Scurta istorie a revolutiei ruse
Aa
Scurta istorie a revolutiei ruse de Richard Pipes
Cuprins
PARTEA ÎNTÂI. Agonia vechiului regim
Capitolul II. EXPERIMENTUL CONSTITUȚIONAL
Capitolul III. RUSIA ÎN RĂZBOI
Capitolul IV. REVOLUȚIA DIN FEBRUARIE
PARTEA A DOUA. Bolșevicii cuceresc Rusia
Capitolul V. LENIN ȘI ORIGINILE BOLȘEVISMULUI
Capitolul VI. LOVITURA DE STAT DIN OCTOMBRIE
Eșecul primelor încercări bolșevice de a lua puterea
Capitolul VII. STATUL PARTIDULUI UNIC
Capitolul VIII. INTERNAȚIONALIZAREA REVOLUȚIEI
Capitolul IX. COMUNISMUL DE RĂZBOI
PARTEA A TREIA. Rusia sub regimul bolșevic
Capitolul XIII. COMUNISMUL DE EXPORT
Capitolul XIV. VIAȚA SPIRITUALĂ
Capitolul XV. COMUNISMUL ÎN CRIZĂ
Capitolul XVI. REFLECȚII ASUPRA REVOLUȚIEI RUSE
Introducere
Cuvântul „revoluție” are o etimologie interesantă. Întrebați de sociologii sovietici, țăranii ruși răspundeau că înseamnă „samovolșcina” adică, într-o traducere aproximativă, „să faci ce vrei”. În publicitatea zilelor noastre, „revoluționar” a ajuns să însemne „absolut nou”, deci implicit „îmbunătățit”. În vorbirea curentă, el reprezintă un alt mod de a spune „complet diferit”. Această întrebuințare a cuvântului ne-ar putea cu greu lăsa să bănuim că originile lui țin de astronomie și de astrologie.
„Revoluție” derivă din verbul latinesc revolvere, „a se roti”, folosit inițial pentru a descrie mișcarea planetelor. Copernic și-a intitulat marele tratat în care nega poziția pământului de centru al universului Despre revoluția corpurilor cerești. Din astronomie, cuvântul a trecut apoi în vocabularul astrologilor, care pretindeau că pot prevedea viitorul studiind cerul. Astrologii secolului al XVI-lea aflați în slujba prinților și a generalilor numeau „revoluție” evenimentele neașteptate și imprevizibile provocate de conjuncția planetelor – cu alte cuvinte, de forțe pe care omul nu le poate controla. Așa se face că înțelesul științific, originar, al cuvântului, care sugera repetitivitate și regularitate, a ajuns să exprime în câmpul vieții umane exact opusul, adică neprevăzutul, neașteptatul.
Cuvântul a fost pentru prima oară utilizat în politică în Anglia anilor 1688–1689, spre a descrie înlăturarea de pe tron a lui Iacob al II-lea în favoarea lui William al III-lea și a reginei Maria. Ca preț al obținerii coroanei, noul rege a trebuit să semneze o „Declarație a drepturilor”, prin care se angaja să nu abroge legi sau să impună noi dări fără aprobarea parlamentului, inaugurând astfel un proces care avea să conducă la triumful suveranității poporului în Anglia. Era așa-numita „Glorioasă Revoluție”. Ea nu a influențat însă decât regimul politic al țării.
Un secol mai târziu, Revoluția Americană avea să aducă schimbări mai profunde, prin faptul că proclama independența țării și modifica radical raporturile dintre individ și stat. Ea îmbina principiul suveranității poporului și pe cel al libertății individuale cu ceea ce mai târziu urma să fie numit dreptul la autodeterminare națională. Chiar și așa însă, ea se limita la sfera politicului. Cultura Statelor Unite, sistemul lor judiciar, garantarea vieții și a proprietății – toate moștenite de la Marea Britanie – au rămas neatinse de Revoluție.
Prima revoluție modernă a fost cea franceză. În prima sa fază, ea a avut un caracter spontan și neconștientizat: în iunie 1789, când reprezentanții celor trei stări au depus jurământul de la Jeu de Paume, act de sfidare care marca declanșarea Revoluției, ei vorbeau nu despre o revoluție, ci despre „o renaștere națională”. Cu timpul însă, conducerea Franței răzvrătite a trecut în mâinile unor ideologi care vedeau în prăbușirea monarhiei o ocazie unică de a împlini idealurile Secolului Luminilor, idealuri care depășeau cu mult țelurile politice limitate ale revoluțiilor engleză și americană, vizând nici mai mult, nici mai puțin decât crearea unei noi ordini sociale și chiar a unui nou tip de om. Sub regimul iacobin, măsurile luate și, uneori, puse în practică au anticipat, prin îndrăzneala concepției și brutalitatea cu care au fost aplicate, regimul comunist din Rusia. Cuvântul „revoluție” a început din acel moment să desemneze planurile grandioase de transformare a lumii – prin urmare, nu schimbările petrecute, ci schimbările înfăptuite.
Secolul al XIX-lea a fost martorul apariției revoluționarilor de profesie, intelectuali care își dedicau întreaga viață studierii revoltelor din trecut – spre a găsi în ele orientări de ordin tactic – și analizării evenimentelor epocii lor, pentru a căuta semne ale viitoarelor revolte; odată ce acestea se produceau, revoluționarii de profesie interveneau, încercând să dirijeze revolta spontană spre o revoluție conștientă. Acest soi de revoluționari radicali puneau viitorul sub semnul unor tulburări violente, progresul impunând, în viziunea lor, distrugerea sistemului tradițional al relațiilor dintre oameni. Țelul lor era să elibereze „adevărata” natură umană de sub apăsarea proprietății private și a instituțiilor cărora aceasta le dăduse naștere. Comuniștii radicali și anarhiștii își imaginau revoluția ca pe un eveniment care avea să schimbe în întregime nu doar aspectele ordinii politice și social-economice de până atunci, ci însăși existența umană. Scopul ei era, după expresia lui Leon Troțki, să „răstoarne lumea”.
Această tendință a culminat cu Revoluția rusă din 1917. Deși prăbușirea monarhiei ruse s-a datorat unor cauze interne, bolșevicii, învingători în lupta pentru putere care a urmat abdicării țarului, erau internaționaliști, înflăcărați de aceleași idei ca și intelectualii radicali din Occident. Ei au pus mâna pe putere pentru a schimba nu Rusia, ci lumea întreagă. Își priveau propria țară, „veriga cea mai slabă din lanțul imperialismului”, ca pe o simplă rampă de lansare a revoltei universale care avea să transforme din temelii condiția umană, refăcând, cu alte cuvinte, cea de-a șasea zi a Facerii Lumii.
Cauzele revoluțiilor ulterioare anului 1789 sunt numeroase și complexe. Observatorii secolului XX, influențați de modele de gândire socialiste și sociologice, sunt tentați să le caute într-o nemulțumire populară generală. Ei pleacă de la supoziția că ar fi fost vorba de acțiuni disperate, pe care nu avem deci a le judeca. E o viziune care exercită o atracție deosebită în spațiul anglo-saxon, unde ideologiile nu au jucat niciodată un rol proeminent. Însă ideea că toate revoluțiile care au avut sau vor avea loc sunt inevitabile – și prin aceasta, justificate – e valabilă numai într-un sens restrâns. Evident că, într-o țară în care guvernul reflectă cu fidelitate dorințele majorității populației, cedând în mod pașnic puterea atunci când a pierdut încrederea oamenilor, și în care există un nivel rezonabil de prosperitate, revoluțiile violente sunt inutile, prin urmare improbabile; alegerile reprezintă de fiecare dată un soi de revoluție pașnică. Acest adevăr evident nu implică însă și contrariul: anume că, acolo unde au loc revolte violente, populația ar dori o schimbare completă a sistemului politic și economic – adică o „revoluție” în înțelesul iacobin sau bolșevic al cuvântului. Istoricii au făcut observația că revoltele populare au un caracter conservator, obiectivul lor fiind recâștigarea unor drepturi tradiționale, de care oamenii simt că au fost privați în mod nedrept. Revoltele sunt orientate spre trecut. Ele au un scop în același timp bine precizat și limitat. Acele „cahiers des doleances” prezentate de țăranii francezi în 1789, sau de cei ruși în 1905 (sub o altă denumire), conțineau nemulțumiri concrete, care puteau fi toate rezolvate în cadrul sistemului existent.
