Cainele galben

Cainele galben de Georges Simenon

1. Câinele fără stăpân

Vineri, 7 noiembrie, noaptea. Concarneau e pustiu. Orologiul luminos din orașul vechi, ce poate fi zărit pe deasupra zidurilor de apărare, arată ora unsprezece fără cinci.

Mareea e în toi și o furtună venită dinspre sud-vest face să se izbească între ele bărcile din port. Vântul dă năvală pe străzi, unde poți vedea din când în când bucăți de hârtie zburând la nivelul caldarâmului.

Pe cheiul Aiguillon nu e nicio lumină. Totul e închis. Toată lumea doarme. Doar cele trei ferestre de la Hôtel de l’Amiral, situat la intersecția cheiului cu piața, mai sunt luminate.

Nu au jaluzele, dar abia dacă ghicești siluetele prin geamurile verzui. Iar vameșul de pază, ghemuit în ghereta lui, aflată la mai puțin de o sută de metri distanță, se uită cu invidie spre întârziații din cafenea.

În fața lui, în rada portului, se leagănă un cabotier care a venit după-amiază să se pună la adăpost. Nu e nimeni pe punte. Scripeții scârțâie și o velă triunghiulară de la prova, prost strânsă, flutură zgomotos în bătaia vântului. Apoi, se aud vacarmul continuu al valurilor lovindu-se de țărm și un declic al orologiului, care trebuie să bată de unsprezece.

Ușa de la Hôtel de l’Amiral se deschide. Își face apariția un bărbat, care continuă să vorbească un moment, prin ușa întredeschisă, unor oameni rămași înăuntru. Furtuna îl înșfacă, îi flutură pulpanele hainei, îi ridică melonul, pe care îl prinde la timp și îl ține pe cap în timp ce merge.

Chiar și de departe, se vede bine că e vesel, nu se ține bine pe picioare și fredonează. Vameșul îl urmărește cu privirea și zâmbește când bărbatul vrea să-și aprindă o țigară de foi. Pentru că se pornește o luptă comică între bețiv, haina pe care vântul i-o smulge și pălăria ce i se rostogolește pe trotuar. Zece chibrituri se sting.

Iar bărbatul cu pălărie melon observă o ușă cu două trepte, se adăpostește acolo și se apleacă în față. Pâlpâie o lumină slabă. Fumătorul se clatină, se agață de clanța ușii.

Oare vameșul n-a auzit un zgomot străin de furtună? Nu e sigur. Întâi râde, văzându-l pe noctambul cum își pierde echilibrul și face câțiva pași în spate, atât de aplecat, încât poziția e de-a dreptul incredibilă.

Apoi cade la marginea trotuarului, cu capul în noroiul din rigolă. Vameșul se bate cu mâinile peste șolduri ca să le încălzească și se uită iritat la vela rebelă.

Trece un minut, trec două. Vameșul aruncă din nou o privire spre bețiv, care nu s-a mișcat, în schimb, un câine, venit de nu se știe unde, a ajuns lângă el și îl adulmecă.

— Abia în acel moment am avut senzația că s-a întâmplat ceva! va spune vameșul în cursul anchetei.

Deplasările oamenilor care au avut loc după această scenă sunt mai greu de stabilit într-o ordine cronologică riguroasă. Vameșul se apropie de bărbatul prăbușit, cam temător din pricina prezenței câinelui, un animal mare, galben, care mârâie. Un felinar se află la o distanță de opt metri. La început, vameșul nu vede nimic anormal. Apoi observă o gaură în pardesiul bețivului din care iese un lichid gros.

Atunci dă fuga la Hôtel de l’Amiral. Cafeneaua e aproape pustie. O chelneriță stă cu coatele sprijinite de casa de marcat. Lângă o masă din marmură, doi bărbați își sfârșesc țigara de foi, rezemați de speteaza scaunului, cu picioarele întinse.

— Repede! O crimă! Nu știu…

Vameșul întoarce capul. Câinele galben a intrat în urma lui și s-a culcat la picioarele chelneriței.

În aer se simte o ezitare, o spaimă vagă.

— Prietenul dumneavoastră, care a ieșit adineauri…

După câteva clipe, trei oameni se apleacă peste corpul prăbușit, care nu s-a mișcat din loc. Primăria, unde se află postul de poliție, e la doi pași. Vameșul preferă să se agite. Se repede spre Primărie, gâfâind, apoi sună la ușa unui medic.

