Istoria serviciilor secrete romanesti

Istoria serviciilor secrete romanesti de Paul Stefanescu

PAUL ȘTEFĂNESCU

ISTORIA SERVICIILOR SECRETE ROMÂNEȘTI

CUVÂNT ÎNAINTE

Revenim cu acest volum (al nouălea) asupra unei probleme și domeniu de care ne-am ocupat de foarte multă vreme[1]. De astă dată ne-am oprit asupra istoriei serviciilor secrete ale României. Este un subiect de strictă actualitate, dificil de abordat, mai ales dacă ne referim la epoca contemporană (după 1944). Este drept că au existat autori[2] cu preocupări în domeniu, dar care toți s-au oprit la anul 1944.

După cum cititorii își pot da seama am avut de întreprins o muncă extrem de laborioasă în direcția documentării și strângerii materialului, mai ales în privința fostei Securități. Am considerat util să creionăm și biografia câtorva dintre cei care au avut funcții de răspundere. Viața lor se împletește cu istoria serviciilor secrete. Lucrarea noastră este o încercare de scriere a unei istorii mai puțin cunoscute. Nu avem pretenția că am găsit soluția cea mai potrivită. Poate că cei care ne vor urma vor beneficia de experiența noastră. Am încercat să fim cât mai obiectivi și imparțiali, de aceea nu am pedalat pe latura politică și nu am împletit descrierea evenimentelor politice cu cele ale evoluției serviciilor secrete. A fost un punct de vedere, poate nu cel mai fericit.

Intenționat nu am abordat domeniul diplomației secrete. La drept vorbind nu am dispus nici de timpul materialmente necesar. Poate că într-o lucrare viitoare să cuprindem la un loc toate aceste direcții, dar aceasta este o treabă de mare anvergură.

Nu ne-am propus nici să interpretăm materialul documentar, lipsă care ne-ar putea fi reproșată. Fără să ne motivăm, dar lucrurile nu sunt încă complet clarificate, există multe pete negre.

În încheiere îi asigurăm pe cititorii noștri de onestitatea noastră și așteptăm completări și sugestii pe care le vom primi cu plăcere și le vom acorda atenția cuvenită. Vă mulțumim.

Prof. Dr. PAUL ȘTEFĂNESCU

P. S. Menționăm că de un real folos în actualitatea de documentare a fost colecția publicației „Spionaj-contraspionaj” de sub conducerea domnului Neagu Cosma. Îi exprimăm întreaga noastră gratitudine.

PARTEA A I-A

ÎNFIINȚAREA SERVICIULUI DE INFORMAȚII

Apelul de la 24 ianuarie 1859 care a consfințit Unirea Principatelor Române și aducerea la cârma țării a lui Alexandru Ioan Cuza impunea rezolvarea grabnică a unor probleme ce nu mai suportau amânare. Încă de la început independența tânărului stat a fost amenințată de unele țări vecine. În atari condiții se impunea cu acuitate cunoașterea operativă a intențiilor adversarilor unirii, aceasta constituind o problemă de viață și de moarte. Marile puteri recunoscuseră Unirea Principatelor Române. Acum, printre numeroasele sarcini ce trebuiau a fi rezolvate se impunea cu precădere organizarea justiției, a armatei și bineînțeles a aparatului de informare și represiune.

Pe deplin conștient de importanța și dificultatea deciziilor sale, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a trecut de îndată la emiterea unui decret grație căruia lua ființă Serviciul de Informații. Rădăcinile acestui act trebuiesc căutate în activitatea desfășurată de Alexandru Ioan Cuza încă din perioada premergătoare Unirii, când în calitate de ministru de interne și locțiitor al hatmanului și pârcălab de Galați, a avut posibilitatea să se inițieze în subtilitățile diplomației secrete, să se pună la punct cu modul în care sunt obținute informațiile și mai ales cum să fie utilizate.

Deplin conștient de utilitatea acestui serviciu, ca o consecință, în fruntea acestui organ și în posturile mai importante, Cuza anumit persoane pe care le cunoștea bine, prieteni ce se făcuseră remarcați prin atașamentul lor și prin sentimentele patriotice și de devotament față de țară.