Cei care transpun aceste doleanțe concrete într-o forță atotdistrugătoare sunt intelectualii radicali. Dorința lor este nu de a reforma, ci de a șterge cu totul trecutul, spre a crea o ordine a lucrurilor care nu a existat niciodată până la ei, cu excepția miticei Vârste de Aur. Revoluționarii de profesie, majoritatea proveniți din rândurile clasei de mijloc, disprețuiesc cererile modeste ale „maselor”, ale căror interese reale pretind că le înțeleg doar ei. Ei sunt aceia care transformă revoltele populare în revoluții, propovăduind că lucrurile nu se pot îmbunătăți decât dacă totul se schimbă. Această filosofie, aliaj intim de idealism și dorință de putere, deschide drumul unor tulburări permanente. Cum însă oamenii de rând nu pot face față unui mediu instabil și imprevizibil, toate revoluțiile de după 1789 au eșuat.
Iată de ce existența nemulțumirilor populare este doar o condiție necesară, nu și suficientă, a revoluțiilor, care necesită în plus o infuzie de idei radicale. Revoltele care au zguduit Rusia începând cu februarie 1917 au fost posibile datorită colapsului ordinii publice provocat de presiunea unui război ale cărui efecte guvernul nu le mai putea controla. Cauza principală a derivei Rusiei în apele necunoscute ale unei utopii extreme a fost fanatismul acelor intelectuali care, în octombrie 1917, au profitat de extinderea anarhiei pentru a lua puterea în numele „poporului”, fără a avea curajul, nici atunci și nici în cei șaptezeci de ani care au urmat, să încerce să obțină un mandat popular.
Se poate afirma că Revoluția rusă a fost evenimentul cel mai important al secolului care se încheie. Nu numai că ea a constituit piedica principală în calea păcii după primul război mondial, dar a influențat în mod direct ascensiunea național-socialismului în Germania și declanșarea celui de-al doilea război mondial, pe care triumful nazismului o făcuse inevitabilă. În cei cincizeci de ani care au urmat victoriei aliaților în cel de-al doilea război mondial, regimul comunist apărut în urma revoluției a menținut lumea într-o stare de permanentă tensiune, uneori cu riscul declanșării unui nou conflict mondial. Toate acestea par să aparțină acum trecutului. Pentru a împiedica însă ca istoria să se repete, este important să aflăm cum s-au petrecut lucrurile; căci problema fundamentală pusă în mod implicit de toate revoluțiile moderne, și mai cu seamă de cea rusă, este de a ști dacă rațiunea poate ajuta omenirea să-și depășească imperfecțiunile cunoscute și să atingă o ideală perfectibilitate. Eșecul incontestabil al revoluției ruse, confirmat în 1991, când Uniunea Sovietică s-a dezmembrat și Partidul Comunist a fost scos în afara legii, poate fi interpretat ca o dovadă concludentă a faptului că utopia conduce în mod inevitabil la chiar opusul ei, că drumul spre paradisul terestru sfârșește în infern; în același timp însă, acest eșec ar putea fi considerat doar un accident vremelnic în eforturile omenirii de a-și construi o existență ideală.
Autorului rândurilor de față, care și-a dedicat aproape întreaga viață studiului acestei probleme, Revoluția rusă îi apare ca desfășurarea unei tragedii. În care evenimentele sunt produsul mentalității și caracterului protagoniștilor. Poate că unii se simt mulțumiți să o considere rezultatul unor forțe economice și sociale grandioase, prin urmare, „inevitabilă”, însă condițiile „obiective” sunt o abstracție; ele nu intră în acțiune. Nu constituie decât un fundal al deciziilor subiective, luate de un număr relativ redus de indivizi pentru care politica și războiul sunt ocupația principală. Evenimentele se dovedesc „inevitabile” doar privite retrospectiv. Documentele pe care se bazează istoria de față ne înfățișează oameni care își urmează propriile interese și aspirații, fără a fi capabili sau dornici să ia în considerare interesele sau aspirațiile celorlalți. De multe ori, autorul s-a simțit înclinat să-și povățuiască personajele să se oprească și să mediteze înainte de a se arunca orbește în catastrofa care avea să-i devoreze pe învingători și învinși laolaltă. E o experiență din care ieși mai umil și mai puțin încrezător în capacitatea omenirii de a se schimba prin propriile puteri.
Paginile care urmează rezumă volumele mele: Revoluția rusă (1990) și Rusia sub regimul bolșevic (1994). Cele două cărți descriu în mod detaliat și pe baza întregii documentații disponibile istoria Rusiei în „epoca frământărilor” dintre 1899 și 1924. Dat fiind că interesul istoriei rezidă în detalii, mulți cititori atrași de acest subiect nu au timpul necesar pentru a citi două volume care totalizează 1300 de pagini, sprijinite pe 4500 de referințe. Am scris această Scurtă istorie cu gândul la ei. Cartea urmează îndeaproape structura celor două volume, omițând ceea ce se poate omite, condensând restul și restrângând referințele la minimul necesar[1]. Toată informația conținută în acest volum poate fi coroborată prin referire la cele două cărți pe baza cărora a fost alcătuit. În cele câteva ocazii în care am introdus informații noi, sursele au fost indicate.
RICHARD PIPES
PARTEA ÎNTÂI.
Agonia vechiului regim
Capitolul I.
RUSIA LA 1900
La începutul secolului XX, Rusia era o țară a contrastelor izbitoare. Un călător francez din epocă, Anatole Leroy-Beaulieu, o compara cu „unul dintre acele castele, construite de-a lungul a mai multe epoci, în care vezi alăturate stilurile cele mai discordante, sau cu o casă, ridicată la întâmplare și suferind mereu adăugiri, lipsită de caracterul unitar și de confortul locuințelor construite după un plan definitiv”. Optzeci la sută din populație era formată din țărani, care duceau în provinciile Marii Rusii o viață nu foarte diferită de aceea a strămoșilor lor din Evul Mediu. La cealaltă extremă a spectrului social se aflau scriitorii, artiștii, compozitorii, oamenii de știință, perfect familiarizați cu stilul de viață occidental. O economie capitalistă viguroasă – Rusia era cel mai mare producător de țiței și principalul exportator de grâne din lume la momentul respectiv – coexista cu un regim al cenzurii politice și al arbitrariului polițienesc. Rusia aspira la statutul de mare putere, egală a Franței democrate, dar menținea un regim autocratic, în care oamenii nu aveau niciun cuvânt de spus în guvernarea țării și care sancționa cu asprime orice expresie a nemulțumirii față de starea de lucruri existentă. Era singura dintre marile puteri care nu avea nici constituție, nici parlament. Aceste contradicții creau o impresie de provizorat și sentimentul, cel puțin în rândul claselor educate, că lucrurile nu mai puteau continua astfel și că odată cu trecerea în noul secol, Rusia avea să facă saltul în modernitate, ajungând din urmă Europa occidentală și poate chiar depășind-o. Din motive care vor fi expuse în continuare, țăranii așteptau și ei mari transformări, deși de natură economică mai degrabă decât politică. Impresia lui Jules Legras, un alt călător francez, că Rusia era o țară „neterminată” reflectă aceste așteptări legate de schimbare, care îi umpleau pe unii de entuziasm și pe alții de teamă.
