Condamnati la tacere

Condamnati la tacere de Dumitru Prichici

ARGUMENT

Prezenta lucrare constituie un adevărat eveniment editorial.

Pentru prima dată în România un ofițer tehnic de informații, specializat în tehnică operativă (TO), destăinuie pentru publicul larg adevărata dimensiune a ictivităților desfășurate în compartimentele specializate.

Cartea are un profund caracter autobiografic și face lumină într-un domeniu care până acum constituia un subiect tabu al serviciilor secrete, implicit al muncii de informații.

Încă de la apariție, compartimentele de specialitate au reprezentat un sector de temut pentru adversari și pentru cei certați cu legea, cât și o sursă sigură, obiectivă de informații.

Deși condamnat la tăcere, autorul face o adevărată echilibristică între informația secretă și cea publică, redând cu minuțiozitate aspecte inedite din activitatea cotidiană a lucrătorilor TO, dintr-o perioadă în care aceste structuri aparțineau fostului Departament al Securității Statului.

Dovedind adevărate calități de narator, autorul ne prezintă pe itinerarul a peste trei decenii de carieră militară, cu împlinirile și eșecurile de zi cu zi, viața militară dintr-o structură cu destinație cu totul specială și deosebit de sensibilă prin activitatea și atribuțiile sale.

Pentru cei neavizați, multe din destăinuirile autorului pot fi de-a dreptul șocante, dar și distrugătoare a miturilor create în jurul sectorului TO.

După 1990, s-au scris multe lucrări cu caracter memorialistic, despre perioada comunistă din România, multe dintre ele relevându-i-se ca adevărate documente ale epocii menționate, dar și multe altele tratând evenimentele și oamenii părtinitor, partizan, acuzator și subiectiv.

Lucrarea de față se constituie ca o adevărată frescă a unei epoci din istoria țării noastre ce a avut izbânzile, frământările și sincopele ei.

Colonel dr. Emil Străinu

Cuvânt înainte

Depolitizarea structurilor informativ-operative din România, după revolta din decembrie 1989, ar fi creat o forță deosebit de puternică, pentru stabilirea unor condiții optime pentru instaurarea democrației și a mecanismelor economiei de piață capitalistă modernă în România, dar s-au dorit doar banii, protecția activiștilor PCR și arhivele secrete, ca instrumente pentru manipularea societății civile.

Eu, ca ofițer tehnic-operativ, naționalist ca și majoritatea colegilor mei, angajat în DSS după retragerea consilierilor ruși după 1960, am acceptat să fiu în slujba statului, în speranța realizării deschiderii spre lumea liberă.

Arhivele secrete, despre viața și munca noastră a românilor, despre lupta anticomunistă, au luat ființă la ordinul conducătorilor PCR, fiind date în CUSTODIA SECURITĂȚII pentru a nu fi acuzați cândva: el, Gheorghiu-Dej, și Nicolae Ceaușescu.

Nu am scris aceste rânduri pentru a mă disculpa, nici pentru a-mi etala măiestria de povestitor, ci am dorit să vă aduc la cunoștință că noi, tehnicii-operativi, am fost condamnați dintotdeauna la tăcere, chiar și când am fi avut ceva de spus.

Mi-am asumat acest mare risc în 1989 și în prezent, când sper ca aceste rânduri să vadă lumina tiparului, să satisfacă setea de adevăr despre noi, cei condamnați la tăcere.

Bolșevismul a adus România și națiunea română într-o stare de sărăcie morală și materială cumplită, oferindu-ne în schimb doar minciuna și hoția.

Răspund cu acest prilej și celor care m-au acuzat de trădarea bolșevicilor, Partidului Comunist Român, față de care nu aveam nici un jurământ sau angajament liber-consimțit, că am plătit totuși cu apostrofarea „securist" prețul cunoașterii secretului puterii dictatorilor.

Acum este rândul lor, a unora din activiștii PCR, să se destăinue sau să plătească pentru fărădelegile săvârșite din anul 1945 și până astăzi.

Fiecare dintre noi este dator să facă cunoscut publicului larg, românilor de pretutindeni, faptele nedemne cel puțin a celor care după 1989 au oupat funcții de conducere cu drept de decizie în administrația statului, în domeniul financiar bancar, în Justiție, în Parchetul General și cel mai grav în Serviciile de Informații.

Poliția politică practicată de N.Ceaușescu a vizat doar adversarii politici, spre deosebire de cea practicată de Ion Iliescu după 1989 care a vizat pe lângă adversarii politici și partea economică, financiară, legislativă, pentru menținerea unei economii de piață confuze, unei legislații confuze, unei concurențe neloiale, specifice unei dictaturi și mai dure.

Emil Constantinescu, urmașul lui Ion Iliescu, a avut șansa de a anihila utilizarea forței poliției politice, dar nu a avut curajul să o facă, fapt ce ne îndreptățește să punem o întrebare: Cine a condus România în perioada 1996^ 2000: Parlamentul, Președintele sau Serviciile de Informații?

în această carte, o nouă ediție, în partea a doua a destăinuirilor mele, prezint un caz concludent de poliție politică, pus în practică de acei activiști ai PCR, cărora în zilele fierbinți din decembrie 1989, le-am stricat jocurile politice și nu m-au iertat, am fost pedepsit după cum spunea generalul din DSS, Radu Gheorghe, în ianuarie 1990.

Sper ca aceste destăinuiri să lumineze mințile și calea celor care sau simțit sau încă se simt încorsetați de brațele lungi ale poliției politice din România.

Aceste destăinuiri reflectă modul de a gândi, de a trăi și de a munci a unui simplu ofițer tehnic, din miile celor atrași de mirajul Serviciilor Secrete, de secretul puterilor

unui dictator, eliminați la rândul lor de aceste lungi brațe.

*

Autorul

Scurtă biografie

Am scris această carte în numele adevărului, în clipa în care am fost întrebat de directorul unui important cotidian Bucureștean, cum am ajuns în securitate și fară să stau prea mult pe gânduri, i-am spus: „Așa a fost destinul meu".

Din copilăria mea, îmi amintesc de mama când spunea că vrea să mă facă preot, așa cum era părintele Trifanescu, unchiul ei din comuna Căldărești de Ialomița, și nu glumea când îmi amintea că mă va da la școala de popi.

Ca să nu mă „stric", a avut grijă ca, la nici zece ani împliniți, să mă încredințeze preotului Clement de la biserica Bazilescu din Bucureștii-Noi, de a cărui parohie aparțineam, dându-mi printre alte atribuții de țârcovnic și pe aceea de a spune Crezul, îngenunchind în fața altarului și a credincioșilor care ascultau cu smerenie evlavioasa mea recitare.

Dar nu a fost să fie să ajung preot, ci militar de carieră ca și tatăl meu, cu marea deosebire că el a slujit în armata română, sub comanda unor regi până în anul 1946, iar eu am slujit până în anul 1987 în armata română, sub comanda politică a unor activiști PCR.

în timp ce regii i-au unit pe români și țara, ei, comuniștii, i-au dezbinat pe românii și au vândut țara rușilor.

Așa a fost să fie soarta noastră, a românilor.

Mulți dintre cei care m-au cunoscut, înainte și după revolta din decembrie 1989, s-au întrebat de unde și de când un securist are asemenea vederi anticomuniste?

De când este patriot atât de înflăcărat și cu credință în Dumnezeu?

Care au fost sfetnicii lui pe parcursul vieții?

Aceste întrebări mi-au fost puse de același director al cotidianului bucureștean, iar răspunsul meu a fost scurt și de această dată: „Din familia în care m-am născut și am crescut, de la bunicii mei care aveau nu mai puțin de treisprezece copii, educați la rândul lor în spiritul dragostei față de țară, de semenii lor, fară a fi șovini sau extremiști" cu excepția unuia dintre fii, Marcel Comănescu, fratele cel mic al mamei mele.

