Totul se intampla inainte de 6 ani

PSIHOLOGIA COPILULUI

NOTĂ PENTRU PĂRINȚI

Societatea contemporană nu oferă, practic, nici o posibilitate de calificare în meseria de părinte. În momentul în care o femeie devine mamă este ca și cum societatea i-ar spune brusc: “sunteți părinte; nu v-am învățat mare lucru despre asta, dar încercați să vă descurcați cât mai bine.”

A fi părinte înseamnă a fi totodată psiholog și profesor într-un mod cu totul special.

Sunteți psihologul copilăriei deoarece aveți nevoie să înțelegeți cum funcționează mentalul copilului dumneavoastră. De asemenea sunteți și cel mai influent profesor pe care îl va avea acest copil. Sunteți primul său educator. Lucrurile pe care îl învățați ( chiar si cele de care nu sunteți conștientă că le învață de la dumneavoastră) reprezintă lecțiile cele mai importante care depășesc ca valoare lecțiile școlare.

Precum majoritatea femeilor, probabil că și dumneavoastră vă lipsesc informațiile și experiența necesară exercitării cu succes a “meseriei de părinte”. Dvs. trebuie să învățați lucrurile care vă vor conduce la deplina înțelegere a nevoilor nou-născuților și copiilor.

Un psiholog sau un profesor lucrează în medie 8 ore pe zi. In fiecare zi sau la sfârșit de săptămână au timp liber. În fiecare an au vacanțe. Nu este și cazul dumneavoastră. Asta ar fi suficient să vă frustreze puțin chiar de la început. Pe de altă parte, psihologii și profesorii lucrează cu un număr mare de copii, astfel încât sentimentele care îi incearcă în prezența lor sunt mult mai estompate față de cele ale unei mame. Iar faptul că acei copii nu le aparțin, înțelegerea și rezolvarea problemelor acestora nu îi implică afectiv la fel de profund.

Nu există în societatea noastră o muncă mai dificilă decât de a fi polivalent, de a lucra 24 din 24 când psiholog când profesor și educator. Asta este meseria de mamă.

A fi părinte este de fapt un curs deschis permanent. În momentul în care deprinzi o nouă tehnică – fie că este vorba de a conduce o mașină, de a cânta la un instrument sau de a crește un copil - nu progresezi decât făcând greșeli și învățând din ele. Totuși, în acest caz, sistemul încercare-eroare este cel mai puțin eficient. Intenția mea este de a vă comunica ceea ce m-au învățat cei 20 de ani de activitate profesională și propria mea experiență de părinte. Pentru ca această lucrare să poată stabili un contact între autor și cititor, ea trebuie să se prezinte sub forma unui dialog pozitiv. De aceea am intenția să anticipez întrebările dvs, și să ghicesc momentele în care câteva datele stiințifice vor părea potrivite. Încerc să scriu această carte pe tonul conversației între prieteni, ca și cum dumneavoastră și cu mine ne-am afla față în față, discutând și servind o cafea. Spre exemplu, voi cita din când în când experiențele pe care le-am avut cu proprii mei copii. Am citat, desigur, și câteva lucrări fundamentale în psihologie, dar am încercat să reduc la minim acest gen de citate. Stiu că majoritatea cititorilor nu agreează o lucrare burdușită cu note savante sau referiri la experiențe științifice.

Mi-am îndreptat atenția în mod special asupra a două categorii de mame care vor citi această carte: prima este mama care nu a avut încă copii. Probabil că aceasta va citi această carte în cel mai potrivit moment posibil. Va putea învăța multe lucruri care o vor ajuta înainte de a trebui să se confrunte cu problemele ridicate de creșterea și îngrijirea unui copil. De asemenea, trebuie ținut cont că nu se poate învăța cum să crești un copil numai din lectura acestei cărți, la fel cum nu se poate conduce un automobil numai după lecturarea instrucțiunilor. Informațiile cuprinse în această carte trebuie adaptate realității palpabile constituite de venirea pe lume a unui copil. Țineți cont de faptul că acest copil nu se va asemănă cu nici un altul. Este o ființă unică. Această carte, precum toate celelalte lucrări care tratează teme de educație, nu poate fi decât o descriere generală în raport cu realitatea impusă de către copilul dumneavoastră O mamă își cunoaște copilul mai bine decât oricine, de aceea deși unele pasaje vin în întâmpinarea sentimentelor dumneavoastră materne uitați cele citite și urmați-vă instinctul.