Țărănimea
Agricultura reprezenta baza economică și socială a Rusiei ultimilor țari. Aproximativ patru cincimi din populația ei erau alcătuite din țărani care cultivau pământul și care, în provinciile nordice, aveau și ocupații secundare în industrie. Un călător care ar fi survolat regiunile centrale ale Rusiei în balon ar fi avut sub ochi o întindere nesfârșită de terenuri cultivate, împărțite în fâșii înguste, întrerupte din loc în loc de păduri și pășuni, pe care erau presărate la fiecare cinci-zece kilometri sate cu colibe de lemn. Orașele erau mici și situate la mare distanță unele de altele.
Populația Rusiei rurale alcătuia, într-o măsură de neimaginat pentru occidentali, o lume închisă în sine, care nu era integrată nici în edificiul social, nici în mașinăria administrativă. Raporturile ei cu oficialitățile și cu clasele educate erau similare celor dintre locuitorii Africii sau Asiei și administrația colonială. Țărănimea continua să fie credincioasă orânduirilor vechii Moscove, rămânând neatinsă de occidentalizarea la care Petru cel Mare supusese elita țării. Țăranii ruși purtau barbă, vorbeau un grai al lor, aveau o logică proprie, își urmau propriile interese, fără să simtă că ar avea ceva în comun cu reprezentanții imberbi ai autorităților sau cu mica nobilime, care le cereau dări, arende și recruți, fără a le oferi nimic în schimb. Ei nu datorau credință decât satului, sau cel mult administrației acestuia (volosti).
Până la 1861, aproape jumătate din țăranii ruși erau iobagi, supuși autorității arbitrare a proprietarilor de pământuri (cealaltă jumătate era alcătuită din țăranii statului și cei ai țarului, administrați de funcționarii guvernamentali). Lipsiți de drepturi civile, iobagii nu erau totuși sclavi. În primul rând, nu puteau fi vânduți în mod public. Apoi, nu lucrau pe mari plantații, ci pe loturi individuale, din care o parte o cultivau pentru proprietari, ca plată pentru teren (când nu plăteau în bani sau produse); restul era destinat consumului propriu sau vânzării. În esență, erau legați de glie și își îndeplineau obligațiile față de proprietari fie prin muncă (de obicei, trei zile pe săptămână), fie plătindu-i acestuia o rentă. Deși neprotejați de tribunale, ei se bucurau de garanțiile oferite de cutume, pe care nici latifundiarii, nici funcționarii statului nu-și permiteau să le ignore.
În februarie 1861, țarul Alexandru al II-lea a semnat decretul prin care iobagii erau eliberați, primeau pământ și echivalentul unei ipoteci pe timp de patruzeci și nouă de ani, cu care urmau să plătească foștilor proprietari terenurile pe care aceștia le cedaseră. Principala moștenire a iobăgiei, sistem care durase peste două secole și jumătate, a fost izolarea țăranilor de restul societății și înrădăcinarea în mințile lor a convingerii că lumea e un loc al fărădelegilor, în care nu poți supraviețui decât prin forță și viclenie. Era o mentalitate care avea să facă foarte dificilă transformarea lor în cetățeni.
Viața țărănimii ruse se desfășura în jurul a trei instituții: gospodăria (dvor), satul (derevnia sau selo) și comuna (mir sau obșcina).
Gospodăria, unitatea de bază a vieții Rusiei rurale, era în fapt familia lărgită: tatăl, mama, fiicele nemăritate și fiii însurați, împreună cu soțiile și copiii acestora. Ea cuprindea de obicei între șase și zece persoane. În condițiile de climă caracteristice Rusiei, cu un sezon agricol scurt, care presupunea perioade de muncă intensivă primăvara și toamna, gospodăriile mari erau avantajate în raport cu cele mici. Gospodăria era organizată în mod autocratic, capul familiei – numit bolșak – dispunând de o autoritate absolută asupra celorlalți membri și a bunurilor lor. La moartea capului familiei, dvor-ul se destrăma de obicei, proprietatea comună fiind împărțită între membrii lui, care se mutau pentru a-și crea fiecare propria gospodărie. Această practică explică lipsa de continuitate a vieții rurale în Rusia. În contrast puternic cu situația din Europa Occidentală sau Japonia, satele rusești se aflau într-o stare de permanentă instabilitate.
Două din caracteristicile gospodăriei merită discutate în detaliu, ele explicând în mare măsură comportamentul social al țărănimii ruse. Membrii gospodăriei nu aveau o proprietate personală (în afara bunurilor de folosință imediată), totul aflându-se la dispoziția bolșak-ului. De asemenea, ei nu aveau drepturi individuale, interesele lor fiind subordonate celor ale întregii familii. În aceste condiții, țăranii Rusiei Mari nu puteau dobândi conștiința drepturilor lor individuale, nici pe aceea a proprietății private – ambele, elemente indispensabile ale noțiunii moderne de cetățean. Ei se obișnuiseră să trăiască sub autoritatea arbitrară a bolșak-ului, în sistemul de proprietate colectivă asupra mijloacelor de producție.
Satul rus era o aglomerare de case din lemn, dispuse de o parte și de alta a unui drum central. Nu existau niciun fel de organe oficiale de autoadministrare. Conducătorul satului (starosta) era numit, adeseori împotriva voinței lui, de funcționari ai guvernului, care aveau și puterea să îl înlăture. Din acest punct de vedere – din nou, în puternic contrast cu situația din vestul Europei sau Japonia – satul rus era o instituție fluidă și nestructurată.
Comuna nu era specifică doar Rusiei, instituții similare existând în trecut și în alte părți ale lumii. În jurul anului 1900 însă, această instituție nu mai exista, în ciuda lipsei sale de eficiență practică, decât în Rusia. Ca sistem de organizare a deținerii și cultivării pământului, ea era departe de concepția modernă despre proprietate.
Comuna cuprindea ansamblul țăranilor care dispuneau, fiecare, de o parte din pământul aflat în proprietatea ei. Deși în multe privințe ea coincidea cu satul, cele două instituții nu erau identice, dat fiind că sătenii care nu aveau acces la pământul comunei, precum învățătorii și preoții, nu făceau parte din ea. În anumite regiuni un sat mare putea cuprinde mai multe comune. Suprafața de pământ aflată în proprietatea comunei era împărțită într-un mare număr de fâșii înguste de teren. În funcție de tradiția locală, în mod periodic, de obicei la fiecare zece-cincisprezece ani, aceste terenuri erau „redistribuite” între gospodării, pentru a se ține cont de schimbările produse prin moartea, nașterea sau plecarea membrilor diferitelor familii. Scopul acestor realocări era să asigure fiecărei gospodării suficient pământ arabil pentru a-și putea hrăni membrii și a face față obligațiilor legate de impozite. Terenurile erau distribuite în funcție de fertilitatea solului și de distanța până la vatra satului.