Prin anii 1940, pe când lucra la depoul de locomotive Pașcani, acest tânăr Marcel Comănescu a fost atras în mișcarea sindicală, ajungând și în funcții importante în partidul comunist, în primii ani de după război, motiv pentru care tatăl lui și întreaga familie i-au cerut să renunțe la viața de activist comunist, iar, dacă nu vrea, va trebui să-și schimbe numele de familie și să renunțe la toate drepturile firești.

Atât de îndoctrinat a fost, încât și-a schimbat numele de familie, din Comănescu devenind Coman, îndepărtându-se definitiv de părinții, frații și surorile lui, îndeplinind în mod inconștient misiunea partidului comunist, de a-i dezbina pe români, de a distruge celula de bază a societății, familia, intrând fară să știe în tagma jefuitorilor, a burgheziei proletare.

Atât de încrezător a fost în ideologia marxist-leninistă, încât a renunțat la familia în care s-a născut, deși a avut condiții materiale bune, primind o educație frumoasă și sănătoasă, la fel ca și ceilalți frați și surori, care pe atunci erau funcționari bancari, comercianți sau producători.

Acest tânăr nu a renunțat la idealurile lui și a luptat pentru drepturile muncitorilor pe care îi conducea ca șef al unei secții din Uzina Grivița Roșie din București, neaccep. tând pentru el nici un avantaj material.

A avut curajul să spună într-o ședință de partid că el nu este de acord ca aceia cu funcții în conducerea partidului comunist să primească plicuri grase cu bani negri, fapt care i-a adus un vot de excludere din toate funcțiile pe care le deținea în partid și sindicat și până la urmă chiar din partidul comunist, sub pretextul că în timpul războiului ar fi luat pe locomotiva lui un ofițer german și deci a colaborat cu armata germană.

Cu acest prilej, a avut ocazia să constate cât de ușor sunt manipulați muncitorii simpli, cei care munceau, dar nu gândeau. Sărmanul de el, exclus și din familie și din partidul pentru care își părăsise familia, a ajuns acum un simplu muncitor în același atelier, unde era privit cu mânie proletară, culmea, de toți cei care până atunci erau pentru el mai presus de familia lui.

Acum, nu mai avea nici prieteni, nici idealul pentru care luptase în anii tinereții, avea doar regretul și ura față de cei care l-au mințit, l-au îndoctrinat cu minciuni, ascunzându-i adevărata lor intenție de parvenire, de îmbogățire pe spinarea clasei muncitoare, de creare a acelei burghezii proletare, de care chiar și Lenin se temea.

în contrast cu acest tânăr idealist, comunist, era un alt tânăr din familia mamei mele, Ahile Teodor Drăgan, funcționar în Ministerul Justiției încă de prin anul 1935, educat și el în spiritul dragostei față de țară și de semenii lui, dar care a ales o altă idee opusă extremei-stângi comuniste, fiind cooptat în mișcarea legionară a lui Zelea Codreanu.

Fiecare dintre acești doi tineri entuziaști, naționaliști, fiecare în felul lui a avut de suferit de pe urma comuniștilor de conjunctură și nu a idealiștilor de felul lui Marcel Comănescu fapt pentru care Ahile Drăgan a fost arestat de comuniști după 1944 și torturat în numele poporului român, în multe din închisorile lor comuniste. A scăpat cu viață doar cu ajutorul lui Dumnezeu, mai ales din închisoarea Aiud, trăind tot restul vieții cu teama de a fi urmărit și arestat din nou.

Tatăl meu, fost militar de carieră până în anul 1946 în regimentul 38 infanterie din Brăila, nu a fost racolat nici de comuniști și nici de legionari și totuși a fost hărțuit de comuniști, pentru faptul că a luptat pe frontul de răsărit.

A luptat, cei drept, la început din ordinul lui Antonescu până la Nistru pentru reântregirea țării, apoi, tot din ordinul lui Antonescu, cel care, dintr-o greșit înțeleasă mândrie de militar, a sacrificat atât ostași români, țara pe care o conducea, cât și viața lui personală, continuând războiul peste Nistru.

Antonescu, recucerind Basarabia, va rămâne în istoria și memoria românilor, așa cum vor rămâne și statuile lui din lăcașurile de cult ctitorite de el sau în domeniile private, apolitice, cât timp va exista națiunea română.

Din aceste exemple și din altele la fel de tragice din familia mea și din viața tuturor celor pe care i-am cunoscut, m-am format ca om, ca român patriot, naționalist, dar nu șovin, nu extremist, nu antisemit. Convingerile mele politice au fost dintotdeauna călăuza mea și m-am exprimat sau am acționat practic în toate împrejurările, indiferent unde aș fi fost: în școală, în cercuri de prieteni sau în locurile de muncă pe care le-am avut până la ieșirea la pensie și chiar și după.

M-am născut în CAPITALISMUL SĂLBATIC, am trăit în LAGĂRUL SOCIALIST și sper să mor în CAPITALISMUL MODERN

Am condamnat modul în care s-a creat o parte a burgheziei capitaliste până la cel de al doilea război mondial^ ca rezultat al practicării unui capitalism sălbatic, burghezie care a fost și va rămâne acuzată pentru crearea condițiilor de viață mizere de la începutul secolului douăzeci, condiții în care a trăit și a muncit o mare parte a proletariatului, a țărănimii și a intelectualității. Prea puțini au avut norocul să muncească în uzine precum MALAXA din București.

Aceste condiții au favorizat folosirea ideologiei marxiste despre om, despre munca și viața lui, în scopul formării unei clase de revoluționari autentici, gata de sacrificiu, dar și a unei clase conducătoare burgheze proletare.

Este condamnabil și modul în care s-a creat cea mai periculoasă burghezie, cea a proletariatului, care nu renunță la doctrina care a creat-o și la idealurile ei, deși a fost învinsă material și moral pe plan mondial, de capitalismul modern creat în statele capitaliste după cel de al doilea război mondial.

„Această burghezie a proletariatului, apărută pentru prima dată în Rusia Sovietică după anul 1920, a devenit o clasă privilegiată, cu dorința de expansiune mondială. Ea nu va dispărea atâta timp cât îi va fi permis să se extindăîn țări fie ele sărace sau bogate, unde se va instala ca puterejdministrativă și politică, stăpânind până în ziua în care va epuiza toate bogățiile acelei țări.

Dacă țările capitaliste dezvoltate nu percep pericolul care le paște, prin infiltrarea comuniștilor în instituțiile lor de bază, nu peste mulți ani, vor fi distruse din interior fară nici un atac armat din afară, fie el nuclear, geofizic, chimic, bacteriologic, informațional sau psihologic.

Ele vor fi aduse în starea de descompunere și sărăcie morală și materială, așa cum au fost și sunt aduse: România, sora ei Moldova, țări din lumea a treia sau chiar și țări din lumea capitalistă.

TEROAREA, ca armă a comunismului mondializat, a ajuns la apogeu la începutul mileniului trei, se bazează pe învățătura marxist-leninistă despre teoria și tactica mișcării revoluționare a proletariatului, despre transformarea revoluționară a orâduirii capitaliste în orânduire comunistă.

Țările părăsite de cei care cu secole în urmă le-au colonizat, exploatat bogățiile și frumusețile naturii, lăsând în urma lor o limbă oficială și unele structuri administrative și economice de mult depășite sau nimic, au constituit și constituie cel mai bun compost pentru dezvoltarea burgheziei proletare, așa cum a procedat burghezia din partidele social-democrate din România, după 1989, urmând calea unei „economii socialiste de piață" nicidecum capitalistă modernă.

Am fost educat și instruit prin exemple vii, unele trăite de mine sau petrecute sub privirile mele în decursul anilor, în călătoriile mele prin țară, în țări occidentale și din lumea a treia, din Asia și Africa.

