Aventurile brigadierului Gerard

Aventurile brigadierului Gerard de Arthur Conan Doyle

Capitolul I

CUM A RĂMAS BRIGADIERUL FĂRĂ o ureche lală ce povestea bătrânul general într-o cafenea:

Am văzut o grămadă de orașe mari, prieteni. Nici nu îndrăznesc să le număr pe cele în care am intrat ca un cuceritor în fruntea celor opt sute de diavoli ai mei, zgomotoși, zdrăn- Hănitori și zornăitori., Cavaleria mergea în fruntea Marii Armate, husarii din Conflans călăreau în fruntea cavaler iei, tar eu în fruntea husarilor mei. Dar dintre toate orașeie prin care am umblat, niciunul nu e construit mai caraghios decil Veneția. Mă. Întreb cum își închipuiau arhitecții de acoic manevrele de cavalerie?! Murat sau Lasalle ar fi avu: destulă bătaie de cap până să scoată la paradă prin piața mare i n cscadron… Din pricina astei, brigada grea a lui Kelki – mann și husarii mei au rămas la Padova, pe pământ tare. Suchet a ocupat orașul cu infanteria și pe timpul iernii m-a ales pe mine aghiotant, incinta t de isprava mea cu maestrul f’e scrimă italian din Milano. Bun spadasin» maestrul acela de scrimă! Dar a avut nenorocul să dea’peste mine. Merită, de altfel, o lecție: dacă nu-ți place vocea unei primadone ai dreptul să nu aplauzi, însă nu puteam îngădui să i se facă un. Afront în public unei femei drăguțe. Mi-am atras, prin urmare, simpatia tuturor dosarul a fost plasat, văduva a urimit o pensie, iar Suchet m-a chemat lângă el. L-am urmat! U Veneția, unde am avut parte de ciudata aventură pe care vreau să v-o povestesc.

N-ați fost la Veneția? Nu. Francezul de azi călătorește puțin. Noi, pe vremea noas tra, eram mereu în mișcare, De! A Moscova la Cairo, am colindat peste tot. E drept că veneam mai mulți decât ar fi dorit popoarele pe care le*vizitam și ne aveam pașapoartele în a v an trenurile de artilerie… Rea zi pentru Europa e ziua când se pun francezii în marș! Nu-i urnești ușor de lângă cămi nele lor, dar o dată ce s-au hotărât. Nimeni nu mai poate ști dinainte până unde au să meargă atiia vreme cât vor avea un caporal care să-i conducă. E drept că vremurile de glorie sunt departe, marii bărbați au murit. Ani rămas singur. Iată-mă aici, la un pahar de vin de Su- resnes, depănând într-o cafenea amintiri de demult.

V-aș spune totuși vreo două vorbe despre Veneția. Locuitorii ei trăiesc ca niște guzgani de apă pe un mal noroios. Au în schimb niște palate foarte frumoase, iar bisericile, mai ales San Marco, sunt de dimensiuni impunătoare. Însă ve- nețienii, mai presus de orice, se mândrfesc cu statuile și cu tablourile lor, cele mai renumite din Europa.

Cunosc soldați care își închipuie că, dacă meseria lor e să facă război, nu mai trebuie să se gândească și la altceva decât la-lupte și prădăciuni. Bătrânul Bouvet, bunăoară – cel ucis de prusaci în ziua când eu am câștigat Crucea de onoare – dacă l-ai fi scos din tabără ori din popotă, dacă i-ai fi vorbit de artă și literatură, s-ar fi prăbușit pe scaun, îngrozit, fără să priceapă o iotă. Un soldat cu calități superioare, de pildă unul ca mine, e în stare, dimpotrivă, să înțeleagă ceea ce ține de spirit și de sufletul omenesc. Eram totuși destul de tânăr când m-am înrola’t și singurul dascăl mi-a fost un sergent-major; însă când umbli prin lume, dacă nu ești legat la ochi, înveți, vrei-nu-vrei.

Am avut, prin urmare, prilejul să admir tablourile din Veneția și să aflu numele unor meșteri muri, Tițian și Mi- chelangelo (să-i pomenesc doar pe aceștia), c; re le-au semnat. Și să nu cuteze cineva să susțină că Napoleon nu-i iubea! De îndată ce a pus stăpânire pe oraș, a c. Vpediat cele mai bune lucrări la Pariș. Din ce a rămas, ne-am ales și noi câte ceva. În ce mă privește, miram însușit două tablouri. Pe unul l-am păstrat, cel care se intitulează Nimfe surprinse într-o pădure. Pe celălalt l-am dăruit mamei: era portretul sfintei Barbara.