Cu toții avem tendința, ca atunci când ne însușim cunoștințe noi, să ne îndoim de noi înșine și să dorim ca altcineva să impună reguli pentru a ne arăta ceea ce trebuie să facem. Odată cu experiența devenim mai încrezători. Începem să distingem locurile unde regulile trebuie schimbate pentru a se adapta situațiilor particulare.

Bazându-mă pe propria experiență de părinte, vă pot asigura că vă veți simți mult mai sigură pe dumneavoastră crescând cel de-al doilea sau cel de-al treilea copil, decât crescându-l pe primul. Motivul este că primul copil ne-a învățat câteva lucruri pe care le putem aplica celui de-al doilea sau al treilea. Odată cu primul copil câștigăm ceva, iar pe de altă parte pierdem ceva. Facem greșeli dar avem și momente de inspirație. Aparent se poate aprecia că facem mai multe greșeli cu primul copil decât cu ceilalți. De îndată ce vă dați seama că ați reacționat “stângaci” față de copil, atunci veți fi conștientă de apartenența dumneavoastră la clubul “ gaffeurilor” pe care îi numim părinți. Bun venit în club!

Aceasta mă aduce la cea de-a doua categorie de mame care vor citi această carte. Cele care au un copil mai mic de 5 ani dar și unul sau mai mulți copii mai mari. Câteva pasaje din această lucrare le vor face să exclame: “Mi-aș fi dorit să citesc această carte cu câțiva ani in urmă! Acum realizez ce gafă am făcut când Sofia nu mergea încă în picioare. Îmi dau seama că nu era cea mai bună soluție.” Este posibil să se simtă puțin vinovate și să-și facă câteva reproșuri. Sper că nu este cazul. Nici un părinte nu merită să fie blamat. Cu toții încercăm să ne creștem copiii cât mai bine. Dacă luăm în considerare faptul că cei mai mulți dintre noi nu avem nici un fel de experiență, după părerea mea, facem totuși un lucru extraordinar. De asemenea sper că veți fi indulgentă cu dumneavoastră înșivă vis-à-vis de greșelile pe care credeți că le-ați comis apropos de copil.

Din partea mea, experiența pe care o am, deseori obținută în mod dureros, îmi permite să vă spun că poți fi doctor în psihologie și să greșeli mari crescând primul copil. Din fericire, odată cu experiența primului născut vine și asigurarea că în viitor veți greși mai puțin față de următorii copii.

Tot experiența mă face să mă gândesc la povestea psihologului care la începutul carierei avea șase teorii și nici un copil, iar la sfârșitul carierei s-a regăsit cu șase copii și nici o teorie.

In orice caz, sentimentul culpabilității nu favorizează exercitarea meseriei de părine. Tot timpul trebuie să ne gândim că facem ceea ce este mai bine. Însuși faptul că ați găsit timp să citiți această lucrare arată că vă preocupă copilul dumneavoastră ; altfel n-ați fi făcut-o.

De-a lungul anilor, atunci când părinții îmi vorbeau de puericultură în timpul lecțiilor de medicină sau în timpul dezbaterilor care urmau cursurilor mele, am descoperit un mare număr de mame și de tați care comiteau o greșală majoră față de psihologia modernă. M-am gândit că ar fi util să abordăm acum câteva neînțelegeri, înainte de a merge mai departe. Așa că, înainte de a vorbi despre rolul psihologiei în puericultură, să discutăm puțin despre ceea ce psihologia “refuză să creadă”

Psihologia modernă “refuză să creadă” că este bine ca părinții să fie liberali, iar prin acest liberalism înțelegem permiterea copilului de a face tot ceea ce are chef să facă. Nici un psiholog normal n-a susținut vreodată o asemenea idee. Dar, oricât de incredibil ar putea părea, am întâlnit părinți care permit copiilor să deseneze pe pereți deoarece ei cred că ar produce un rău psiholgic copilului dacă ar încerca să-l împiedice. De fapt, în majoritatea cazurilor de acest gen, mamei îi este teamă să spună “nu” copilului și încearcă să facă apel la psihologia modernă pentru a masca lipsa de fermitate.