De la sfârșitul celui de al doilea război mondial, din fragedă copilărie, am purtat în suflet și în gând tot ce am văzut și auzit, bun sau rău, frumos sau urât și nu mi-am putut ascunde dezamăgirea față de cei care mințeau, furau, arestau, torturau și omorau în temnițe sau oriunde se aflau, în numele unor idealuri străine de interesele neamului nostru românesc.

Așa a fost destinul nostru, destin creat de faptele noastre și ale celor de care am depins în acele vremuri, să fim supuși unei dictaturi comuniste, venite pe tancurile rusești în 1944 și cu greu scoase după mai bine de douăzeci de ani.

în același timp, alte țări distruse și ele de război și-au creat cu sprijin financiar extern, dar și cu forțe proprii alt destin, fiind libere să muncească să se refacă, să prospere și să trăiască fericite, într-un sistem democratic capitalist modern.

în schimb, la noi în România acest lucru nu s-a întâmplat, viitorul meu și al generației mele a depins de aderarea la concepția marxist-leninistă despre muncă, instruire și viață, în care originea socială muncitorească era criteriul de bază pentru promovarea în școală, la locul de muncă și în viață.

în aceste condiții, la numai paisprezece ani, ca fiu al unui fost militar activ în armata regală până în anul 1946, persecutat pentru participarea pe frontul de răsărit, din Rusia Sovietică, am urmat cursurile gimnaziale și am început viața de ucenic, elev al Școlii Profesionale Electromagnetica din București.

Decizia privind viitorul a revenit tatălui meu în anul 1947, când am plecat cu întreaga familie din orașul Brăila, pentru a scăpa de bandele de tâlhari care se înmulțiseră ca ciupercile după ploaie, care jefuiau și omorau în plină stradă și în plină zi pe oricine, pentru bani sau din motive politice, la comandă. Aș putea spune că am ajuns cu mult noroc, în cartierul Bucureștii Noi, mai liniștit, fără bandele de tâlhari și crimele săvârșite în plină zi, dar fară șansa celor din lumea liberă, fară comuniști.

A fost o perioadă de luptă pentru supraviețuire, de sărăcie și foamete destul de lungă, până prin anul 1960, când comuniștii deveniseră stăpâni pe situația politică și nu mai aveau nevoie de starea de nesiguranță a cetățenilor, creată artificial la ordinul conducerii PCR.

Despre aceste ordine secrete s-a scris doar după mai mult de cincizeci de ani, în săptămânalul „ALERTA" din București, din 27 iulie 2000, când presa a devenit liberă și a putut relata cu dovezi despre acțiunile de intimidare a populației și a partidelor istorice PNL, PNȚ și PSDR, pentru scoaterea lor în afara legii.

Redau un episod din publicația de mai sus:

La indicațiile NKVD se trece la o activitate de infiltrare a unor agenți, în partidele istorice de opoziție, atât în scopul de a informa conducerea comunistă asupra tacticii electorale a acestora, cât și pentru a crea sciziuni între membrii partidelor amintite.

Agentura secretă a PCR urma ca prin dezinformare să provoace disensiuni între conducerile PNT, PNL și PSDR.

în acest sens, adresa Nr. 3/456 SS, a secretariatului general al PCR, emisă către organizațiile județene și orășenești, este edificatoare.

1. Șefii de echipă, care au fost infiltrați în grupările „reacționare", urmează să-și intensifice activitatea, provocând disensiuni între membrii partidelor de opoziție: Maniu, Brătianu, Titel Petrescu.

2. Totdeauna, trebuie să răspândească suspiciunea printre membrii reacțiunii și să raporteze săptămânal sciziunile obținute.

3. Munca trebuie îndeplinită de așa natură, ca să împiedice descoperirea membrilor infiltrați, iar dacă sunt descoperiți, un atac viguros trebuie dus prin presă, contra membrilor reacțiunii.

Semnat: Gheorghe Gheorgiu-Dej, Vasile Luca.

Circulara respectivă a fost emisă înaintea alegerilor din 1946 și este evident concepută de specialiștii în spionaj politic al serviciilor secrete sovietice, Vasile Luca era, de altfel, colonel al G.R.U.

Cu toate că Ministerul Justiției și Internele erau deja în mâna comuniștilor, ca și Serviciul Secret, conducerea comunistă va dispune crearea unor unități paramilitare, care urmau a fi folosite în declanșarea unor tulburări violente, servind interesele partidului, respectiv ale sovieticilor.

Majoritatea ofițerilor de poliție și jandarmerie nu prezenta încredere din punctul de vedere al consilierilor sovietici și nici din partea agenților NKVD, care acționau fățiș în România.

CC. al PCR, Strict Confidențial, Nr. 4573/23.11.1946.

Secretarilor responsabili ai PCR din:

Urmare a deciziei Comitetului Central al PCR, de a constitui o gardă înarmată, de încredere (precum gărzile patriotice ale lui N. Ceaușescu și „minerii" lui Ion Iliescu, – n.a), vă informăm prin prezenta de planul pe care trebuie să-l executați cu minuțiozitate:

1. Garda înarmată trebuie să fie recrutată din membrii de încredere ai Tineretului Comunist, care să îndeplinească următoarele condiții: de preferință, necăsătoriți, să aibă serviciul militar satisfăcut și cunoștință perfectă a folosirii armamentului greu de infanterie, să fi dat dovadă că este un om de încredere, să fie gata să îndeplinească orice misiune.

2. Garda înarmată trebuie să fie la dispoziția partidului, dar, pentru a preveni protestele reacțiunii, trebuie ținut cont de următoarele reguli: lumina străzilor trebuie neglijată, în așa fel încât cetățenii să ceară întăriri polițienești pentru a face față hoților. în acest scop trebuie să luați măsuri necesare, incitând presa locală să ceară constituirea de gărzi înarmate. Aceste gărzi trebuie formate, ținând cont de prevederile paragrafului 1 menționat mai sus și trebuie să acționeze numai în interesul partidului.

Trebuie să se înarmeze un număr cât mai mare de muncitori, care vor fi folosiți la timpul potrivit pentru interesele partidului.

Odată constituită garda înarmată, ne veți trimite listele aderenților pentru garda muncitorească, ce pot fi aduse la cunoștință populației, cât și cele confidențiale privind garda de siguranța.

Secretar-general,

Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Paternitatea acestor documente aparține lui Serghei Nicolaev, ofițer INU (Direcția de Informații Externe a NKVD).

Nicolaev, cunoscut sub numele de Nicolau, în perioada redactării documentului, era adjunctul lui Gh. GheorghiuDej la Ministerul Transporturilor, urmând ca în scurt timp să preia Direcția Serviciilor Secrete de la Emil Bodnăraș.

Anii 1945-l947 vor fi perioada în care Direcția de Informații Externe NKVD își va instala agentura în fruntea organelor de siguranță din România. Rețelele secrete din țară și din străinătate ale Serviciilor noastre vor fi lăsate fie „în adormire" pentru o reactivare ulterioară, fie distruse. Agenții secreți ai SSI au fost predați de Eugen Cristescu conducerii NKVD. Acest aranjament l-a salvat pe Cristescu de la execuție, deși fusese condamnat la moarte în procesul mareșalului Antonescu.

Mai mult, Cristescu oferă sovieticilor întreaga rețea a

Intelligence Service-lui din România. Informațiile și documentele furnizate de Cristescu NKVD-ului vor alcătui o parte din rechizitoriul privind așa-zisele legături de spionaj dintre conducerea PNȚ și anglo-americani.

în fapt, toate sintezele informative despre activitatea lui Iuliu Maniu, documente pe care Antonescu nu le folosise, vor fi interpretate și readaptate de tribunal, pentru a demonstra că liderii opoziției au lucrat pentru anglo-americani.

