Capcana lui Maigret

Capcana lui Maigret de Georges Simenon

Capitolul 1

Agitație la Poliția Judiciară

De pe la trei și jumătate, Maigret începu să ridice privirea din când în când ca să se uite la ceas. La patru fără zece, ștampilă ultima hârtie pe care o adnotase, împinse în spate fotoliul, își șterse transpirația și nu știu ce pipă să aleagă, în scrumieră se aflau cele cinci pipe din care fumase fără să se obosească să le mai curețe. Apăsase cu piciorul, sub birou, butonul unei sonerii, iar acum cineva bătea la ușă. Își șterse iar transpi­rația cu o batistă despăturită și mormăi:

— Intră!

Era inspectorul Janvier care, ca și comisarul, își scosese haina, dar își păstrase cravata, în timp ce Maigret se debarasase de a lui.

— Du astea la dactilografiat. Să‑mi fie aduse la semnat imediat ce sunt gata. Comeliau trebuie să le primească în seara asta.

Era 4 august. Degeaba stătea cu ferestrele deschise, nu simțea nici un pic de răcoare, pentru că de afară intra un aer cald care părea că emană din asfaltul înmuiat, din pietrele încinse, din Sena chiar, pe care te‑ai fi așteptat s‑o vezi scoțând aburi, ca apa pusă pe foc.

Pe Podul Saint-Michel, taxiurile și autobuzele mergeau mai încet ca de obicei, păreau că se târăsc, și nu numai bărbații de la Poliția Judiciară erau în cămașă, ci și cei de pe trotuare, care își țineau haina pe braț, iar Maigret observase mai devreme câțiva în șort, ca la mare.

Poate doar un sfert dintre parizieni mai rămă­seseră în capitală și probabil că toți se gândeau cu nostalgie la cei care aveau norocul, la acea oră, să se scalde sau să pescuiască, la umbră, în apele unui râu liniștit.

— Au venit cei de vizavi?

— Încă nu i‑am văzut. Lapointe e cu ochii pe ei.

Maigret se ridică din fotoliu ca și cum această mișcare ar fi cerut un mare efort, alese o pipă, o curăță și începu s‑o umple, apoi se apropie de o fereastră și rămase în fața ei, căutând cu pri­virea o anumită cafenea‑restaurant de pe Quai des Grands-Augustins. Fațada era vopsită în galben. Coborai două trepte și înăuntru probabil că era răcoare ca în pivniță. Tejgheaua era una adevărată, din cositor, după moda veche, pe perete atârna o tablă de scris, pe care meniul era trecut cu cretă, iar aerul mirosea întotdeauna a rachiu de cidru.

Până și unii buchiniști de pe cheiuri își închi­seseră tarabele!

Rămase nemișcat preț de patru‑cinci minute, trăgând din pipă, apoi văzu un taxi oprindu‑se nu departe de micul restaurant; din mașină coborâră trei bărbați și se îndreptară spre intrare. Cea mai familiară dintre cele trei siluete era cea a lui Lognon, inspectorul din arondismentul XVIII, care, de departe, părea chiar mai mic și mai slab și pe care Maigret îl vedea pentru prima dată purtând o pălărie de pai.

Ce aveau să bea cei trei bărbați? Probabil bere.

Maigret deschise ușa de la biroul inspectorilor, unde domnea aceeași atmosferă lenevoasă ca în restul orașului.

— Baronul e pe culoar?

— De o jumătate de oră, șefule.

— Alți jurnaliști?

— Adineauri a sosit Rougin.

— Fotografi?

— Unul singur.

Culoarul lung de la Poliția Judiciară era și el aproape pustiu, doar cu doi‑trei „clienți” care așteptau la ușa unor colegi de‑ai lui Maigret. La cererea lui, Bodard, de la Secția Financiară, îl convocase la ora patru pe omul despre care ziarele scriau în fiecare zi, un anume Max Bernat, necu­noscut cu două săptămâni înainte, devenit brusc eroul ultimului scandal financiar în care erau în joc miliarde de franci.

Maigret nu avea nici o treabă cu Bernat. Iar Bodard nu avea ce să‑l întrebe pe acesta în sta­diul actual al anchetei. Dar, pentru că Bobard anunțase în mod neglijent că va sta de vorbă cu escrocul la ora patru, în acea zi, pe culoar se aflau cel puțin doi dintre specialiștii în fapte diverse și un fotograf. Și aveau să stea acolo până la sfârșitul interogatoriului. Iar în cazul în care s‑ar fi răs­pândit zvonul că Max Bernat era la Poliția Judi­ciară, n‑ar fi fost imposibil să vină și alții.