La 1900, practic toate gospodăriile țărănești din provinciile centrale ale Rusiei erau organizate în comune. În zonele de graniță ale imperiului – fostul stat polono-lituanian, Ucraina, regiunile din sud-est ale cazacilor – predominau fermele individuale. Apartenența la o comună nu îi împiedica pe membrii acesteia să cumpere de la marii proprietari sau de la alți deținători, cu titlu individual sau în asociere, suprafețe de pământ ai căror proprietari direcți deveneau. În preajma Revoluției, acești țărani-proprietari, luați laolaltă, ajunseseră să dețină tot atâta pământ cât latifundiarii și negustorii.
Toate deciziile în probleme care priveau comuna erau luate de adunarea sătească, care includea numai bărbați, capii gospodăriilor. Hotărârile respective, adoptate în unanimitate, erau obligatorii pentru toți. Ele priveau chestiuni legate de calendarul muncilor agricole, repartiția dărilor sau conflictele dintre gospodării. Adunarea decidea de asemeni în probleme de afiliație religioasă și, mai târziu, când Rusia a avut un parlament, hotăra cărui partid își dădeau votul membrii ei.
Sistemul comunal avea numeroase dezavantaje. Cultivarea pământului prin împărțirea lui în fâșii irosea o mare parte din timpul țăranilor, obligați să-și mute mereu animalele de povară și uneltele de pe un teren pe altul. Modul de repartiție îi încuraja să exploateze la maximum pământul, cu un minimum de investiții, ceea ce ducea la epuizarea solului. În fine, comuna îngăduia existența unui element țărănesc neproductiv, întârziind dezvoltarea clasei micilor proprietari liberi. Egalitarismul ei producea o nivelare socială în sens negativ.
Figura 1. Exploatare agricolă în fâșii înguste de pământ, așa cum se practica în Rusia centrală în jurul anului 1900
.
Cu toate acestea, sistemul comunal supraviețuia tuturor dificultăților, fiind sprijinit atât de oficialități cât și de țăranii înșiși. Guvernul era mulțumit de sistem și făcuse aproape imposibilă, prin lege, ieșirea țăranilor din cadrul lui, dat fiind că astfel era asigurată plata la timp a dărilor și altor obligații față de stat, evitându-se (cel puțin în teorie) un șomaj rural masiv. Țăranii se simțeau încă și mai atașați de sistemul comunal: credința lor era că Dumnezeu a creat pământul, precum aerul și apa, spre folosul tuturor oamenilor, motiv pentru care acesta putea fi doar cultivat, nu și deținut în proprietate. Sistemul comunal garanta (din nou, în teorie) accesul fiecăruia la o bucată de pământ. Pentru țărani, era drept și inevitabil ca toate pământurile din Rusia aflate în proprietate privată să fie luate proprietarilor și date comunelor. La începutul secolului nostru, țăranii ruși așteptau cu încredere ca, de la o zi la alta, țarul să hotărască o astfel de mare „redistribuire” națională și să împartă comunelor tot pământul aflat în mâinile proprietarilor. Această așteptare, bazată pe credința retrospectivă într-un trecut îndepărtat, când pământul era disponibil în cantități nelimitate, făcea din țăranul rus un potențial adept al intelectualității revoluționare.
Exista la începutul secolului opinia generală că Rusia se confruntă cu o criză agrară din ce în ce mai gravă, datorată în cea mai mare parte suprapopulării. Cu un spor natural al populației de cincisprezece până la optsprezece la mie, ea înregistra cea mai rapidă creștere demografică din Europa. O suprafață de teren care în anii ’60 ai secolului trecut, în momentul desființării iobăgiei, asigura hrana pentru două persoane, trebuia patruzeci de ani mai târziu să hrănească trei; rezultatul a fost apariția tocmai a acelei clase rurale de țărani fără pământ sau cu pământ puțin, a cărei formare sistemul comunal fusese menit să o întârzie. În trecut, țarii asiguraseră prin cuceriri pământul necesar unei populații în permanentă creștere. Lucrul nu mai era posibil, fiindcă Imperiul atinsese limitele expansiunii rapide, dincolo de care nu se mai putea extinde decât cu riscul declanșării unui război generalizat. Țăranii erau prea săraci și prea conservatori ca să treacă de la agricultura extensivă la una intensivă, ceea ce le-ar fi permis să mărească recoltele și să o scoată la capăt cu mai puțin pământ. Industria, deși aflată în plină expansiune, nu putea absorbi decât o mică parte din surplusul de populație rurală. Iar emigrarea peste ocean, care salvase restul Europei de la o criză asemănătoare, nu era o soluție în acest caz, în parte pentru că rușii nu puteau concepe să trăiască într-o țară neortodoxă, dar și pentru că, obișnuiți cu viața comunităților tradiționale, țăranii ruși nu se simțeau capabili să o ia de la capăt, căutându-și norocul aiurea. Ca urmare, presiunea demografică se intensifica an după an, odată cu ea crescând și riscurile unei explozii în mediul rural.
Proletariatul industrial rus a apărut din rândurile țărănimii. Majoritatea muncitorilor ruși erau de fapt angajați sezonieri ai căilor ferate și ai fabricilor de textile, lucrând acolo doar în perioadele în care nu era nevoie de ei la arat sau la strânsul recoltelor. Din acest motiv, cea mai mare parte a fabricilor din Rusia nu erau amplasate în orașe, ci în mediul rural, unde forța de muncă era la îndemână. O clasă de muncitori calificați, angajați permanent și separați atât economic cât și psihologic de lumea satului, s-a dezvoltat doar în industriile miniere și în cele cu tehnologie avansată, existente în Urali, Ucraina și Sankt Petersburg. Cu totul, Rusia începutului de secol nu avea probabil mai mult de un milion de muncitori industriali permanenți, față de circa o sută de milioane de țărani. Legislația țaristă interzicea muncitorilor să se organizeze în sindicate și încercările, chiar timide, de a crea cercuri educative sau asociații de întrajutorare erau pedepsite cu asprime.
Mentalitatea țăranului rus, deși esențială pentru înțelegerea istoriei moderne a Rusiei, nu a fost studiată în mod serios: intelectualii par să-i fi privit pe țărani ca pe niște creaturi primitive, ținute cu bună știință în ignoranță de către stăpânii lor și, de aceea, nedemne de o atenție deosebită. Ceea ce însă intelectualitatea urbană lua drept ignoranță era în realitate inteligența adaptării la condițiile în care țăranii erau obligați să trăiască: o climă aspră și o administrație care îi trata exclusiv ca pe o sursă de exploatat. Țăranul rus nu conta pe nimeni în afară de el însuși, nici măcar pe cei asemenea lui. Iar despre patriotismul lui, iată ce spunea Lev Tolstoi:
Nu am observat niciodată la oamenii din popor vreo urmă de sentimente patriotice, dimpotrivă, am auzit adesea la cei mai serioși și mai respectabili dintre ei cuvinte care exprimă o indiferență desăvârșită și chiar dispreț față de orice formă de patriotism.
Sentimentele religioase și xenofobia înnăscută a țăranului rus au făcut posibilă ridicarea lui împotriva inamicilor din afară. Ele nu erau însă suficiente pentru a îi cere sacrificii în numele națiunii. În timpul Revoluției și al războiului civil, generalii ruși au avut doar motive de dezamăgire atunci când au încercat să ralieze țărănimea împotriva comuniștilor, folosind sloganuri patriotice; comuniștii au avut mult mai mult succes făcând apel la resentimentele de clasă și la lăcomie.