Al doilea principiu la care psihologia se ferește să subscrie este că pe măsură ce copii trec prin diverse stadii de dezvoltare, părinții trebuie să se mențină la distanță fără a interveni deloc în dezvoltarea copilului lor. Sigur este faptul că cei mici trec prin etape de dezvoltare distincte, mai ales la vârsta preșcolară. O mamă nu trebuie să se aștepte ca un copil de patru ani să reacționeze la fel ca unul de trei. Deasemenea ea nu trebuie să rămână pe margine, crezând că nu-i poate modifica niciuna din aceste etape. Am întâlnit părinți care tolerau copiilor lor un comportament vulgar, în ideea că aceștia din urmă se găsesc în plină evoluție. Aici de obicei tatăl ridică din umeri spunând că nu este nimic de făcut.

Părinții trebuie să reacționeze. Modul în care vor aborda o anumită etapă în dezvoltarea unui copil va acționa direct asupra felului în care copilul va reuși să o depășască. Am consacrat un spațiu extins in această lucrare etapelor de dezvoltare a copiilor deoarece sunt de părere că parinții trebuie să le cunoască cât mai precis cu putință.

De asemenea, numeroși părinți sunt convinși că psihologia modernă le interzice săaplice vreo pedeapsă corporală copiilor. Unii psihologi și psihiatri au enunțat întradevăr această idee. Părerea mea profesională este că nu e posibil să crești în mod “eficace” un copil, mai ales băieței agresivi și plini de vitalitate, fără o pedeapsă cât de mică. Asta nu înseamnă însă că orice pedeapsă este bună pentru copil. În capitolul consacrat disciplinei voi vorbi despre pedepsele pozitive și cele negative. Totuși, sunt de părere că unele pedepse sunt necesare, chiar inevitabile, pentru a crește copii cu un psihic sănătos.

Altă noțiune curent răspândită este aceea că un părinte nu trebuie să arate niciodată copilului că este nervos sau contrariat. Toți părinții au perioade de euforie și perioade de depresie. Câteodată ne simțim foarte bine în timp ce punem la punct pe micuțul cu comportament dificil. Alteori cea mai mică greșală ne face să ne ieșim din minți. Este important pentru părinți a putea să-și exprime sentimentele și trăirile cu cea mai mare sinceritate. Psihologia nu ne învață că trebuie să rămânem mereu calmi și senini. Dacă ar fi fost așa, ar fi impus părinților o tensiune emoțională imposibilă. În general, oamenii cred că un psiholog le va spune ce trebuie să simtă în calitate de părinte și ce fel de comportament, “științific” normal, trebuie să adopte față de copiii pe care îi cresc. Este regretabil faptul că unii psihologi au lăsat să se înțeleagă asta. Din nefericire nimeni nu se poate abține să-si facă griji sau să gândească altfel decât de obicei. Sentimentele sunt spontane iar gândurile iau naștere în spiritul nostru fără a ne putea împotrivi.

Nu voi încerca să explic părinților ce ar trebui să simtă. Voi explica doar ce trebuie făcut. Acțiunile dumneavoastră sunt subordonate voinței iar sentimentele nu. Vă voi da noțiuni care vă vor ajuta să înțelegeți mai bine pe cel mic și voi sugera modul în care trebuie folosite aceste noțiuni pentru a avea ca rezultat o ființă fericită și inteligentă.

Este posibil ca unii dintre dumneavoastră să nu fie capabili să urmeze sfaturile din această carte și din nici o alta. Vă veți da seama că în ciuda tuturor eforturilor sincere din partea dumneavoastră , copiii vă scapă din mână și sunteți la capătul puterilor. O astfel de situație arată că aveți nevoie de intervenția unui specialist. Cu alte cuvinte, aveți nevoie de altceva decât de cărți. Disperarea scoate la ivelă faptul că suferiți de pe urma unui blocaj afectiv și numai un specialist vă poate ajuta să îl depășiți.