La patru fix, din biroul inspectorilor se auzi o ușoară zarvă, anunțând sosirea escrocului adus de la Sante.

Maigret mai așteptă vreo zece minute, învârtindu‑se prin birou, fumându‑și pipa, ștergându‑și transpirația din când în când, aruncând câte o privare spre micul restaurant de pe celălalt mal al Senei, apoi, în sfârșit, pocni din degete și îi strigă lui Janvier:

— Haide!

Janvier ridică un receptor și sună la restaurant. Acolo, Lognon, care aștepta lângă cabină, probabil că‑i spusese patronului:

— Sigur e pentru mine. Așteptam un telefon.

Totul se derula conform previziunilor. Maigret, cam greoi, puțin îngrijorat, se întoarse în biroul lui și, înainte de a se așeza, își umplu un pahar cu apă de la chiuvetă.

După zece minute, o scenă familiară avu loc pe culoar. Lognon și încă un inspector din arondis­mentul XVIII, un corsican pe nume Alfonsi, urcau încet scara, având între ei un bărbat care părea stânjenit și își ascundea fața cu pălăria.

Baronul și confratele lui, Jean Rougin, în pi­cioare în fața ușii comisarului Bodard, înțeleseră dintr‑o privire și se repeziră, în timp ce fotograful se și apucă de treabă.

— Cine e?

Îl știau pe Lognon. Cunoșteau personalul poli­ției aproape la fel de bine ca pe cel al ziarului lor.

Doi inspectori, care nu erau de la Poliția Judiciară, ci de la comisariatul din Montmartre, aduceau pe Quai des Orfèvres un tip care își ascundea fața chiar mai înainte de a‑i fi zărit pe jurnaliști, și asta nu putea să însemne decât un singur lucru.

— L-ați adus la Maigret?

Lognon nu răspunse, se îndreptă spre ușa comi­sarului și bătu discret. Ușa se deschise și se închise imediat în urma celor trei.

Baronul și Jean Rougin se priviră ca niște oameni care au surprins un secret de stat, dar, știind că amândoi gândeau la fel, nu simțeau nevoia vreunui comentariu.

— Ai făcut o fotografie bună? îl întrebă Rougin pe fotograf.

— Doar că pălăria îi ascunde fața.

— Așa e întotdeauna. Expediaz‑o repede la ziar și întoarce‑te să aștepți aici. N-avem de unde să știm când vor ieși.

Alfonsi părăsi biroul aproape imediat.

— Cine e? îl întrebară.

Inspectorul păru încurcat.

— Nu pot să spun nimic.

— De ce?

— Astea sunt ordinele.

— De unde vine? Unde l‑ați pescuit?

— Întrebați‑l pe comisarul Maigret.

— E un martor?

— Nu știu.

— Un nou suspect?

— Jur că nu știu.

— Mersi pentru cooperare!

— Presupun că dacă ar fi fost ucigașul i‑ați fi pus cătușele?

Alfonsi se îndepărtă, cu un aer întristat, ca unul căruia i‑ar fi plăcut să spună mai multe, iar pe culoar se instală din nou calmul și, mai bine de o jumătate de oră, nu se înregistra nici o mișcare.

Escrocul Max Bernat ieși din biroul Secției Financiare, dar trecuse deja pe planul doi al inte­resului celor doi jurnaliști. Îl întrebară totuși pe comisarul Bodard, ca să fie cu inima împăcată:

— A dat nume?

— Nu încă.

— Neagă că a fost ajutat de unii politicieni?

— Nu neagă, nici nu recunoaște, ci lasă să planeze îndoiala.

— Când îl veți interoga din nou?

— Îndată ce vor fi verificate unele lucruri.

Maigret ieși din birou, tot fără haină, des­cheiat la cămașă, și se îndreptă foarte grăbit spre biroul șefului.

Alt semn: deși era vacanță și caniculă, Poliția Judiciară se pregătea să trăiască una dintre serile ei importante și cei doi reporteri se gândeau la anumite interogatorii care duraseră toată noaptea, iar uneori douăzeci și patru de ore și chiar mâi mult, fără să se poată ști ce se petrecea în spatele ușilor închise.