După ce a fost arestat, Pătrășcanu va recunoaște că a semnat grațierea lui Cristescu, din motivele amintite.

în acest haos politic, social și economic am trăit noi românii în țara noastră, după al doilea război mondial și după cum vedeți și după revolta populară din decembrie 1989, cu deosebirea că în prezent Occidentul ne monitorizează permanent, în toate domeniile de activitate și chiar în profunzime. în aceste condiții vitrege de viață, pe care le-am trăit în primii ani de după război, m-am instruit pentru muncă într-un sistem social-economic centralizat controlat și dirijat de conducătorii comuniști.

Perioada despre care nu pot să nu amintesc este cea de secetă cumplită, din anul 1946, de confiscarea grânelor din hambarele țarănilor, pentru plata datoriilor de război, către sovieticii eliberatori. De „trenul foamei" care pleca din nordul Moldovei, cu oameni și pe acoperișul vagoanelor, pentru a găsi ceva de mâncare oriunde în țară, ajungând până pe meleagurile Olteniei și Banatului, pentru a căpăta o traistă de făină, de grâu sai^pOrumb.

Primul contact cu serviciile secrete din România

Totul părea că se va sfârși cu bine în acel an 1958, dar, într-una din puținele zile pe care le mai aveam până la eliberare, am fost contactat de un civil foarte elegant, pe care nu-l mai văzusem în viața mea.

Am fost întrebat direct dacă doresc să mă angajez în Serviciile Secrete după terminarea serviciului militar, ca radiotelegrafist și tehnician radio, cu gradul de sublocotenent cu posibilitatea de a lucra în cadrul ambasadelor noastre, de oriunde în lume.

Când el a terminat ce a avut de spus, eu eram hotărât în privința răspunsului, care avea la bază în primul rând dorința mea și a colegilor de laborator din Uzina Electromagnetica și a șefului nostru ing Constantin Faur de a reveni acolo unde eram așteptat și unde promisesem că mă voi întoarce după armată.

Mai țineam minte și sfatul tatălui meu cum că armata este frumoasă doar să o privești și nu puteam să uit că atât tatăl meu, cât și bunicul din partea mamei spuneau mereu și așteptau încă ziua în care vor veni americanii să ne salveze de comuniști. Așadar, răspunsul meu a fost categoric NU, deși domnul foarte elegant îmbrăcat mi-a spus să mă mai gândesc.

Al doilea contact cu serviciile secrete din România

După revenirea la locul meu de muncă, în laboratorul de radio al serviciului tehnic PS (produse speciale), și după scugerea unei perioade de timp de aproape patru ani, prin 1962, am fost vizitați de un grup de civili tot atât de eleganți ca și domnul din 1958, dar care, de această dată, au purtat o discuție secretă cu șeful nostru de serviciu ing. Nae Ștefanescu.

Am înțeles că era vorba despre o lucrare neobișnuită, de această dată foarte secretă, la care urma să participe un număr restrâns de ingineri și tehnicieni, selecționați după criterii numai de ei cunoscute și care va dura cel puțin un an de. zile.

Am fost informați că vom lucra în birourile noastre, în care nu vor mai intra alte persoane în afara celor cuprinse în liste, și vom avea obligația să semnăm periodic unele angajamente de confidențialitate, de parcă am fi produs arme de distrugere în masă.

Și totuși nu era o glumă, lucrarea era atât de secretă, încât în ziua în care au venit din nou acei domni eleganți, pe culoarele pe unde treceau ei și cei care purtau pe brațe un SARCOFAG al SECURITĂȚII de mărime neobișnuită, nu mai circula nimeni și nici ușile nu se mai deschideau la vreun birou sau atelier.

Mai târziu am aflat că acesta era un cadou, un colac de salvare aruncat lui Gheorghiu-Dej de comuniștii dintr-o țară vecină.

Atunci a fost momentul în care imaginația celor mai curioși din fire a început să producă scenarii care mai de care mai fantastice, cu urmări benefice pentru unii, pentru alții comice sau tragice, iar noi, cei care știam de acum cine este beneficiarul unui nou produs electronic atât de secret, nu am fost speriați, dar ne priveam întrebători Unii pe alții,

Volumul de muncă ce ne aștepta pentru următorul an și păstrarea secretului ne îngrijorau.

Acum, după patruzeci de ani și după scoaterea lor din exploatare, vă pot spune ce era în acel sarcofag uriaș și ce a însemnat el pentru mine și pentru dumneavoastră, cei care am fost cel puțin douăzeci de ani ȚINTELE LUI VII.

Acel produs electronic foarte secret era un grup compact de patruzeci de magnetofoane profesionale, acționate de un singur motor și un singur ax de antrenare a benzii magnetice, care lucrau simultan sau în contratimp, pentru a nu se pierde nici o secundă din înregistrările convorbirilor telefonice interne și internaționale, a convorbirilor interioare din camerele de acasă, de la locul de muncă, de pe stradă, din parcuri și de oriunde ne-am fi aflat.

După numărul mare de posturi de cca o mie, m-am speriat de ceace ne aștepta pe noi toți cei care urmam să fim ascultați. Mai târziu, după ani, am constatat cu îngrijorare în ce scopuri le utiliza, noul Președinte Nicolae Ceaușescu.

La termenul stabilit, lucrarea a fost predată beneficiarului, iar noi cei desemnați pentru a o executa am fost răsplătiți cu primele obișnuite și cu o propunere discretă de transfer în vederea supravegherii și întreținerii în timpul exploatării lor.

Toate aceste instalații erau interconectate cu toate sistemele de comunicații telefonice și radio, prin repartitoarele pe care le-ați văzut in acele secvențe la TVR 1, din filmul realizat de Jana Gheorghiu la începutul anului 1990, din care au fost prezentate doar cele acuzatoare la adresa mea și a colegilor mei din domeniul tehnic-operativ.

Timp de douăzeci de ani și eu, și colegii mei de serviciu de atunci am fost ca și dumneavoastră clienții ocazionali sau permanenți ai acestor infernale sisteme concepute la ordinul expres al lui Gheorghiu-Dej, în scopul cunoașterii și luării unor decizii ferme în cazurile de abatere de la linia partidului, dar și pentru depistarea spionilor, sabotorilor din economia națională sau pentru rotirea cadrelor.

Oferta pentru angajare în acel serviciu tehnic era într-adevăr tentantă doar din punct de vedere material, în rest era o pedeapsă care s-a dovedit a fi greu de evitat.

Condițiile erau avantajoase, funcție de ofițer tehnic, fără a fi obligat să port haina militară, cu un salariu mai mare decât cel pe care îl aveam, în uzina Electromagnetica dar cu un program de lucru fară sărbători, fară duminici, Paște sau Crăciun libere, iar nopțile, din șapte, trei erau albe, pentru că aceste magnetofoane mergeau zi și noapte.

Am dat răspunsul pe loc, am spus că doresc să urmez cursurile serale ale Institutului Politehnic București și nu pot renunța la această dorință. Am dat pentru a doua oară un răspuns negativ, la propunerea acelor domni eleganți și ce-i drept foarte politicoși.

Am sperat că va fi ultima dată când mi se mai face o asemenea propunere și am continuat să muncesc în acel loc, unde timp de zece ani crescusem, învățasem o meserie frumoasă și de unde puteam să urmez și cursurile serale la Politehnică. Am considerat că este ultima șansă de a scăpa de Securitate și am făcut tot ce a fost posibil pentru a ieși din colimatorul lor, deși ei aveau gânduri bune pentru mine.

Mulți tineri și-ar fi dorit poate să fie chemați să lucreze în condițiile oferite sau să nu mai vorbim de cei care ne invidiau atunci când lucram în birourile noastre cu paza la ușă, pentru a nu se deconspira lucrarea, pentru a ne proteja de privirile curioșilor și invidioșilor trepăduși cu funcții de conducere în sindicat sau în PCR.