Pentru dumneavoastră esențialul este că primii 5 ani din viața copilului sunt anii cei mai importanți, anii de formare. Nu spun prin asta că anii ce urmează sunt mai puțin importanți, că totul se termină pentru el înainte de a șasea aniversare: cert este faptul că primii 5 sunt determinanți.

În momentul în care copilul atinge vârsta de 6 ani, structurile esențiale ale personalității sale sunt deja formate. Această personalitate pe care o va avea toată viața. Ea va determina, în mare parte, reușita școlară și cea a vieții adulte; comportamentul în societate, atitudinea vis-à-vis de problemele sexuale, cum îi va fi tinerețea, cu ce fel de persoană se va căsători și cum va reuși această căsnicie.

Primii cinci ani nu sunt importanți numai pentru dezvoltarea emoțională a copilului dar și pentru dezvoltarea sa intelectuală.

Cel mai bun mijloc de a conștientiza importanța acestor primi ani în dezvoltarea intelectuală a copilului este de a vă pune o întrebare: La ce vârstă credeți că a atins copilul dumneavoastră 50% din dezvoltarea sa intelectuală? La 21, la 17 sau la 12 ani?

Răspunsul corect este: la 4 ani!

Dr. Benjamin Bloom de la Universitatea din Chicago a concluzionat, în urma numeroaselor sale cercetări, că un copil atinge jumătatea nivelului său de inteligență la vârsta de 4 ani, 30% mai mult, la 8 ani, iar restul de 20% la 17 ani.

Apropos, nu confundați inteligența cu știința. Evident, copilul dumneavoastră nu a acumulat jumătate din cunoștințele sale la vârsta de 4 ani. Inteligența reprezintă aptitudinea pe care o are, să manipuleze mental cunoștințele pe care le capătă. Iar jumătate din această capacitate este atinsă la 4 ani.

Dacă estimarea dumneavoastră a fost falsă, nu vă faceți probleme. Marea majoritate a adulților subestimează mult, pe de-o parte inteligența, pe de altă parte capacitatea de învățare a unui copil de vârstă preșcolară. S-a crezut, până în ultimii ani, că fiecare avem o anumită doză de inteligență înnăscută, fixată de ereditate și definitivă.

Studii recente au demonstrat că nu este adevărat. Tipul de stimulare intelectuală pe care o primește un copil în primii cinci ani de viață determină în mod esențial inteligența vârstei sale adulte.

Deoarece acești primi cinci ani sunt atât de importanți, am pus accentul în această lucrare pe vârsta primei copilării. Anii care urmează și adolescența merită să fie tratați separat.

Aici, voi lua exemplul unui copil imaginar și voi analiza dezvoltarea sa din momentul nașterii și trecând prin primii ani de viață. Ar fi neîndemânatic din partea mea să mă refer la acest copil ca și “el sau ea după caz”. Așa că, pentru ușurință, voi vorbi despre acest copil la masculin. Dacă dumneavoastră aveți o fetiță, înlocuiți mental “el” cu “ea”

Să vorbim acum despre mame și despre ceea ce simt ele vis-à-vis de noul născut.

MAMELE ȘI SENTIMENTELE LOR

Marea majoritate a tratatelor de puericultură încep prin a descrie ce este un copil și cum trebuie îngrijit. Ele neglijază sentimentele mamei. După părerea mea aceasta este o greșeală gravă.

Mamele cărora le vorbesc de ani de zile, în situația lor de paciente sau prietene sau colege, mi-au spus că de când au născut primul copil, de când s-au întors de la clinică și au început să se ocupe de el, se simțeau prea puțin sigure de ele însele. Se simțeau “inadaptate”.

Oricare ar fi numărul de cărți citite în acest domeniu, oricâte cursuri ați urmat pentru a încerca să vă pregătiți pentru această experiență, ea rămâne totuși un lucru complet nou și necunoscut. Realitatea ei nu vă atinge atât de mult, ca atunci când revenind de la clinică sunteți confruntată cu lucrul acela nou care trăiește și respiră. Este acolo 24 de ore pe zi, instalat definitiv.