Fotograful se întorsese.

— Ai spus ceva la ziar?

— Doar să developeze filmul și să aibă foto­grafiile pregătite.

Maigret stătu o jumătate de oră în biroul șefului și se întoarse la el în birou, îndepărtând reporterii cu un gest ostenit.

— Spuneți‑ne măcar dacă are vreo legătură cu...

— Deocamdată n‑am nimic de spus.

La ora șase, chelnerul de la braseria Dauphine aduse o tavă plină cu pahare de bere. Lucas ieșise din biroul lui și intrase la Maigret, de unde nu mai ieșise. Apoi Janvier ieșise în fugă, cu pălăria pe cap, și urcase în una dintre mașinile Poliției Judiciare.

Fapt și mai neobișnuit, Lognon își făcu apa­riția și se îndreptă, la fel ca Maigret, spre biroul șefului. E adevărat că nu stătu acolo decât zece minute, după care, în loc să plece, intră în biroul inspectorilor.

— N-ai remarcat nimic? îl întrebă Baronul pe confratele lui.

— Pălăria de pai, când a sosit?

Era greu să ți‑l imaginezi pe inspectorul Nasolu', așa cum îi spuneau toți din poliție și din presă, cu o pălărie de pai aproape veselă.

— Altceva și mai și!

— A zâmbit cumva?

— Nu. Dar are la gât o cravată roșie, întotdeauna purtase cravate închise la culoare.

— Ce să însemne asta?

Baronul știa totul și povestea secretele fiecă­ruia, cu un zâmbet abia schițat.

— Nevastă‑sa e plecată în vacanță.

— Parcă era neputincioasă.

— Era.

— S-a vindecat?

Ani de zile, bietul Lognon fusese obligat, între orele de serviciu, să meargă la piață, să gătească, să deretice în locuința sa de pe strada Constantin-Pecqueur și, pe deasupra, să‑și îngri­jească soția, care se declarase invalidă.

— A cunoscut o nouă locatară din imobil, care i‑a vorbit de Pougues‑les-Eaux și i‑a băgat în cap să facă acolo o cură. Oricât ar părea de ciudat, a plecat, nu cu bărbatul ei, care nu poate părăsi Parisul în acest moment, ci cu vecina respectivă.

Cele două femei au aceeași vârstă. Vecina e văduvă...

Foiala prin birouri se întețea. Aproape toți cei din brigada lui Maigret plecaseră. Janvier se întorsese. Lucas umbla de colo‑colo, agitat, cu frun­tea asudată. Lapointe se arăta din când în când, la fel și Torrence și Mauvoisin, care era nou în serviciu, dar și alții, de la care jurnaliștii încercau să smulgă o vorbă din zbor, fără să reușească.

Micuța Maguy, reporter la un ziar de dimineață, sosi și ea curând, proaspătă de parcă n‑ar fi fost toată ziua treizeci și șase de grade la umbră.

— Ce faci aici?

— Ce faceți și voi.

— Adică?

— Aștept.

— De unde ai aflat că se întâmpla ceva?

Ea dădu din umeri și își rujă buzele.

— Câți sunt înăuntru? întrebă Maguy, arătând spre ușa lui Maigret.

— Cinci sau șase. Nu‑i poți număra. Intră și ies întruna. Parcă fac cu rândul.

— Interogatoriu cu schimbul?

— În orice caz, probabil că pe tip îl trec deja toate apele.

— A venit berea?

— Da.

Era un semn. Când Maigret comanda bere, însemna că mai avea mult de stat.

— Lognon e tot cu ei?

— Da.

— Triumfător?

— Greu de spus, în cazul lui. Poartă o cravată roșie.

— De ce?

— Nevastă‑sa e plecată la cură.

Se înțelegeau. Făceau parte din aceeași tagmă.

— L-ați văzut?

— Pe cine?

— Pe cel interogat.

— Mai puțin fața. Și‑o ascundea cu pălăria.

— Tânăr?

— Nici tânăr, nici bătrân. Trecut de treizeci de ani, după cât am putut să‑mi dau seama.

— Cum era îmbrăcat?

— Ca toată lumea. Ce culoare avea costumul lui, Rougin?

— Gri‑fer.

— Eu aș fi zis bej.

— Cum arăta?

— Ca orice om de pe stradă.

Se auziră pași pe scară și Maguy murmură, pe când ceilalți întorceau capul:

— Trebuie să fie fotograful meu.

