Careul de asi

Careul de asi de Georges Simenon

Capitolul 1

Celula 11, Supraveghere Specială

Undeva, un clopot bătu de două ori. În acel moment, deținutul stătea pe pat și cu mâinile mari și osoase își strângea genunchii îndoiți. Preț de un minut, poate, rămase nemișcat, nehotărât parcă, apoi, brusc, cu un oftat, își întinse membrele și se ridică în picioare în celulă, enorm, deșelat, cu capul prea mare, brațele prea lungi și pieptul scobit.

Fața lui nu exprima nimic, poate doar năucire sau o indiferentă neomenească. Și totuși, înainte de a se îndrepta spre ușa cu vizeta închisă, întinse pumnul în direcția unui perete. Dincolo de acel perete se afla o celulă întru totul asemănătoare, o celulă din zona de Supraveghere Specială a închisorii Sânte.

Acolo, ca și în alte patru celule, un condamnat la moarte aștepta fie grațierea, fie grupul solemn care avea să-și facă apariția într-o noapte să-l trezească fără o vorbă. Și de cinci zile, la fiecare oră, la fiecare minut, acel deținut gemea, când înăbușit, monoton, când cu strigăte, lacrimi, țipete de revoltă. 11 nu-l văzuse niciodată, nu știa nimic despre el. Cel mult putea să ghicească, după voce, că vecinul lui era un bărbat foarte tânăr.

În acel moment, tânguirea era molcomă, inconștientă, în timp ce în ochii celui care tocmai se ridicase în picioare se aprindea scurt o luminiță de ură, iar omul își strângea pumnii cu articulațiile proeminente.

Dinspre culoare, curți interioare, dinspre întreaga fortăreață care este închisoarea Sânte, dinspre străzile din jurul ei, dinspre Paris, nu se auzea nici un zgomot. Doar gemetele lui 10! Și 11, cu o mișcare spasmodică, se trase de degete și se înfioră de două ori înainte de a încerca ușa. Celula era luminată, după cum este regula în zona de Supraveghere Specială. În mod normal, un gardian trebuia să stea pe culoar și să deschidă din oră în oră vizetele celor cinci condamnați la moarte.

Mâinile lui 11 mângâiară zăvorul cu un gest pe care paroxismul neliniștii îl făcea solemn.

Ușa se deschise. Scaunul temnicerului se afla acolo, gol. Atunci, omul începu să meargă foarte repede, aplecat mult în față, cuprins de amețeală. Fața îi era de un alb mat și doar pleoapele ochilor săi verzui erau ușor înroșite. Se întoarse din drum de trei ori, pentru că greșise direcția și se lovea de uși încuiate. La capătul culoarului, auzi voci: gardienii fumau și vorbeau cu glas tare în corpul de gardă.

În sfârșit, ajunse într-o curte al cărei întuneric era străpuns din loc în loc de cercul luminos al unui felinar. La o sută de metri de el, în fața portiței din zid, o santinelă bătea pasul pe loc ca să se încălzească.

În altă parte, o fereastră era luminată și se zărea un om, cu pipa în gură, aplecat peste un birou plin de hârțoage. 11 ar fi vrut să recitească bilețelul pe care îl găsise în urmă cu trei zile lipit pe fundul gamelei, dar îl mestecase și îl înghițise, așa cum îi recomandase expeditorul. Și, în timp ce cu o oră mai înainte cunoștea fiecare cuvințel pe de rost, acum erau pasaje întregi pe care nu mai era în stare să și le amintească exact.

În ziua de 15 octombrie la ora două dimineața, vei găsi ușa celulei deschisă și temnicerul plecat în altă parte. Dacă urmezi drumul trasat mai jos...

Omul își trecu peste frunte o mână înfierbântată, se uită terorizat la cercurile de lumină și abia se abținu să nu țipe când auzi pași. Dar zgomotul lor venea de dincolo de zid, din stradă. Oameni liberi care vorbeau, în timp ce pavajul răsuna sub pașii lor.

— Când mă gândesc că au tupeul să ceară cincizeci de franci pe un fotoliu...

Era glasul unei femei.

— Păi, au și ei cheltuieli! răspunse o voce de bărbat.