Până în secolul al XVIII-lea, țăranul occidental nu se deosebea prea mult de cel rus de la începutul secolului XX. Însă o serie de inovații introduse în Occident în secolul al XIX-lea i-au transformat pe supușii pasivi din mediul rural în cetățeni activi: ne referim la generalizarea învățământului, apariția piețelor naționale și a partidelor politice. Nimic din toate acestea nu exista însă în Rusia anului 1900. Țăranul rus nu juca prin urmare niciun rol social sau politic. El rămânea pentru moment un outsider.
Rusia oficială
Administrația începutului de secol era marcată de aceleași contradicții ca și restul Rusiei. La vârf, un aparat birocratic greoi, care dispunea de puteri nelimitate; la bază, o populație pusă, în general, în situația să se descurce pe cont propriu. În mod paradoxal, rusul obișnuit, trăind sub regimul autocratic, se afla mai puțin în contact cu administrația și resimțea mai puțin impactul politicii decât cetățeanul Angliei, Franței sau al Statelor Unite, state democratice. Lucrul a devenit evident în timpul primului război mondial, când guvernul țarist a mobilizat populația cu mult mai mare greutate decât au reușit să o facă democrațiile occidentale.
Până în 1905, Rusia fusese condusă de o monarhie cu puteri nelimitate. Întreaga putere emana de la împărat. Conform Codului de procedură penală, orice încercare de a pune la îndoială autoritatea țarului sau simpla exprimare a dorinței de a vedea schimbat regimul constituiau delicte majore. Toate propunerile – inclusiv cele care veneau din rândul cercurilor oficiale – de a include în procesul de luare a deciziilor reprezentanți ai poporului, fie și numai cu titlu consultativ, erau respinse. Autoritatea politică era considerată o proprietate a dinastiei, încredințată fiecărui țar, care avea datoria să o treacă întreagă urmașilor.
Absolutismul fusese desigur forma de guvernământ predominantă în restul Europei continentale până în secolul al XIX-lea, când a fost înlocuit de suveranitatea poporului. În Rusia el a supraviețuit secolului al XIX-lea, luând forme extreme. La apogeul absolutismului, regii din Occident respectau proprietatea privată a supușilor, încălcarea dreptului de proprietate fiind considerată aici o manifestare a tiraniei. Un jurist spaniol din secolul al XV-lea scria, exprimând un principiu fundamental al sistemelor politice din Occident: „regelui îi este încredințată numai administrarea regatului, nu și posesia bunurilor, căci proprietatea și drepturile Statului sunt publice și nu pot constitui patrimoniul nimănui”[2]. Dreptul de proprietate constituia o limitare reală a autorității regale, chiar și atunci când aceasta nu era în mod oficial îngrădită. Dimpotrivă, în vechea Rusie, precum în „despoțiile orientale”, țarul domnea și era, în același timp, proprietarul regatului său. Lui îi aparțineau pământul și resursele naturale, el deținea monopolul pieței interne și al comerțului exterior și, ca și cum nu ar fi fost suficient, supușii lui îi erau slujitori pe viață. Cei din pătura aristocratică îl slujeau în mod nemijlocit, în rândurile armatei sau ale administrației, în vreme ce supușii de rând munceau pământurile lui sau pe cele ale servitorilor lui, nobilii. Acest gen de regim „patrimonial” echivala cu o autocrație dusă la extrem.
Regimul patrimonial din Rusia a început să se destrame spre mijlocul secolului al XVIII-lea. În 1762, țarul a decretat scutirea de serviciul public a nobililor și, la scurt timp după aceea, le-a cedat dreptul de proprietate asupra pământurilor pe care până atunci le deținuseră în numele lui. Ideea de proprietate privată a prins rădăcini de-a lungul secolului al XIX-lea, ajungând să se bucure de mai mult respect din partea autorităților decât drepturile personale ale proprietarilor. Desființarea iobăgiei în 1861 a distrus și ultimele rămășițe ale structurii sociale patrimoniale. Regimul patrimonial a supraviețuit însă într-un domeniu, respectiv în spațiul autorității politice. Țarul a continuat să considere suveranitatea drept un bun al său, iar administrația și armata îi datorau loialitate personală: funcționarii publici și ofițerimea jurau supunere nu statului sau națiunii, ci persoanei țarului. Oficialii guvernamentali, la rândul lor, continuau să fie considerați slujitorii lui.
Funcționarea sistemului autocratic era condiționată de existența unui autocrat nu doar cu numele, ci în persoană, ca deținător al prerogativelor puterii și singurul care știa cum să le folosească. Întâmplarea a făcut ca la 1900 Rusia să fie condusă de un om lipsit de oricare din calitățile cerute unui autocrat veritabil – cu excepția simțului datoriei. Nicolae al II-lea avea o inteligență limitată și o voință slabă, lipsuri pe care încerca să le suplinească prin accese periodice de încăpățânare. Nici puterea, nici privilegiile pe care i le aducea ea nu îl făceau fericit. Țarul mărturisea odată unui ministru că menține autocrația nu pentru plăcerea lui personală, ci pentru că țara are nevoie de ea. În afară de soție și copii, nu îl preocupau decât Rusia și armata; suprema lui plăcere erau exercițiile fizice. Orice altceva îl lăsa rece. Mărturiile concordă asupra faptului că nu a părut niciodată mai fericit decât după abdicare.
Soția lui, Alexandra Fedorovna, era făcută dintr-un aluat diferit. De origine germană, nepoată a reginei Victoria, a asimilat foarte repede tradițiile patrimoniale ale țării de adopțiune. Conștientă de slăbiciunile soțului ei, Alexandra îi cerea cu insistență să se comporte ca un adevărat autocrat, să fie un al doilea Petru cel Mare. „Tu și Rusia sunteți una”, îi repeta ea; ori: „Rusia iubește biciul.” Lipsit de influența ei, Nicolae ar fi cedat poate presiunilor, acceptând rolul de monarh decorativ, ceea ce ar fi putut preveni declanșarea Revoluției.
Trebuie atunci să ne întrebăm: de ce țarul Nicolae – asemeni multor ruși de bună credință – a ținut să conserve un regim politic perimat, în ciuda opoziției crescânde a elitelor cultivate ale țării? Liberalii și radicalii respingeau argumentele favorabile autocrației ca servind interesele personale ale țarului. O privire asupra evenimentelor ulterioare ne arată că aceste voci ar fi meritat cel puțin să fie ascultate.
Poziția monarhiștilor de respingere a înlocuirii regimului autocratic cu o monarhie constituțională se sprijinea pe două argumente.
Primul dintre ele era că Rusia, țară prea vastă și prea eterogenă din punct de vedere etnic, nu putea fi guvernată eficient de un regim parlamentar. Populația ei nu forma o societate închegată, ci trăia în comunități izolate, închise, lipsite de conștiința apartenenței la o singură națiune sau chiar la un singur stat. Țăranii trăiau într-un soi de anarhie primitivă, incompatibilă cu responsabilitățile cerute unor veritabili cetățeni; ei ar fi putut interpreta opoziția parlamentului față de coroană drept un semn că regimul e slab și că-și pot însuși nepedepsiți pământurile aflate în proprietate privată (necomunală, deci). Doar autoritatea personală a unui țar, situat deasupra neînțelegerilor dintre etnii sau partide și liber de constrângeri constituționale, putea menține unită o asemenea țară.
Un al doilea argument era că eventualele instituții parlamentare ar fi fost, în mod aproape cert, dominate de liberali și socialiști, care ar fi refuzat să coopereze cu un monarh constituțional. Amatori într-ale politicii, cu capetele pline de idei utopice împrumutate din literatura occidentală, aceștia nu ar fi fost satisfăcuți decât de abolirea monarhiei și înlocuirea ei cu o republică în care parlamentul urma să exercite întreaga putere. Rezultatele ar fi fost anarhia și războiul civil.