Acest fapt presupune un teribil efort de adaptare. Nu ați avut niciodată o responsabilitate atât de mare. Marea majoritate a mamelor sunt îngrozite în momentul în care își dau seama că pentru prima oară în viața lor sunt pe de-a întregul responsabile de viața unei ființe. În fața acestei responsabilități, cu care se regăsesc investite atât de brutal, numeroase mame au tendința de a se simți incompetente.

Se întâmplă ca o tânără mamă să se îndoiască în așa măsură de ea însăși încât să-si facă griji pentru nimicuri. Nu are experiență legată de creșterea unui copil încât să poată interpreta diferitele evenimente care se pot produce. Dacă copilul doarme profund, ea ar spune că acesta nici nu mai respiră și se precipită să vadă dacă mai trăiește. Ea se îngrijorează dacă copilul pare că se sufocă sau dacă are dificultăți în a digera laptele. Fiecare eveniment capătă valori disproporționate. O tânără mamă este specialistă în a vedea probleme peste tot. Ea crede că totul pleacă de la ceea ce consideră ca norme de alimentație și de somn și sunt semnele unei boli grave. De aceea numeroase mame tinere sunt tentate să-l streseze cu telefoanele pe medicul pediatru.

Vedeți, tânăra mamă a primit tot felul de mesaje din partea culturii noastre, unele explicite altele implicite, din care a învățat că o mamă este dotată în mod magic cu acea “dragoste maternă” și cu acel “instinct matern”, caracteristici care o vor face capabilă să îngrijească un nou născut și să-l iubească. Problema este că, pusă în fața situației de a avea un copil, ea nu simte nimic din toate astea. Nu se simte în stare să se ocupe de copil. Atunci, se gândește că toate celelalte mame sunt dotate cu acel instinct matern care, numai ei îi lipsește. Este atât de ocupată să se îngrijoreze încât nu-și mai dă seama că este o mare diferență între dragostea maternă și știința, experiența necesară îngrijirii unui nou născut.

Dragostea pentru copil va veni în mod natural. Unele mame simt un elan irezistibil de dragoste la nașterea primului copil. Pentru altele, acest sentiment se dezvoltă treptat. Dar nu există un bagaj de cunoștințe înăscut despre îngrijirea copilului pe care să-l avem doar pentru că suntem femei. Aceste cunoștințe sunt fructul experienței. În orice caz, până la nașterea primului copil, este posibil să nu avem idee despre ceea ce înseamnă viața alături de el.

Pe lângă acest sentiment de incompetență care o tulbură pe tânăra mamă, se mai adaugă și un sentiment inconștient de “ură”. Multe mame se simt frustrate din cauza acestui orar prelungit la care sunt supuse după nașterea copilului. Întreaga viață a mamei pare că gravitează acum în jurul micuțului din leagăn de care trebuie să se ocupe cu seriozitate. Este perfect normal. Din nefericire nimeni nu a pregătit-o pentru acest sentiment de “ură”. De unde și contradicția în care se simte deseori vinovată de a reproșa ceva acestui copil pe care de fapt îl iubește.

Trebuie ca tânăra mamă să înțeleagă că aceste sentimente contradictorii sunt perfect normale. După o perioadă de adaptare la această situație nouă și la această responsabilitate neobișnuită, sentimentul negativ va dispare, va fi absorbit într-o dragoste irezistibilă pentru copil.

Mai este un motiv care împinge o mamă să aibă sentimente negative față de copil. Ea crede că acest copil o va uni mai puternic de soțul ei. La urma urmei l-au făcut împreună, și ea crede că odată născut, copilul, soțul ei si ea vor forma un trio foarte unit. Din nefericire, multe tinere mame realizează că se întâmplă exact invers. În loc să-i apropie pe soți, copilul actionează psihologic ca un lucru care îi desparte. Mama observă că soțul este deseori gelos pentru atenția pe care ea o acordă copilului. Se comportă mai mult ca un rival decât ca un tată. De asemenea se poate întâmpla ca soțul să nu joace un rol afectiv eficace în responsabilitatea față de nou născut. Se poate întâmpla ca soțul să lase mamei impresia că ea este singura responsabilă vis-à-vis de copil. De aceea mama poate sa-l învinuiască pe copil pentru producerea acestei situații.

