Viata lui Isus povestita de un credincios

Viata lui Isus povestita de un credincios de Paul Johnson

• Om și Dumnezeu

Iisus din Nazaret a fost, din punctul de vedere al influenței sale, cea mai importantă ființă omenească din istorie. În același timp, este omul despre care s-a scris și s-a discutat cel mai mult. Cel mai vechi document existent în care se vorbește despre el, întâia epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, a fost răspândit (cu alte cuvinte copiat și publicat) în deceniul șase al primului secol d.Cr., la aproximativ douăzeci de ani după moartea lui Iisus. Pe vremea aceea, circulau și biografii scrise în aramaică, limba în care se exprima Iisus, însă ele s-au pierdut. Ne-au parvenit totuși patru biografii în limba greacă, publicate în decurs de cincizeci de ani de la moartea lui Iisus. Până spre sfârșitul secolului, apăruseră patruzeci și cinci de documente autentice despre el, care au supraviețuit și ele. De atunci, au fost publicate în număr tot mai mare și în toate limbile, mai întâi documente și apoi cărți întregi despre acest subiect. Numai în Anglia există la ora actuală peste o sută de mii de biografii, alături de numeroase monografii. Peste o sută au apărut deja în primul deceniu al secolului XXI.

Religia care comemorează învățăturile, moartea și învierea lui Iisus era bine împământenită în șase țări în jurul anului 50 d.Cr. Adepții acestei religii erau deja cunoscuți sub numele de „creștini”, denumire pe care credincioșii au adoptat-o cu multă bucurie, deși fusese creată în Antiohia, bine cunoscutul oraș al neologismelor argotice. De atunci, numărul creștinilor a tot crescut, ajungând azi la 1,25 de miliarde. În ciuda faptului că în unele părți ale lumii cifra a rămas neschimbată sau este în declin, creștinismul câștigă teren în Asia, America Latină și mai ales în Africa. Primul loc de cult datează de prin anul 50 d.Cr., iar azi multe dintre cele aproape un milion de capele, biserici, bazilici, abații și catedrale se numără printre cele mai mari, mai remarcabile și mai frumoase construcții clădite vreodată: într-adevăr, influența creștinismului a fost poate factorul suprem în dezvoltarea arhitecturii de-a lungul ultimelor două milenii. Imaginea lui Iisus este motivul preferat în pictură și sculptură, dar influența creștinismului este de asemenea predominantă în poezie, muzică și toate celelalte arte, în afară de fotografie, film și mediile electronice, cu toate că și în acestea se întâlnesc adesea imagini ale lui Cristos. Viața lui Iisus și religia pe care ea a generat-o sunt în multe privințe – dar mai cu seamă sub aspect cultural și moral – evenimentele centrale în istoria umanității, în jurul cărora gravitează totul, și prevăd că așa va fi și în viitor.

Ne-am referit mai sus la influența lui Iisus ca om. Dar motivul importanței lui ca om nu rezidă doar în natura sa umană și în personalitatea sa, sau în acțiunile sale, ci în faptul – de care toți creștinii sunt convinși ca și mine – că Iisus era și este în același timp și Dumnezeu. Acest eveniment unic, adică apariția pe pământ a unei ființe care să fie și Dumnezeu, și om, este esența creștinismului.

Cum se explică acest fenomen de excepție? Este un mister, aidoma multor alte chestiuni fundamentale de care ne izbim în viață, cu privire la care nu putem decât să emitem presupuneri. Cum să-i faci pe oameni demni să existe alături de Creatorul lor? Răspunsul ni se dă în Ioan 3,16: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.”

De vreme ce Dumnezeu este atotștiutor și omniprezent, trebuie să presupunem că planul mântuirii – și deci cea din urmă consecință umană – a fost prefigurat în crearea timpului și spațiului și că, de aceea, Dumnezeu a fost ab initio trinitar prin natura sa, monoteist, dar și trei-în-unul: Tată, Fiu și Duh Sfânt. Din ce cauză procesul mântuirii a devenit posibil în anul 4 înaintea erei creștine, odată cu nașterea lui Iisus, și nu mai devreme sau mai târziu? Întrucât Dumnezeu există dincolo de timp și spațiu – acestea fiind doar niște instrumente efemere care-i permit umanității să evolueze, să fie pusă la încercare și apoi să fie mântuită –, întrebarea (deși mi se pare firească) este zadarnică. La fel de zadarnic este să ne punem întrebări în legătură cu natura lui Iisus și a lui Dumnezeu, sau cu preexistenta sa de la începutul începutului, fiindcă aceste lucruri nu pot fi cunoscute, ca să nu mai vorbim de viitor, care ne este încă ascuns.