Am decis atunci să-mi caut alt loc de muncă, indiferent unde, pentru a ieși din vizorul lor chiar mai repede, pentru că nu eram dispus să inventez un alt motiv mult mai serios, mai credibil pentru ei, pentru a mă lăsa să-mi văd de treburile mele, de pregătirea pentru examenele pe care urma să le susțin în vara anului 1963.

Al treilea contact Destin sau jocul întâmplării?

O vorbă din bătrâni spune „Ce-ți este scris în frunte-ți este pus". Deși reușisem pentru început să obțin prin concurs un post de tehnician electronist la Institutul de Telecomunicații din București sau o posibilă angajare la Institutul Politehnic București, într-unui din laboratoarele Facultății de Electronică, la Catedra de Măsurători electronice a prof. univ. Mariana Beliș, destinul mă urmărea.

Tânăr fiind, mai mult sau mai puțin convins de puterea destinului, am început demersurile pentru evadarea din calea celor din serviciile secrete. *

A doua zi după obținerea locului din Politehnică, am spus vestea cea bună noului meu șef de laborator, ing. Mircea Bărbulescu, care m-a felicitat și mi-a spus că pot face cererea de transfer pe care el o va aproba.

Am înaintat cererea Serviciului Personal în aceeași zi și am așteptat câteva zile, după care am întrebat secretara dacă pot să-mi iau cererea aprobată.

„Nu s-a aprobat, mi-a răspuns la telefon, și ar fi bine să vii tu la șeful de cadre." Așa am și făcut, în câteva minute

am și ajuns și am întrebat dacă știe cine nu a fost de acord cu transferul, pentru că șeful meu direct a semnat cererea fară nici o altă condiție.

Nici nu am apucat să termin fraza, că ușa biroului s-a deschis și a ieșit chiar șeful serviciului de cadre, care mă cunoștea de la meciurile de fotbal de la care nu lipsea niciodată, și cu un zâmbet sadic după părerea mea, dar amical mi-a spus că nu se aprobă pentru că avem foarte mult de lucru.

M-a condus câțiva pași pe culoarul pe unde venisem, întrebându-mă: „Ce, nu-ți place aici unde lucrezi și unde joci și fotbal?"

I-am spus că locuiesc prea departe de uzina Electromagnetica, în Bucureștii-Noi, și vreau să merg din această toamnă la cursurile serale din Politehnică. Cu regret, a spus că nu a acceptat șeful cel mare și nu are ce face.

Supărat de răspunsul dat, am mers în laboratorul meu și, fară să le spun colegilor și șefului meu răspunsul primit, au înțeles că nu se aprobase. Șeful meu mi-a spus să nu fiu trist, pentru că mai este o soluție, dar care mă va obliga să mai aștept încă două săptămâni, până la plecarea mea la Politehnică, și mi-a sugerat să-mi depun demisia cu preaviz, iar după două săptămâni să cer cartea de muncă și să mă prezint la noul loc.

Am procedat așa cum m-a sfătuit șeful meu, care era pe lângă un foarte bun inginer și un bun sfătuitor, și am lucrat încă două săptămâni la vechiul loc de muncă, dar trecând zilnic și pe la viitorul meu loc pentru a efectua lucrările de laborator, care erau așteptate de studenții de la cursurile de zi în special.

în aceste zile, am avut ocazia să constat că timpul este uneori elastic, se comprimă și se destinde în funcție de interesele pe care le avem, ajungând să cred că Dumnezeu este atât de puternic, încât noi, oamenii buni care credem în El, suntem optimiști și puternici datorită credinței noastre și fericiți datorită puterii Lui.

Timpul a trecut mai greu în acele cincisprezece zile, dar a venit și ziua în care mi-am luat rămas-bun de la colegii și prietenii mei, de la regretatul meu șef de laborator ing. Mircea Bărbulescu, cel care îmi era ca un frate mai mare.

Bun sfătuitor, după ce mi-a urat succes în viață, mi-a spus să nu uit că cei care m-au căutat în 1958 și mi-au propus și în 1962 să lucrez pentru ei, în securitate, nu vor renunța la serviciile mele mai ales după lucrarea la care participasem în ultimul an, considerându-mă util în exploatarea acelor mastodonți.

în aceeași zi, am anunțat și pe cei care mă așteptau cu transferul la Institutul de Telecomunicații că nu am obținut transferul și cu regretele mele și ale lor, după cum spuneau și ei, am încheiat discuția. A urmat o perioadă de neliniște și de nerăbdare de a mă vedea plecat din vizorul celor de la securitate.

Pentru mine, acum nu mai conta salariul pe care urma să-l iau, chiar dacă aici la Politehnică era ceva mai mic și nici soția mea nu a obiectat. Cei de la serviciul personal mi-au spus că se vor strădui să-mi acorde un salariu cel puțin egal cu cel de la vechiul loc de muncă.

Așa s-a și întâmplat, după câteva zile de la intrarea în noile atribuții, am fost chemat la serviciul personal și anunțat că s-a găsit un salariu mai bun pentru mine, dar cu condiția să accept ca în cartea mea de muncă să fie înscrisă funcția de lăcătuș mecanic, fapt care pe mine nu mă deranja, și am fost de acord cu propunerea.

Iată-mă la începutul anului 1963 la locul de muncă mult visat, mult mai aproape de casa mea, în alt mediu de lucru, cu perspectiva de a lucra și urma cursurile serale în același loc. Cel mai plăcut gând era că cei de la securitate îmi vor pierde urma și poate vor renunța.

Acomodarea cu noii șefi și colegi s-a făcut destul de repede, la fel de repede m-am acomodat și cu varietatea lucrărilor de laborator efectuate pentru practica studenților, care îmi ocupau plăcut timpul și mă ajutau să-mi cunosc viitoarele teme ca student al aceleiași facultăți.

Dar nu a fost să fie așa, în acest an 1963 aveam să trăiesc momente pe care nu mi le imaginam, speram să am o viață liniștită, mai ales că soția mea născuse în luna iulie un băiat frumos și sănătos și nu se putea plictisi în orele în care eu aveam să fiu prezent la cursurile serale.

Mi-am făcut iluzii deșarte, pentru că ce-i este scris omului în frunte-i este pus și nu a trecut nici mijlocul verii și am fost căutat la serviciu de un alt domn pentru același motiv, cu eternele oferte avantajoase și chiar tentante, nu numai pentru unul ca mine, care simțeam din plin lipsa unei locuințe, cu un confort cât de cât mai bun, acum când aveam și un copil de crescut și cu un salariu care recunosc că începuse să devină insuficient.

Atunci am recunoscut că nu se poate și cu varza grasă și cu slănina întreagă. Mi-am amintit de vorbele ing. Mircea Bărbulescu, că nu voi scăpa niciodată de acei domni eleganți până nu mă vor convinge să intru în securitate.

Atât insistențele lor, cât și ofertele m-au determinat să accept.

în final, pentru liniștea întregii familii, atât a soției, cât și a soacrei mele, îngrijorate ca toate femeile că ginerele ar fi student seralist, cu colege și colegi de toate vârstele, l-am căutat eu de această dată pe acel domn elegant, pentru a-i da un răspuns pozitiv. Am sunat la numărul pe care mi-l lăsase și i-am spus că sunt de acord să mă angajez, cu condiția să nu fiu obligat să port haine militare și numai în domeniul tehnic.

în zilele care au urmat, am și fost supus unui examen medical, foarte amănunțit și am fost găsit sănătos, cu excepția unei sinuzite, pe care o contractasem la antrenamentele de fotbal, din timpul junioratului, care se desfășurau în fiecare an începând din luna februarie, pe zăpadă și viscol, când pe unii tineri nu-i puteai găsi decât la gura sobei sau în vreo sală de spectacol.

