Comisarul Maigret a fost pradat

Comisarul Maigret a fost pradat de Georges Simenon

CAPITOLUL 1

— Iertați-mă, domnule…

— Nu face nimic…

Era cel puțin a treia oară de când, de la colțul bulevardului Richard-Lenoir, își pierdea echilibrul, îl lovea cu umărul ei osos și-i strivea de coapsă plasa cu provizii.

Cerea scuze din vârful buzelor, nici încurcată, nici cu regret, după care privea iar drept înainte cu un aer liniștit și hotărât în același timp.

Maigret nu-i purta pică. S-ar fi putut crede chiar că-l amuză să fie înghiontit. În dimineața asta era dispus să ia totul cu ușurință.

Avusese norocul să vadă venind un autobuz cu platformă, fapt care era deja un motiv de satisfacție. Mașinile astea deveneau din ce în ce mai rare, pentru că erau retrase treptat din circulație și în curând avea să fie obligat să-și stingă pipa înainte de-a se închide într-unul din acele uriașe vehicule de astăzi în care te simți prizonier.

Acum vreo patruzeci de ani, când venise el la Paris, erau aceleași autobuze cu platformă și la început nu se mai sătura să parcurgă marile bulevarde pe linia Madeleine-Bastille. Fusese una dintre primele lui descoperiri. Și terasele. Nici de terase nu se plictisea: terasele de unde poți urmări, în fața unui pahar cu bere, spectacolul, veșnic schimbător, al străzii.

Tot în primul an, o altă minunăție: încă de la sfârșitul lui februarie se putea ieși fără pardesiu. Uneori, nu chiar totdeauna. Și mugurii începeau să se desfacă de-a lungul unora dintre bulevarde, mai cu seamă pe bulevardul Saint-Germain.

Amintirile îi veneau în rafale, pentru că și anul acesta primăvara era timpurie și pentru că în dimineața asta ieșise din casă fără pardesiu.

Se simțea ușor ca și aerul plin de lumină. Culorile magazinelor, ale mărfurilor, rochiile femeilor erau vesele, pline de voie bună.

Nu se gândea la nimic anume. Gânduri răzlețe, care nu se conturau. La ora zece, soția să se va duce la a treia lecție de conducere auto.

Era nostim, neașteptat. N-ar fi putut spune cum se hotărâseră. Când Maigret era tânăr funcționar, nu se punea problema să cumpere o mașină. Pe vremea aceea nici nu le putea trece prin minte așa ceva, iar mai târziu nu-i simțise niciodată necesitatea. Era prea târziu ca să mai învețe să conducă. Mintea îi era prea frământată. N-ar fi văzut stopurile sau ar fi confundat frâna cu accelerația.

Ar fi fost totuși plăcut să meargă, duminicile, la căsuța lor de la Meung-sur-Loire…

S-au hotărât așa, deodată. Soția lui se apărase, râzând:

— Ce idee… La vârsta mea să învăț să conduc…

— Sunt sigur că ai să conduci foarte bine…

Acum era la a treia lecție, emoționată că o elevă care își pregătește bacalaureatul

— Cum a mers?

— Profesorul are multă răbdare…

Vecina sa de autobuz sigur că nu șofa. De ce se dusese să-și facă târguielile pe lângă bulevardul Voltaire, dacă locuia în alt cartier? Unul din acele mistere mărunte de care te agăți. Purta pălărie, lucru rar, mai ales dimineața. Avea în sacoșă un pui, unt, ouă, praz, țelină…

Dar ceea ce era mai tare acolo, dedesubt, și care-i intra în coapsă la fiecare zdruncinătură, trebuie să fi fost niște cartofi…

De ce să iei autobuzul ca să te duci să cumperi, departe de casa ta, niște lucruri atât de obișnuite, care se găsesc în orice cartier? Poate că locuise pe bulevardul Voltaire și le rămăsese credincioasă foștilor ei furnizori cu care se obișnuise?

Tânărul mărunt din dreapta fuma o pipă prea scurtă, cu coșul prea mare, prost confecționată, care-l obliga să-și strângă fălcile. Tinerii folosesc aproape întotdeauna pipe prea scurte și prea groase.

Pe platformă era mare înghesuială. Femeia ar fi trebuit să se ducă să-și caute un loc în autobuz. Ia te uită! Merlani la o pescărie de pe strada Temple. Nu mai mâncase de multă vreme. De ce oare, în mintea sa, și merlanii sugerau primăvara?