Și repetă, fără să poată scăpa de această viziune:

— S-a clătinat pe spate, ca un bețiv, și a făcut cel puțin trei pași în felul ăsta.

Cinci oameni… șase… șapte. Ferestrele se deschid aproape peste tot, se aud șușoteli…

Medicul, îngenuncheat în noroi, spune:

— Un glonț tras de aproape în abdomen. Trebuie operat de urgență. Dați telefon la spital.

Toată lumea l-a recunoscut pe rănit. Domnul Mostaguen, principalul angrosist de vinuri din Concarneau, un grăsan cumsecade care are numai prieteni.

Cei doi polițiști în uniformă – unul dintre ei nu și-a găsit chipiul – nu știu de unde să înceapă ancheta.

Cineva vorbește, domnul Le Pommeret, pe care îl recunoști imediat ca fiind o persoană importantă după voce și înfățișare.

— Am făcut împreună o partidă de cărți, la Café de l’Amiral, cu Servières și cu doctorul Michoux. Doctorul a plecat primul, acum o jumătate de oră. Mostaguen, căruia îi e teamă de nevastă-sa, a plecat pe la unsprezece.

Incident tragicomic. Toți îl ascultă pe domnul Le Pommeret. Uită de rănit. Iar acesta deschide ochii, încearcă să se ridice și murmură cu o voce mirată, atât de suavă, de subțire, încât chelnerița izbucnește într-un râs nervos:

— Ce s-a întâmplat?

Dar e scuturat de un spasm. Buzele îi tremură. Mușchii feței se contractă, în timp ce medicul își pregătește seringa pentru o injecție.

Câinele galben umblă printre picioarele oamenilor. Cineva întreabă, mirat:

— Cunoașteți animalul ăsta?

— Nu l-am văzut niciodată.

— Probabil e un câine de pe un vas.

În atmosfera dramatică, acel câine are ceva neliniștitor. Poate culoarea, un galben murdar? Are picioarele lungi, e foarte slab și capul său mare amintește deopotrivă de dulău și de dogul german.

La cinci metri de grup, polițiștii îl interoghează pe vameș, singurul martor al evenimentului.

E cercetată ușa cu două trepte. E ușa unei case mari, burgheze, care are obloanele închise. În dreapta ușii, un afiș anunță vânzarea publică a imobilului în ziua de 18 noiembrie.

Scoasă la vânzare: 80.000 de franci…

Un agent de poliție se căznește îndelung, fără să reușească, să forțeze broasca, pe care o sparge cu o șurubelniță patronul unui garaj vecin.

Vine ambulanța. Domnul Mostaguen e așezat pe o targă. Curioșii nu mai au altceva de făcut decât să contemple casa pustie.

E nelocuită de un an. Pe coridor domnește un miros greu de praf de pușcă și de tutun. O lanternă luminează, pe dalele pardoselii, scrum de țigări și urme de noroi, care dovedesc că cineva a stat destul de mult timp la pândă în spatele ușii.

Un bărbat, doar cu un pardesiu peste pijama, îi spune soției sale:

— Hai! Nu mai e nimic de văzut. Vom afla restul mâine din ziar. E aici și domnul Servières.

Servières e un mic personaj grăsuliu, în palton de culoarea fisticului, care se afla împreună cu domnul Le Pommeret la Hôtel de l’Amiral. E redactor la ziarul Phare de Brest, unde publică, printre altele, în fiecare duminică, o cronică umoristică.

Ia notițe, dă indicații, dacă nu chiar ordine, celor doi polițiști.

Ușile care se deschid spre coridor sunt încuiate. Cea din fund, care dă spre o grădină, e deschisă. Grădina e înconjurată de un zid ce nu are niciun metru și jumătate înălțime. De cealaltă parte a zidului trece o uliță care duce pe cheiul Aiguillon.

— Pe aici a plecat asasinul! anunță Jean Servières.

Maigret a stabilit a doua zi, de bine de rău, acest rezumat al evenimentelor. De o lună de zile era detașat la Brigada Mobilă din Rennes, unde trebuiau reorganizate unele servicii. Primarul din Concarneau îl sunase alarmat.