Ceea ce putem face totuși este să scriem despre viața lui Isus-omul, în timpul căreia, potrivit Sfântului Ioan, „S-a sălășuit între noi […] plin de har și de adevăr” (1, 14). Viața lui a fost povestită mai des decât viața oricărui alt om, cu o varietate infinită de amănunte provenite din vaste surse de erudiție, care au dus adesea la controverse și au trezit resentimente. Erudiția este, ca orice altceva, determinată de modă. Spre sfârșitul secolului XIX și la începutul secolului XX, era la modă să se nege existența lui Iisus. Niciun erudit serios al zilelor noastre nu mai susține această opinie, și e greu de imaginat cum a putut ea să apară, având în vedere abundența dovezilor privitoare la existența lui Iisus. Pentru autorii laici romani, mult mai apropiați de epoca în care a trăit el, de pildă Pliniu, Tacit, Suetoniu, existența sa era un lucru de la sine înțeles, ca de altfel și pentru conștiinciosul istoric evreu Iosephus, care a scris în generația de după moartea lui Iisus. Mai mult, spre deosebire de majoritatea covârșitoare a figurilor ilustre din Antichitate, a căror existență n-a fost nicicând pusă la îndoială, Iisus a făcut obiectul a patru biografii, dintre care una e scrisă de un martor ocular și celelalte sunt transcrieri ale relatărilor orale făcute de martori oculari. Toate au fost puse în circulație între treizeci și patruzeci de ani de la moartea lui și toate concordă în punctele esențiale. Multe detalii sunt confirmate în scrisori din acel timp, răspândite de discipolii lui.

Când scrii despre viața lui Iisus, problema nu e atât sărăcia surselor, cât abundența lor, precum și dificultatea de a pătrunde în spatele textului scris și de a tălmăci pe deplin spusele și episoadele care trebuie explicate din nou fiecărei generații. O altă problemă este cum să prezinți unor cititori aflați la două milenii distanță personalitatea unui om atât de extraordinar și de versatil, înflăcărat și chibzuit, clar și subtil, plin de autoritate, uneori chiar aspru, și totuși nemărginit de bun, înțelegător, iertător și iubitor, atât de strălucitor în desăvârșirea sa, încât cei din preajmă îi acceptau fără șovăire caracterul divin. Și totuși, una dintre splendorile creștinismului este că scriitori din toate timpurile au simțit că se pot încumeta să facă propriile portrete ale omului Iisus.

Schița ce urmează este realizată cu trăsături largi de pensulă, dar uneori pointillist, și reflectă ani îndelungați de lecturi și studii istorice. În afara referințelor la textele Evangheliei (toate din King James Version[1]), nu citez alte autorități, dar sunt pregătit, la nevoie, să-mi apăr afirmațiile bazându-mă pe documente. Am încercat să mă exprim clar și concis, în dorința de a transmite bucuria și hrana pe care le capăt mergând pe urmele lui Iisus și meditând asupra vorbelor lui.

8764445. copilăria, tinerețea

Iisus s-a născut într-o lume dură, violentă, crudă și instabilă. Era, în același timp, o lume materialistă și tot mai prosperă. Realitatea geopolitică era dominată de Roma, cu posesiunile ei, pe cale să se transforme din republică în imperiu. Ocupa acum toate coastele Mediteranei, pe care unul dintre iluștrii romani, Pompei, o curățase definitiv de plaga piraților, folosind metode de o brutalitate necruțătoare, torturi și execuții publice pe scară largă. Rezultatul a fost rapida dezvoltare a comerțului și, implicit, faptul că un număr mare de orașe și indivizi și-au dublat bogățiile în generația imediat anterioară nașterii lui Iisus.

Roma, lăsând în urmă Mediterana și avansând în interiorul continentelor, a ocupat întreaga Italie, Spania, Grecia, Egiptul și ceea ce numim azi Turcia. Între cincizeci și șaizeci de milioane de oameni se aflau acum sub legislația Romei. Cu cincizeci de ani înainte de nașterea lui Iisus, Iulius Caesar alipise teritoriului roman întreaga Galie (Franța timpurilor moderne) și efectuase două misiuni de recunoaștere în Britannia, care a fost însă cucerită abia la cincisprezece ani după moartea lui Iisus. Extinderea imperiului avea la bază mai curând forța mușchilor decât tehnologia, și asta datorită celor aproximativ cincisprezece milioane de sclavi, care reprezentau o treime din populația urbană și a căror viață a fost descrisă foarte lapidar de Aristotel: „muncă, pedeapsă și mâncare”. Prețul unui sclav calificat era costul hranei sale pe doi ani. Romanii nu erau nici oameni de știință, nici tehnicieni; erau juriști și constructori. Legile lor, aceleași pentru întreaga lume civilizată, erau aplicate cu o severitate înfiorătoare, iar instrumentul justiției era răstignirea, răufăcătorii fiind bătuți în cuie și lăsați să moară. Romanii au construit drumuri superbe și au descoperit calitățile cimentului, care, amestecat cu aglomerate, producea betonul. Imperiul Roman era fondat pe beton, care le dădea romanilor posibilitatea să construiască apeducte imense ca să aducă apă proaspătă în orașe, precum și să ridice enorme clădiri publice. Roma n-a produs o cultură la fel de strălucitoare ca aceea a Greciei. Majoritatea statuilor cu care își împodobeau romanii orașele erau copii după modele grecești, și nici nu se puteau mândri cu ceva asemănător Partenonului din Atena. Dar Forumul din Roma era deja spectaculos în măreția sa, iar Panteonul orașului, construit în timpul vieții lui Iisus, era revoluționar prin dimensiunile sale. Roma avea și o literatură în plină dezvoltare. Poetul ei național, Vergiliu, a murit cu cincisprezece ani înainte de a se naște Iisus, iar cel mai de seamă poet liric al Romei, Horațiu, cu patru ani mai devreme. Dar Ovidiu, poetul dragostei, era încă în viață în anul 4 î.Cr. Și avea treizeci și nouă de ani. Titus Livius și-a terminat monumentala sa istorie a Romei când Iisus era adolescent. Seneca, dramaturg și filozof, s-a născut în același an ca Iisus. Imensa sculptură cunoscută sub denumirea Laocoon și fiii săi, care se află la Muzeele Vaticanului, a fost creată în timpul copilăriei lui Iisus.