Inițial activitatea Serviciului de Informații a îmbrăcat forma unor misiuni speciale sau a unor reprezentanțe particulare, cu caracter semioficial. Astfel, Domnul l-a trimis pe poetul Vasile Alecsandri în misiune specială, la Paris și Londra iar la Berlin și Viena, pe doctorul Ludovic Steege. În acest timp, Ștefan Golescu a plecat de asemenea cu o misiune specială în Franța, Prusia și Sardinia.

Misiunea acestor emisari a fost să se introducă în cele mai înalte cercuri politice – cum ar fi de exemplu în preajma lui Napoleon al III-lea, Victor Emanuel al II-lea, Cavur, primul ministru al Sardiniei etc. - unde să pledeze cauza Unirii Principatelor. Așa după cum arăta Radu Rosetti[3]: „departe de țară, lipsiți de informații, luptând singuri cu uneltirile reacționarilor și cu șiretenia diplomaților, deseori răuvoitori, însărcinații cu misiuni speciale ai tinerei diplomații românești și-au îndeplinit satisfăcător datoria”[4].

Subliniem că în această perioadă de debut, activitatea diplomatică a Principatelor Unite și contactul lor cu statele străine s-a realizat practic cu ajutorul misiunilor speciale. Membrii misiunilor au militat punând mult suflet pentru cauza Unirii, scoțând în relief cu pregnanță dorința nestrămutată a poporului român pentru unitate și dragostea de care se bucura domnul din partea aleșilor săi.

Sunt demne de reținut rândurile pe care le scria Vasile Alecsandri în noiembrie 1859, când se referea la activitatea depusă de aceste misiuni: „numai patriotismul o poate motiva, că numai luptând cu dârzenie împotriva unor dușmani care erau cu atât mai primejdioși, cu cât aveau acces pretutindeni”.

Aflați pe meleaguri străine, luptând cu uneltirile reacțiunii și culisele diplomației secrete, cei însărcinați cu misiuni speciale și-au dat toată silința cu prisosință. Dând dovadă de ingeniozitate și inventivitate, pentru expedierea în țară a informațiilor, se utilizau curieri improvizați, cum ar fi studenți români aflați la studii în străinătate, rude și prieteni ai însărcinaților, precum și agenți diplomatici și consulari străini, care veneau și plecau din țară.

Prin intermediul misiunilor speciale s-au efectuat o serie de tratative oficiale și semioficiale, cu guvernele unor țări apusene, privitor la recunoașterea de către acestea a Unirii Principatelor. Mai mult, în foarte multe cazuri, emisarii trimiși au reușit să stabilească legături și contacte secrete cu unii capi ai revoluționarilor maghiari și polonezi aflați în exil, care în schimbul unor promisiuni de sprijin politic și ajutor material, au pledat la rândul lor pentru cauza Unirii Principatelor.

La scurt timp după înființarea lor, tinerele organe create pentru apărarea țării din punct de vedere informativ și contrainformativ, s-au pus la treabă, depunând toate eforturile pentru a suplini numărul insuficient de cadre ce constituiau noul Serviciu și mai cu seamă gradul modest de dotare, ca să nu mai punem la socoteală lipsa unei pregătiri speciale.

Sarcinile care le-au fost trasate noilor organe priveau deopotrivă, în primul rând, de a afla și cunoaște intențiile dușmanilor știuți și mai ales potențiali, și în al doilea rând de a proteja propriile secrete. În acest scop au fost reorganizate de urgență și adoptate conform noilor condiții poșta și telegraful. Ambele instituții au fost luate din mâna particularilor, fiind trecute imediat în proprietatea statului român. Treptat s-a trecut la generalizarea cifrării și codificarea corespondenței oficiale, ce avea caracter secret și confidențial.

S-a efectuat un inventar al locurilor și mediilor propice urzirii de comploturi împotriva statului român, implantându-se cu discreția cuvenită agenți informatori.

Nu a fost uitată nici Sublima Poartă, și la Constantinopol au fost trimiși agenți capabili ai serviciului special nou creat. La alegerea și selectarea acestora, un accent deosebit s-a pus pe incoruptibilitatea lor.