Și ajunsese în acest oraș împreună cu Leroy, un inspector cu care nu mai lucrase.

Furtuna nu se oprise. Un vânt vijelios făcea să se reverse, din norii negri de deasupra orașului, o ploaie rece ca gheața. Nicio ambarcațiune nu ieșea din port și se vorbea despre un vapor aflat în dificultate în largul insulelor Glénan.

Maigret se instală în mod firesc la Hôtel de l’Amiral, care e cel mai bun din oraș. Era cinci după-amiaza și tocmai se înnoptase când intră în cafenea, o sală lungă și destul de mohorâtă, cu podeaua cenușie presărată cu rumeguș, cu mese de marmură, și mai posomorâte din pricina geamurilor verzi de la ferestre.

Înăuntru erau ocupate câteva mese. Dar, de la prima privire, o recunoșteai pe cea a obișnuiților localului, clienți serioși, a căror conversație ceilalți încercau să o audă.

De altfel, de la acea masă se ridică un bărbat rumen la față, cu ochii mari și gura zâmbitoare.

— Domnul comisar Maigret? Bunul meu prieten, primarul, mi-a anunțat sosirea dumneavoastră. Am auzit adesea vorbindu-se de dumneavoastră. Dați-mi voie să mă prezint. Jean Servières. Hm! Sunteți de la Paris, nu-i așa? Și eu! Am condus mult timp La Vache Rousse, în Montmartre. Am colaborat la Petit Parisien, Excelsior, La Dépêche… L-am cunoscut bine pe unul dintre șefii dumneavoastră, pe vajnicul Bertrand, care s-a pensionat anul trecut ca să se retragă în Nievre. Și am făcut ca el! Ca să spun așa, m-am retras din viața publică. Dar colaborez, de distracție, la Phare de Brest.

Jurnalistul se sprijinea când pe un picior, când pe celălalt, gesticula.

— Veniți să vi-i prezint pe cei de la masa noastră. Ultimul careu de flăcăi veseli din Concarneau… Iată-l pe Le Pommeret, fustangiu înrăit, rentier de felul lui și viceconsul al Danemarcei.

Bărbatul care se ridică și întinse mâna era în ținuta unui gentilom de țară: pantaloni de călărie în carouri, ghetre mulate pe picior, fără un strop de noroi, cravată-plastron din pichet alb. Avea o mustață frumoasă, căruntă, părul bine netezit, un ten deschis la culoare și obrajii atinși de cuperoză.

— Încântat, domnule comisar.

Și Jean Servières continuă:

— Doctorul Michoux, fiul fostului deputat… De altfel, nu-i medic decât pe hârtie, pentru că n-a practicat niciodată. Veți vedea că, până la urmă, o să vă vândă un teren. E proprietarul celor mai frumoase loturi din Concarneau și poate chiar din Bretania.

O mână rece, o față ascuțită ca lama de cuțit, cu nasul strâmb; un păr roșcat deja rar, deși doctorul nu împlinise treizeci și cinci de ani.

— Ce beți?

În acest timp, inspectorul Leroy se dusese să ia legătura cu Primăria și cu jandarmeria.

Atmosfera din cafenea avea ceva cenușiu, tern, fără să se poată preciza ce anume. Printr-o ușă deschisă se zărea o sală, unde chelnerițe în costum breton pregăteau mesele pentru cină.

Maigret dădu cu ochii peste un câine galben, culcat lângă casă. Ridică privirea, zări o fustă neagră, un șorț alb, un chip lipsit de grație și totuși atât de atrăgător, încât îl cercetă tot timpul cât dură conversația.

De altfel, de fiecare dată când comisarul întorcea capul în altă parte, chelnerița își ațintea asupra lui privirea febrilă.

— Dacă bietul Mostaguen, care e cel mai bun om de pe pământ, chiar dacă tremură de teama neveste-sii, n-ar fi fost cât pe ce să dea ortul popii, aș jura că e o farsă de prost gust.

Vorbea Jean Servières.

— Emma! strigă Le Pommeret cu familiaritate.

Chelnerița se apropie.

— Ce beți?

Pe masă erau sticle de bere goale.