Dezvoltarea culturală din timpul vieții lui Iisus a rost posibilă datorită stabilității impuse de succesorul lui Cezar, Octavian, devenit Caesar Augustus, primul împărat al Romei după războiul civil. A murit când Iisus avea optsprezece ani, dar în timpul urmașului său, Tiberiu, Roma era atât de înfricoșată de garda pretoriană, încât împăratul își putea permite să ducă o viață de plăceri pe insula Capri, în timp ce comandantul gărzii, Seian, veghea la menținerea păcii. În locul pe care-l numim Palestina domnea aceeași liniște când s-a născut Iisus, sub tirania plutocratică a lui Irod cel Mare. Abilitatea lui în materie de bani l-a făcut omul cel mai bogat din imperiu. Timp de mai bine de treizeci de ani, prin servilismul față de cârmuitorii romani (și oferind daruri somptuoase), a fost stăpân peste străvechiul regat al iudeilor. A fost cel mai vestit constructor al timpului său. A creat un port nou la Cezareea în Samaria, a refăcut și a extins Templul din Ierusalim, a construit băi publice, apeducte și ceea ce noi am numi centre comerciale în șase orașe, precum și o serie de fortărețe puternice, printre care masiva fortăreață Antonia (numită astfel după Marcus Antonius) din Ierusalim, care domina Templul și enormul lui palat. A fost un mare binefăcător pentru evrei, dar nu se bucura de simpatia lor. Doar pe jumătate evreu din naștere, grec ca înclinații culturale, Irod cel Mare era socotit eretic de autoritățile religioase iudaice, care-l dezaprobau când sponsoriza jocuri tipic grecești sau reprezentații teatrale și muzicale. Avea numeroase soții și concubine, unele neevreice, și era tatăl multor copii. Suspicios și crud, și-a ucis patruzeci de soții, copii și alte rude apropiate, adesea în împrejurări de o atrocitate extraordinară, acuzându-i de uneltiri, reale sau închipuite, împotriva conducerii sau a propriei persoane. Spre sfârșitul domniei – ultimul lui an de viață a fost anul nașterii lui Iisus – suspiciunile lui Irod s-au accentuat, și la curte domnea o atmosferă paranoică.

Dar împărăția lui era prosperă, iar Galileea, deși considerată sălbatică și primitivă de către pătura urbană sofisticată din Ierusalim, nu era deloc înapoiată din punct de vedere economic. Evreii din Galileea mâncau bine și aveau din belșug oi pe care le creșteau și pentru lână, și pentru carne. Omniprezența oilor și ciobanilor constituie fundalul vieții lui Iisus și sursa celor mai multe dintre imaginile sale. Grânele, cultivate în cantități mari, erau ieftine și prinosul lor se exporta din Cezareea. Pâinea, „hrana vieții”, se mânca la toate mesele și era la rândul ei un permanent izvor de inspirație pentru imagistica lui Iisus. Pretutindeni creșteau măslini, și toate varietățile de măsline – negre, verzi și albe – se consumau zilnic și se foloseau la producerea uleiului pentru gătit. Existau tot soiul de legume, salate și mirodenii. La mesele principale, lumea obișnuia să bea vin.

Evreii se ajutau unii pe alții și comunitățile lor organizau acțiuni pentru sprijinirea bolnavilor, infirmilor și orfanilor. Văduvele nevoiașe căpătau și ele ajutor. Existau și evrei săraci, care primeau pomeni de la semenii lor, însă majoritatea celor menționați în Evanghelii drept „săraci” sau „cerșetori” nu erau evrei, căci pe tot cuprinsul Palestinei o mare parte a populației era formată din comunități cu rase amestecate, imigranți, țărani desprinși de triburile lor și nomazi. Să dai pomană „săracilor” era una dintre îndatoririle fiecărui evreu care se respecta, lucru ce apare de asemenea în reprezentările vieții lui Iisus.