Totul era primăvăratic, vesel, ca și bună sa dispoziție, și cu atât mai rău dacă femeia cu puiul privea fix în fața ei, covârșită de probleme care scăpau muritorilor de rând.

— Iertați-mă…

— Nu face nimic…

Nu avea curajul să-i spună:

— În loc să sâcâi pe toată lumea, du-te mai bine și așază-te înăuntru, cu toate cumpărăturile dumitale…

Citea același gând și în ochii albaștri ai unui bărbat voinic, înghesuit între el și taxator. Se înțelegeau. Și cu taxatorul care ridica imperceptibil din umeri. Un fel de francmasonerie între bărbați. Era amuzant.

Tejghelele, mai ales cele ale zarzavageriilor, invadaseră trotuarele. Autobuzul vopsit în alb și verde își făcea cu greu loc printr-o mulțime de gospodine, dactilografe și funcționari, care se îndreptau în grabă spre birouri. Viața era frumoasă.

Încă o zdruncinătură. Iar sacoșa asta cu lucrurile tari pe care le conținea la fund, cartofi sau altceva. Se dădu înapoi și izbi la rândul său pe cineva din spate.

— Iertați-mă…

Murmură, la rândul său, aceste cuvinte și, încercând să se întoarcă, zări un chip de bărbat, destul de tânăr, pe care se citea o emoție inexplicabilă.

Trebuie să fi avut mai puțin de douăzeci și cinci de ani, era cu capul gol, cu părul castaniu ciufulit, neras. Avea aerul unui om nedormit și care a trăit clipe grele sau apăsătoare.

Strecurându-se spre scara autobuzului, sări din mers. În acel moment, mașina se afla la colțul străzii Rambuteau, nu departe de Hale, de unde venea un miros puternic. Bărbatul mergea repede; se întorcea din când în când, de parcă s-ar fi temut de ceva. Se pierdu în strada Blanes-Manteaux.

Deodată, fără să vrea, Maigret duse mâna la buzunarul din spate al pantalonilor, unde obișnuia să-și țină portofelul.

Era gata să se repeadă și el, să sară din autobuz, pentru că-i dispăruse portofelul.

Roși, dar reuși să-și țină firea. Numai bărbatul acela voinic cu ochi albaștri păru să-și dea seama că se petrece ceva.

Maigret surâse ironic, nu atât pentru că fusese victima unui hoț de buzunare, ci pentru că era în imposibilitate să-l urmărească.

Din cauza primăverii, da, tocmai din cauza acestui aer înmiresmat, pe care începuse să-l simtă din ajun.

O tradiție, o mânie, pe care-o avea încă din copilărie: pantofii. În fiecare an, în primele zile cu soare, își cumpăra pantofi, cei mai ușori pe care-i găsea. Își cumpărase o pereche în ajun.

Și, în dimineața asta, îi purta pentru prima oară. Îl jenau. Cei câțiva pași făcuți pe bulevardul Richard-Lenoir fuseseră un chin, așa că răsuflase ușurat ajungând la stația de autobuz de pe bulevardul Voltaire.

N-ar fi fost în stare să alerge după hoț. Acesta avusese de altfel tot timpul să se piardă în străduțele strâmte din cartierul Marais.

— Iertați-mă, domnule…

Iar! Mereu femeia asta și sacoșa ei cu alimente! De data asta era gata să-i azvârle:

— Ce-ar fi să ne mai slăbești nițel cu cartofii dumitale?

Se mulțumi doar să dea din cap surâzând.

*

În biroul său regăsi lumina primelor zile frumoase, cu o pâclă deasupra Senei, care nu avea desimea ceții, și miliarde de petice luminoase, pline de viață, specifice Parisului.

— E-n regulă, șefule? Nimic nou?

Janvier purta un costum deschis cu care Maigret nu-l mai văzuse niciodată. Și el sărbătorea primăvara, cam devreme, deoarece nu era decât 15 martie.

— Nimic. Sau, mai bine zis, da. Am fost prădat.

— Ceasul?

— Portofelul.

— Pe stradă?

— Pe platforma autobuzului.

— Aveați mulți bani?

— Vreo cincizeci de franci. Rareori umblu cu mai mult la mine.

— Actele?

— Nu numai actele, ci și insigna.

Acea vestită insignă a Poliției judiciare, coșmarul comisarilor. În principiu, trebuie s-o aibă întotdeauna asupra lor, ca să-și dovedească funcția de ofițeri ai Poliției judiciare.

O insignă frumoasă, de argint, mai precis de bronz argintat, căci stratul subțire de argint lasă curând să se vadă un metal roșietic.