La șapte și jumătate, pe culoar erau cinci repre­zentanți ai presei; îl văzură urcând pe chelnerul de la braseria Dauphine cu alte sandvișuri și beri.

De data asta era treabă serioasă! Reporterii se îndreptară pe rând spre un mic birou, în capă­tul culoarului, ca să telefoneze la ziar.

— Mergem la masă?

— Și dacă iese între timp?

— Și dacă trebuie să stăm aici toată noaptea?

— Cerem să ni se aducă și nouă sandvișuri?

— Aș!

— Și bere?

Soarele dispărea după acoperișuri, dar era încă lumină și, chiar dacă aerul nu mai era atât de fierbinte, căldura rămânea destul de apăsătoare.

La opt și jumătate, Maigret deschise ușa: părea epuizat și avea părul lipit de frunte. Aruncă o privire pe culoar, vrând parcă să meargă la ziariști, apoi se răzgândi și ușa se închise în urma lui.

— S-ar părea că e lată rău!

— Ți‑am spus eu că o să stăm toată noaptea.

Ai fost aici când l‑au interogat pe Mestorino?

— Eram încă la mama în brațe.

— Douăzeci și șapte de ore.

— În luna august?

— Nu mai știu ce lună era, dar...

Rochia de bumbac imprimată a lui Maguyi se lipea de corp și era pătată de transpirație la subsuori, iar sub pânză se vedea conturul sutienu­lui și al chiloților.

— Facem o belotă?

Becurile din tavan se aprinseră. Se lăsa întu­nericul. Omul de serviciu care făcea de noapte își ocupă locul la capătul culoarului.

— Nu s‑ar putea face puțin curent?

Omul intră într‑un birou, deschise fereastra, apoi, mai departe, în alt birou și, după câteva clipe, cu multă atenție, reușiră să identifice ceva care semăna cu o adiere ușoară.

— Asta e tot ce pot să fac pentru dumnea­voastră, domnilor.

În sfârșit, la unsprezece se produse o agitație în spatele ușii biroului unde se afla Maigret. Lucas ieși primul și îl scoase pe necunoscut, care își ascundea și acum fața cu pălăria. Apoi apăru și Lognon. Toți trei se îndreptară spre scara care legă Poliția Judiciară de Palatul de Justiție, de unde se ajungea la celulele de la Souriciere.

Fotografii se îmbulziră. Blitzurile luminau culoarul. Peste nici un minut, ușa cu geam se închidea și toată lumea se precipită spre biroul lui Maigret, care semăna cu un câmp de bătălie.

Peste tot pahare, chiștoace de țigări, scrum, hârtii rupte, iar aerul mirosea a fum de tutun. Maigret, tot fără haină, cu corpul pe jumătate intrat în dulap, se spăla pe mâini la chiuveta improvizată.

— Ne dați câteva informații, domnule comisar?

Se uită la ei cu expresia mirată pe care o avea întotdeauna în astfel de cazuri, părând că nu recu­noaște pe nimeni.

— Informații? repetă el.

— Cine e?

— Cine?

— Omul care a ieșit de‑aici.

— Cineva cu care am avut o conversație destul de lungă.

— Un martor?

— N-am nimic de spus.

— L-ați trimis în arest cu mandat de reținere?

Maigret păru că‑și revine cât de cât și se scuză, blajin.

— Domnilor, îmi pare rău că nu pot să vă răspund, dar, sincer, n‑am nici o declarație de făcut.

— Dar aveți de gând să faceți una în curând?

— Nu știu.

— Aveți întâlnire cu judecătorul Comeliau?

— Nu în seara asta.

— Are vreo legătură cu ucigașul?

— Încă o dată, nu vă supărați pe mine, dar nu vă pot da nici o informație.

— Vă duceți acasă?

— Cât e ceasul?

— Unsprezece și jumătate.

— În acest caz, braseria Dauphine e încă deschisă și mă voi duce acolo să mănânc ceva.

Maigret, Janvier și Lapointe plecară. Câțiva jurnaliști îi urmăriră până la braserie, unde coman­dară ceva de băut la bar, în timp ce polițiștii se așezau la o masă în a doua sală și dădeau comanda chelnerului, obosiți, preocupați.

După câteva minute, Lognon li se alătură, nu însă și Lucas.

Cei patru bărbați stăteau de vorbă cu glas scăzut și era imposibil să auzi ce spuneau sau să ghicești ceva după mișcarea buzelor.