În anul 4 î.Cr., Nazaretul era un orășel din Galileea, cu multe ateliere și mulți meșteșugari. Unul dintre ei era Iosif, un tâmplar care se credea descendent al regelui David, al cărui arbore genealogic îl știa pe de rost. Probabil că era un om cu știință de carte (în aramaică, limba vorbită, și în ebraică, limba sacră), ca majoritatea evreilor. Luase de soție o adolescentă de vreo șaisprezece ani, care se numea Maria, era tot din casa lui David și, foarte probabil, rudă cu el. Maria locuia în spatele sau deasupra atelierului de tâmplărie al lui Iosif, dar era încă virgină. Căsătoria urma să aibă loc în anul următor. Maria provenea dintr-o familie respectabilă, știa să scrie și să citească, să gătească, să țeasă, să coasă și se pregătea să fie soția harnică a unui meseriaș prosper. Avea o memorie uluitoare și după foarte mulți ani avea să fie principala sursă de informații a Sfântului Luca, doctorul de limbă greacă a cărui Evanghelie relatează cel mai pe larg nașterea și copilăria lui Iisus.

Toți evreii educați citesc Scripturile, în special Tora, cartea sacră unde se povestește istoria neamului și care era îndreptarul ei spiritual și cartea ei de rugăciuni. Iată cu ce se se ocupa Maria când îngerul Gabriel a apărut și i-a spus, potrivit lui Luca (1, 28—38): „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei.” Această închinăciune surprinzătoare a tulburat-o și a nedumerit-o pe Maria. Dar Gabriel a zis: „Nu te teme, Mărie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Și iată, vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iisus.” Și îngerul a mai spus: „Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Și va împărați peste casa lui Iacov în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit.”

Putem fi siguri că Maria și-a amintit cu exactitate aceste cuvinte. Și-a amintit de asemenea prima ei întrebare, plină de îngrijorare: „Cum va fi aceasta, de vreme ce sunt încă fecioară” (sau, după cum s-a exprimat ea: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?”), precum și răspunsul limpede al îngerului: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.”

După aceste vorbe dramatice, îngerul a adăugat o explicație personală. A înștiințat-o pe Maria că și verișoara ei, Elisabeta, deși înaintată în vârstă, zămislise un fiu, și că era acum în luna a șasea. Această uluitoare veste despre cineva din familia ei a fost hotărâtoare pentru ca Maria să înțeleagă în cele din urmă că vestea adusă de înger era ceva real. Așadar, s-a supus sorții rostind aceste cuvinte memorabile care oglindeau mândra ei smerenie: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”

Nu există în toată istoria o scenă mai emoționantă decât aceea în care Gabriel îi dezvăluie Fecioarei tremurânde că e însărcinată, iar ea acceptă faptul ca pe o deosebită onoare: nici nu-i de mirare că atâția mari artiști ai Occidentului au încercat să dea viață acestui episod numit „Buna Vestire”. Maria s-a dovedit remarcabil de energică și hotărâtă pentru vârsta ei. A vrut să se convingă în legătură cu starea verișoarei Elisabeta, așa că a pornit imediat, singură, la un drum lung prin ținutul deluros al Iudeii, unde Elisabeta locuia împreună cu bărbatul ei, Zaharia, care era preot și slujea periodic în Templul din Ierusalim.

A doua scenă remarcabilă din istoria lui Iisus s-a petrecut la sosirea Mariei și e descrisă tot de Luca. Văzând-o pe Maria, Elisabeta și-a simțit copilul, viitorul Sfânt Ioan Botezătorul, săltând în pântece, și Sfântul Duh i-a dat de înțeles imediat că și Maria era însărcinată și că-l purta pe Fiul lui Dumnezeu. „Și cu glas mare”, Elisabeta a spus: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău. Și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1, 41-43)

Felul în care răspunde Maria acestui salut este unul dintre cele mai izbitoare pasaje din Noul Testament. Cuvintele răspunsului ei devin cu ușurință versuri și mi-am luat libertatea de a le transcrie ca atare, ele fiind adesea puse pe muzică (Luca 1, 46-53):

Mărește sufletul meu pe Domnul.

Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu.

Că a căutat spre smerenia roabei Sale:

că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.

Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic;

și sfânt este numele Lui.

Și mila Lui în neam și în neam

spre cei ce se tem de El.

Făcut-a tărie cu brațul Său; risipit-a

pe cei mândri în cugetul inimii lor.

Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri și

a înălțat pe cei smeriți.

Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăți;

și pe cei bogați i-a scos afară deșerți.

Acest măreț imn de laudă, cunoscut pe drept cuvânt sub denumirea de Magnificat, înalță spiritul celor săraci și năpăstuiți și prefigurează una dintre temele centrale ale preoției lui Iisus. Povestirea din Evanghelie nu conține doar adevărul, ci și rodul adevărului, frumusețea lui, și iată că Maria, purtându-l pe Iisus în pântece, creează o poezie de o forță copleșitoare.