Pe o parte, Mariana[1] cu boneta frigiană cu literele R.F.[2] și cuvântul „Poliție”, încadrat cu email roșu.

Pe dos, emblema Parisului, un număr, și, gravat cu litere mici, numele titularului.

Insigna lui Maigret purta numărul 0004, numărul 1 fiind rezervat prefectului, 2 directorului Poliției judiciare, și 3, nu se știe din ce motive, șefului Informațiilor generale.

Și unii și alții se fereau să-și țină insignele în buzunar, în ciuda regulamentului, căci același regulament prevedea suspendarea salariului pe timp de-o lună în caz de pierdere.

— L-ați văzut pe hoț?

— Foarte bine. Un tip tânăr, slab, obosit, cu ochii și chipul unuia care n-a dormit.

— Nu l-ați recunoscut?

Pe vremea când lucra la „Străzi”, Maigret îi cunoștea pe toți hoții de buzunare, nu numai pe cei din Paris, dar și pe cei care veneau din Spania sau de la Londra cu ocazia târgurilor sau a marilor serbări populare.

E o specialitate destul de restrânsă, care are o ierarhie a ei. Așii nu se deranjează decât atunci când merită s-o facă, nu stau la gânduri să traverseze Atlanticul pentru o expoziție universală sau, de exemplu, pentru Jocurile Olimpice.

Maigret îi cam pierduse din vedere. Căuta să-și amintească. Nu lua lucrurile în tragic. Prospețimea acestei dimineți continua să-i întrețină bună dispoziție și, culmea, îi purta pică femeii cu sacoșa.

— Dacă nu m-ar fi înghiontit într-una… Ar trebui interzis femeilor să stea pe platformele autobuzelor… Mai ales că nici n-avea scuza că fumează…

Era mai mult jignit decât supărat.

— Nu vreți să vă aruncați o privire în arhivă?

— Tocmai asta am de gând să fac.

Pierdu aproape o oră examinând fotografiile din față și din profil ale majorității hoților de buzunare. Erau unii pe care-i arestase acum mai bine de douăzeci și cinci de ani și care apoi trecuseră de zece sau cincisprezece ori prin biroul lui, devenindu-i aproape prieteni.

— Iar tu?

— Trebuie să trăim. Și dumneata… dumneata tot aici, șefule. Sunt câțiva anișori de când ne cunoaștem, așa-i?

Unii erau bine îmbrăcați. Cei jerpeliți se mulțumeau să „lucreze” la târgurile de fiare vechi, prin piețele din Saint-Ouen sau pe culoarele metroului. Nici unul nu semăna cu tânărul din autobuz, și Maigret știa dinainte că cercetările sale vor fi zadarnice.

Un profesionist nu are aerul ăsta obosit, neliniștit. Nu lucrează decât atunci când e sigur că mâinile n-o să înceapă să-i tremure. În sfârșit, toți cunoșteau chipul și silueta lui Maigret, fie numai din cercetarea ziarelor.

Coborî din nou în biroul său și, când dădu iar de Janvier, se mulțumi să ridice din umeri.

— Nu l-ați găsit?

— Aș jura că-i un amator. Mă întreb chiar dacă, cu o clipă mai înainte, știa ce-o să facă. Probabil că mi-a văzut portofelul ieșit puțin din buzunar. Nevastă-mea îmi spune mereu că n-ar trebui să-l țin în buzunarul acela. La o smucitură, pe când blestemații ăia de cartofi erau să mă facă să-mi pierd echilibrul, i-a venit ideea să…

Schimbă tonul.

— Ce-i nou azi-dimineață?

— Lucas are gripă. Senegalezul a fost omorât într-un bistro de la Poarta Italiană…

— Cuțit?

— Bineînțeles. Nimeni nu-i în stare să-l descrie pe agresor. A intrat pe la ora unu noaptea, când patronul se pregătea să închidă. A făcut câțiva pași spre senegalez, care bea un ultim pahar, și a lovit atât de repede încât…

Banal. Până la urmă se va găsi careva să-l „cânte”, poate într-o lună, poate în doi ani. Maigret se îndreptă spre biroul directorului pentru ședința zilnică și avu grijă să nu vorbească despre aventura sa.

Ziua se anunța liniștită. Hârțoage. Hârtii administrative de semnat. Rutina.

Veni acasă la prânz și se uită atent la soția lui, care nu-i vorbi despre lecția de conducere. La vârsta asta, pentru ea era, într-un fel, ca și cum s-ar fi întors la școală. Îi făcea plăcere, simțea chiar o anumită mândrie, dar era și puțin stânjenită.