Rezultatele nu au întârziat să apară. Astfel, grație strădaniei agenților trimiși afară, a fost dejucat complotul pus la cale de boierii reacționari, antiunioniștii Constantin Șuțu și Panait Balș, care urmăreau compromiterea Domnului și în final înlăturarea lui. S-a dovedit fără tăgadă că acești boieri se ocupau cu furnizarea de informații Turciei și urzeau în mare taină înlăturarea Domnului. A mai fost descoperit agentul de taină al lui Șuțu însărcinat cu transmiterea documentelor, în persoana doctorului Lamberti. Ajuns din urmă la Giurgiu, acesta a fost arestat, descoperindu-se asupra sa documente compromițătoare referitor la amestecul unor înalți diplomați turci în organizarea unui complot și recompensarea acestora în caz de reușită. Din documente rezulta că Constantin Șuțu ar fi urmat să fie făcut mai întâi caimacam și apoi domn al Țării Românești. Drept urmare a descoperirii făcute, s-a dispus arestarea lui Constantin Șuțu și a lui Panait Balș.

Despre importanța documentelor descoperite asupra doctorului Lamberti, ne putem da seama din scrisoarea pe care șeful de cabinet al lui Cuza a adresat-o la 10/22 mai 1864, lui Iancu Alecsandri, la Paris: „Hârtiile ajunse în mâna autorităților, constată existența unui complot având ca scop răsturnarea principelui domnitor, despărțirea Principatelor Unite, întoarcerea la vechiul sistem și numirea unui vechi ministru al lui Știrbei, Constantin Șuții, drept caimacam. Șuțu a fost arestat împreună cu un doctor Lamberti, agentul său, care a sosit ieri de la Constantinopol. Hârtiile îl compromit pe Ali-Pașa, pe Sanfet Efendi și pe Haggi-bey, ale căror pecete și iscălituri figurează în josul unui act relatând scopul complotului”[5].

S-a bucurat de un mare răsunet dejucarea acestui complot, ca și demascarea publică a imixtiunii în afacerile interne ale Țării Românești de către înalta Poartă. A fost un apreciabil succes al organelor informative și de siguranță ale Principatelor Române. De subliniat că Alexandru Ioan Cuza dând dovadă de o mare intuiție diplomatică nu a folosit documentele capturate pentru a-i compromite pe înalții demnitari turci, ci i-a obligat în schimbul tăcerii să lucreze în favoarea sa.

Trebuie să subliniem faptul că pentru înfăptuirea politicii sale, urmărită cu consecvență, Alexandru Ioan Cuza nu a ezitat să apeleze la serviciile a numeroși străini, prieteni devotați ai poporului român, care prin relațiile și experiența lor au adus servicii deosebite Principatelor. Din numărul mare al acestora, i-am cita în primul rând pe Baligot de Beyne, cunoscut om politic, diplomat și ziarist francez, care ocupase funcția de secretar al Consulatului Franței la Constantinopol; publicistul filoromân A. Ubicini, conducătorul primului centru de presă de la Paris al Principatelor, medicul Carol Davilla, organizatorul și făuritorul serviciului sanitar al armatei române, precum și diverși mulți alți simpatizanți francezi, greci, polonezi, turci și maghiari. O mare parte dintre aceștia au făcut-o în mod complet dezinteresat ca urmare amarii simpatii manifestate față de poporul român iar o mică parte fiind stimulați material, conform regulilor conspirative ale serviciilor secrete de pretutindeni.

Informațiile secrete călătoreau între București și marile capitale ale Europei, apelându-se după caz în funcție de împrejurări, fie la poștă sau telegraf, fie prin apelarea la curieri speciali sau ocazionali. Majoritatea corespondenței era cifrată sau semicifrată, lucru care a avut ca urmare păstrarea secretului corespondenței.

Până în anul 1958, activitatea poștei interne din Principate era prestată de persoane particulare, iar corespondența externă era expediată grație birourilor speciale aparținând consulatelor, francez, austriac, rus, grec și britanic. Din acel an Alexandru Ioan Cuza va numi la conducerea serviciului telegrafic pe unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai săi, Cezar Librecht, un vechi agent secret Acesta avea vechi state de serviciu, fiind utilizat cu precădere în misiuni cu caracter informativ. Librecht și-a sporit încrederea Domnului, mai ales datorită rapidității și modului sistematic în care îl informa, apelând din plin la rețeaua telegrafică și telefonică, cenzurarea corespondenței, ca și a datelor furnizate de diverși informatori plătiți.

