Vacanta lui Maigret

I.

Strada era îngustă, ca toate străzile vechiului cartier din Sables d”Olonne, cu pavele inegale, cu trotuare de pe care trebuia să coborî de fiecare dată când întâlneai un trecător. Ușa din colț era una splendidă, cu două canaturi, de un verde intens, somptuos, cu reflexe perfecte, cu cele două ciocănele din cupru bine lustruite, așa cum vezi doar pe la notarii din provincie sau la mănăstiri.

În față, staționau două mașini lungi, lucitoare, care dădeau aceeași impresie de curățenie și de confort. Maigret le cunoștea, amândouă erau ale unor chirurgi.

„Aș fi putut și eu să fiu chirurg”, își spuse el.

Și să aibă o mașină ca acelea. Poate că nu chirurg, dar era adevărat că fusese gata să se facă medic, că începuse studii de medicină și că uneori se gândea la asta cu nostalgie. Dacă tatăl lui n-ar fi murit așa devreme. înainte de a pune piciorul pe prag, scoase ceasul din buzunar și văzu că era trei. În același moment, se auzi dangătul puțin cam subțiratic al clopotului capelei, apoi, peste acoperișurile caselor mici ale orașului, celălalt, mai grav, de la Notre-Dame.

Oftă și apăsă pe butonul soneriei. Ofta pentru că era ridicol să-și scoată ceasul din buzunar în fiecare zi la aceeași oră. Ofta pentru că era la fel de ridicol să vină la ora trei fix, ca și cum de asta ar fi atârnat soarta lumii. Ofta pentru că, în timp ce aștepta declicul ușii, care se deschidea singură, grație unui mecanism bine întreținut, fără zgomot, lin, avea să devină, ca și în zilele dinainte, un alt om.

Nici măcar un om în adevăratul sens al cuvântului. Umerii lui rămâneau umerii masivi ai comisarului Maigret, iar silueta nu devenea mai puțin greoaie.

Totuși, de la primul pas făcut pe coridorul luminos, avea impresia că e un copil, tânărul Maigret de altădată, care, în satul lui din Allier, mergea în vârful picioarelor și își ținea răsuflarea când, după prima geană a zorilor, cu mâinile crăpate și nasul roșu, intra în sacristie ca să-și îmbrace hainele de copil de cor.

Atmosfera era aici la fel. O mireasmă dulceagă, farmaceutică înlocuia aroma de tămâie, dar nu era mirosul dezgustător din spitale, ci ceva mai complex, mai rafinat, mai subtil. Pășea pe un linoleum moale cum nu mai văzuse nicăieri. Chiar și pereții, dați cu vopsea în ulei, erau mai netezi, de un alb mai onctuos decât oriunde în altă parte.

Plus umezeala aerului și puritatea tăcerii, imposibil de găsit altundeva decât într-o mănăstire.

Se întoarse spre dreapta, ca un automat și salută cu o înclinare a bustului, precum copilul de cor care trece prin fața altarului, murmurând:

— Bună ziua, măicuță.

Într-un birou din sticlă, luminat, curat, prevăzut cu o deschizătură, o măicuță cu bonetă, așezată în fața unui registru, îi zâmbi și răspunse:

— Bună ziua, domnule 6. Telefonez să aflu dacă puteți intra. Draga noastră bolnavă se simte din ce în ce mai bine.

Era maica Aurelie. Probabil că în viața obișnuită ar fi fost o femeie de cincizeci de ani, dar, sub boneta albă, fața ei netedă ca o caramelă nu avea vârstă.

— Alo! Rosti ea, cu o voce discretă. Maica Mărie des Anges? A sosit domnul 6.

Maigret nu se supăra, nici măcar nu era agasat. Era o ceremonie zilnică mai mult decât inutilă. Era așteptat sus. Se știa că vine la trei fix și că ar fi fost în stare să urce și singur la primul etaj.

Dar nu! Erau maniace. Maica Aurelie îi zâmbea, iar el se uita la scara cu treptele acoperite de un covor roșu, unde avea să apară maica Mărie des Anges.

Aceasta zâmbea și ea, cu mâinile în mânecile largi ale veșmântului lung și cenușiu.

— Veniți, domnule 6.

Maigret știa foarte bine că avea să-i șoptească, de parcă ar fi fost un secret sau o știre senzațională:

— Draga noastră bolnavă se simte din ce în ce mai bine.

Mergea în vârful picioarelor. Poate că ar fi roșit dacă, cumva, greutatea lui ar fi făcut să trosnească o treaptă a scării. Ba chiar ținea puțin capul într-o parte când vorbea, din pricina mirosului de calvados pe care îl bea în fiecare zi după masa de prânz.

Soarele trasa dungi oblice pe culoar, ca și pe icoanele ce reprezentau sfinți. Uneori întâlnea o masă pe rotile, o bolnavă dusă spre sala de operații și de la care reținea doar privirea fixă.

Maica Aldegonde venea întotdeauna până în pragul salonului mare cu douăzeci de paturi, ca din întâmplare, ca și cum ar fi avut treabă, doar ca să-i spună în treacăt, zâmbind smerit:

— Bună ziua, domnule 6.

Apoi, puțin mai departe, maica Mărie de Anges deschidea, trăgându-se într-o parte, ușa marcată cu numărul 6.

Așezată în capul oaselor pe pat, cu o expresie ciudată pe fața puțin cam palidă, o femeie îl privea cum intră. Era doamna Maigret, care părea că îi spune întotdeauna: „Bietul de tine, Maigret, uite cum te-ai schimbat”.

De ce continua să meargă în vârful picioarelor, să vorbească cu o voce înăbușită care nu era a lui, mișcându-se cu mare grijă, ca și cum ar fi riscat să spargă porțelanuri? O săruta pe frunte, vedea portocalele și prăjiturile pe noptieră și, pe cuvertură, lucrul de mână care avea darul să-l înfurie.

— Iar?

— Maica Mărie des Anges mi-a dat voie să împletesc puțintel.

Mai erau și alte ritualuri. De exemplu, o saluta pe bătrâna din patul al doilea. Nu putuseră să obțină o cameră cu un singur pat.

— Bună ziua, domnișoară Rinquet.