— Nu te-ai urcat pe trotuar?

— De ce mă-ntrebi asta? O să-mi dai complexe…

— De loc. Ai să fii o excelentă automobilistă și aștept cu nerăbdare să mă duci pe malurile Loarei…

— În nici un caz mai devreme de-o lună.

— Ți-a spus-o profesorul?

— Examinatorii devin din ce în ce mai pretențioși și-i mai bine să nu cazi de prima dată. Azi am fost pe bulevardele din afara orașului. N-aș fi crezut niciodată că-i atâta circulație sau că oamenii gonesc așa cu mașinile. Ai impresia că…

Ia te uită! Mâncau pui, fără îndoială ca și la femeia din autobuz.

— La ce te gândești?

— La hoțul meu.

— Ai arestat un hoț?

— Nu l-am arestat, dar m-a ușurat de portofel.

— Cu insignă cu tot?

Și ea se gândise imediat la insignă. O gaură serioasă în buget. E drept că va primi o insignă nouă, la care n-o să se mai vadă arama.

— L-ai văzut?

— Cum te văd.

— Bătrân?

— Un tânăr. Un amator. Așa avea aerul…

Maigret, fără să vrea, se gândea din ce în ce mai mult la el. Chipul omului, în loc să se estompeze în mintea sa, devenea mai precis. Regăsea amănunte pe care nici nu știa că le înregistrase: faptul, de pildă, că necunoscutul avea sprâncene dese ca o adevărată bară deasupra ochilor.

— L-ai recunoaște?

Se gândi la asta de zeci de ori în cursul după-amiezii, ridicând capul și privind pe fereastră, de parcă l-ar fi frământat ceva. În povestea asta, în chipul tânărului, în fuga lui, era ceva nefiresc, nu-și dădea bine seama ce anume.

De fiecare dată i se părea că o să-și reamintească un nou amănunt, că o să înțeleagă, apoi se apucă din nou de lucru.

— Bună seara, băieți…

Pleca la șase fără cinci și în biroul vecin mai rămăseseră vreo șase inspectori.

— Bună seara, șefule…

Se duse la cinematograf cu soția. Găsi într-un sertar vechiul lui portofel maro, prea mare pentru buzunarul de la spate, așa că trebui să-l pună în haină.

— Dacă l-ai fi ținut în buzunarul ăsta…

Se întoarseră braț la braț, ca de obicei; aerul era tot călduț. Nici măcar mirosul de benzină nu-i era neplăcut în seara aceea. Făcea parte din primăvara care se vestea, așa cum mirosul de asfalt pe jumătate topit face parte din vară.

Dimineața regăsi soarele și luă micul dejun în fața ferestrei deschise.

— E nostim, remarcă el. Există femei care străbat jumătate din Paris cu autobuzul, ca să-și facă piața…

— Poate că din cauza Telex-consumatorilor…

Se uită la soția sa, încruntându-se.

— În fiecare seară televiziunea arată unde se pot procura diferite alimente la prețuri avantajoase…

La asta nu se gândise. Era foarte simplu. Își pierduse timpul cu o chestiune neînsemnată, pe care soția sa o rezolvase într-o clipă.

— Îți mulțumesc.

— Te poate ajuta la ceva?

— Mă scutește să mă mai gândesc în continuare la asta.

Adăugă apoi cu un aer înțelept, luându-și pălăria:

— Nu ne gândim la ceea ce vrem.

Corespondența îl aștepta pe birou și, în grămada de scrisori, un plic mare maro, pe care numele său, funcția și adresa de la Quai d’Orfevres erau scrise cu litere mari.

Înțelese înainte să-l deschidă. I se restituia portofelul. Și, câteva clipe mai târziu, constată că nu-i lipsea nimic, nici insigna, nici actele, nici cei cincizeci de franci.

Altceva nimic. Nici un mesaj. Nici o explicație.

Se simți jignit.

Trecuse puțin de ora unsprezece când sună telefonul.

— Domnule comisar, cineva insistă să vă vorbească personal, dar refuză să-și spună numele. Se pare că așteptați telefonul ăsta și că o să vă supărați dacă nu vă dau legătura. Ce să fac?

— Dă-mi-o…

Și în timp ce cu mâna liberă freca bățul de chibrit ca să-și aprindă pipa stinsă, zise:

— Alo! Da…

Urmă o tăcere destul de lungă și Maigret ar fi putut crede că fusese întrerupt, dacă n-ar fi auzit o respirație la capătul firului.