— E ora aperitivului! remarcă jurnalistul. Cu alte cuvinte, ora când se bea pernod[1]. Adu-ne pernod, Emma! Nu-i așa, domnule comisar?

Doctorul Michoux își privea foarte absorbit butonul de la manșetă.

— Cine ar fi putut să prevadă că Mostaguen se va opri în ușă ca să-și aprindă țigara de foi? continuă Servières, cu vocea lui sonoră. Nimeni, nu-i așa? Or, eu și Le Pommeret locuim la celălalt capăt al orașului! Nu trecem prin fața casei pustii! La ora aceea, numai noi trei umblam pe străzi. Mostaguen nu e omul care să aibă dușmani. E ceea ce se numește un băiat de zahăr! Singura lui ambiție e să primească într-o zi Legiunea de Onoare…

— Operația a reușit?

— O să scape. Partea cea mai caraghioasă e că nevastă-sa i-a făcut o scenă la spital, fiindcă e convinsă că e vorba de o poveste de amor! Vă închipuiți? Bietul de el n-ar îndrăzni nici să-și mângâie dactilografa, de teama complicațiilor!

— Porție dublă! îi spuse Le Pommeret chelneriței, care turna imitația de absint. Adu și gheață, Emma!

Unii clienți ieșeau, pentru că era ora mesei de seară. O pală de vânt pătrunse pe ușa deschisă și făcu să fâlfâie fețele de masă din sala vecină.

— O să citiți articolul pe care l-am scris despre asta și unde cred că am studiat toate ipotezele. Una singură e plauzibilă: ne aflăm în prezența unui nebun. De exemplu, noi, care cunoaștem întregul oraș, nu vedem deloc cine și-ar fi putut pierde judecata… Suntem aici în fiecare seară. Primarul vine și el uneori să joace o partidă cu noi… Sau Mostaguen… Sau ne ducem noi să-l luăm la o partidă de bridge pe ceasornicar, care stă la câteva case mai încolo.

— Și câinele?

Jurnalistul făcu un gest care sugera neștiința.

— Nimeni nu știe de unde a apărut. S-a crezut pentru scurt timp că e al cabotierului care a sosit ieri, Sainte-Marie, dar se pare că nu. Au un câine la bord, dar e un Terra Nova, iar eu mă îndoiesc că cineva ar putea să spună de ce rasă e acest animal îngrozitor.

În timp ce vorbea, apucă o carafa cu apă și turnă în paharul lui Maigret.

— Chelnerița e de mult aici? întrebă comisarul cu glas șoptit.

— De ani de zile.

— N-a ieșit ieri-seară?

— Nu s-a mișcat de-aici. Aștepta să plecăm ca să se culce. Eu și Le Pommeret depănam vechi amintiri, din vremurile bune, când eram destul de frumoși ca să avem femei fără bani… Nu-i așa, Le Pommeret? Nu zice nimic! După ce-o să-l cunoașteți mai bine, o să înțelegeți că, atunci când e vorba de femei, face față o noapte întreagă. Știți cum îi spunem casei în care locuiește, în fața halei de pește? Casa nerușinărilor… Hm!

— Noroc, domnule comisar! făcu, nu fără o oarecare jenă, cel despre care se vorbea.

Maigret remarcă în același moment că doctorul Michoux, care abia dacă își descleștase gura, se aplecă, privind prin transparența paharului. Fruntea îi era încrețită. Fața, palidă de felul ei, exprima o îngrijorare impresionantă.

— O clipă! interveni el deodată, după ce șovăise îndelung.

Își apropie paharul de nări și își înmuie în el un deget, pe care îl atinse ușor cu vârful limbii. Servières izbucni într-un râs zgomotos.

— Bun! Acum se lasă terorizat de pățania lui Mostaguen.

— Ce-i? întrebă Maigret.

— Cred că e mai bine să nu bem. Emma! Du-te și spune-i farmacistului de alături să dea fuga încoace. Chiar dacă e la masă!

Asta răci atmosfera. Sala păru chiar mai pustie și mai mohorâtă. Le Pommeret se trăgea ușor de mustață cu nervozitate. Jurnalistul însuși se foia pe scaun.

— Ce crezi?

Doctorul era încruntat. Se uita țintă la pahar. Se ridică și luă el însuși din dulap sticla cu pernod, o agită în lumină, iar Maigret zări două-trei bobițe albe care pluteau deasupra lichidului.