Pentru a primi și semnătura medicului ORL-ist al MI-ului, am fost obligat să fac un tratament destul de dur pentru a grăbi vindecarea în cel mult o lună de zile, astfel ca la începutul lunii decembrie să încep activitatea la noul loc de muncă. Am făcut tratamentul, am obținut avizul și cu nici o zi în plus sau în minus am fost anunțat că pe data de 1 decembrie 1963 să mă prezint la biroul de informații al MI-ului, de la podul Izvor.

Toate erau bune și frumoase până aici, mai puțin faptul că eu nu-i spusesem nimic șefei mele de la serviciu, doamnei prof. universitar Mariana Beliș, căreia îi purtam un respect deosebit și pentru faptul că era o doamnă de o finețe rară. Cum să-i spun și când ar fi mai bine, pentru a nu o supăra prin iminenta mea plecare, fară a-i cere asentimentul.

Mi-am luat inima în dinți și am deschis discuția într-una din zilelele în care am considerat că era mai bine dispusă. Am început prin a mă scuza în cazul în care ceea ce îi voi spune o va supăra și am început să-i povestesc pe scurt cum am fost pentru prima dată contactat de acei domni eleganți, în anul 1958 și cum am ajuns în final să renunț la visul meu de a fi student, pentru a deveni pentru tot restul vieții un militar de carieră, dar fară a purta haina militară.

M-a ascultat cu atenție și mi-a spus că nu este supărată că nu am consultat-o, iar, dacă eu mi-am făcut bine socotelile, cu atât mai mult se va bucura. Aceasta era realitatea, în comparație cu salariul care îl aveam acum, la douăzeci și șase de ani, era și momentul să-mi asigur pentru întreaga familie un viitor mai bun, fie ca inginer, după șase ani de seralist, fie ca militar activ din acel moment.

Cu un zâmbet părintesc, mi-a spus să calculez bine pașii pe care îi voi face, spre binele meu și al familiei mele, iar despre referințele care ar fi solicitată să le dea vor fi foarte bune.

Eram acum cu gândul la ce voi întâlni la noul loc de muncă, ce oameni, ce mistere ascund aceste servicii secrete din țara noastră, în ce scop erau folosiți acei mastodonți, construiți de noi, după cea mai modernă tehnologie cunoscută de noi la acea vreme. Am acceptat compromisurile, fară să știu ce mă așteaptă. Nu se mai

întâmplase niciodată să decid împotriva voinței mele, iar regretele ar fi fost tardive în cazul nerespectării condițiilor promise.

A sosit și ziua în care am fost anunțat să-mi iau rămas bun de la civilie, de la șefa mea și de la cel care mă cooptase într-o lucrare de cercetare privind realizarea unui sistem de comunicații radio, utilizabil în subteranele minelor.

Acest sistem era conceput de prof. univ. Cartianu, cu care lucrasem câteva luni la realizarea practică și de care cu regret m-am despărțit fiind un domeniu care mă pasiona.

Dar ce mai puteam face în acel moment, decât să-mi cer scuze pentru faptul că nu l-am anunțat din timp și am promis că voi încerca să-mi rup din timpul liber atunci când va fi nevoie, cu acordul de principiu al noilor mei șefi.

în aceste condiții m-am despărțit și de cei care au fost pentru mine o speranță pentru realizarea dorinței de a fi un bun inginer lăsând loc de bună ziua, așa cum am lăsat și cu un an în urmă la vechiul serviciu.

Prețul cunoașterii adevărului

despre munca și oamenii din serviciile secrete românești

Condițiile de la noul loc de muncă au fost însă vitrege, fiindu-mi imposibilă șansa de a colabora cu prof. univ. Cartianu, în realizarea practică a acelui sistem de comunicații pentru subteranele din minerit și chiar mai mult, am primit ordin să nu mai lucrez ca radioamator-emițător, pe nici o frecvență și sub nici o formă, deși aveam autorizație cu indicativul Y03JK.

A sosit vremea, mi-a spus la telefon ofițerul de cadre, pentru a fi prezentat noilor mei șefi și colegi. Vorbele lui mi-au rămas în memorie și m-au pus pe gânduri, până a doua zi când am intrat și am văzut locul de muncă și colegii.

In tot acest timp m-am întrebat dacă am acceptat din interes material sau din curiozitatea de a ști ce se întâmplă într-un serviciu secret de informații. Pentru a mă liniști, am spus: „Doamne, ajută-mă!" așa cum m-au învățat mama și preotul Clement de la biserica Bazilescu, unde am slujit când eram copil de numai zece ani.

Am cerut soției să-mi pregătească pentru a doua zi costumul de haine, o cămașă și o cravată asortată, pentru a mă prezenta și eu în fața noilor colegi, în ton cu ei.

Nu vă pot spune cât de greu mi-a fost să mă obișnuiesc îmbrăcat cu costum și mai ales cu cravată pe care nu o mai folosisem de la nunta mea, dar ce poți face dacă așa purtau toți cei din securitate.

Iată-mă față în față cu noul meu coleg de minister, care mi-a strâns mâna tovărășește și mi-a spus pentru prima dată: „Să trăiți! Vă rog să acceptați o plimbare pe Calea Victoriei, pentru că locul de muncă este foarte aproape, la câțiva pași."

La 1 decembrie, vremea era destul de frumoasă, am acceptat invitația și în câteva minute am ajuns în dreptul unei porți metalice în spatele căreia se afla postat un subofițer, probabil de serviciu. Acesta ne-a salutat cu mâna la chipiu și cu un „Să trăiți!" pe cât de încet pe atât de scurt, lăsându-ne să trecem fără nici o legitimare.

Am urcat la primul etaj, unde se afla biroul comandantului, care ne aștepta conform programului stabilit.

în camera în care se afla secretarul, am fost invitat să mă fac comod, pentru că eram îmbrăcat totuși de iarnă, cu palton și fular, iar el, cadristul meu, s-a scuzat pentru a anunța sosirea noastră.

Nu am avut timp nici să-mi verific nodul de la cravată, că a și ieșit, invitându-mă în biroul comandantului ca pe un personaj important, fară ca eu să găsesc ceva deosebit la un tehnician oarecare, venit pentru a fi pus la muncă, nu pentru a i se da onoruri.

Când am pășit în interiorul biroului spre cel care mă aștepta, întâmpinându-mă cu o privire veselă, luminoasă, nu pentru că ar fi avut părul blond, frumos ondulat sau tenul alb, ci poate pentru că mă așteptase cu interes justificat, de lipsa unui om de încredere în munca lor de mare răspundere, destul de complexă din punct de vedere tehnic.

Ne-am strâns mâinile ca doi civili, așa cum eram de fapt și îmbrăcați, deși știam acum că el avea gradul de maior, iar eu nici nu întrebasem dacă mi s-a dat gradul de locotenent, după care am fost invitat să iau loc într-unui din fotoliile din fața biroului său, iar cel care m-a verificat, angajat și condus până în acel birou a cerut permisiunea să se retragă.

După un „Mulțumesc, ești liber!" din partea maiorului și un „Să trăiți!"din partea celui care acum, la despărțire, nu mi-a făcut decât un semn amical de salut, am rămas doar eu și acel domn prezentabil, elegant și chiar frumos ca bărbat. Pentru câteva secunde, a păstrat un moment de tăcere, după care m-a întrebat dacă fumez, concomitent cu gestul de a mă servi cu țigări, dintr-un pachet frumos colorat, cartonat și parfumat.

Aș fi primit acea țigară, numai de plăcerea de a o mirosi, dar, cum eu nu fumam, am mulțumit politicos motivând că antrenorul meu de fotbal de la Uzina Electromagnetica, Ioan Lupaș, nu ne permitea să fumăm.