Trebuie1 să recunosc că unii dintre soldații noștri s-au purtat tare urât cu statuile și cu tablourile. Venețienii erau nespus de legați de acestea. Cei patru cai de bronz care zburdau deasupra porticului catedralei lor le erau la fel de dragi ca propriii lor copii La cai mă pricep. I-am examinat cu atenție: nu era cazul să se mândrească atâta cu ei, cre- deți-mă! Aveau picioare greoaie, nepotrivite pentru niște cai de luptă din cavaleria ușoară, iar pentru atelajele de artilerie erau prea slăbănogi. Dar, în sfârșit. Erau singurii patru cai, însuflețiți ori ba, din tot orașul; prin urmare, aut trebuia să te aștepți ca venețienii să aibă un gust prea rafinat în materie de cai. Oricum să fi fost, ’au plâns amarnic atunci tind i-ain luat. În noaptea de după această captură de război, • A câe soldați francezi au fost găsiți plutind pe canale. Ca represalii pentru asasinate, noi tablouri s-au trimis Ia Pariș, iar soldații și-au făcut un obicei din a mutila statuile. Sau doborau vitraliile, trugând cu pușca. Exasperați, venețienii ne arătau o dușmănie înverșunată. În timpul iernii, o mulțime de ofițeri și de soldați au dispărut și nu i-a meii văzut nimeni nicieând.

Eu aveam destule de făcut, nu mi se părea că timpul Uvce prea încet. Unul din obiceiurile mele era să învăț limba țării în care ne opream. Așadar, căutam întotdeauna o femeie destul de amabilii încât să mă învețe limba și să-mi îngăduie să o exersez împreună cu ea. E celjnai bun chip de a face progrese. N-aveam încă treizeci de arii când vorbeam aproape toate limbile din Europa. Am să fiu cinstit, ca și până acum: ce învățam cu în asemenea condiții nu-mi folosea deloc în viața de zi cu zi. În general aveam de-a face c: u soldați și cu țărani. Ăstora nu tt-ebuia să le spun nici „Te iubesc” și nici „Când se sfârșește războiul, te caut neapărat”!

Nicăieri n-am avut profesor mai fermecător decât la Veneția. O chema Lucia… Un gentilom uită întotdeauna cd de-al doilea nume. Am să vorbesc despre ea cu cea mai mare discreție, căci era dintr-o familie de senator, iar bunicul ei fusese doge. Frumusețea ei era îneântătoare… Și să știți, prieteni, că dacă eu, Etienne G6rard, folosesc cuvântul „în- cântătoare “, n-o fac întâmplător și nici din nebăgare de seamă. O fac pentru că tocmai acesta e cuvântul potrivit. Am gusturi, amintiri, iar termenii de comparație nu-mi lipsesc. Dintre toate femeile care m-au iubit, nu-mi amintesc mai mult de douăzeci care ar merita să fie numite îneântătoare. Ei bine, vă spun adevărul, Lucia era îneântătoare! Între brunete nu-i găsesc rivală, afară de Dolores din Toledo. Și Lotuși, la Santarern, în Portugalia, unde serveam sub ordinele lui Massena, era o brunețica pe care am iubit-o mult… I-am uitat numele. Era de o frumusețe perfectă, însă n-avea nici fizicul și nici grația Luciei. A mai fost și Agnes… Nu mai știu cui să dau prfemiul, dar pot afirma fără teamă de greșeală că Lucia era egală celei mai frumoase.