— Da, repetă el…

Liniște și apoi, în sfârșit…

— Eu sunt…

O voce de bărbat, chiar destul de groasă, dar timbrul părea să fie al unui copil care ezită să-și mărturisească o greșeală.

— Portofelul meu?

— Da.

— N-ați știut cine sunt?

— Sigur că nu. Altfel…

— De ce-mi telefonați?

— Pentru că trebuie să vă văd…

— Veniți aici.

— Nu, nu vreau să vin la Quai d’Orfevres.

— Sunteți cunoscut pe-aici?

— N-am călcat niciodată pe acolo.

— De ce vă temeți?

Fiindcă se simțea teamă în vocea anonimă.

— E ceva personal.

— Ce-i aia, personal?

— Faptul că aș vrea să vă văd. Soluția asta mi-a venit în minte când v-am citit numele pe insignă.

— De ce mi-ați furat portofelul?

— Pentru că aveam urgentă nevoie de bani.

— Și acum?

— Mi-am schimbat părerea. Nu sunt încă sigur de ea. Ar fi mai bine să veniți cât mai repede, înainte să-mi vină altă idee…

Era ceva ireal în această conversație, în voce, și totuși Maigret luă lucrurile în serios.

— Unde sunteți?

— O să veniți?

— Da.

— Singur?

— Țineți să fiu singur?

— Trebuie ca întâlnirea noastră să rămână între noi. Promiteți?

— Depinde.

— De ce anume?

— De ce-o să-mi spuneți.

O nouă tăcere, mai grea decât cea de la început.

— Aș vrea să-mi lăsați o șansă. Țineți seama că eu vă chem. Nu mă cunoașteți. N-aveți cum să dați de mine. Dacă nu veniți, n-o să știți niciodată cine sunt. Face, pentru dumneavoastră…

Nu găsea cuvântul potrivit.

— O promisiune? sugeră Maigret.

— Așteptați. După ce-o să vă vorbesc, acum imediat, o să-mi dați cinci minute ca să dispar, dacă o să vă cer acest lucru…

— Nu pot să-mi iau angajamente fără să știu despre ce e vorba. Sunt ofițer de poliție judiciară…

— Dacă mă credeți, totul o să meargă de la sine. Dacă nu mă credeți, sau dacă aveți îndoieli, o să vă faceți că vă uitați în altă parte, exact cât îmi trebuie ca să ies, și după aia puteți da alarma…

— Unde sunteți?

— Acceptați?

— Sunt dispus să ne întâlnim.

— Acceptând condițiile mele?

— Voi fi singur.

— Dar nu făgăduiți nimic?

— Nu.

Îi era imposibil să se comporte altfel și aștepta cu o oarecare neliniște reacția interlocutorului său, care se afla probabil într-o cabină publică, sau într-o cafenea, pentru că se auzea un zgomot de fond.

— V-ați hotărât? zise Maigret nerăbdător.

— În situația în care mă aflu… Ceea ce scriu ziarele despre dumneavoastră mi-ar da mai curând încredere. Sunt adevărate poveștile alea?

— Ce povești?

— Că sunteți în stare să înțelegeți lucruri pe care, în general, poliția și judecătorii nu le înțeleg, și că, în anumite cazuri, chiar ați…

— Ce anume?…

— Poate că greșesc vorbind atâta. Nu mai știu nici eu. Vi s-a întâmplat să închideți ochii?

Maigret preferă să nu răspundă.

— Unde sunteți?

— Departe de Poliția judiciară. Dacă vă spun chiar acum, o să aveți timp să trimiteți inspectorii din circumscripție să mă aresteze. Un telefon se poate da ușor, mă descrieți…

— De unde știți că v-am văzut?

— M-am întors. Privirile noastre s-au încrucișat, o știți prea bine. Mi-era foarte frică.

— Din pricina portofelului?

— Nu numai de asta. Ascultați-mă. Veniți la barul Le Metro, pe bulevardul Grenelle colț cu șoseaua La-Motte Picquet. O să vă ia circa o jumătate de oră. O să vă chem. Nu voi fi departe, și așa ne putem întâlni imediat.

Maigret vru să mai spună ceva, dar interlocutorul închisese. Era intrigat și în aceeași măsură plictisit, pentru că i se întâmpla pentru prima dată ca un necunoscut să dispună de el cu atâta dezinvoltură, ca să nu spunem cinism.