Alexandru Ioan Cuza îl cunoscuse pe Librecht încă de la Galați, când acesta din urmă îndeplinea funcția de șef al Oficiului telegrafic al Comisiei europene a Dunării. Ajuns domn, Alexandru Ioan Cuza nu va întârzia să-l folosească pe belgianul Cezar Librecht ca agent secret, numindu-i în fruntea serviciului de poștă și telegrafie. După ce reorganizează pe baze moderne serviciul, Librecht are de acuma posibilitatea de a-și culege informațiile de care avea nevoie. Dar nu se rezumă la o activitate pasivă și organizează o rețea personală de agenți informatori, plasându-și oamenii în diverse locuri. Cu o abilitate ieșită din comun, Librecht și-a făcut prieteni printre mai marii zilei, oameni politici ai vremii, printre funcționari și conducători din aparatul administrativ, fiind capabil în orice moment să-l informeze pe domnitor despre activitatea desfășurată de rivalii săi politici.

Dar în viață se ivesc și rateuri. Așa a fost cazul rupturii care a intervenit între Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai devotat, Mihail Kogălniceanu, în care un rol negativ l-a jucat din nefericire tocmai Cezar Librecht. Importanța evenimentului ne determină să-l menționăm pe scurt.

În toamna anului 1864, Mihail Kogălniceanu a întreprins o călătorie în Muntenia și Oltenia. Bineînțeles că Cezar Librecht l-a urmărit pas cu pas pe primul ministru, raportându-i lui Cuza modul cum se desfășura călătoria, cu cine se întâlnea și ce spunea Kogălniceanu. În materialele trimise, Librecht a strecurat și o serie de păreri strict personale, prezentând cu de la sine putere în mod vădit denaturat călătoria întreprinsă de Kogălniceanu. De notat că această deplasare fusese întreprinsă începând cu a doua zi după anunțarea publică a legii rurale. Librecht a raportat dacă și în ce măsură primul ministru și-a atribuit personal meritul legii. Drept urmare, la revenirea acestuia la București a survenit o ruptură neașteptată și ireconciliabilă între Cuza și primul său ministru, spre satisfacția reacțiunii, care a reușit în acest mod să-l lipsească pe domnitor de serviciile unui colaborator capabil și devotat. Apare întrebarea firească dacă nu cumva Librecht a fost cumpărat sau șantajat de opozanții lui Cuza. În orice caz s-a ajuns ca în ianuarie 1865 guvernul lui Kogălniceanu să demisioneze.

Aflându-se în bune relații cu consulul general rus, baronul Offenberg, Cezar Librecht a obținut de la acesta informații importante referitor la activitatea opoziționistă depusă de principele Barbu Știrbei la Paris, date pe care le-a furnizat neîntârziat domnitorului.

Pe bună dreptate, ca urmare a organizării eficiente a rețelei sale de funcționari și informatori, Librecht a reușit să pună pe picioare un veritabil serviciu de informații și contrainformații. Ca urmare a relațiilor dobândite în sânul aparatului de stat, el reușea să afle la timp ce se petrece și îl informa pe domn asupra comportării și loialității prefecților, șefilor de instituții și chiar a miniștrilor și a însuși prim-ministrului, Mihail Kogălniceanu. În acest sens, la 9 octombrie 1861 el îi prezintă o informare privitor la activitatea depusă în ultimele zile de către ministrul de interne, precum și asupra activității poliției.

La drept vorbind, aparatul informativ de care dispunea și pe care-l coordona Cezar Librecht, reprezenta în fond o dublură a organelor informative ale statului, având ca destinație efectuarea unor operațiuni cu caracter cu totul special destinată Domnitorului.

De reținut că Librecht îl informa pe Cuza despre tot ce se petrecea, adăugând și aprecieri personale, uneori chiar permițându-și să avanseze soluții și măsuri asupra unor probleme referitoare la cadrele de conducere ale administrației și armatei, la comportarea și la anturajul pe care îl frecventează etc.

Urmare a volumului mare de informații, diversității și mai ales a exactității datelor furnizate, Alexandru Ioan Cuza îl aprecia în mod deosebit pe Cezar Librecht. Cunoscând acest lucru, oamenii politici aflați în anturajul Domnitorului, se comportau atent și prevenitor cu Librecht, iar cei din opoziție, în schimb, îl detestau pe față. Mai târziu, după înlăturarea lui Cuza, toți opozanții și-au dat mâna și au dispus arestarea lui Librecht care a fost imediat destituit și judecat, fiindu-i sechestrată întreaga avere.