Povestea cu tablourile mi-a dat ocazia s-o cunosc. Tatăl ei era proprietarul unui palat pe Canal Crande, dincolo de podul Rialto, și palatul acela gemen de picturi murale într-atâta încât Suchet a trimis o trupă de geniști ca să desprindă o parte din ele și să Ie expedieze la Pariș. I-am însoțit pe soldați. Am văzut-o pe Lucia înlăcrimată. Am fost de părere că tencuiala zidului s-ar fisura dacă ar fi scoasă de pe suportul ei și am ordonat geniștilor să se retragă. După asta am devenit prietenul familiei. Am băut cu tatăl o grămadă de Chianti, iar fiica mi-a dat o mulțime de lecții pline de farmec! Unii dintre ofițerii francezi s-au căsătorit în iarna aceea la Veneția și aș fi putut face la fel, căci o iubeam- pe Lucia din toată inima. Dar Etienne Gerard avea sabia, calul, regimentul, o mamă, un împărat și o carieră. Un bun husar păstrează mereu în inimă loc pentru iubire, nu însă pentru o anume femeie. Ei, da! Iată cum gândeam atunci, prieteni! Nu-mi închipuiam că va veni o vreme când, în singurătate, am să visez că strâng mâinile acelea care nu mai unt și-o să întorc capul întâlnindu-i pe vechii mei camarazi neonjurați de copii ajunși Ia rândul lor adulți. Abia acum ’mi dau seama că iubirea aceea, pe care o consideram distracție sau joc, e de fapt tot ce-i mai serios și mai sfânt într-o viață de om… Mulțumesc, prieteni, vă mulțumesc! Vinul nu e rău, nu ne strică deloc încă o butelie.

Și-acum să vă spun în cel fel dragostea mea pentru Lucia ’ -mi-a prilejuit una dintre cele mai cumplite și mai minunate iventuri, și cum mi-am pierdut vârful urechii drepte. M-ați Întrebat de atâtea ori de ce-mi lipsește. În seara asta, e penau prima dată că vă spun.

Pe vremea aceea Suchet își instalase cartierul general în/echiul palat al dogelui Bandolo. Clădit în lagună, nu departe ie piața San Marco. Iama era pe sfârșite. Într-o seară, întor- dndu-mă de la Teatrul Goldoni, am găsit un bilet de la Lucia și o gondolă care mă aștepta. Fata mă ruga să vin imediat la ea, fiindcă avea un necaz. Pentru un francez, și cu atât mai mult pentru un ofițer francez, o asemenea rugăminte era un ordin. M-am urcat imediat în barcă. Îmi amintesc cum, pe când mă așezam pe banchetă, am remarcat statură neobișnuită a gondolierului. Nu că ar fi avut înălțimea unui uriaș, însă era larg în umeri cum puțini oameni întâlnești. De altfel, aproape toți gondolierii din Veneția sunt voinici. Gondolierul meu se așezase la locul lui, înapoia mea, și vâslea cu spor.

Pe teritoriul dușman, un bun soldat trebuie să fie, oriunde și oricând, în gardă. Am respectat mereu regula asta, și uite că am trăit destul încât să-n’. I văd părul cărunt. Dar în noaptea aceea m-am arătat ml atât de nepăsător ca un tânăr recrut care se teme mai cu seamă să nu lase impresia că-i este frică. În marea mea grabă. Îmi uitasem pistoalele. Aveam sabia, bineînțeles, dar sabia nu-i Întotdeauna o armă practică. Stăteam rezemat de bancheta gondolei și mă lăsam legănat de clipocitul blând al apei și de plescăitul vâslei. Înaintam printr-o rețea de canale strâmte, mărginite pe ambele părți de nesfârșite clădiri înalte ce lăsau să se vadă doar o mică fâșie de cer presărat cu stele. Ici-colo, pe podurile az- vârlite peste canal, licărea slab câte o lampă, cu ulei. Uneori ieșea din vreo nișă sclipirea unei luminări aprinse dinaintea statuii vreunui sfânt. În rest, era întuneric beznă. Din apă nu se vedeau decât franj urii ce tiveau cu alb, de-o parte și de alta, ciocul lung al gondolei. Era locul ideal și ora potrivită pentru visare. Am cugetat, prin urmare, la trecutul meu, la toate marile treburi în care fusesem amestecat, la’caii pe care i-am călărit, la femeile pe care le-am iubit. Mă gândeam și la scumpa mea mamă; îmi închipuiam bucuria ei când își auzea vecinii lăudând faima fiului său. Mă gândeam și la Împărat, ca și la Franța, patria mea dragă, Franța cea însorită, mama cu fiice frumoase și cu fii curajoși. Când vedeam cât de departe de hotarele ei îi ajunseseră culorile, îmi simțeam inima înflăcărându-se. O să-mi dau viața pentru măreția ei! Am vrut să fac pe loc legământul. Mi-am pus o mână pe inimă. Și tocmai acel moment și l-a ales gondolierul ca să se arunce peste mine pe la spate.