— O ștergem? Te duc acasă, Maguy?

— Nu. La ziar.

Maigret se destinse abia după ce ușa se închise în urma lor. Pe buze îi apăru un zâmbet vesel, tineresc.

— S-a făcut! exclamă el, oftând ușurat.

Janvier spuse:

— Cred că au căzut în plasă.

— Păi, cum!

— Ce vor scrie?

— Habar n‑am, dar vor reuși să scoată ceva senzațional. Mai ales Rougin.

Era un nou‑venit în branșă, tânăr și agresiv.

— Dacă își vor da seama că i‑am tras pe sfoară?

— Nu trebuie să‑și dea seama.

Lângă ei aveau aproape un alt Lognon, un Lognon care, de la patru după‑amiaza, băuse patru halbe de bere și care nu refuză păhărelul cu tărie de după cafea oferit de patron.

— Cum se simte soția ta, bătrâne?

— Cura îi priește, așa‑mi scrie. Își face griji doar pentru mine.

Asta nu‑l făcea totuși să râdă, nici să zâmbească. Există subiecte „sfinte”! Dar era destins, aproape optimist.

— Ți‑ai jucat foarte bine rolul. Îți mulțumesc.

Sper că, în afară de Alfonsi, nimeni nu știe nimic la tine la comisariat?

— Nimeni.

Se despărțiră pe la douăsprezece și jumătate.

La terase încă erau consumatori; lumea, mai multă decât în timpul zilei, ieșise să respire aerul răcoros al nopții.

— Luați autobuzul?

Maigret făcu semn că nu. Prefera să meargă pe jos până acasă, singur, și, în timp ce străbătea orașul, entuziasmul îi dispărea, iar pe față i se întipărea o expresie mai gravă, aproape îngri­jorată.

I se întâmpla de câteva ori să depășească femei singure, care mergeau pe lângă zidurile caselor, și de fiecare dată acestea tresăriră, gata s‑o ia la fugă la cel mai mic gest sau să strige după ajutor.

În șase luni, cinci femei care, ca și ele, se întorceau acasă sau se duceau la prietene, cinci femei care mergeau pe străzile Parisului fuseseră victimele aceluiași asasin.

Lucru ciudat, crimele fuseseră comise toate într‑un singur arondisment din cele douăzeci ale Parisului, arondismentul XVIII, în Montmartre; și nu doar în același arondisment, ci și în același cartier, într‑un sector foarte restrâns care putea fi delimitat prin patru stații de metrou: Lamarck, Abbesses, Place Blanche și Place Clichy.

Numele victimelor, ale străzilor unde avuse­seră loc atentatele, precum și orele respective deveniseră familiare cititorilor ziarelor, iar pen­tru Maigret constituiau o adevărată obsesie.

Cunoștea tabloul pe de rost, putea să‑l repro­ducă fără să se gândească Ia el, ca pe o poezie învățată la școală.

2 februarie. Avenue Rachel, lângă Piața Clichy, la doi pași de bulevardul Clichy și de luminile lui: Arlette Dutour, douăzeci și opt de ani, prosti­tuată, locuind într‑o cameră cu chirie pe strada Amsterdam.

Două lovituri de cuțit în spate, dintre care una îi provocase moartea aproape instantaneu. Hai­nele tăiate metodic și câteva scrijelituri pe corp.

Nici o urmă de viol. Nu‑i fuseseră luate nici bijuteriile, nici poșeta unde avea o anumită sumă de bani.

3 martie. Strada Lepic, puțin mai sus de Moulin de la Galette. Ora opt și un sfert seara.

Josephine Simmer, născută la Mulhouse, moașă, în vârstă de patruzeci și trei de ani. Locuia pe strada Lamarck și se întorcea acasă, după ce ajutase să nască o clientă care locuia chiar sus pe colina Montmartre.

O singură lovitură de cuțit în spate, care îi atinsese inima. Hainele tăiate și zgârieturi pe corp. Trusa a fost găsită pe trotuar, lângă cadavru.

17 aprilie. (Din cauza coincidenței cifrelor, 2 februarie și 3 martie, se așteptaseră la un nou atentat pe 4 aprilie, când nu se întâmplase însă nimic.) Strada Etex, la marginea cimitirului Montmartre, aproape în fața spitalului Bretonneau.