„Foarte bine, mi-a spus, felicitări, dacă ați avut voință, atunci nu veți avea acest viciu." în continuare, mi-a spus că se bucură că am decis să intru în această activitate, că mă cunoaște destul de bine din datele pe care le are de la serviciul de cadre și din recomandările pe care le-a citit și le-a apreciat ca foarte bune, de la persoane de prestigiu.

După câteva întrebări, privind viața de familie și pasiuni personale, a trecut direct la prezentarea locurilor de muncă pentru care aș fi putut să optez, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, după care puteam cere probabil o schimbare. Primul loc pe care mi l-a descris și propus pentru al accepta era din domeniul instalațiilor pentru „sonorizarea" unor interioare, iar al doilea loc era cel pentru care de fapt am fost solicitat cu un an în urmă.

Mi-a spus că am dreptul să aleg locul pe care îl doresc și am considerat normal să-i răspund cu aceeași amabilitate, fără să fiu prea mult rugat, că voi lucra acolo unde consideră domnia sa că este nevoie de mine, de cunoștințele mele profesionale și de puterea mea de muncă.

Mi-a mulțumit, a apăsat pe butonul unei sonerii și a cerut să fie chemat șeful biroului pentru care optasem. Rină la sosirea lui, am mai schimbat câteva cuvinte despre locul respectiv, ca program de lucru, tehnici folosite, urmând ca detaliile să le cunosc ulterior.

Rină aici, impresia mea era foarte bună și nu am avut de ce mă teme, era un om distins/ inteligent, prietenos, inspirând pe lângă multă prestanță și multă încredere și seriozitate, ceea ce eu doream să întâlnesc în aceste servicii secrete de informații.

După intrarea în birou a celui care avea să-mi fie șef sau comandant de această dată, fiind de acum și eu militar chiar și numai pe hârtie, dar la ordin, m-am ridicat pentru a mă prezenta.

Acest șef era fără exagerare un om de aproape doi metri înălțime, la fel de chipeș și cu același grad ca și mr. Ovidiu

Diaconescu, care s-a prezentat mr. Arghiropol și nimic mai mult, ținându-mi mâna strânsă fară să mă mai lase, parcă pentru a nu mă pierde pe drumul până la biroul lui situat Ia același etaj unu.

Mr. Arghiropol era, după cum am aflat mai târziu, unul dintre puținii specialiști în electronică pentru munca Serviciilor Secrete de Informații (SSI) din România antebelică, lăsat în viață de comuniști, cu condiția de a pregăti noi generații de specialiști în acest domeniu.

Gestul maiorului Arghiropol l-a încântat pe cel care cu mai puțin de o jumătate de oră în urmă mă primise ca șef al Comandamentului de . Tehnică Operativă și Transmisiuni, iar acum i se adresa noului meu șef, destul de amical, spunându-i că a vorbit el cu Geartu și nu sunt probleme.

Mulțumit de mine, poate din experiența pe care o avea cu oamenii, m-a caracterizat pe loc poate ca băiat bun și m-a prezentat subalternilor săi, când am ajuns în noul compartiment, ca pe fiul lui, ca noul coleg de muncă.

Am fost plăcut surprins să văd un colectiv format numai din tineri care nu depășea treizeci de ani, prietenoși, veseli și, culmea curiozității, nici unul nu purta cravată ca mine sau ca aceia pe care eu îi întâlnisem până atunci.

Am fost invitat să iau loc la unicul birou liber, iar în încăpere se mai aflau încă cinci birouri la care erau instalați ceilalți, de acum colegi, tot tehnicieni și ei ca și mine și probabil angajați și ei în același scop, de a apăra țara de hoți și de dușmanii poporului, nu ai comunismului.

M-am făcut comod, mi-am scos chiar și cravata pentru a nu face notă discordantă, după care am și început să primesc date, informații despre modul de lucru, despre mijloacele tehnice din dotare, despre locurile pe care trebuia să le vizităm, urmând ca cele mai mici amănunte să le dobândesc pe parcursul anilor, până voi ieși la pensie din DSS, după cum le plăcea să glumească.

Pentru ca primirea mea să fie sărbătorită, au adus în grabă de la bufetul unității sticle cu sucuri și câteva gustări, pe care nu le-am refuzat, fiindu-mi plăcut gestul lor și sincer să fiu erau binevenite. în tot timpul cât am gustat din bunătățile aduse, am și stabilit ca a doua zi să fac parte din echipa ce urma să viziteze un castel.

Ba chiar făcusem și pregătirea materială, urmând ca a doua zi de dimineață să ne întâlnim în Gara de Nord pentru prima călătorie din viața mea de ofițer tehnic specialist, în cu totul alte domenii, în cel tehnic-operativ și transmisiuni cum era el numit în Departamentul Securității Statului de atunci. Dar, când este stabilit acolo sus, când Dumnezeu nu te lasă să apuci pe alte căi, ci doar pe calea pentru care te-a hărăzit, atunci apare ceva sau cineva care îți schimbă direcția de mers, viitorul, sensul vieții.

Așa a apărut, în jurul prânzului, după doar câteva ceasuri de cunoaștere a activității în primul serviciu, un alt comandant elegant, chipeș și simpatic, pe care îl cunoșteam din timpul executării acelor mastodonți la Hlectromagnetica, în anul 1962, și de la testul privind cunoștințele teoretice din domeniul electronicii, efectuat cu câteva luni în urmă în faza de întocmire a dosarului meu de angajare.

Cel care știa despre mine totul și a dorit angajarea mea în sectorul pe care îl conducea era lt. mj. ing. Istifie

Geartu, care acum intra pe ușa biroului unde mă aflam, hotărât să-și recupereze ceea ce îi aparținea de fapt și de drept, pentru că mă selecționase și își dăduse avizul pentru angajarea mea, doar în sectorul pe care îl conducea.

Eu nu fugisem de lt. mj. Geartu, acceptasem doar propunerea comandantului acelei unități militare, locul în care aveau nevoie de mine în domeniul tehnic, loc în care am pregătit doar prima mea misiune, care s-a încheiat cu o sumară instruire și o plăcută întâlnire cu acei tineri simpatici ca și șeful lor.

Cum în armată ultimul ordin se execută, m-am conformat ordinului noului meu șef, mai ales că a precizat că a vorbit cu comandantul unității. De fapt, la intrarea sa în biroul în care mă aflam, a întrebat „Ce faci tovarășu', cum ai ajuns aici ?" și, fară să mă lase să-i răspund, m-a întrebat zâmbitor: „Unde îți sunt hainele?", la care am răspuns și eu zâmbitor și am arătat spre cuierul unde se aflau.

Lăsând gluma, le-a spus celorlalți din birou că eu am fost angajat pentru compartimentul dânsului și a vorbit cu mr. Ovidiu Diaconescu; „Așa că, hai să mergem, să-ți vezi noii colegi și aparatele la care ai lucrat." Cu scuzele de rigoare, mi-am luat rămas-bun de la foștii mei colegi și de la fostul meu șef pentru câteva ore, și l-am însoțit pe cel care îl cunoșteam și care urma să-mi fie șef de acum încolo.

Am intrat într-o cameră mică de la parterul aceleiași clădiri, un fel de hol îngust, în care nu pătrundea nici. lumina zilei, după care am intrat într-o altă cameră, ceva mai mare, în care nu vedeam decât flșete metalice și o fe-, reastră de aerisire, mai mult decât de iluminare naturală. A deschis o altă ușă și am pătruns într-un hol cu fereastră,[

prin care trecea doar un sfert din lumina zilei, cu iluminatul mai mult artificial, dar întâmpinat de un aer curat și răcoros ca cel de la munte.