Chelnerița se întoarse, urmată de farmacist, care avea gura plină.

— Auzi, Kerdivon… Trebuie să ne analizezi imediat conținutul acestei sticle și al paharelor.

— Azi?

— Pe loc!

— Ce reacție trebuie să încerc? La ce te gândești?

Maigret nu mai văzuse niciodată ivindu-se atât de repede umbra palidă a spaimei. Câteva clipe fuseseră de ajuns. Toată căldura dispăruse din priviri și cuperoza părea artificială pe obrajii lui Le Pommeret.

Chelnerița se sprijinise cu coatele de casă și umezea mina unui creion ca să înșire cifre într-un carnet cu coperta din mușama.

— Ești nebun! încercă Servières.

Dar exclamația lui sună fals. Farmacistul avea sticla într-o mână și un pahar în cealaltă.

— Stricnină, șopti doctorul.

Și îl împinse pe celălalt afară, apoi reveni, cu capul în jos, palid la față.

— Ce vă face să credeți…? începu Maigret.

— Nu știu. O întâmplare… Am văzut un grăunte de praf alb în paharul meu. Mirosul mi s-a părut ciudat.

— Autosugestie colectivă! spuse jurnalistul. Dacă povestesc asta mâine în gazeta mea, bag în faliment toate bistrourile din Finistere.

— Beți întotdeauna pernod?

— În fiecare seară înainte de cină… Emma e atât de obișnuită cu asta, încât îl aduce cum vede că am golit paharul cu bere. Avem micile noastre tabieturi. Seara bem calvados[2].

Maigret se duse în fața dulapului cu lichioruri și zări o sticlă de calvados.

— Nu aceea! Sticla aia borțoasă…

Maigret o luă, o ridică în lumină și zări câteva grăunțe de praf alb. Dar nu spuse nimic. Nu era necesar. Ceilalți înțeleseseră.

Inspectorul Leroy intră și spuse cu o voce indiferentă:

— Jandarmeria n-a remarcat nimic suspect. În ținut nu există vagabonzi. Nimeni nu înțelege…

Leroy se miră de tăcerea care domnea în local, de angoasa compactă care îi gâtuia pe ceilalți. Fumul de tutun plutea în jurul becurilor. Biliardul își arăta pânza verzuie ca un gazon năpârlit. Se vedeau chiștoace de țigări pe jos și câteva flegme în rumeguș.

— … Șapte și țin unu, îngâna Emma, umezind vârful creionului.

Și, ridicând capul, strigă:

— Vin, doamnă!

Maigret își umplea pipa. Doctorul Michoux se uita cu încăpățânare în jos și nasul lui părea și mai strâmb decât înainte. Pantofii lui Le Pommeret erau lucitori ca și cum n-ar fi mers niciodată cu ei. Jean Servières dădea din umeri din când în când, vorbind cu el însuși.

Toate privirile se îndreptară spre farmacist când acesta se înapoie cu sticla și un pahar gol.

Venise în fugă și gâfâia. La ușă, lovi cu piciorul în gol ca să alunge ceva și bombăni:

— Câine afurisit!

Și, imediat ce intră:

— E o glumă, nu-i așa? Nimeni n-a băut?

— Spune odată!

— Da, e stricnină! Probabil că a fost pusă în sticlă cu o jumătate de oră în urmă.

Se uită înspăimântat spre paharele încă pline și la cei cinci bărbați tăcuți.

— Ce înseamnă asta? E nemaipomenit! Am dreptul să știu! Astă-noapte, un om a fost împușcat lângă casa mea… Iar azi…

Maigret îi luă sticla din mână. Emma se întoarse, indiferentă, arătându-și deasupra casei de marcat fața prelungă cu ochii încercănați, cu buzele subțiri, și părul mai mult nepieptănat, pe care boneta bretonă aluneca mereu spre stânga, cu toate că o îndrepta tot timpul.

Le Pommeret se plimba cu pași mari, contemplându-și luciul pantofilor. Jean Servières, nemișcat, se uita țintă la pahare, apoi izbucni brusc, cu o voce înăbușită de groază:

— Fir-ar dracu’ al dracului!

Doctorul lăsă să-i cadă umerii a neputință.