Deși desfășurarea evenimentelor avea să dovedească multe din temerile lor întemeiate, monarhiștii nu ofereau altă soluție pentru rezolvarea crizei politice decât represiunea. Coroana folosea în acest scop cinci instrumente: funcționarii publici, poliția secretă, nobilimea funciară, armata și Biserica Ortodoxă.
Birocrația rusă era din multe puncte de vedere unică. Provenită din rândurile servitorimii prinților din Evul Mediu, ea continua să se comporte ca și cum s-ar fi aflat în slujba monarhului și nu în aceea a națiunii. Funcționarul rus acționa după bunul plac al țarului și al superiorilor lui direcți. Putea fi destituit fără a primi vreo explicație și fără a avea dreptul să protesteze. Nu putea demisiona din proprie inițiativă. Astfel de practici duceau la servilism. Complet dependent de superiorii lui, funcționarul public rus era, în relațiile cu oamenii de rând, un personaj intangibil. În Rusia țaristă, oficialii administrației, în calitatea lor de reprezentanți ai suveranului autocrat, nu puteau fi aduși în fața justiției decât cu consimțământul superiorilor. Acest consimțământ venea însă foarte rar, fiindcă greșelile slujbașului s-ar fi răsfrânt în mod negativ asupra celor care îl numiseră și, în ultimă instanță, asupra țarului însuși. Această situație încuraja abuzurile și corupția. Reversul servilismului era teroarea.
Deși în ministerele din Sankt Petersburg lucrau destui funcționari bine pregătiți și cinstiți, marea masă a membrilor administrației o alcătuiau carieriștii lipsiți de scrupule. Una dintre particularitățile sistemului rus era că intrarea în serviciul public nu se făcea pe baza unei diplome sau a unui examen de aptitudini: candidatul trebuia doar să demonstreze că știe să citească, să scrie și să efectueze operații matematice elementare. Principalele însușiri cerute pentru a fi angajat și a promova erau de fapt loialitatea și supunerea oarbă.
Poate că cea mai frapantă caracteristică a administrației ruse era sistemul de „ranguri” introdus de Petru cel Mare în 1722. Fiecare funcționar avea un rang (cin), numărul total al acestora fiind de paisprezece. Proaspătul angajat începea de la cel mai de jos, al paisprezecelea, străduindu-se apoi să urce scara demnităților. Inițial, obținerea celui de-al optulea rang conferea noblețe ereditară, însă în jurul anului 1900 funcționarii trebuiau să atingă rangul al patrulea pentru a se bucura de o astfel de onoare. Intenția lui Petru fusese ca orice creștere a responsabilității să fie însoțită de o creștere în rang. Însă urmașii lui au denaturat sistemul. Ecaterina cea Mare, ajunsă pe tron în urma unei lovituri de stat care s-a sfârșit prin moartea soțului ei, țarul Petru al III-lea, a încercat să-și consolideze poziția cumpărându-i pe nobili și pe funcționari. În timpul domniei ei, ridicarea în rang a ajuns să depindă nu de asumarea unor responsabilități mai mari, ci pur și simplu de vechime: după ce servea o anumită perioadă de timp – de obicei trei sau patru ani – într-un anumit rang, funcționarul era avansat în mod automat la rangul imediat superior. În plus, cum tradiția cerea ca numai deținătorii unui cin să poată avea funcții administrative, serviciul public rus s-a transformat într-o castă închisă. Cu excepția posturilor celor mai înalte, pentru care numirile erau făcute direct de țar, nimeni nu putea obține o poziție în cadrul administrației dacă nu avea un cin. Această practică a avut două urmări: a izolat administrația de restul societății și a lipsit-o de calitățile și aportul celor care nu erau birocrați de carieră.
Principalele organe executive ale Rusiei, ministerele, nu se deosebeau în mod esențial de instituțiile similare din Occident, deși aveau anumite particularități. Până în 1906, de exemplu, nu existaseră nici cabinet, nici prim-ministru. Fiecare ministru răspundea direct în fața țarului, îndeplinind instrucțiunile acestuia fără să-și consulte colegii. Această practică era motivată de temerea că discutarea deciziilor imperiale în cadrul cabinetului ar fi putut impieta asupra prerogativelor coroanei. De aici, o lipsă de coordonare politică și, prin urmare, un mare grad de confuzie în administrarea țării.
Administrația provinciilor era afectată de penuria de personal. Deși Rusia țaristă avea reputația unei tiranii, iar tirania presupune de obicei o autoritate arbitrară, conducând cu mână de fier, marea majoritate a rușilor veneau rar în contact cu statul. Numărul funcționarilor, fie el raportat la teritoriu sau la populație, reprezenta doar o mică fracțiune din cel existent în țări ca Franța sau Germania. Faptul este explicat de constrângerile fiscale. Trezoreria nu dispunea de resursele necesare administrării corespunzătoare a unui stat atât de întins, bazându-se în schimb pe guvernatorii provinciali, învestiți cu o autoritate arbitrară, și pe autoadministrarea instituționalizată la nivelul comunelor țărănești.
Astfel, autoritatea țarului, deși nelimitată, avea o arie de cuprindere efectivă redusă. În toate problemele de natură practică, autoritatea guvernului imperial se oprea la nivelul celor optzeci și nouă de capitale de provincie, în care își aveau reședințele guvernatorii și subordonații lor; dincolo de ei, un imens vid administrativ. În subdiviziunile provinciale nu existau reprezentanți permanenți ai administrației; funcționarii acesteia erau simpli vizitatori, aflați în trecere, cel mai adesea pentru a colecta dările neplătite la timp, după care dispăreau. Reprezentanții ministerelor în capitalele provinciale erau responsabili direct față de instituțiile lor centrale și nu cooperau unii cu alții.
Cel mai important minister era cel de interne, însărcinat cu administrarea țării și asigurarea securității în interior. Ministerul de interne numea guvernatorii, a căror putere discreționară îi făcea comparabili cu satrapii Orientului. Una dintre manifestările acestei puteri era dreptul de a cere Ministerului de interne instaurarea în provinciile lor a „garanțiilor sporite” sau „extraordinare”, un fel de lege marțială care îi autoriza să suspende drepturile civile și activitatea instituțiilor private. Ministerul de interne supraveghea de asemeni supușii de altă religie decât cea ortodoxă – inclusiv evreii –, ca și ramurile disidente ale Bisericii Ortodoxe. În plus, era însărcinat cu aplicarea cenzurii și administrarea închisorilor.