Aici era situată granița dintre lumea secretă și cea nesecretă, aici era camera unde nu se mai intra cu hainele și încălțămintea cu care se mergea în celelalte încăperi din clădirea respectivă și cu atât mai mult pe stradă, iar în acea cameră cu multe fișete, se schimba în mod obligatoriu ținuta, mai ceva ca la moscheile turcești.

Atunci, am pășit pragul dintre cele două lumi, dintre cea care se vede și se aude în mod obișnuit și lumea care se aude în șoaptă, în taină, în culisele puterii sau în intimitatea locuințelor, de oriunde ar fi ele și în orice limba de pe glob, pragul dintre lumea pe care o știm cu toții și lumea din acea sală plină cu magnetofoane și alte sisteme electronice profesionale construite de noi românii^fără să știm ce funcții vor îndeplini cândva.

Toată această sală, cu o suprafață de aproximativ două sute de metri pătrați, deși plină de tehnică, era supravegheată doar de trei oameni, dintre care un tehnician care intervenea doar atunci când se declanșa o alarmă.

Sala era iluminată artificial, dar destul de bine, iar aerul condiționat era asigurat de o instalație ca o uzină, care nu permitea nici unui fir de praf să pătrundă pe canalele ei de aerisire.

Culoarea pardoselii era de un verde plăcut, odihnitor ca și culoarea întregii aparaturi electronice, pentru a nu crea o stare de disconfort celor care o supravegheau.

După o trecere în revistă a întregii săli și după prezentarea celor care erau de serviciu, ca noul lor coleg, am fost întrebat ce părere am, dacă îmi place să lucrez aici. Am spus desigur da, mai ales că aflasem că pe majoritatea dintre cei care lucrau aici îi cunoșteam de la Electromagnetica.

Faptul că șeful actual mă cunoștea, o parte dintre colegi mă cunoșteau, iar tehnica pe care o construisem cu ani în urmă o cunoșteam, nu a fost nevoie decât de două zile de acomodare pentru a fi lăsat să răspund de tot acest sistem diabolic, conceput și realizat dintr-un motiv foarte important din punct de vedere strategic, al siguranței naționale a României, din păcate deturnat în interesul conducerii PCR-ului.

Dacă acest sistem de supraveghere electronică a întregului teritoriu ar fi fost pus, așa cum se declara, numai în slujba României, societatea românească ar fi prosperat, ar fi trăit liniștită, fericită, fără grija zilei de mâine, fără teama unor acțiuni teroriste de distrugere a unor obiective industriale sau instituții militare sau civile.

Teamă de nou nu am avut niciodată, dar acum a existat doar o emoție în fața noului, mai ales în prima noapte albă pe care am avut-o, fiind cum am spus inclus în programul normal de ture, fară duminici, fară Paște, Crăciun sau anul nou liber, după doar două zile de acomodare.

Atunci am intrat în mod indirect în contact cu obiectivele numerotate, fară să știu cum se numeau cei ascultați, care nu aveam cum să știu nici cine sunt, nici cu ce se ocupau, fiind interzisă prin ordin intrarea pe posturi, a noastră a celor care deserveam din punct de vedere tehnic sistemul.

Ofițerul care hicra în informativ și avea răspunderea păstrării secretului obiectivului, a laturii intime și a intereselor sale personale și de familie avea cunoștință de toate acestea pentru că doar el avea dreptul să asculte ce se înregistra pe postul respectiv.

De fapt noi tehnicienii, aveam notat obiectivul cu un număr, iar operatorul de pe centrală folosea un nume legendar pentru fiecare obiectiv, pentru a nu deconspira numele real în discuțiile sau înscrisurile cerute de cabinetul 1 sau 2 din CC al PCR. Notele informative și artele de constatare erau folosite pentru întocmirea unor dosare de urmărire, în justiție și pedepsirea nesupușilor PCR-ului, dar păstrate în ograda securității, pentru a nu fi acuzat PCR-ul.

Și eu, spre exemplu, am fost și sunt și în prezent „obiectivul Petre pentru interceptarea telefoanelor, corespondenței și filajului prin toate mijloacele tehnice operative", pentru faptul că în oct. 1989, am declarat în ședința PCR de cartier, unde eram obligat să activez ca pensionar din 1987, că mă abțin în privința realegerii lui N.Ceaușescu la al XIV-lea Congres. -

Atunci, în mod conștient, am fost inclus în baza de date a PCRului, am devenit obiectiv al DSS-ului, al foștilor mei colegi și al SRI-ului de după 1989, cu numele conspirativ PETRE, după cum veți afla din PARTEA a Il-a a destăinuirilor mele.

Acest nume poate fi întâlnit în toate notele informative ale ofițerilor, din cele trei unități ale Serviciului Român de Informații, respectiv, UM 0198,0221 și 0223, care m-au avut ca obiectiv, depuse la dosarul meu penal, la ordinul generalului

Vasile Lupu, adjunct al lui Virgil Măgureanu, și culmea, și al procurorului general al României, Nicolae Cochinescu, pentru motive politice în fond, nu pentru pericolul care ü prezentam eu pentru siguranța Națională a României.

Răspunderea pentru toate necazurile ce se abăteau asupra unei persoane care era urmărită pentru acțiunile sale politice și nu de altă natură, doar a celor care afectau interesele familiei conducătoare, a lui Dej sau a lui Ceaușescu sau ale altor conducători comuniști, nu poate fi pusă de cât pe seama celor care au decis politic urmărirea, șicanarea și pedepsirea acelei persoane.

Ei, cei de la cabinetele „unu" și „doi" al PCR, ordonau cine și cât timp să fie supravegheat,, să fie lăsat sau luat în lucru de anchetatorii care nu erau ai securității, ci infiltrați ai Partidului Comunist Român în corpul tehnic-operativ.

Când românii vor înțelege acest sistem de acoperire, de mascare a acțiunilor de supraveghere și represalii, asupra _; • adversarilor lor politici, unitatea națională se va reface în mod sigur, sau când specialiștii din fostele și actualele servicii de informații, uniți pentru același ideal și sub același ' ; nume, vor fi lăsați de politicieni să-și facă datoria de' j onoare, de a scoate la lumină faptele și mai ales făptuitorii, nevrednici de a se numi români.

Dar să lăsam scuzele sau acuzele la adresa unora și să>l trec la povestea vieții mele de „securist", după cum unii ne incriminează laolaltă, fară pic de discernământ, fără a fi conștienți că o țară fară profesioniști în domeniul informativ operativ este vulnerabilă în fața oricărui pericol venit fie el în domeniul politic, economic, social, militar ] sau de orice natură. ;

Știm cu toții că tehnicii-operativi profesioniști care ne-am iubit și ne iubim țara, că noi și munca noastră, a celor din temuta instituție, eram suspectați de activul de partid, de „conducătorii iubiți", de lipsă de loialitate, ajungându-se la pedepsirea unora dintre comandanți, așa cum veți vedea din derularea evenimentelor trăite de mine și de comandanții noștri profesionali, nu politici.

Momentul unei schimbări în viața mea și în munca tehnic-operativă s-a produs nu după doar câteva ore ca în prima zi de muncă în securitate, ci după aproape trei ani, dar tot cu ajutorul celui care îmi era șef profesional, acum cpt. Geartu.

Acest om a avut totdeauna o influență fastă asupra mea, de când l-am cunoscut în 1962 și până în prezent, pentru că și acum a intervenit în mod indirect, prin întrebarea pe care a pus-o într-o zi tuturor colegilor mei de muncă.

întrebarea consta în cererea sa expresă de a ne hotărî, unul singur dintre noi, cei șase tehnicieni, să acceptăm să lucrăm în alt compartiment din subordinea sa, dar care necesita deplasarea și în teritoriul țării, la interval de două săptămâni sau de două ori pe lună, pentru întreținerea aparaturii învechite de interceptare electronică, din dotarea colegilor noștri din provincie.