Totuși, nu izbutea să-i poarte pică. În tot cursul acestei conversații dezlânate simțise neliniștea acelui necunoscut, dorința de-a ajunge la o soluție satisfăcătoare, necesitatea de-a se afla față în față cu comisarul care, în ochii lui, apărea ca unicul salvator posibil.

Pentru că-i furase portofelul, fără să știe cu cine are de-a face!

— Janvier, ai o mașină jos? Trebuie să mă duci în cartierul Grenelle.

Janvier păru mirat, deoarece nici o afacere în curs nu era legată de acest cartier.

— O întâlnire personală cu tipul care mi-a săltat portofelul.

— L-ați găsit?

— Portofelul, da, în poșta de azi-dimineață.

— Insigna? M-ar mira, pentru că-i un lucru pe care i-ar plăcea oricui să-l păstreze ca amintire.

— În plic erau insigna, actele, banii…

— E vorba de-o farsă?

— Nu. Dimpotrivă, mi se pare că e ceva foarte serios. Hoțul meu a telefonat acum, anunțându-mă că mă așteaptă.

— Vă însoțesc?

— Până la bulevardul Grenelle. După aia dispari, pentru că vrea să mă vadă singur.

Merseră pe chei până la podul Bir-Hakeim. Maigret era tăcut, se mulțumea să privească cum curge Sena. Se lucra pretutindeni: bariere, șantiere, ca în anul în care venise la Paris. De fapt, e-o treabă care reîncepe, la fiecare zece-cincisprezece ani, ori de câte ori Parisul simte că se sufocă.

— Unde să vă las?

— Aici.

Erau pe bulevardul Grenelle colț cu strada Saint-Charles.

— Vă aștept?

— Așteaptă-mă o jumătate de oră. Dacă nu mă întorc, du-te înapoi la birou, sau la masă.

Janvier era și el intrigat și urmări cu o privire ciudată silueta comisarului care se îndepărta.

Soarele bătea din plin pe trotuar, unde alternau valuri de vânt cald și mai răcoros, de-ai fi zis că aerul n-avusese încă timp să se stabilească la temperatura lui de primăvară.

O fetiță vindea violete în fața unui restaurant. Maigret zări de la distanță barul din colț, deasupra căruia cuvintele Le Metro se aprindeau, probabil, seara. Era un colț oarecare, fără nimic special, unul din acele „cafe-tabac” pe unde treci să-ți cumperi țigări, să bei un pahar la tejghea sau să te-așezi o clipă în așteptarea unei întâlniri.

Roti privirea prin încăperea care nu avea, pe cele două părți ale barului, decât vreo douăzeci de măsuțe rotunde, majoritatea libere.

Bineînțeles că hoțul din ajun nu se afla acolo. Comisarul se duse să se așeze în fund de tot, lângă geam, și comandă o halbă cu guler…

Fără să vrea, pândea ușa, oamenii care se apropiau, care-o împingeau, veneau la casă, în spatele căreia țigările erau stivuite în rafturi.

Începuse să se întrebe dacă nu fusese naiv, când recunoscu pe trotuar silueta și apoi chipul. Omul nu privea spre partea unde se afla Maigret, se îndreptă spre barul de aramă, se rezemă în coate și comandă:

— Un rom…

Era agitat. Mâinile-i tremurau fără încetare. Nu îndrăznea să se întoarcă și aștepta cu nerăbdare să fie servit, ca și cum ar fi avut urgentă nevoie de alcool.

Apucând paharul, făcu semn chelnerului să nu pună sticla la loc.

— Încă unul…

De data asta se întoarse spre Maigret. Știa, înainte de-a intra, unde se găsea comisarul. Probabil că-l spionase, de afară sau de la fereastra vreunei case vecine.

Avea aerul că se scuză, parcă voia să spună că nu putea face altfel, că va veni imediat. Cu mâinile care continuau să-i tremure, numără mărunțișul pe care-l puse pe tejghea.

În sfârșit, înaintă, luă un scaun și se lăsă să cadă pe el.

— Aveți țigări?

— Nu. Fumez numai…

— Pipă, știu. Eu nu mai am nici țigări, nici bani ca să-mi cumpăr.

— Chelner! Un pachet de… Ce preferi?

— Gauloises.

— Un pachet de Gauloises și un pahar cu rom.

— Nu mai vreau rom. Mă face să vomit…

— O halbă?

— Nu știu. N-am mâncat nimic azi-dimineață, nici…

— Un sandviș?

Pe tejghea erau mai multe tăvi cu sandvișuri.