Rămâne la latitudinea fiecărei femei să reglementeze situația și să aducă familia la starea de unitate.

Dacă, din întâmplare, aveți un soț capabil să împartă cu dumneavoastră responsablitatea morală a creșterii copilului, fiți sigură ca aveți mare noroc. Folosiți-vă de el pentru a vă sonda sentimentele. Înțelegeți că aceste sentimente sunt perfect normale și nu vă feriți să le discutați cu el. Dacă puteți face acest lucru, veți simți imediat că responsabilitatea creșterii copilului nu se mai află doar pe umerii dumneavoastră Asta vă va aduce multă ușurare.

Amintiți-vă că de mii de ani mamele se luptă cu acești doi monștrii: incompetența si resentimentele față de copil, și că mereu au reușit să îi invingă. Și dumneavoastră veți reuși, chiar dacă la început va părea destul de greu. Veți avea momente penibile și cu siguranță veți plânge puțin. Dar, cu cât de cinstită veți fi cu dumneavoastră înșivă și cu sentimentele dumneavoastră, cu atât mai rapid veți depăși această perioadă de adaptare. Mai devreme sau mai târziu, precum milioane de mame înaintea dumneavoastră veți trece peste această perioadă dificilă. Între timp însă, va trebui să învățați multe lucruri din propria experiență.

Copilul tocmai s-a născut. Vi se pare minuscul și foarte fragil. Acordați o importanță prea mare celei mai mici anomalii în care zăriți semnele unui accident grav. O tânără mamă va trece prin perioade de panică în care nici inteligența nici bunul simț nu îi vor permite să analizeze calm situația. Într-o astfel de situație, o mamă poate foarte ușor să uite că are bun simț. Începe să caute cu disperare o “autoritate” care să-i poată indica ce are de făcut. Dacă nu poate să vorbească imediat cu medicul pediatrul, se va repezi la telefon și va cere sfatul unei vecine. Totuși, o mamă trebuie să înțeleagă că toate aceste lucruri sunt normale. Ideea că noul născut nu este nici atât de slab, nici atât de fragil cum ați crezut la început, se va impune de la sine cu timpul. De milioane de ani copiii au găsit mijloace să depășască și neîndemânarea și sentimentele de incompetență ale mamelor lor. Și copilul dumneavoastră va supraviețui neîndemânării si neliniștii dumneavoastră. Odată cu experiența va crește și încrederea: îl veți ține mai confortabil, îl veți hrăni cu mai multă încredere și când va avea deja două luni, vă veți da seama că are șanse serioase să supraviețuiască.

Este bine să luați un ajutor, o persoană din familie, în primele săptămâni după întoarcerea de la clinică. Dar, chiar în acest caz va trebui să vă asumați în intregime responsabilitatea psihologică a copilului dumneavoastră. Fiecare tânără mamă trebuie să treacă acest “botez al focului” în primele luni de viață a copilului. Nimeni nu poate să o facă in locul său.

Bineînțeles este o mare ușurare să vorbiți cu alte mame și să aflați că și ele trec prin aceleași greutăți. Veți descoperii că nu sunteți singura. Încercați să stați de vorbă cu alte mame. Nu faceți greșala să vă referiți altei mame sau unei vecine ca unei autorități superioare. Este exact ceea ce multe mame fac în momentul în care își pierd capul. Folosiți sfaturile altor mame ca pe un catalizator pentru a verifica valoarea propriilor dumneavoastră sentimente. Și nu uitați niciodată că micuțul dumneavoastră este unic și că ceea ce a reușit la copilul vecinei nu este neapărat valabil pentru al dumneavoastră

Nici nu știu cum să fac să subliniez încă o dată caracterul unic al copilului dumneavoastră. Nu există nici o ființă pe lume ale cărei amprente digitale să coincidă cu cele ale micuțului dumneavoastră. Și ceea ce este valabil pentru amprentele sale, este valabil pentru întreaga lui ființă, atât fiziologic cât și psihologic. Combinarea particulară a genelor sale n-a mai existat înainte și nu va mai exista niciodată. Nu uitați asta. Probabil că următoarea comparație va face lucrurile ceva mai clare: să presupunem că la naștere fiecare copil are o culoare unică; că n-ar exista pe lume doi copii identici; bineînțeles vor fi asemănări: un copil portocaliu va semăna mai mult cu alt copil portocaliu decât cu unul verde. Dar fiecare copil portocaliu va avea nuanța sa proprie. În același fel fiecare copil pe care îl aveți se deosebește de ceilalți.