Luca spune că Maria a rămas trei luni cu Elisabeta. Pe urmă, s-a întors la Nazaret și i-a povestit lui Iosif în ce stare se afla. Aflăm din Evanghelia după Matei (1, 19-25), care în multe privințe este cea mai detaliată și bazată pe surse aramaice, că logodnicul ei, care o socotise pe Maria fecioară, a fost șocat de veștile ei. Dar „drept fiind și ne-vrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Și cugetând el acestea”, i s-a arătat un înger „în vis” și i-a spus: „… nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naște Fiu și vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor.” Matei spune că a făcut cum i-a spus îngerul „și a luat la el pe logodnica sa”. Tot de la el aflăm că Iosif și Maria nu au locuit împreună până la nașterea lui Iisus. Într-adevăr, cele mai vechi tradiții insistă asupra faptului că Maria a rămas fecioară toată viața, dar că Iosif le-a arătat ei și copilului ei toată dragostea unui bărbat devotat.

Următorul episod a avut loc la patru sau cinci luni după aceea, când un decret al împăratului Augustus, referitor la un recensământ necesar pentru taxarea populației, a fost transmis supușilor lui Irod de către Quirinius, guvernatorul Siriei. Li se ordona tuturor să se înregistreze în orașele în care erau născuți. Având în vedere că erau amândoi din casa lui David, Iosif și Maria au plecat (Maria fiind „însărcinată”, după cum spune Luca în 2, 5) către Ierusalim, orașul pe care David l-a cucerit și l-a alipit regatului iudeilor, dar mai precis la Betleem, un orășel cu o singură stradă, aflat la o depărtare de zece kilometri și asociat în mod special cu numele lui David. Maria era o adolescentă robustă. Era a treia călătorie pe care o făcea de când era însărcinată. Odată ajunși la Betleem, „s-au împlinit zilele ca ea să nască. Și a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut și L-a înfășat și L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 6-7). Un secol mai târziu, Iustin Martirul, care venea de la o distanță de aproximativ șaizeci și cinci de kilometri de Betleem, repetând legendele locale, a spus că ieslea era o peșteră; și nu este exclus, fiindcă sunt multe peșteri pe parapetul de calcar unde e situat Betleemul.

Nu se pomenește nici de doctor, nici de moașă, și se pare că numai Iosif a fost în preajma Mariei la naștere.

Dar n-a fost nevoie de ajutor. Maria s-a descurcat singură, iar copilașul ei a fost și a rămas sănătos pe tot parcursul vieții. Au avut însă vizitatori (Luca 2, 8-18; Matei 2, 1-12). Luca povestește că niște păstori de prin părțile locului, „stând pe câmp și făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor”, au tresărit la apariția unei lumini surprinzătoare, pe care au recunoscut-o ca fiind o apariție îngerească, „și s-au înfricoșat cu frică mare”. Dar îngerul le-a spus: „Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare. […] Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Cristos Domnul, în cetatea lui David. […] Veți găsi un prunc înfășat, culcat în iesle.” Și deodată s-a auzit un cor ceresc: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” Păstorii au hotărât să meargă la Betleem, și i-au găsit pe Iisus, Maria și pe Iosif, întocmai cum le spusese îngerul, în staul. Le-au explicat toate acestea oamenilor de acolo și „toți câți auzeau se mirau”. I-au spus și Mariei despre lumină, și despre înger, și despre cor, așa încât ea „păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa”.

Ceea ce Luca, spre deosebire de Matei, n-a descris este sosirea următorilor vizitatori, „magii de la Răsărit”. Au venit cu daruri: aur, tămâie și smirnă – comori „din vistierie”, cum zice Matei, potrivite unui rege. Căci magii erau astrologi, deprinși să observe cerul și să facă prevestiri urmărind schimbările configurației stelelor. Mai ales poziția unei anume stele anunța, credeau ei, că se născuse un rege al iudeilor. Magii au mers la Ierusalim, s-au prezentat la curtea lui Irod și au cerut să fi se dea instrucțiuni. Irod, „adunând pe toți arhiereii și cărturarii poporului”, le-a cerut să i se precizeze pe baza Scripturilor unde trebuia să se nască, potrivit profețiilor, regele, sau Mântuitorul, sau Cristosul. Și au răspuns: Betleem. Irod a vorbit cu magii în ascuns și i-a trimis la Betleem. „Mergeți și cercetați cu de-amănuntul despre Prunc și, dacă îl veți afla, vestiți-mi și mie, ca, venind și eu, să mă închin Lui.”

Magii și povestea lor despre nou-născutul care avea să fie regele iudeilor au stârnit paranoia lui Irod. Matei spune că magii, „luând înștiințare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în țara lor”. Iosif a fost și el prevenit într-un vis că Irod le pusese gând rău lui, Mariei și pruncului. I s-a spus: „Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui și fugi în Egipt și stai acolo până ce-ți voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.” Iosif a făcut cum i s-a spus. Și „Fuga în Egipt” a devenit un episod dintre cele mai memorabile, care i-au inspirat pe artiști de-a lungul timpurilor – este subiectul celei mai frumoase opere a lui Caravaggio, păstrată azi la Galeria Doria Pamphilj din Roma. Cei trei se odihnesc. Iosif ține o partitură muzicală în fața unui înger tânăr, care-i cântă Fecioarei un imn la vioară, în timp ce Maria și pruncul dorm.