Și deținutul pipăia zidul, se oprea pentru că lovise o piatră, trăgea cu urechea, atât de palid la față, atât de ciudat cu brațele lui interminabile care se agitau în gol, încât oriunde în altă parte ar fi fost luat drept un om beat. Grupul se afla la mai puțin de cincizeci de metri de deținutul nevăzut, într-o nișă a zidului, lângă o ușă pe care scria Economat.

Comisarul Maigret nu voia să se sprijine cu spatele de zidul din cărămizi negre. Cu mâinile în buzunarele pardesiului, era atât de bine înfipt pe picioarele lui puternice, atât de nemișcat, încât dădea impresia unui lucru neînsuflețit.

Dar, la intervale regulate, i se auzea sfârâitul pipei. Îi puteai ghici privirea, din care se străduia să-și alunge neliniștea. Fusese nevoit să atingă de vreo zece ori umărul judecătorului de instrucție Comeliau, care nu putea să stea locului.

Magistratul sosise la ora unu de la o serată mondenă, la costum, cu mustața fină ridicată cu grijă la vârfuri și tenul mai colorat ca de obicei.

Lângă ei, cu fața încruntată și gulerul hainei ridicat, stătea domnul Gassier, directorul închisorii, care se prefăcea că nu e interesat de tot ce se petrecea. Afară era mai mult decât răcoare. Gardianul de lângă poarta din zid bătea pasul pe loc și toți scoteau fuioare de aburi când respirau.

Nu puteau zări deținutul, pentru că evita locurile luminate. Dar, oricât de atent era să nu facă zgomot, putea fi auzit încoace și-ncolo și, într-un fel, îi puteai urmări și cele mai mici mișcări.

După zece minute, judecătorul se apropie de Maigret și deschise gura să vorbească. Dar comisarul îl strânse de umăr cu atâta forță, încât magistratul tăcu, oftă și scoase mecanic din buzunar o țigară, dar se trezi că îi era luată din mână. Toți trei înțeleseseră. 11 nu găsea drumul și risca, dintr-un moment în altul, să nimerească peste o patrulă.

Și nu puteau să facă nimic! Nu puteau să-l conducă până în locul de la baza zidului unde îl aștepta un pachet cu haine și atârna o frânghie cu noduri. Pe drum trecea uneori câte o mașină. Alteori, oamenii de pe stradă vorbeau, și glasul lor răsuna într-un mod cu totul aparte în curtea închisorii. Cei trei bărbați nu puteau face altceva decât să se uite unii la alții. Privirea directorului era arțăgoasă, ironică, încruntată. Judecătorul Comeliau se simțea din ce în ce mai îngrijorat și mai nervos.

Maigret era singurul care, prin voință, rezista și avea încredere. Dar, dacă ar fi stat în lumină, s-ar fi văzut că fruntea îi lucea de sudoare.

Când bătu de și jumătate, omul tot mai bâjbâia, dezorientat. Dar, în secunda următoare, cei trei inși care îi urmăreau mișcările avură același șoc. Un oftat de ușurare, dar pe care nu-l auziseră, ci îl ghiciseră. Și intuiau, simțeau graba febrilă a celui care, în sfârșit, se împiedicase de pachetul cu haine și zărise frânghia.

Pașii santinelei marcau ritmic trecerea timpului. Judecătorul spuse cu glas scăzut:

— Ești sigur că...

Maigret îl privi în așa fel încât acesta amuți. Și frânghia se mișcă. Zăriră o pată mai deschisă la culoare de-a lungul zidului: fața lui 11, care se cățăra prin forța mâinilor.

Dar dură mult! De zece, de douăzeci de ori mai mult decât fusese prevăzut. Iar când ajunse pe culmea zidului, ai fi putut crede că renunțase, pentru că nu se mai mișca. Acum se vedea ca o umbră, lungit pe zid. Îl cuprinsese amețeala? Ezita să coboare în stradă? Era împiedicat de trecători sau de niște îndrăgostiți refugiați într-un loc ferit?

Judecătorul Comeliau pocni din degete de nerăbdare. Directorul spuse cu glas scăzut:

— Presupun că nu mai aveți nevoie de mine...

În sfârșit, omul trase frânghia, o aruncă de partea cealaltă a zidului și dispăru.