— Nu acum. Parcă mă apasă ceva pe piept. Nu puteți înțelege…

Era destul de bine îmbrăcat, cu pantaloni de flanelă gri și cu o vestă de sport ecosez. Ca mulți tineri, nu purta cravată, ci un pulover cu gulerul răsucit.

— Nu știu dacă semănați cu imaginea care și-o fac oamenii despre dumneavoastră…

Nu-l privea pe Maigret în față, îi zvârlise câte-o privire scurtă înainte de a-și aținti din nou ochii în podea. Era obositor să urmărești mișcarea neîncetată a degetelor sale lungi și subțiri.

— N-ați fost surprins primind portofelul?

— După treizeci de ani de poliție judiciară, foarte greu te mai miri de ceva.

— Găsind și banii în el?

— Aveai mare nevoie de ei, nu-i așa?

— Da.

— Cu câți franci mai rămăseseși?

— Vreo zece franci…

— Unde ai dormit noaptea trecută?

— N-am dormit de loc. Nici n-am mâncat. Am băut din cei zece franci. M-ați văzut cheltuindu-i pe ultimii. N-aveam destui ca să mă îmbăt…

— Totuși, locuiești la Paris, observă Maigret.

— De unde știți?

— Și chiar în cartierul acesta.

Deși nu era nimeni pe scaunele alăturate, vorbeau încet. Ușa de la intrare se auzea deschizându-se și închizându-se. Aproape întotdeauna, pentru tutun sau chibrituri.

— Cu toate astea, n-ai trecut pe-acasă…

Omul tăcu o clipă, ca la telefon. Era palid, epuizat. Se simțea că face un efort disperat ca să reacționeze și că, neîncrezător, încearcă să prevadă cursele care i se puteau întinde.

— E tocmai cum gândeam… mormăi el în sfârșit.

— Cum gândeai?

— Că o să ghiciți, că o să nimeriți mai mult sau mai puțin precis și că, odată intrat în angrenaj…

— Continuă…

Deodată se mânie, ridică glasul, uitând că se află într-un local public.

— Și că, odată intrat în angrenaj, eu voi fi ras, asta-i!

Privea ușa care se deschisese și, o clipă, comisarul se gândi că avea să fugă din nou. Probabil că era tentat s-o facă. O sclipire fugară îi trecu prin ochii căprui. Apoi întinse mâna spre paharul cu bere, pe care-l goli dintr-o dată, fixându-și interlocutorul peste pahar, ca pentru a-l cântări.

— Ți-e mai bine?

— Nu știu încă.

— Să revenim la portofel.

— De ce?

— Pentru că din cauza lui te-ai hotărât să-mi telefonezi.

— În orice caz, nu erau destui.

— Nu erau destui bani? Pentru ce anume?

— Ca s-o șterg… Ca să plec indiferent unde, în Belgia, în Spania…

Și devenind din nou încrezător:

— Ați venit singur?

— Nu conduc eu. Unul dintre inspectorii mei m-a adus cu mașina și mă așteaptă la colțul străzii Saint-Charles.

Omul ridică iute capul.

— M-ați identificat?

— Nu. Fotografia dumitale nu figurează în dosarele noastre.

— Mărturisiți deci că ați căutat?

— Bineînțeles.

— De ce?

— Din cauza portofelului și mai ales a insignei.

— De ce v-ați oprit în colțul străzii Saint-Charles?

— Pentru că e la doi pași și oricum treceam pe acolo.

— N-ați primit vreun raport?

— Cu privire la ce?

— Nu s-a întâmplat nimic în strada Saint-Charles?

Pe Maigret îl obosea să tot urmărească expresiile succesive de pe chipul tânărului. Rareori văzuse pe cineva atât de neliniștit, atât de frământat, agățându-se cu încăpățânare Dumnezeu știe de ce speranță.

Îi era frică, era evident. Frică de ce?

— Comisarul nu v-a anunțat?

— Nu.

— Jurați?

— N-o fac decât la tribunal.

Și privirea celuilalt părea că vrea să-l străpungă.

— De ce credeți că v-am cerut să veniți?

— Pentru că aveai nevoie de mine.

— Pentru care motiv să am nevoie de dumneavoastră?

— Pentru că ai intrat într-o încurcătură și nu știi cum să ieși.

— Nu-i adevărat.

Vocea era categorică. Necunoscutul înălță capul, ca ușurat.

— Nu eu m-am băgat în încurcătură, și asta nu ezit s-o jur, la tribunal sau nu. Sunt nevinovat, înțelegeți?

