partea cealaltă.

Nancy clătină cu tristețe din cap, dar cu sufletul cald încă de frumusețea visului.

IV

ÎNTÂIA INVENȚIE A LUI TOM

Tom, băiatul pe care-l născu, creștea destul de repede, dar nu semăna cu ceilalți copii. Era cam puțintel la trup, firav, slăbuț și avea capul mare, neobișnuit de mare. Din cauza asta mulți zâmbeau răutăcios, privindu-l. Un vecin, care avea mâncărime de limbă, zise:

— Un cap ca ăsta nici n-are nevoie de picioare…

Mama lui Tom îi răspunse, înțepată:

— În schimb e vai de picioarele tale, care n-au cap!

Chiar din primii ani, când începu să umble și să vorbească, Tom se arătă un copil zvăpăiat, curios și cercetător. Făcea multe pozne, de aceea tatăl său trebuia să-i „mângâie” deseori spinarea cu cingătoarea de piele, care ustura destul de rău.

La vârsta de cinci ani, Tom, dând o raită pe la cotețe, zări o cloșcă pe ouă. Vru s-o gonească, dar, spre marea lui mirare, pasărea nu voia să fugă, cum făcea de obicei în alte împrejurări. Acest lucru îi dădu de gândit. Ce făcea cloșca acolo? O urmări nedumerit zile întregi. Când văzu că din ouă ieșiră puișori, încremeni de uimire, apoi se repezi într-un suflet la maică-sa și-i spuse:

— Mămico, vino repede să vezi! Cloșca noastră a scos o grămadă de puișori din ouă! Și sunt așa de drăguți și de plăpânzi…

Doamna Edison, vrând-nevrând, se lăsă târâtă până la cuibar și se minună și ea de micuțele vietăți cu fulgi de aur, care ciuguleau zgândărind pământul. Tom, la rândul său, nu se mai sătura să-i privească:

— Cum de s-a putut să iasă puișori din ouă, mămico? Ce le-a făcut cloșca? o întrebă el, curios din cale afară.

— Cloșca n-a făcut nimic altceva decât a ținut căldură ouălor. Restul a mers de la sine.

— Așaaa? se miră copilul. Va să zică, dacă ții ouăle la cald, ies pui? întotdeauna se întâmplă așa?

— Da, spuse mama. Dar asta numai cloșca poate s-o facă.

Tom căzu pe gânduri. Ce lucru minunat! Să scoți pui vii și drăgălași din niște simple ouă, reci și neclintite. Și de ce numai cloșca poate să facă așa ceva? El, adică, n-ar putea să izbutească?

Și, deodată, îi trecu prin cap un gând năstrușnic. Fără să spună o vorbă, se urcă în pod și rămase acolo mult timp.

— Unde e Tom? Pe unde tot umblă, că nu-l văd nicăieri! întrebă mama, îngrijorată, pe Tania, care-și pieptăna păpușa.

— Nu știu, răspunse Tania. Azi-dimineață l-am zărit urcându-se în pod, dar, de atunci, nu l-am mai văzut.

— În pod? Ce-o fi căutând acolo? făcu mama din ce în ce mai îngrijorată. Și, fără să mai aștepte răspuns, se urcă în podul casei. Îl descoperi într-un colț, stând nemișcat pe un coș cu ouă.

— Ce faci aici, Tom? îl întrebă uluită.

— Vreau să scot și eu pui din ouă, mămico, răspunse Tom.

Mama îl luă în brațe și-l sărută, râzând și plângând totodată.

— Dragul meu băiețel, ești prea mic ca să te iei la întrecere cu cloșca.

…Oricum, Tom descoperise, la vârsta de cinci ani, ceea ce va deveni, mai târziu, clocitul artificial. Ouăle pe care le spărsese, șezând pe ele, reprezentau un preț prea mic față de foloasele ideii.