— Dacă n-aș fi avut atât de mare încredere în dumneata, comisare, jur că nu m-aș fi lăsat niciodată antrenat într-o astfel de aventură... Dar să știi că susțin în continuare vinovăția lui Heurtin! Și dacă acum îți scapă?

— Ne vedem mâine? se mulțumi să spună Maigret.

— Voi fi la birou începând cu ora zece.

Dădură mâna în tăcere. Directorul întinse și el mâna, dar fără tragere de inimă, și se îndepărtă mormăind ceva de neînțeles. Maigret mai rămase câteva clipe pe loc și se îndreptă spre poarta decupată în zid abia după ce auzi cum cineva o lua la sănătoasa. Salută santinela cu o mișcare a mâinii, aruncă o privire pe strada pustie și dădu colțul pe strada Jean Dolent.

— A plecat? întrebă el, adresându-se cuiva lipit de zid.

— A luat-o spre bulevardul Arago. Dufour și

Janvier se țin după el.

— Poți să te duci la culcare.

Maigret dădu distrat mâna cu inspectorul, apoi se îndepărtă cu pași grei și cu capul în jos, aprinzându-și pipa.

Se făcuse patru dimineața când deschise ușa biroului de la Poliția Judiciară. Își scoase pardesiul, oftă, goli jumătate dintr-un pahar cu bere călduță rătăcit printre hârtii și se trânti în fotoliu. În față avea un dosar burdușit de documente, pe care cineva de la Poliția Judiciară scrisese frumos :

Cazul Heurtin.

Așteptarea dură trei ore. Becul electric, fără abajur, era înconjurat de un nor de fum care se scămoșa la cel mai slab curent de aer. Din când în când, Maigret se ridica să mai scormonească puțin cu vătraiul în sobă, apoi se întorcea în fotoliu, renunțând, rând pe rând, la haină, la gulerul fals și la vestă.

Avea telefonul lângă el și pe la șase ridică receptorul să se asigure că nu uitaseră să-i facă legătura cu orașul. Dosarul galben era deschis. Rapoarte, articole din ziare, procese-verbale, fotografii, toate erau răspândite pe birou și Maigret le privea de departe, trăgând uneori un document spre el. Nu neapărat să-l citească, ci pentru a-și concentra gândurile asupra lui.

Totul era dominat de un titlu elocvent, pe două coloane de ziar:

Joseph Heurtin, asasinul doamnei Henderson și al cameristei sale, a fost condamnat la moarte în această dimineață.

Și Maigret fuma fără pauză, privind cu neliniște telefonul care se încăpățâna să rămână mut.

Soneria se auzi prima dată la șase și zece, dar era o greșeală. De unde se afla, comisarul putea să citească pasaje din diferite documente, însă le cunoștea pe de rost.

Joseph Jean-Marie Heurtin, născut la Melun, 27 de ani, comisionar în serviciul domnului Gerardier, florar pe strada Sevres... Avea și o fotografie, făcută cu un an mai înainte într-o baracă de bâlci de la Neuilly. Un băiat înalt, cu brațe foarte lungi, cu un chip colțuros și un ten foarte deschis la culoare, ale cărui haine trădau o cochetărie de prost gust.

O dramă plină de sălbăticie la Saint-Cloud. O americancă bogată a fost înjunghiată, la fel și camerista ei. Crima avusese loc în luna iulie.

Maigret împinse într-o parte fotografiile sinistre făcute de cei de la Identitatea Judiciară: cele două cadavre, văzute din toate unghiurile, sânge peste tot, fețe cu expresii convulsive, lenjeria de noapte în dezordine, murdară, sfâșiată. Comisarul Maigret, de la Poliția Judiciară, a dezlegat misterul dramei de la Saint-Cloud. Asasinul a fost arestat.

Răvăși foile din fața lui și găsi acel anunț din ziar care data doar de zece zile:

Joseph Heurtin, asasinul doamnei Henderson și al cameristei sale, a fost condamnat la moarte în această dimineață.

În curtea Prefecturii, o dubă își golea „recolta” de noapte, formată îndeosebi din femei. Pe culoare începea să se audă zgomot de pași, iar ceața se risipea deasupra Senei.

Deodată, soneria telefonului răsună.

— Alo! Dufour?

— Eu sunt, șefule...