În concluzie, se poate spune despre Cezar Librecht că trecând peste toate afacerile pe care le-a tranzacțional în virtutea relațiilor avute cu Alexandru Ioan Cuza, el a jucat un rol important în domeniul activității informative, impusă de conjunctura politică și economică din acei ani. În ciuda faptului că era străin, se pare că totuși l-a slujit cu credință pe Domnitor, mai puțin episodul petrecut cu primul ministru Mihail Kogălniceanu, care a rămas până în zilele noastre un mister neelucidat. Ne întrebăm dacă a fost o eroare sau…

Ar mai fi de menționat că în domeniul activității informative din acei ani, un rol important i-a revenit unei femei, Maria Obrenovici, fiica cea mai mare a lui Constantin Catargi. Acesta era cunoscut ca fiind drept unul dintre cei mai înverșunați antiunioniști. Maria Obrenovici a constituit prototipul femeii fatale: văduvă, tânără, frumoasă și ispititoare și-a închinat viața activității din umbră. S-a bucurat de o reputație îndoielnică în societatea ieșeană pe care o frecventa. După alegerea sa ca domn, tânăra femeie plină de ambiții și-a îndreptat atenția spre noul ales, reușind să-l subjuge cu pasiunea cu care l-a urmărit în toți anii de domnie și chiar mai târziu.

În ciuda strădaniilor depuse deopotrivă de către cei doi, legăturile intime dintre ei nu au putut fi ascunse publicului, acestea cauzându-i Domnitorului însemnate prejudicii, mai ales ca urmare a înstrăinării unor prieteni apropiați și devotați și înlocuirea lor cu lingușitori și afaceriști.

Nutrind proiecte secrete, Maria Obrenovici a intenționat să-l determine pe Cuza să divorțeze și a organizat o campanie susținută împotriva doamnei Elena, urmărind-o pas cu pas până în străinătate.

Pe de altă parte, Maria Obrenovici a reușit să-i câștige încrederea Domnitorului fiind nu o dată utilizată de către acesta în folosul activității informative. Astfel, prin intermediul ei, Cuza a trimis la Paris o scrisoare confidențială, pe care reprezentantul României, Iancu Alecsandri, a înmânat-o împăratului Franței, Napoleon al III-lea. Prin relațiile sale cu diferite cercuri din țară, mai cu seamă cele ce aparțineau opoziției antiunioniste, Maria Obrenovici a constituit pentru Alexandru Ioan Cuza o permanentă sursă de informații deosebit de prețioasă. Dar în nemăsurata ei ambiție de parvenire cu sau fără voia ei, în ciuda sentimentelor declarate domnului, ea a făcut și jocul complotiștilor, sprijinindu-i în mod inconștient în acțiunea de răsturnare a lui Cuza. Ca punct culminant, în noaptea fatală a complotului ce a avut loc în noaptea de 10 spre 11 februarie, când s-a produs răsturnarea lui Cuza, Maria Obrenovici a colaborat cu complotiștii, arătându-le drumul în palat spre camera în care dormea Domnitorul.

Deși a jucat pe acest plan un rol mai puțin important, o altă femeie care avea să îndeplinească o misiune secretă pentru Domn, a fost soția acestuia, Elena Cuza. A fost o femeie virtuoasă care a dat dovadă de multă dragoste și devotament față de soțul ei și interesele țării. Amintim un ultim episod, când corpul ofițeresc al garnizoanei București i-a încredințat Doamnei o misiune secretă, spunându-i că așteaptă cuvântul Domnitorului pentru a-l readuce la tron. Din păcate, misiunea secretă a principesei, s-a lovit însă de dorința neclintită a lui Cuza, care în ideea de a evita o vărsare de sânge provocată de vina sa, a refuzat cu hotărâre ajutorul armatei care îi rămăsese credincioasă.

*

Putem spune fără a greși că Alexandru Ioan Cuza și-a dat perfect de bine seama de importanța activității informative, de exploatarea informațiilor în rezolvarea unor probleme, fără a apela la forță. În vederea obținerii de informații Domnitorul a făcut apel la utilizarea absolut a tuturor mijloacelor ce îi stăteau la dispoziție, începând cu tinerii patrioți aflați la studii în străinătate și sfârșind cu agențiile diplomatice. A recurs la întreaga gamă de posibilități. Unora dintre străini, de pildă, le oferea mari sume de bani pentru a-i atrage de partea sa, iar la alții apela la sentimentele lor patriotice. Astfel, a reușit să-i atragă pe foarte mulți de partea sa și în cele din urmă să depună o activitate informativă. Am amintit printre aceștia, dintre foarte mulți alții, pe poetul Vasile Alecsandri, pe fratele acestuia Iancu Alecsandri, Costache Negri, Nicolae Bordeanu, Dimitrie Bolintineanu, M. Marghiloman, Baligot de Beyne și Cezar Librecht.