Terorizat de gândul că un rege-prunc îi va fura împărăția, Irod a comis cea mai mare crimă din lunga lui viață plină de ticăloșii. A trimis asasini înarmați și „a ucis pe toți pruncii care erau în Betleem și în toate hotarele lui, de doi ani și mai jos” (Matei 2,16). A fost ultima sa acțiune. La câteva săptămâni după aceea a murit. Teritoriile i-au fost împărțite și fiul lui, Arhelau, a moștenit Iudeea. Iosif a aflat de toate acestea și s-a întors acasă cu familia lui. Dar a avut grijă să se ferească de Iudeea, temându-se ca Arhelau să nu fi moștenit firea bănuitoare a tatălui său, și a revenit la Nazaret, în Galileea, pe o cale ocolită, prin Gaza și Samaria.

Istoria nașterii lui Iisus, vizita păstorilor și a magilor formează partea idilică a Nașterii Domnului și dă copilăriei lui Iisus calitatea unei minunate cărți de povești care, de două mii de ani încoace, farmecă pe oricine, tineri și vârstnici. Dar uciderea pruncilor – denumirea sub care a ajuns să fie cunoscut acest episod – ne amintește de latura întunecată a vieții pe care o duceau oamenii primului secol după Cristos într-o provincie mai puțin cunoscută a Imperiului Roman: cruzimea atroce, neînfrânată a puterii, absența oricărei autorități legale care să pună stavilă celor puternici și disprețului lor față de viața omenească, chiar și cea mai firavă. Aceasta era realitatea netrebniciei omenești pe care Iisus s-a născut ca s-o elimine și s-o înfiereze, și care până la urmă i-a adus sfârșitul. Uciderea pruncilor este o anticipare a Golgotei.

Câțiva oameni au putut citi viitorul, așa cum ne spune Luca (1, 13-23, 59-65). Luca scrie că bărbatul Elisabetei, Zaharia, s-a arătat neîncrezător când îngerul Gabriel i-a spus că nevasta lui, deși înaintată în vârstă, era însărcinată cu cel care avea să fie Ioan Botezătorul, și ca pedeapsă i s-a luat graiul. Dar, după ce s-a născut copilul și l-au dus să fie tăiat împrejur, Elisabeta n-a vrut să-i dea numele tatălui, ci a stăruit să fie numit Ioan. Vecinii și verii ei s-au împotrivit: „Nimeni din rudenia ta nu se cheamă cu numele acesta. Și au făcut semn tatălui său cum ar vrea el să fie numit.” Spre surprinderea lor, Zaharia, „cerând o tăbliță, a scris, zicând: Ioan este numele lui. Și toți s-au mirat”. Dar și mai remarcabil, „îndată i s-a deschis gura și limba și vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu”, însă, așa cum s-a întâmplat cu multe incidente din istoria lui Iisus, acest fericit episod a fost pus în umbră de lumea amenințătoare din jur. Cu siguranță că vestea acestei nemaipomenite nașteri s-a răspândit și a ajuns și la urechile mereu bănuitoare ale lui Irod. O veche tradiție, transcrisă de primii Părinți, printre care și Origene, afirmă că Irod a dat ordin ca Zaharia să fie ucis „între templu și altar”. Așadar, el e venerat ca unul dintre primii martiri.

Mai era și un alt preot care slujea la Templu, Simeon. Luca spune că era „drept și temător de Dumnezeu”, și încrezător în venirea lui Mesia. Avusese, într-adevăr, o revelație și „i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Cristosul Domnului” (Luca 2, 25-26). Când Maria și Iosif au venit la Templu pentru ritualul de purificare după naștere și pentru tăierea împrejur a lui Iisus – ambele potrivit legii iudaice –, bătrânul Simeon era de față. A luat pruncul în brațe, a binecuvântat pe Dumnezeu și a spus, în cuvinte poetice al căror ecou a ajuns până la noi, străbătând generații întregi (2, 29-32):

Acum slobozește pe robul Tău,

după cuvântul Tău, în pace,

Că ochii mei văzură mântuirea Ta,

pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor,

Lumină spre descoperirea neamurilor

și slavă poporului Tău Israel.

Dar, continuă Luca (2, 34-40), întorcându-se spre Maria, bătrânul a adăugat, pe un ton mai sumbru, diferit de cel plin de veselie din primele episoade ale vieții lui Iisus: „Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel. […] Și prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.” Alături de Simeon era și o bătrână, numită Ana, pe care Luca o descrie ca fiind „proorociță” și „văduvă, în vârstă de optzeci și patru de ani”, care era mereu la Templu, „slujind noaptea și ziua în post și în rugăciuni”. Și ea l-a recunoscut în copil pe Mântuitor. Previziunile și avertismentele rostite de Ana și Simeon s-au alăturat celorlalte vorbe pe care Maria le păstra cu sfințenie în inima ei. A observat că, privind profețiile într-o perspectivă mai largă, copilul ei va da „lumină neevreilor” – chiar întregii omeniri, nu numai evreilor – și că jertfa lui o va străpunge ca o sabie. Pe măsură ce „copilul creștea și se întărea cu duhul, umplându-Se de înțelepciune și harul lui Dumnezeu”, ea a petrecut fără îndoială multe ore de neliniște cugetând la soarta lui, la durerea cumplită, dar și la bucuria pe care i-o va aduce.