— Spune!

— Nimic... Adică... Dacă vreți, mă duc acolo...

Deocamdată, Janvier e de-ajuns...

— Unde e?

— La Citanguette...

— Cum? Ce?

— O cafenea, lângă Issy-les-Moulineaux... Sar într-un taxi și vin să vă spun ce și cum...

Maigret începu să se plimbe prin birou și îl trimise pe ușier să-i comande cafea și cornuri la braseria Dauphine. Tocmai începea să mănânce când inspectorul Dufour, foarte mărunțel, foarte decent în costumul lui gri, cu guler fals foarte înalt și țeapăn, intră în birou cu aerul lui misterios.

— Mai întâi, vreau să-mi spui ce-i asta, La Citanguette? mormăi Maigret. Stai jos!

— O cafenea pentru marinari, pe malul Senei, între Grenelle și Issy-les-Moulineaux.

— S-a dus direct acolo?

— Nicidecum! Și a fost un adevărat miracol că eu și Janvier nu l-am pierdut...

— Ai luat micul dejun?

— Da, la Citanguette!

— Atunci, spune mai departe...

— L-ați văzut plecând, nu? A pornit în goană, ca și cum i-ar fi fost o frică nebună să nu fie prins. S-a mai liniștit abia la Leul din Belfort[1], la care s-a uitat cu un aer năuc.

— Știa că e urmărit?

— Bineînțeles că nu! N-a întors capul înapoi nici măcar o dată.

— Și?

— Cred că un orb sau cineva care n-a circulat niciodată prin Paris s-ar fi comportat cam la fel.

A luat-o brusc pe strada care traversează cimitirul Montparnasse, i-am uitat numele... în jur, nici țipenie de om. Era lugubru... Probabil că nu știa unde se află, pentru că, atunci când a zărit mormintele prin poarta de fier, a luat-o iar la fugă.

— Continuă...

Maigret, cu gura plină, părea acum mai liniștit.

— Am ajuns în Montparnasse. Marile cafenele se închiseseră. Dar unele localuri mai erau deschise. Îmi amintesc că s-a oprit în fața unuia de unde se auzea muzică de jazz. O vânzătoare s-a apropiat de el cu coșul de flori și atunci a luat-o iar din loc...

— În ce direcție?

— Aș zice că în nici una! A mers pe bulevardul Raspail; apoi a făcut cale-ntoarsă pe o stradă transversală și a ajuns în fața gării Montparnasse.

— Avea vreo expresie pe față?

— Nici o expresie! Ca la interogatoriu, ca la tribunal... Foarte palid... Și o privire tulbure, speriată. Nu știu cum să vă spun... După o jumătate de oră, ne aflam la Hale.

— Și nimeni n-a intrat în vorbă cu el?

— Nimeni!

— Nu a aruncat nici un bilet în vreo cutie de scrisori?

— Jur că nu, șefule! Janvier mergea pe un trotuar, eu, pe celălalt. Nu i-am scăpat nici o mișcare... Ca să vă dau un exemplu: s-a oprit o secundă în fața unei tarabe unde se vând cârnați calzi și cartofi prăjiți. A ezitat. Pe urmă a plecat mai departe, probabil pentru că zărise un agent în uniformă.

— Nu ți s-a părut că ar fi căutat o adresă oarecare?

— Absolut deloc! Mai curând l-ai fi luat drept un om beat care se duce încotro îl trage ața...

Ne-am reîntors la Sena în Piața Concorde. Și atunci i-a trecut prin minte să meargă de-a lungul apei. S-a așezat jos de două-trei ori...

— Unde?

— O dată pe parapetul de piatră. Apoi pe o bancă. N-aș băga mâna în foc, dar cred că de data asta a plâns. În orice caz, stătea cu capul în mâini...

— Și nu mai era nimeni pe bancă?

— Nimeni. Și am pornit mai departe... Închipuiți-vă drumul până la Moulineaux! Din când în când, se oprea și se uita la apă. Remorcherele începuseră să circule. Apoi străzile s-au umplut de muncitorii de la uzine. Iar el mergea mai departe, ca unul care habar n-are ce o să facă...

— Atât?

— Cam atât... Stați puțin... Pe podul Mirabeau, a băgat mâinile în buzunare și a scos un obiect.