Baza principală a puterii acestui minister era însă controlul poliției politice. Departamentul Poliției, creat în 1880, în urma unui atentat terorist în care țarul Alexandru al II-lea fusese la un pas de moarte, era unic în felul său. Rusia era singurul stat cu două poliții diferite: una însărcinată cu menținerea legalității și ordinii în rândul populației, cealaltă, cu protejarea statului față de populație. Departamentul Poliției se ocupa exclusiv cu menținerea ordinii politice, având în acest sens dreptul să efectueze supravegheri deschise sau secrete, percheziții și arestări, încarcerări și, prin ordonanță administrativă – deci, fără proces –, să hotărască exilarea unor persoane pentru perioade de până la cinci ani. Prin rețeaua sa de agenți, acest departament avea acces în toate domeniile societății rusești, iar secțiile sale externe se ocupau inclusiv de urmărirea membrilor emigrației. Astfel de măsuri erau considerate necesare pentru a se contracara valul fără precedent de terorism politic declanșat de radicalii extremiști, care au făcut mii de victime în rândul reprezentanților administrației în deceniul dinaintea primului război mondial. În multe privințe, măsurile respective făceau din Rusia ultimilor ani ai țarismului un prototip al statului polițienesc modern.[3]
Birocrația țaristă oferea lumii exterioare imaginea unei unanimități fără fisuri, disputele din interiorul ei nefiind niciodată făcute publice. Caracterul secret al majorității activităților pe care le desfășura întărea această impresie. În realitate, ea era divizată în două tabere aflate în conflict: una liberal-conservatoare, cealaltă reacționară. Oficialii de orientare liberal-conservatoare, concentrați în Ministerul justiției și în cel de finanțe, deși erau de acord că Rusia avea nevoie de o autoritate centrală puternică, considerau sistemul existent perimat. Ei doreau o Rusie guvernată de legi: e adevărat, legi emise de un autocrat care nu dădea socoteală nimănui, dar care să fie obligat să-și respecte propriile decizii. Considerau de asemenea că autoritatea guvernului putea fi întărită prin participarea la procesul de decizie a elementelor conservatoare ale societății, chiar dacă numai cu titlu consultativ. În fine, doreau să se pună capăt izolării țărănimii, prin abolirea legilor care o legau de sistemul comunelor și prin desființarea tribunalelor speciale din mediul rural. Prin astfel de măsuri sperau ca rușii să se poată treptat adapta unor metode mai moderne de guvernare.
Facțiunea reacționară considera că întreaga societate este proprietatea țarului și eticheta orice formă de inițiativă publică drept „nesupunere”. Guvernarea nu putea accepta, în optica lor, principiul domniei legii, fiindcă ar fi fost inevitabil slăbită, ceea ce ar fi deschis calea dezordinilor sociale. Iată ce afirma unul dintre miniștrii de interne țariști:
Populația Rusiei, risipită pe un teritoriu uriaș, depărtarea față de tribunale care decurge în mod inevitabil de aici, situația economică precară a oamenilor și tradițiile patriarhale ale clasei rurale – toate acestea impun existența unei autorități ale cărei acțiuni să nu fie supuse constrângerilor unui formalism exagerat, o autoritate capabilă să restabilească ordinea și să sancționeze cât mai prompt încălcările drepturilor și intereselor populației.[4]
Rușii care nutreau astfel de convingeri nu se opuneau schimbărilor, dar susțineau că acestea trebuiau inițiate și puse în practică de sus în jos, de către guvern.
Poziția reacționarilor pornea de la ideea că „societatea” – mai exact, toți cei care nu se aflau în serviciul guvernului – era în sensul cel mai propriu un dușman al statului. Această convingere era larg răspândită în cadrul Departamentului Poliției, aripa cea mai reacționară din sânul facțiunii reacționare. Unul dintre foștii conducători ai Departamentului spunea, referindu-se la atitudinea poliției secrete țariste, că ea pornea de la principiul că „există un popor și o autoritate a statului și aceasta din urmă este în permanență amenințată de cel dintâi… Prin urmare, orice formă de manifestare publică echivalează cu o amenințare la adresa autorității statului. Iată de ce apărarea statului ia forma unui război împotriva întregii societăți…”[5] Acest gen de atitudine, predominantă în Ministerul de interne, bloca tendințele reformatoare. Din nefericire pentru Rusia, intelectualii radicali și în special teroriștii radicali făceau jocul reacționarilor.
Chiar și în aceste condiții, era evident că, pe termen lung, reacționarii erau condamnați să piardă partida. În primul rând, ambițiile Rusiei de a fi o mare putere îi impuneau dezvoltarea învățământului superior, incompatibil cu un regim care își trata supușii ca pe niște copii neascultători. Alexandr Herzen, autor politic de la jumătatea secolului al XIX-lea, surprindea această contradicție în felul următor:
Ne asigură o educație cuprinzătoare, sădesc în conștiințele noastre toate dorințele, aspirațiile și suferințele lumii de astăzi, apoi strigă „Rămâneți niște sclavi muți și pasivi, altfel veți fi striviți”.[6]
Celălalt element care amenința supraviețuirea statului polițienesc birocratic era de natură economică: este vorba de apariția în Rusia la sfârșitul secolului al XIX-lea a industriei capitaliste. Rusia țaristă a pornit pe calea capitalismului cu oarecari ezitări, temându-se să tulbure orânduirea cvasinaturală a comunității rurale, care părea să-i asigure stabilitatea. Statul rus se temea atât de mult de efectele destabilizatoare ale industrializării, încât la treizeci de ani după inventarea transportului feroviar, țara era încă practic lipsită de căi ferate. În cele din urmă regimul țarist a trebuit să înceapă să se adapteze ritmului lumii occidentale. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, trezoreria rusă era afectată de un deficit permanent, pe care îl acoperea prin împrumuturi externe. Oamenii de stat cu vederi deschise au realizat că Rusia nu putea rămâne o mare putere dacă nu crea o industrie proprie și o bază economică capabile să-i asigure independența în raport cu capitalul străin. Serghei Witte, ministru de finanțe și principalul promotor al industrializării, argumenta cu ardoare că atâta vreme cât nu avea să-și creeze o bază industrială proprie, Rusia nu-și putea dobândi independența economică, fără de care nu putea aspira la statutul de mare putere.
În 1897, la inițiativa lui Witte, Rusia a adoptat standardul aur. De acum înainte toate bancnotele trebuiau să aibă acoperire în aurul aflat în trezoreria statului, putând fi convertite în monedă de aur. Această reformă a făcut din rublă una dintre cele mai stabile valute din lume și a stimulat investițiile străine. Între 1892 și 1914, străinii au investit în întreprinderile rusești peste un miliard de dolari americani (echivalentul a 20 de miliarde de dolari-aur, la nivelul anului 1995). Rusia a cunoscut un salt al dezvoltării industriale care, deși destul de mic la scara economiei naționale, avea să aducă țării, împreună cu agricultura și resursele ei miniere, locul al cincilea între economiile lumii.
Așa cum avertizaseră reacționarii, politica de stimulare a dezvoltării industriale a afectat regimul autocratic. Deținătorii de obligațiuni rusești din străinătate exercitau presiuni asupra guvernului pentru ca acesta să acționeze în limitele legalității, penalizând surplusurile prin deprecierea obligațiunilor, ceea ce forța Rusia să plătească dobânzi mai mari pentru împrumuturile contractate. Un efect la fel de important l-a avut activitatea oamenilor de afaceri ruși și străini, ale căror decizii influențau ocuparea forței de muncă, transporturile și investițiile de capital, făcând ridicolă pretenția monarhiei de a fi singura autoritate a țării. Incompatibilitatea dintre capitalism și autocrație devenise frapantă pentru toți cei care erau preocupați de soarta țării, iar populația avea din ce în ce mai mult conștiința precarității stării de lucruri existente.
În afară de birocrație și poliție, principalul element de susținere al regimului era armata.