Maria i-a povestit lui Luca o întâmplare extraordinară (2, 42—51) care îi confirma speranțele pentru copil, dar pe care îi era peste putință s-o înțeleagă. Maria, Iosif și copilul formau o familie unită, căreia în credința creștină i se spune pe bună dreptate „Sfânta Familie”. Căminul lor din Nazaret era plin de o profundă cucernicie, se rosteau multe rugăciuni, praznicele și rânduielile iudaice erau scrupulos respectate. De Paște, plecau în fiecare an la Ierusalim, ca să facă ofrandă în Templu. Aceasta dovedește că Iosif era prosper în meseria lui și că familia ducea o viață relativ îmbelșugată, deoarece călătoria era lungă și costisitoare, iar Iosif își întrerupea lucrul săptămâni întregi. În acest pelerinaj erau însoțiți de multe „rude și cunoscuți”. Când Iisus a împlinit doisprezece ani, au socotit că era destul de mare ca să pornească singur la drum și să vadă lumea cu ochii lui. Templul, reconstruit de Irod la o scară gigantică, era un labirint enorm de curți, felurite încăperi și coridoare, iar Ierusalimul în sine era un oraș mare, cu palate, cetăți și o puzderie de case. Când a venit vremea să se întoarcă acasă, „Iisus a rămas în Ierusalim și părinții Lui nu știau”. Credeau că se află cu prietenii lor în convoiul de catâri și măgari și că o luaseră înainte, „cale de o zi”, dar apoi, cuprinși de frică, și-au dat seama că rămăsese în urma lor în orașul acela sfânt și primejdios.

Luca scrie că după trei zile de căutări disperate „L-au aflat în templu, șezând în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și întrebându-i. Și toți care îl auzeau se minunau de priceperea Lui”. Acestea sunt, desigur, vorbele mândre ale unei mame iubitoare, care își amintește însă și schimbul de cuvinte ce-a urmat, diferit și surprinzător. Maria l-a dojenit pe Iisus pentru nechibzuința lui: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă așa? Iată, tatăl Tău și eu Te-am căutat îngrijorați.” Și el a răspuns: „Oare nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” Luca adaugă: „Dar ei n-au înțeles cuvântul pe care l-a spus lor.” Este izbitor faptul că aceste prime cuvinte rostite de Iisus care ni s-au păstrat corespund pe deplin întregii lui vieți și misiuni: el trebuie să facă lucrarea lui Dumnezeu. Și, cu toate că Maria, din respect, se referă la Iosif ca fiind tatăl lui, Iisus știe și crede deja că Tatăl lui este Dumnezeu, ceea ce și spune fără ascunzișuri.

Maria, adaugă Luca, „păstra în inima ei aceste cuvinte”. Dar acela a fost momentul când șirul povestirilor Mariei despre zămislirea lui Iisus, despre nașterea și copilăria lui a încetat abrupt. Iisus s-a întors la Nazaret cu Maria și Iosif „și le era supus”. Luca sare apoi peste următorii optsprezece ani ai vieții lui Iisus și o reia când Iisus este botezat de Sfântul Ioan. Aceeași tăcere o păstrează și ceilalți evangheliști. Ne întristează că nu știm absolut nimic referitor la mai bine de jumătate din viața lui Iisus, ce a făcut, pe unde a fost sau cum a trăit.

Putem fi siguri că era un om educat. Practic, toți copiii evrei inteligenți erau educați dacă dispuneau de mijloacele materiale necesare, și Iisus era dintr-o familie destul de înstărită. Avem dovada că știa să citească, deoarece cunoștea în profunzime Scripturile. Mai mult, scepticismul său în legătură cu ele este dovada studiului neîntrerupt și de la o vârstă fragedă al acestor texte. La doisprezece ani, era perfect capabil să participe la o discuție savantă despre semnificația lor. Avem și dovada că știa să scrie, deși nu există decât o singură referire în această privință.

Este vorba de episodul în care i-a împiedicat pe iudeii puritani, dar ipocriți, să o ucidă cu pietre pe femeia adulteră, scriindu-le propriile păcate pe nisip. Faptul că a izbutit un asemenea lucru anevoios și că scrierea lui a putut fi de îndată citită și înțeleasă demonstrează că avea un scris neobișnuit de clar și de citeț, pe care l-am putea compara cu cel al unui cărturar. Dar nimic din ce a scris Iisus n-a supraviețuit. Și nici nu știm ce altceva a citit în afară de Scripturi.