— Mai încet…

Aruncă o privire în jurul lui. O tânără se rujă privindu-se în oglindă, apoi se întoarse spre trotuar, în speranța de a-l vedea apărând pe cel pe care-l aștepta. Doi bărbați, de vârstă mijlocie, aplecați peste măsuță, vorbeau aproape pe șoptite și, din câteva cuvinte pe care le ghici mai mult decât le auzi, Maigret înțelese că era vorba de curse.

— Mai bine spune-mi cine ești și de ce anume te consideri nevinovat…

— Nu aici. Imediat…

— Unde?

— La mine. Pot să mai cer o bere? Voi putea să vă dau înapoi, curând, numai dacă…

— Numai dacă, ce?

— Dacă poșeta ei… În sfârșit… O bere?

— Chelner, două halbe… și spune-mi ce am de plată.

Tânărul se ștergea cu o batistă, destul de curată încă.

— Douăzeci și patru de ani? întrebă comisarul.

— Douăzeci și cinci.

— Ești de mult la Paris?

— De cinci ani.

— Căsătorit?…

Ocolea problemele prea personale, prea arzătoare.

— Am fost. De ce mă-ntrebați?

— Nu porți verighetă.

— Pentru că, atunci când m-am căsătorit, nu aveam destui bani.

Aprinse o nouă țigară. Pe prima o fumase trăgând lung și abia acum părea că savurează tutunul.

— În fond, toate precauțiile pe care le-am luat nu servesc la nimic.

— Ce precauții?

— În ceea ce vă privește. Sunt în mâna dumneavoastră în întregime, orice-aș face. Chiar dacă aș încerca s-o șterg, acum, că m-ați văzut bine și știți că sunt din cartier…

Avea un surâs amar, ironic, de-o ironie pe care și-o adresa lui însuși.

— Vreau întotdeauna să fac lucrurile prea bine. Inspectorul dumneavoastră, cu mașina, e tot la colțul străzii Saint-Charles?

Maigret privi ceasul electric. Arăta douăsprezece fără trei minute.

— Sau a plecat, sau pleacă dintr-o clipă în alta, pentru că i-am cerut să mă aștepte o jumătate de oră, după care, dacă nu mă întorc, să plece la masă.

— Nu mai are importanță, nu-i așa?

Maigret nu răspunse, și când tovarășul său se sculă, îl urmă. Se îndreptară amândoi spre strada Saint-Charles, în colțul căreia se înălța un imobil destul de nou și de modern. Traversară pe locul marcat pentru pietoni, intrară pe stradă și merseră doar vreo treizeci de metri.

Omul se oprise în mijlocul trotuarului. O poartă deschisă dădea în curtea unui mare imobil din bulevardul Grenelle și, sub o boltă, se vedeau biciclete cu motor și cărucioare de copii.

— Aici locuiești?

— Ascultați-mă, domnule comisar…

Era mai palid, mai nervos ca niciodată.

— Ați avut vreodată încredere în cineva chiar dacă toate probele erau împotriva lui?

— Mi s-a întâmplat.

— Ce gândiți despre mine?

— Că ești destul de complicat și că-mi lipsesc prea multe elemente ca să te judec.

— Pentru că mă veți judeca?

— Nu asta am vrut să spun. Să zicem, așa, ca să-mi fac o părere.

— Am aerul unui ticălos?

— Categoric, nu.

— Al unui om în stare să… Nu… Veniți… E mai bine să terminăm imediat.

Băgându-l în curte, îl conduse spre aripa stângă a clădirilor, unde, la parter, se vedeau aliniate câteva uși.

— Astea le numesc ei garsoniere… mormăi necunoscutul.

Scoase o cheie din buzunar.

— O să fiu nevoit să intru primul… O voi face, oricât m-ar costa… Dacă leșin…

Împinse ușa de stejar lăcuit. Dădea într-un antreu foarte mic. O ușă deschisă, spre dreapta, lăsa să se întrezărească o baie cu așa-numita semicadă zidită. Baia era în dezordine. Pe jos erau azvârlite prosoape.

— Vreți să deschideți dumneavoastră?

Tânărul îi arătă lui Maigret ușa închisă din fața lor și comisarul făcu ceea ce i se cerea.

Tovarășul său nu fugi. Totuși mirosul era îngrozitor, cu toată fereastra deschisă.

Lângă un divan transformat noaptea în pat era întinsă o femeie pe covorul marocan cu desene multicolore și muște albastre se roteau bâzâind în jurul ei.