Cu cei 1,4 milioane de militari ai săi, Rusia avea cea mai mare armată permanentă din lume, mai mare decât armatele inamicilor ei potențiali, Germania și Austro-Ungaria, luate la un loc. Menținerea unor forțe armate atât de mari și de costisitoare avea trei motivații principale. În primul rând, distanțele mari și rețeaua de căi ferate slab dezvoltată nu făceau posibilă o mobilizare rapidă: s-a estimat că în vreme ce Germania își putea mobiliza rezerviștii în termen de 15 zile, Rusia ar fi avut nevoie de 105 zile pentru o mobilizare totală. Cum teoriile militare ale epocii susțineau că soarta următoarelor războaie avea să se decidă într-o perioadă de ordinul săptămânilor, viteza de mobilizare avea o importanță crucială. În al doilea rând, atât din lipsa resurselor financiare, cât și datorită unui dispreț adânc înrădăcinat față de civili, corpul ofițeresc rus nu fusese capabil să pună la punct un sistem de rezerviști compatibil cu necesitățile unei mari armate naționale și apt, în caz de urgență, să reunească toate forțele disponibile, la capacitatea maximă. În fine, armata rusă era prin tradiție un instrument de suprimare a dezordinilor interne: în 1903, o treime din efectivele de infanterie și două treimi din cele de cavalerie din partea europeană a Rusiei au fost implicate în acțiuni represive. Nici Revoluția din 1905, nici cea din 1917 nu ar fi putut avea loc dacă armata nu ar fi fost angajată în lupte la mare distanță de centrul Rusiei.
Tradiția militară rusă cerea ca armata să nu se amestece în politică. Ofițerii considerau politica și pe politicieni sub demnitatea lor profesională; datoria armatei era să servească în mod loial puterea: pe țar, iar ulterior, după căderea țarului, Guvernul Provizoriu și mai târziu pe bolșevici.
Cel de-al patrulea pilon al regimului țarist, nobilimea, se afla deja la acea epocă în declin. În epoca de aur a autocrației patrimoniale, în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, nobilimea (dvorianstvo) fusese principalul sprijinitor al Coroanei. Țarii dăruiau membrilor ei moșii cu tot cu țăranii care să lucreze pământul, în schimbul cărora nobilii se puneau pe viață în serviciul monarhului, de obicei luptând în armata acestuia. Treptat însă, aristocrația a reușit să se elibereze de sub mâna de fier a monarhiei. De-a lungul secolului al XVIII-lea, profitând de prezența pe tron a unor țari lipsiți de autoritate, nobilii au obținut o reducere a obligațiilor față de suveran și în cele din urmă, în 1762, au ieșit complet din situația de vasalitate. Moșiile pe care le primeau inițial în schimbul slujirii țarului au intrat atunci în deplina lor proprietate. Deși sărăcia îi obliga pe mulți dintre acești dvoriane să rămână toată viața în serviciul coroanei, cei mai bogați dintre ei au format treptat o clasă parazită, care se bucura de drepturi și privilegii specifice supușilor regilor din Occident, fără a avea însă și răspunderile acestora. Cei mai prosperi dintre reprezentanții acestei clase s-au îndreptat spre cultură; primii creatori, ca și primii consumatori ai literaturii și artei rusești proveneau aproape în întregime din rândurile marii nobilimi.
La începutul secolului al XIX-lea, o mare parte a tineretului de origine aristocratică a intrat sub influența ideilor occidentale care promovau liberalismul și necesitatea desființării privilegiilor. În decembrie 1825, ofițeri aparținând unora din familiile cele mai de vază ale Rusiei s-au răzvrătit, cu intenția de a aboli autocrația și de a o înlocui cu o monarhie constituțională sau o republică. Așa-zisa Revoltă a Decembriștilor a fost rapid înăbușită. Ea a marcat însă pentru nobilime începutul declinului: monarhia, sub impresia șocului provocat de trădarea suferită din partea unei clase pe care o acoperise de privilegii, și-a pierdut încrederea în nobili, începând să se bazeze din ce în ce mai mult pe birocrații de carieră. Edictul de desființare a iobăgiei din 1861 a dat nobilimii lovitura de grație. Incapabili să își exploateze în mod eficient moșiile fără munca foștilor șerbi și obișnuiți cu un stil de viață luxos, nobilii s-au înglodat în datorii și au început să își vândă moșiile. Din punct de vedere politic, aristocrația s-a scindat, membrii ei alăturându-se uneia din cele două tendințe principale existente: cea reacționară sau cea a intelighenției liberale. Legislația din ultimii ani ai Imperiului avea să se orienteze din ce în ce mai mult spre desființarea privilegiilor nobiliare și promovarea egalității în drepturi a cetățenilor. Spre începutul secolului XX, apartenența la dvorianstvo nu mai aducea niciun fel de avantaje semnificative și pierduse orice relevanță din punctul de vedere al afilierilor politice: Lenin, de pildă, provenea din rândurile nobilimii ereditare.
În fine, Biserica Ortodoxă. Religie oficială a Imperiului, ortodoxia reprezenta aproximativ 55 la sută din populația acestuia.[7] Începând cu domnia lui Petru cel Mare, biserica rusă își pierduse autonomia și era condusă de administratori numiți de țar; ulterior, în timpul Ecaterinei cea Mare, și-a pierdut și marile proprietăți, care i-au fost confiscate. Biserica nu s-a ridicat împotriva acestor măsuri: credincioasă moștenirii bizantine, ea a continuat să sprijine cu loialitate monarhia și să nu se implice în politică. A rămas de asemenea departe de conflictele sociale și de disputele ideologice care zguduiau Rusia, convinsă că misiunea ei trebuia să se limiteze la mântuirea sufletelor. Ea propovăduia supunerea față de puterea lumească, fiind din acest punct de vedere un stâlp de nădejde al regimului. Statul i-a răsplătit loialitatea încredințând clericilor răspunderea învățământului elementar, finanțând-o și interzicând credincioșilor ortodocși să treacă la alte confesiuni.
Însă la începutul secolului, chiar și în sânul acestei instituții loiale regimului au început să se producă fisuri, odată cu apariția unui cler liberal, care dorea emanciparea bisericii de sub tutela statului și o implicare mai activă în viața politică și socială a țării.
Fără îndoială că majoritatea rușilor și mai ales țăranii respectau cu sfințenie riturile ortodoxe, toate posturile și sărbătorile bisericii. Profunzimea credinței lor rămâne totuși discutabilă: sub imperiul evenimentelor, ea nu s-a dovedit a fi la fel de puternică pe cât era cea a catolicilor, evreilor sau musulmanilor din Imperiu. Religiozitatea ortodoxă pare să se fi bazat mai mult pe îndeplinirea ritualurilor decât pe respectarea preceptelor morale ale bisericii.
[1] Succesiunea primelor patru capitole din Revoluția rusă a fost schimbată, iar capitolul 5 din Rusia sub regimul bolșevic a fost omis. Partea finală din Revoluția rusă, „Reflecții asupra revoluției ruse”, a fost reprodusă aproape fără modificări.
[2] J.H. Elliot, Imperial Spain, 1469–1716 (Londra, 1963), p. 73.
[3] Și alte țări aveau poliții secrete. Dar, așa cum se întâmpla de pildă cu F.B.I., puterile acestora erau restrânse la investigarea unor posibile subversiuni, fără dreptul de a decide condamnări.
[4] Richard Pipes, Russia under the Old Regime (Londra-New York, 1974), pp. 303–304. Sublinierea autorului.
[5] A.A. Lopuhin, Nastoiașce i budușcie ruskoi poliții (Moscova, 1907), pp. 32–33.
[6] Aleksandr Herzen, Sobranie socinenii v tridțati tomah, VII (Moscova, 1956), p. 74.
[7] Oficial, circa 75 la sută din locuitorii Rusiei erau creștini ortodocși. Mulți erau însă credincioși de rit vechi, care se rupseseră de biserica oficială în secolul al XVII-lea. Alții făceau parte din secte disidente. Surse din epocă estimau că un sfert din credincioșii ortodocși nu țineau de fapt de religia oficială.