Știm însă chiar din spusele lui, consemnate și transmise nouă, că era un om civilizat, cultivat, educat, care își alegea cuvintele cu multă grijă și precizie, blândețe, acuratețe și tact – toate acestea fiind dovada unor ample lecturi de texte laice și religioase. Credința mea este că latina și greaca îi erau de asemenea familiare, la fel ca și limba maternă, aramaica, și ebraica, pe care le vorbea și le citea ca orice iudeu cultivat, păstrător al legilor. E de bănuit că exprimarea lui poetică – un dar pe care-l avea din naștere (ca și mama lui) – a căpătat-o din lectura permanentă a versurilor, pe care de multe ori le învăța pe de rost. Cred că aceste lecturi includeau nu numai texte ebraice, ca de pildă Cartea lui Iov, care e plină de poezie și cântece religioase cărora le zicem Psalmi, ci și poeții greci, ale căror opere circulau la vremea aceea în imperiu. Cred că Iisus putea să recite din Homer și Euripide, poate că și din Vergiliu. Dar aceasta e doar o ipoteză.

Probabil că Iisus era în multe privințe un autodidact. Cuvintele, conceptele pe care le folosea nu trădează niciun fel de deformație academică ori pecetea vreunui sistem. El respingea astfel de lucruri și dezaproba legalismul din învățăturile morale. Imaginația lui Iisus era neîntinată de sala de clasă sau de amfiteatrul prelegerilor. Fiind autodidact, n-a pus nicicând piciorul în asemenea locuri și din această cauză n-a fost luat în serios de criticii săi, care-l considerau lipsit de educație. Ioan ne informează că iudeii din Templu, uimiți de învățăturile lui Iisus, surâdeau disprețuitor: „Cum știe Acesta carte fără să fi învățat?” (7, 15) Nu putem decât să ghicim unde găsea tânărul Iisus cărțile pe care le studia. Dar ele nu erau rare, existau scrieri de tot felul în lumea iudaică, chiar și într-un orășel ca Nazaretul.

Mai lesne de crezut este că Iisus avea cunoștințe bogate de agricultură și comerț, așa cum rezultă limpede din felul sigur și competent în care abordează aceste probleme practice în predicile și pildele sale. Repertoriul imens de care dispunea era unul dintre motivele pentru care veneau să-l asculte atât de mulți oameni, fiindcă mai toți recunoșteau și aprobau referirile la propriile lor ocupații. Presupun că aceste cunoștințe oglindeau o experiență reală. Când a murit Iosif, în timpul absenței lui Iisus, gospodăria din Nazaret s-a destrămat și Maria a plecat să stea ba cu unul, ba cu altul dintre numeroșii membri ai familiei sau clanului ei, care includeau și o soră cu copii adulți, numiți uneori frații lui Iisus.

Atunci ar fi fost natural ca Iisus, hotărât să nu preia atelierul de tâmplărie al lui Iosif, să fi plecat în lumea largă în căutare de noi experiențe, și pe urmă, la timpul cuvenit, să continue mai eficient „lucrarea Tatălui”. N-avem cum să știm ce-a făcut. Unii cred că a devenit esenian. Dar învățăturile lui Iisus și comportamentul lui sunt atât de străine tuturor lucrurilor pe care le cunoaștem din Manuscrisele de la Marea Moartă despre secta esenienilor, încât putem exclude această presupunere. Nu e plauzibil nici că a intrat într-o altă sectă, și erau multe. Fanatismul de orice fel îi era străin. Nu purta niciunul dintre stigmatele clericului profesionist, ale călugărului sau sihastrului: era moderat, îi displăceau religiozitatea dusă la extrem și respectarea strictă a Legii, se simțea bine și în largul lui alături de bărbați și femei de orice factură temperamentală și se ferea de singurătate, cu excepția momentelor de rugăciune. Era sociabil, prietenos și căuta tot timpul noi tovarăși, noi prieteni.

Toate acestea sunt mărturia unei experiențe vaste în domenii diverse. Credința mea e că Iisus a trecut intenționat de la o ocupație la alta nu numai ca să învețe noi meserii, ci și ca să cunoască tot felul de oameni. Acesta este unul dintre motivele pentru care și-a amânat misiunea până la vârsta de treizeci de ani. Trebuie să fi lucrat în agricultură, despre care știa o mulțime de lucruri. Cred că o perioadă a fost păstor. Oile și îngrijirea lor ocupă un loc dominant în spusele sale, și figura Păstorului celui Bun e atât de centrală în învățăturile lui, încât nu pot crede decât că această îndeletnicire a ocupat un loc deosebit în experiența lui de viață, dar și în inima lui. Bărbații aceia simpli și aspri care s-au înghesuit în jurul ieslei la nașterea lui l-au făcut, am putea spune, membru onorific pe viață al breslei păstorilor. Experiența lui de păstor ne-ar putea ajuta să-i înțelegem dragostea pentru regiunile mai înalte, unde prefera să se retragă în momentele importante din viața lui, sau obiceiul de a-și alterna convivialitatea normală cu perioade de singurătate în care să se roage.

Iată, așadar, ce știm despre nașterea și copilăria lui Iisus și ce putem ghici despre viața lui între doisprezece și treizeci de ani, când și-a început preoția și și-a făcut intrarea în strălucirea orbitoare a povestirilor din Evanghelii.