Ora nouă și trei minute seara. Monique Juteaux, croitoreasă, douăzeci și patru de ani, celibatară, locuind cu mama ei pe bulevardul Batignolles. Se întorcea de pe bulevardul Saint-Ouen, de la o prietenă. Ploua și avea umbrelă.

Trei lovituri de cuțit. Hainele tăiate. Nu i se furase nimic.

15 iunie. Între orele nouă și douăzeci și două și jumătate. Strada Durantin, în același sector, Marie Bernard, văduvă, cincizeci și doi de ani, angajată la poștă, locuind cu fiica și ginerele într‑un apartament de pe bulevardul Rochechouart.

Două lovituri de cuțit. Hainele tăiate. A doua lovitură de cuțit îi secționase carotida. Nu i se furase nimic.

21 iulie. Ultima crimă. Georgette Lecoin, căsă­torită, mamă a doi copii, în vârstă de treizeci și unu de ani, locuind pe strada Lepic, nu departe de locul unde fusese comis al doilea atentat.

Soțul ei lucra noaptea la un garaj. Unul dintre copii era bolnav. Se afla pe strada Tholoze în căutarea unei farmacii deschise și viața îi fusese curmată pe la ora nouă și patruzeci și cinci de minute, aproape în fața unui local de dans.

O singură lovitură de cuțit. Hainele tăiate.

Era hidos și monoton. Poliția din cartierul Grandes-Carrieres primise întăriri. Lognon și colegii lui își amânaseră concediul. Aveau să mai apuce oare să‑l ia?

Străzile erau patrulate. Agenții erau ascunși în toate punctele strategice. Dar erau și după comiterea primului asasinat.

— Ești obosit? întrebă doamna Maigret, deschizând ușa apartamentului exact în momentul în care soțul ei ajungea pe palier.

— A fost cald azi.

— Tot nimic?

— Nimic.

— Am auzit adineauri la radio că la Poliția Judiciară a fost agitație mare.

— Au și dat la radio?

— Se presupune că ar avea legătură cu crimele din arondismentul XVIII. E adevărat?

— Mai mult sau mai puțin.

— Aveți o pistă?

— Nu știu.

— Ai mâncat ceva?

— Da, acum o jumătate de oră.

Doamna Maigret nu insistă și, puțin mai târziu, amândoi dormeau, cu fereastra larg deschisă.

A doua zi, Maigret ajunse la ora nouă la Poliția Judiciară, fără să fi avut timp să citească ziarele.

Le găsi pe birou și, când se pregătea să le des­chidă, sună telefonul. Își recunoscu interlocutorul de la prima silabă.

— Maigret?

— Da, domnule judecător.

Bineînțeles, era Comeliau, însărcinat cu instrui­rea celor cinci crime din Montmartre.

— E adevărat?

— La ce vă referiți?

— La ce scriu ziarele din dimineața asta.

— Încă nu m‑am uitat pe ele.

— Vreo arestare?

— Nu, după câte știu.

— Poate că ar fi preferabil să treci imediat pe la biroul meu.

— Bucuros, domnule judecător.

Lucas intrase și asistase la convorbirea tele­fonică. Înțelese strâmbătura comisarului, care îi zise:

— Spune‑i șefului că sunt la Palatul de Justiție și că probabil n‑am să pot veni la raport.

Plecă în aceeași direcție în care o luaseră în ajun Lognon, Lucas și misteriosul vizitator de la Poliția Judiciară, omul care își ascundea fața cu pălăria. Pe culoarul judecătorilor de instrucție jandarmii îl salutară, deținuții preventiv sau mar­torii care așteptau îl recunoscură, iar unii îi adre­sară câte un mic semn.

— Intră. Citește.

Evident, se aștepta să se întâmple așa, să‑l găsească pe Comeliau nervos și agresiv, reținându‑și cu greu indignarea care făcea să i se zbârlească mustăcioara.

Unul dintre ziare scria:

A pus poliția în sfârșit mâna pe ucigaș?

Altul:

Agitație la Poliția Judiciară

A fost prins maniacul din Montmartre?

— Îți atrag atenția, comisare, că ieri la oră patru mă aflam aici, în biroul meu, la mai puțin de două sute de metri de biroul dumitale și având la îndemână un aparat telefonic. Tot aici eram la cinci, la șase, și n‑am plecat, chemat de alte obligații, decât la șapte fără zece. Dar chiar și atunci puteam fi găsit, mai întâi la mine acasă, unde s‑a întâmplat să‑mi telefonezi de multe ori, apoi la niște prieteni, a căror adresă avusesem grijă s‑o las servitorului meu.