Când spun că s-a aruncat peste mine, nu vreau să se înțeleagă doar că» m-a atacat; luați aminte că a căzut cu adevărat peste mine. Cu toată greutatea lui. În timp ce vâslește, gondolierul stă în spatele și deasupra clientului său, care nu poate nici să-l vadă, nici să se apere de un eventual atac. Din culmea unor sentimente sublime, m-am pomenit lățit pe fundul bărcii, sufocat cu totul de monstrul ce mă ținea ca pe un fluture țintuit în insectar. În ceafă simțeam fierbințeala gâfâitului său sălbatic. Într-o clipită mi-a înhățat sabia și mi-a tras un sac peste cap… Mi-am dat imediat seama că o frânghie îi dădea putința să strângă rasa aceea călugăreasca. Așa că nu mai eram decât o orătanie făcută ghemotoc, treabă care nu-mi îngăduia să sper nimic pentru mai târziu. Noi am striga, nu mă puteam mișca. Eram un simplu balot, in clipeli! Următoare, am auzit din nou clipocitul apei și scâr- lâitul visici. Rleușindu-i lovitura, zdrahonul se apucasc iar a vâslit cu atâta calm și nepăsare de parcă i-ar fi stat în obicci să vâre în sac un colonel de husari în fiecare zi a iăptsmânii.

N-aș putea să vă spun cât de umilit și, iarăși, cât de furios am fost când m-am văzut ajuns ca mielușelul pe care-l duci la tăiat. Tocmai eu. Etienne Gerard, spadasinul numărul unu al Marii Armate și cel mai bun ofițer din șase brigăzi de cavalerie ușoară, să fiu surprins astfel de un singur om neînar- mat! … Cu toate astea, mi-am păstrat calmul. E loc pentru oate: momente când ții piept și momente în care îți cruți forța. Simțisem cu ce putere îmi prinsese gondolierul brațele – în miinâle lui nu eram mai mult decât un copil. Am așteptat, așadar, cu inima sfâșiată de nerăbdare, să apară vreun prilej favorabil.

Cât timp să fi rămas pe fundul gondolei? N-aș putea spune cu exactitate. Mi se părea că trecuse o veșnicie. Auzeam mereu susurul apei despicate de barcă și scârțâitul ritmic al vâslei. De mai multe ori am cotit în unghi drept, căci ani recunoscut lunga strigare tristă a gondolierilor când se anunță între ei la intrarea într-un viraj. În sfârșit, marginea bărcii s-a frecat de o platformă ce sftrvoa la debarcare. Gondolierul meu a lovit de trei ori cu vâsla în lemn. Un zdrăngănit de bare și de chei a fost răspunsul Ja acel semnal. O poartă mare a seârțâit cumplit din țițâni, deschizându-se spre interior.

— L-ai înhățat? Am auzit o întrebare în italiană.

Cel care mă prinsese a izbucnit în râs, izbind în sacul în care mă băgase.

— Uite-l aici!

— Ești așteptat! A spus altul și a adăugat niște cuvinte fără înțeles pentru mine.

— Atunci, ia în primire pachetul.

Gondolierul m-a săltat în brațe, a suit câteva trepte! Apoi m-a aruncat pe o podea destul de tare. Câteva momente după – aceea, barele scârțâiau și cheia gemea în broască încă o dată." Eram prizonier. Într-o casă.

Judecând după voci și după pași, am avut impresia că umblau mai mulți inși pe lânyă mine. Înțelegeam italiana mult mai bine decât o vorbeam, așa că nu mi-a scăpat nimic iin ceea ce se spunea.

— Nu l-ai omorât, Mattco?

— Și dacă l-aș fi omorâl 7

— Ai să dai socoteală în fața tribunalului, ți-o jur!

— Tot îl condamnă la moarte, nu?

— Dar nu-i treaba ta și nici a mea su-l scăpăm de mâinile lor.

— Psst..Nu l-am omorât. Hoiturile nu mișcă. Asta și-a înfipt dinții blestemați în degetul meu mare când i-am tras sacul peste cap.

— Pare grozav de isteț.

— Scoate-l din sac. O să-ți dai seama câtă răutate are în el.

Au dezlegat frânghia cu care era legat sacul și rasa aceea călugărească mi-a fost scoasă de pe cap. N-am deschis ochii; am rămas nemișcat pe podea.