Astăzi, la aproximativ 135 de ani de la înlăturarea lui Cuza, a rămas tot atât de vie și actuală întrebarea: cum de a fost posibilă schimbarea domnului în acest mod?

Rememorând mersul evenimentelor, ne amintim că la sfârșitul anului 1865 și începutul anului următor, acțiunile complotiștilor s-au intensificat, crescând în amploare. Într-una din nopțile lunii ianuarie 1866 a fost răspândit ziarul clandestin „Clopotul” condus mai întâi de Eugen Carada și mai apoi de D.A. Sturza. Prin conținutul articolelor sale, ziarul îndemna la revoltă și asasinat. Mai mult, pe zidurile caselor începuseră să apară lipite afișe ce îndemnau opinia publică la nesupunere și chiar la opunerea de rezistență față de autorități.

Ca urmare a situației grele economice și financiare, guvernul condus de N. Crețulescu demisionează. După 4 zile de reflecție și tatonări, Cuza respinge demisia guvernului, hotărând doar înlocuirea ministrului de interne, Savel Mânu și a celui de război, Ion M. Florescu, în fond oamenii cei mai devotați și dornici de a-l sprijini pe domn. Măsura luată a căzut cum nu se poate mai bine pentru complotiști. Astfel, schimbările produse, mai cu seamă la Departamentul militar, a ușurat intrarea complotiștilor în acțiune, determinându-le succesul final. Fapt incredibil dar domnul nu era câtuși de puțin informat despre starea de spirit și situația din armată, despre planurile și intențiile complotiștilor. În schimb, prin natura funcției lor, consulii străini, care ce e drept erau mai bine informați, au prins de știre ce se punea la cale în anturajul complotiștilor. Drept urmare, la 2/14 august 1865, Tyllos, consulul general al Franței la București, a transmis la Paris, vestea că în București se vorbește de iminentă unei revoluții. Mai mult, el a avut chiar o discuție în acest sens cu Domnitorul, cu care prilej i-a făcut cunoscute unele deficiențe ale guvernării.

Eder, consulul Austriei la București, făcea cunoscut la Viena, faptul că „unii din fruntașii celor două fracțiuni – conservatorii și liberalii radicali – luaseră parte la o întrunire în seara din ajunul mișcării, obiectul discuțiilor fiind modul în care s-ar putea debarasa de Cuza”.

Istoricul T.W. Riker menționa referindu-se la situația din anul 1865 din România că: „există elemente ce fac să se bănuiască ițele unei conspirații”.

„Nu este mai puțin adevărat că Domnitorul era la curent cu complotul pregătit de monstruoasa coaliție, dar ce e drept nu i-a acordat importanța cuvenită. În schimb, diplomații străini, după cum am menționat, l-au avertizat, chiar cu câteva săptămâni înainte de data izbucnirii complotului. De exemplu, în seara zilei de 24 ianuarie 1866, cu ocazia balului care a avut loc la teatru, consulul general al Italiei, cavalerul Aibal Strambio, i-a spus lui Alexandru Papadopol-Calimah, ministrul de externe, următoarele: „Domnule ministru, țara dumneavoastră stă pe un vulcan; regret că sunt consul; nu pot să vă spun mai multe”.

O avertizare, ce e drept mult mai voalată, a venit și din partea consulului Rusiei, baronul Offenberg, care i-a prevenit în aceeași zi pe unii miniștri, cerându-le să-l informeze pe Cuza să nu participe la balul organizat cu prilejul aniversării Unirii. Dar cu acest prilej a fost liniște și nu s-a petrecut nimic deosebit.