Când spun că fiecare copil este unic, mă refer la faptul că nici unul nu corespunde descrierii generale care se găsește în cărțile de puericultură. Dacă copilul dumneavoastră nu corespunde nici unei descrieri de ansamblu nu vă grăbiți totuși să afirmați că este anormal. Felul său de a mânca sau de a dormi sunt lucruri proprii. Și este bine așa. Nu încercați să modelați acțiunile copilului după o imagine ideală luată dintr-o carte. El este ceea ce este, asta-i tot.

Copilul dumneavoastră scrie povestea propriei sale dezvoltări pe parcursul creșterii. Lăsați-l în pace. Fiecare copil are propriul său stil de viață. Acest stil începe încă de la naștere. Cei trei copii ai mei, de exemplu, sunt absolut diferiți. Aceste diferențe le-am putut consta încă de la cele mai fragede vârste.

Când insist asupra acestei originalități a copilului, nu vreau să insinuez că rolul dumneavoastră de mamă ar fi inutil. Din contră. Copilul are nevoie de dumneavoastră pentru a-și dezvolta această latură excepțională. Nu poate singur. Are nevoie de dumneavoastră pentru a-i încuraja fiecare pas în această viață. Voi încerca de-a lungul acestei cărți să vă spun cum putem ajuta copilul să dea strălucire tuturor fațetelor personalității sale.

Încă de la naștere este timpul să-i respectăm individualitatea. Dacă știți să acceptați felul în care mănâncă, felul în care doarme, temperamentul și umorul său de bebeluș, vă va fi mult mai ușor să acceptați stilul său de viață în etapele ulterioare ale dezvoltării sale. Oricum, copilul va fi unic, fie că vreți acest lucru, fie că nu. Nu veți putea să-l împiedicați să rămână ceea ce este. La ce bun să încercați?

Această carte are ca scop principal de a vă arăta că cel mai frumos cadou consistă în a lăsa libertatea copilului să se implinească pe deplin. El este unic. Dați-i posibilitatea să rămână așa.

Înainte de a trece la noul-născut aș vrea să spun câteva cuvinte despre diferitele stadii de dezvoltare.

Toți trec prin aceste stadii. Aceasta este una dintre descoperirile esențiale ale specialiștilor în comportament în ultimii ani.

Aceste etape sunt mult mai diferențiate în primii cinci ani de viață decât în următorii. Astfel, schimbările care apar la un copil între cea de-a doua și cea de-a treia aniversare sunt enorme comparativ cu cele ce au loc între opt și nouă ani. Fiecare copil trece în general prin aceleași stadii de dezvoltare. Totuși, fiecare le depășește în felul său și în propriul sau ritm. Este posibil ca un stadiu să se întindă pe durata unui an, pentru un copil, în timp ce pentru altul, să fie suficiente 8-9 luni. Timpul acordat fiecărei etape variază mult în funcție de copil. Insist asupra faptului că acest ritm nu poate fi accelerat. Așa că, nu încercați.

Fiecare etapă asigură o bază solidă pentru abordarea următoarei. Evenimentele din viața unui copil mic sunt revelatoare pentru cele ce se vor produce odată cu maturizarea.

Elementul cel mai important în formarea acestei structuri de bază a personalității este “conceptul despre sine”, adică imaginea mentală pe care copilul o are despre el însuși. Tot comportamentul său depinde de conceptul despre sine (reușita școlară și cursul întregii sale vieți ulterioare).

Conceptul despre sine al copilului dumneavoastră va fi ideea de bază a acestei cărți. Pas cu pas, vă voi arăta că acesta se formează încă din primele zile de viață și se dezvoltă de-a lungul primilor cinci ani. Vă voi explica cum putem favoriza dezvoltarea unei personalități puternice și sănătoase la un copil.