Maigret, în picioare, asculta fără să crâcnească.

— Atunci când un eveniment atât de important precum...

Comisarul ridică ușor capul și murmură:

— N-a avut loc nici un eveniment.

Comeliau, prea pornit ca să se calmeze dintr‑o dată, lovi ziarele cu mâna.

— Și astea? Vrei să‑mi spui că sunt invenții jurnalistice?

— Presupuneri.

— Cu alte cuvinte, nu s‑a întâmplat nimic, iar acești domni au presupus că ți‑a fost adus un necunoscut în birou, că l‑ai interogat mai bine de șase ore, că apoi l‑ai trimis la Souricière și că...

— N-am interogat pe nimeni, domnule judecător.

De astă dată, Coméliau, tulburat, îl privi ca un om care nu mai înțelege nimic.

— Ai face mai bine să‑mi explici, ca să pot și eu să furnizez explicații procurorului general, care m‑a și sunat în dimineața asta.

— Este adevărat că o anumită persoană a venit ieri după‑amiază să mă viziteze însoțită de doi inspectori.

— O persoană arestată de acești inspectori?

— E vorba mai curând de o vizită amicală.

— De asta omul își ascundea fața cu pălăria?

Coméliau arătă o fotografie care ocupă două coloane pe prima pagină a ziarelor.

— Poate a fost o întâmplare, un gest reflex.

Am stat de vorbă...

— Timp de șase ore?

— Timpul trece repede.

— Și ai comandat la braserie bere și sandvișuri.

— Așa e, domnule judecător.

Coméliau lovi iar cu palma în ziar.

— Am aici un raport detaliat al tuturor mișcă­rilor pe care le‑ai făcut.

— N-am nici o îndoială.

— Cine e omul?

— Un tânăr fermecător pe nume Mazet, Pierre Mazet, care a lucrat în serviciul meu în urmă cu vreo zece ani, imediat după ce‑și luase examenele.

Mai târziu, sperând într‑o avansare mai rapidă și, cred, din cauza unei dezamăgiri sentimentale, a cerut să fie mutat în Africa Ecuatorială, unde a stat cinci ani.

Coméliau nu mai înțelegea; se uita la Maigret, încruntat, întrebându‑se dacă nu cumva comi­sarul își bătea joc de el.

— A fost nevoit să părăsească Africa din cauza frigurilor și medicii i‑au interzis să se mai întoarcă acolo. După ce se va reface fizic, probabil că va cere reintegrarea în Poliția Judiciară.

— Ca să‑l primești pe el ai creat ceea ce ziarele nu ezită să numească o agitație ca înainte de luptă?

Maigret se apropie de ușă ca să vadă dacă ascultă cineva.

— Da, domnule judecător, recunoscu el. Aveam nevoie de un om cu semnalmente cât se poate de obișnuite și a cărui față să nu fie cunoscută nici publicului, nici presei. Bietul Mazet s‑a schimbat mult cât a stat în Africa. Înțelegeți?

— Nu prea bine.

— N-am făcut nici o declarație reporterilor.

N-am pronunțat nici un cuvânt din care să se înțeleagă că această vizită ar avea vreo legătură cu crimele din Montmartre.

— Dar nici n‑ai negat.

— Am repetat că n‑am nimic de spus, adică adevărul.

— Rezultatul...?! izbucni micul judecător, arătând din nou spre ziare.

— Rezultatul la care doream să ajung.

— Fără să mă consulți, bineînțeles. Fără măcar să mă ții la curent cu ce vei face.

— Asta, domnule judecător, doar ca să nu împăr­țiți cu mine responsabilitatea.

— Ce speri să obții?

Maigret, a cărui pipă se stinsese de câteva clipe, o aprinse, părând că se gândește. Apoi răspunse lent:

— Încă nu știu, domnule judecător. Am crezut pur și simplu că merita să încerc ceva.

Comeliau nu mai știa ce să spună și se uita fix la pipa lui Maigret, cu care nu se putuse obișnui niciodată. Comisarul era singurul care își permi­tea să fumeze în biroul lui și judecătorul vedea asta ca pe un fel de sfidare.

— Stai jos, zise el în cele din urmă, cu regret.

Și, înainte să se așeze și el, se duse și deschise fereastra.