Umbra chinezeasca

Capitolul 1

Umbra chinezească.

Ora zece seara. Porțile de fier ale parcului fuseseră închise, iar Piața Vosges era acum pustie, cu urmele lucioase lăsate de mașini pe asfalt și susurul neobosit al fântânilor, copacii despuiați de frunze și conturul monoton pe cer al acoperișurilor identice. Sub arcade, care formează o centură impresionantă a acestei piețe, puține lumini erau aprinse. Nu mai mult de trei-patru prăvălii. Comisarul Maigret văzu o familie care lua masa în una dintre ele, unde se îngrămădeau coroane mortuare. Încerca să citească numerele de deasupra ușilor, dar, imediat ce trecu de prăvălia cu coroane, o persoană mică de statură ieși din umbră.

— Dumneavoastră v-am telefonat? Probabil că aștepta de mult timp acolo. În pofida frigului lunii noiembrie, nu-și pusese pardesiul peste șorț. Avea nasul roșu și ochii îngrijorați. La mai puțin de o sută de metri, în colțul străzii Beam, se afla un polițist în uniformă.

— Nu l-ați anunțat? Mormăi Maigret.

— Nu! Din cauza doamnei de Saint-Marc, care urmează să nască. Uitați! Aceea e mașina doctorului, chemat de urgență. Lângă trotuar staționau trei mașini, cu luminile de poziție aprinse. Cerul, cu nori care treceau pe un fond scăldat de lumina Lunii, căpăta uneori o paloare indefinită. Ai fi spus că stătea să ningă. Portăreasa intră pe poarta mare a imobilului, luminată de un bec de 25 de wați, înnegrit de praf.

— O să vă explic. Aici este curtea. Trebuie s-o traversezi ca să ajungi în oricare parte a casei, cu excepția celor două prăvălii. Aici stau eu, în stânga. Nu dați atenție. N-am avut timp să culc copiii. Erau doi, un băiat și o fată, în bucătăria în dezordine. Dar portăreasa nu intră. Arătă, la celălalt capăt al curții, lungă, mare, o clădire cu proporții armonioase.

— Acolo e. O să înțelegeți. Maigret se uita curios la acel nod de femeie ale cărei mâini agitate trădau înfrigurarea.

— Cineva vrea să vorbească cu un comisar la telefon! I se spusese puțin mai devreme la Poliția Judiciară. Auzise o voce înăbușită și repetase de trei-patru ori:

— Vorbiți mai tare! Nu vă aud!

— Nu pot. Vă sun de la debit. Așa că. Era un mesaj fără șir.

— Ar trebui să veniți imediat în Piața Vosges la nr. 61. Da. Cred că e vorba de o crimă. Dar încă nu trebuie să se știe! Iar acum, portăreasa arăta spre ferestrele mari de la primul etaj. Câteva umbre se agitau în spatele perdelelor.

— Acolo e.

— Crima?

— Nu! Doamna de Saint-Marc care naște. Prima ei naștere. Nu e prea voinică. Înțelegeți? Curtea era și mai întunecoasă decât Piața Vosges. Era luminată de un singur bec, fixat în perete. Puteai ghici o scară în spatele unei uși cu geam, apoi, ici și colo, niște ferestre lu-minate.

— Și crima?

— Să vă spun! La șase au plecat angajații de la Couchet.

— O clipă. Ce înseamnă ‘Couchet’?

— Clădirea din fund. Un laborator sau o fabrică de seruri. Probabil că știți. ‘Serurile doctorului Riviere’.

— Și fereastra aceea luminată?

— Stați puțin. Azi e 30. Așa că domnul Couchet era acolo. Are obiceiul să rămână singur după închiderea birourilor. L-am văzut prin geam, așezat în fotoliu. Priviți. O fereastră cu ochiuri de geam mate. O umbră ciudată, ca a unui bărbat care zace cu capul pe birou.

— El e?

— Da. Pe la opt, când am dus gunoiul, am aruncat o privire. Scria. Se vedea foarte bine mâna care ținea un toc sau un creion.

— Și la ce oră a avut loc crima?

— Un moment! Am urcat să văd ce mai face doamna de Saint-Marc. Și m-am uitat iar când am coborât. Era ca acum și chiar am crezut că adormise. Maigret începea să-și piardă răbdarea.

— Pe urmă, după un sfert de oră.

— Da! Era în aceeași poziție! Spuneți esențialul.

— Asta e tot. Am vrut să văd. Am bătut la ușa biroului. N-a răspuns nimeni și am intrat. E mort. E plin de sânge peste tot.

— De ce n-ați anunțat comisariatul? E la doi pași de aici, pe strada Beam.

— Și ar fi venit toți în uniformă! Ar fi tulburat toată casa! V-am spus că doamna de Saint-Marc. Maigret avea mâinile în buzunare și pipa între dinți. Se uită la ferestrele de la primul etaj și avu impresia că momentul se apropia, pentru că agitația crescuse. Auziră o ușă deschizându-se și pași pe scară. În curte apăru silueta unui om înalt și solid. Portăreasa atinse mâna comisarului și șopti cu respect:

— Domnul de Saint-Marc. Fost ambasador. Bărbatul, căruia nu i se vedea fața, se opri, porni din nou, apoi se opri iar, privind tot timpul spre propriile ferestre.

— Probabil că i s-a spus să iasă afară. Și mai adineauri. Haideți cu mine. Poftim! Iar au dat drumul la fonograf! Și exact deasupra familiei Saint-Marc! Fereastră mai mică, de la etajul doi, cel mai slab luminată. Era închisă și mai mult puteai ghici decât auzi muzica unui gramofon. Portăreasa, slabă, nervoasă, cu ochii roșii, cu degetele agitate, se îndreptă spre fundul curții, arătă un peron mic și o ușă întredeschisă.

— O să-l vedeți la stânga. Prefer să nu mai intru. Un birou banal. Mobile deschise la culoare. Un tapet uni. Și un bărbat de patruzeci și cinci de ani, așezat într-un fotoliu, cu capul pe hârtiile împrăștiate în fața lui. Glonțul îl lovise drept în piept. Maigret trase cu urechea: portăreasa era tot afară, așteptându-l, iar domnul de Saint-Marc continua să se plimbe prin curte. Din când în când, un autobuz trecea prin piață, iar vacarmul lui făcea și mai profundă liniștea care urma. Comisarul nu se atinse de nimic. Se asigură doar că arma nu rămăsese în birou, se uită înjur trei-patru minute, pufăind din pipă, apoi ieși, încruntat.