În seara zilei de 10 februarie, Cezar Bolliac l-a încunoștiințat pe Cuza despre cele ce se punea la cale, înmânându-i o scrisoare printr-un om al său de încredere, Gheorghe I. Dogărescu. Tânărul Dogărescu a fost introdus cu mari dificultăți în palat și i-a predat scrisoarea chiar în mâna Domnitorului. Acesta impresionat de conținutul scrisorii și mai ales de faptul că aducătorul a refuzat sub orice chip să primească vreo recompensă, a dispus să vină imediat șeful siguranței statului, Ioan G. Valentineanu, prefectul Poliției Capitalei Al. V. Beldiman și pe colonelul Alexandru Zefcari, comandantul comenduirii garnizoanei București. Aceștia erau complet în afară și lipsit de informații s-au grăbit să-l liniștească pe Domnitor. Mai mult, Al. V. Beldiman, prefectul Poliției Capitalei, deși era prevenit, în seara conflictului în loc să ia măsuri aflând despre ce se punea la cale, s-a dus la petrecerea organizată în casa lui C. A. Rosetti, unul dintre principalii complotiști și aici a fost atras la jocul de cărți, unde câștiga mereu, adversarii săi având grijă să-i facă jocul, pentru a-l reține cât mai mult timp pe loc și a-i distrage atenția de la obligațiile profesionale.

În mod inexplicabil, Alexandru Ioan Cuza fără să întreprindă imediat acțiuni ferme de cercetare, demobilizare a organelor de stat, armată, siguranță și poliție și a face apel în ultimă instanță chiar la populație, Domnitorul s-a rezumat doar la faptul de a ordona numai să se dubleze garda palatului, fără a ști că însăși conducerea acesteia trecuse în secret de partea complotiștilor.

Complotiștii au organizat în cel mai desăvârșit secret, deplasarea, după miezul nopții, spre palatul domnesc, a câtorva subunități din Regimentul 7 de linie, precum și a două baterii de artilerie. La palat, erau așteptați de garda palatului comandată de maiorul Dimitrie Lecca. Acesta a permis accesul în palat a grupului de complotiști și ofițeri ce urmau să facă presiuni asupra Domnitorului pentru a-l determina să abdice.

O primă greșeală care i se impută Domnitorului a fost neglijența conceperii unui sistem de informare operativ în rândurile armatei.

Dacă ar fi existat, complotul putea fi prevenit la vreme. O a doua greșeală imputabilă lui Cuza a fost lipsa de fermitate în reprimarea acțiunilor complotiste și antistatale. După cum se știe, Cuza era un om blând, căruia nu-i plăcea răzbunarea. Astfel, în momentul în care reacțiunea a declanșat o mișcare în București și în alte orașe din țară, vizând înlăturarea domnitorului, acesta îi grațiază pe răzvrătiți, în rândul cărora se număra Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti, Eugen Carada, Brăiloiu, Golescu și mulți alții. Drept urmare, doar la câteva luni mai târziu, conspiratorii amnistiați în 1864 și 1865, pregătesc actul din 11 februarie, reușind în final să-l înlăture pe A. I. Cuza.

Această atitudine nejustificată nu servea la întărirea autorității statului, a domnului și impunerea respectului legilor. Nu mai puțin adevărat este faptul că Cuza se împăcase de acuma cu ideea renunțării la domnie, pentru a evita declanșarea unui război civil, ca dovadă declarația cuprinsă în mesajul de deschidere a corpurilor legiuitoare din decembrie 1865. Mai mult, acest fapt este confirmat și de scrisoarea trimisă de Cuza din casa lui Ciocârlan lui N. Golescu, unul dintre cei trei locotenenți domnești. Aspecte cu privire la o posibilă abandonare a tronului o descifrăm și în scrisoarea trimisă la 21 octombrie 1865 de Cuza lui Napoleon al III-lea, împăratul Franței.

Pentru a înfrânge împotrivirea moșierilor majoritari în Cameră și a realiza împroprietărirea țăranilor, Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să recurgă la o „lovitură de stat”, adică să dizolve Camera (2/ 14 mai 1864) și să înlocuiască Constituția printr-un Statut care sporea considerabil drepturile puterii executive și diminua pe acelea ale puterii legislative. Supus plebiscitului, Statutul a fost în cele din urmă aprobat în mod copleșitor de către popor: 682.621 de voturi – da, 1.307 voturi – nu și 70.220 de abțineri. Pe temeiul Statutului, legea rurală a fost promulgată la 14/26 august 1864 și împroprietărirea țăranilor s-a îndeplinit.