— Bancnote de zece franci...

— Așa ni s-a părut mie și lui Janvier. A căutat ceva în jur. Cu siguranță, o cafenea! Dar, pe malul drept, nu era nicăieri deschis. A trecut apa.

A băut o cafea și un pahar de rom într-un bar mic plin de șoferi.

— La Citanguette?

— Nu încă! Și eu, și Janvier simțeam că nu ne mai țin picioarele. Iar noi nu puteam să bem nimic ca să ne încălzim! A plecat mai departe.

A mers și iar a mers... Janvier, care a notat toate străzile, vă va prezenta un raport detaliat. În sfârșit, s-a întors pe cheiuri, lângă o uzină mare.

Pe-acolo e pustiu... Sunt niște crânguri și o iarbă ca la țară, între două grămezi de materiale vechi.

Lângă o macara sunt ancorate câteva șlepuri. Să fie vreo douăzeci... La Citanguette e un han pe care nu te-ai aștepta să-l găsești acolo. Un mic local unde se servește de mâncare. În dreapta, se află un hangar, cu un pian mecanic, iar pe o tăbliță stă scris: Bal sâmbăta și duminica. Omul a băut din nou cafea și rom. Apoi a fost servit cu cârnați, după o așteptare destul de lungă. A vorbit cu patronul și, după un sfert de oră, au urcat amândoi la primul etaj. Când patronul a coborât, am intrat și l-am întrebat direct dacă închiria camere. M-a întrebat: „De ce? El nu-i în regulă?”.

Probabil că tipul e obișnuit să aibă de-a face cu poliția. Nu era cazul să fac pe niznaiul! Am preferat să-l sperii. L-am anunțat că, dacă îi sufla o vorbă clientului său, localul lui avea să fie închis...

Nu-l cunoștea. Sunt sigur! Specialitatea casei sunt mateloții și, pe la amiază, muncitorii de la uzina din vecinătate, care vin să-și bea aperitivul... Se pare că Heurtin, când a intrat în cameră, s-a aruncat în pat fără să-și mai scoată măcar pantofii. Patronul i-a atras atenția și el i-a aruncat pe jos, după care a adormit imediat.

— Janvier a rămas în zonă? întrebă Maigret.

— E acolo. I se poate telefona, pentru că La Citanguette are telefon, fiindcă mateloții au deseori nevoie să ia legătura cu armatorii.

Comisarul ridică receptorul. După câteva clipe, Janvier răspundea de la celălalt capăt al firului.

— Alo! Ce face omul nostru?

— Doarme...

— Nici un suspect de semnalat?

— Nimic! Calm total... Poți să-l auzi de pe scară cum sforăie...

Maigret închise și îl privi pe mărunțelul Dufour din cap până în picioare.

— N-ai să-l scapi? întrebă el.

Când inspectorul dădu să protesteze, comisarul îi puse mâna pe umăr și continuă cu o voce gravă:

— Ascultă, bătrâne! Știu că ai să faci tot ce-ți stă în puteri... Dar e în joc poziția mea! Și multe alte lucruri... Pe de altă parte, nu pot să vin acolo eu însumi, pentru că animalul mă cunoaște.

— Jur, domnule comisar...

— Lasă! Nu jura!

Și Maigret, cu un gest brusc, puse toate documentele la loc în dosar, apoi îl împinse într-un sertar.

— În primul rând, dacă ai cumva nevoie de oameni, nu ezita să ceri.

Fotografia lui Joseph Heurtin rămăsese pe birou și Maigret se uită o clipă fix la fața lui osoasă, cu urechile clăpăuge și buzele lungi lipsite de culoare. Individul fusese examinat de trei medici legiști. Doi declaraseră: Inteligență mediocră. Deplin responsabil. Al treilea, citat de apărare, îndrăznise să afirme cu timiditate: Atavism suspect. Responsabilitate redusă.

Iar Maigret, care îl arestase pe Joseph Heurtin, le spusese șefului poliției, procurorului Republicii și judecătorului de instrucție:

— Ori e nebun, ori e nevinovat!

Și se făcuse luntre și punte să dovedească acest lucru. Pe culoar se auzeau pașii inspectorului Dufour, care se îndepărta cu un mers săltăreț.