Prin meseria de a trăi

I. Meseria de a trăi se naște la 6 octombrie 1935, după exercițiul poetic din Lavorare stanca (Munca obosește^), mai precis, în momentul în care exercițiul, structurat cum se cuvine, urma să fie publicat de către editura florentină „Solaria”. Este un prim mănunchi de pagini, separat numerotate, începând de la data mai sus precizată și, probabil, nu era destinat să facă imediat parte, ca o primă secvență, din jurnal. Dacă ne uităm însă, cu opt ani mai în urmă, prin maldărul de hârtii, încă în manuscris, din timpul tinereții lui Pavese (hârtii la care se aruncă mai mult decât o privire), dăm de un document și mai vechi care prevestește Meseria de a trăi; sunt mărturia unui jurnal de 10 pagini, scrise pe recto și pe verso, liniate cu mâna. Nu e un manuscris negândit, din contra, reprezintă un fel de antologie a locurilor interioare (gânduri, confesiuni, răbufniri) așternute și pe alte pagini. După spusa lui Pavese, prin această operațiune secundă, a încercat „să-și ordoneze fragmentele vieții, cuprinsă între ultima iarnă și primăvară, imaginarea unei mari opere, dăruită Ei, și pe care ea o așteaptă de la mine”. Destinatara acestei dovezi de iubire, text redactat înainte, dar și după 25 august 1927, este o anonimă, ce-ar putea fi identificată în copila1 al cărei „dulce chip mic și blond. a șters” visul și disperarea trezite, ceva timp mai înainte, în povestitorul-narator de către un alt „chip” feminin aparținând unei zodii opuse: Măria, Mariuccia, iar pentru rudele ei laborioase, Mary, pe numele ei de artistă (o balerină), întreținuta unui domn, posesor al unui automobil impresionant, se oprise pentru câteva zile la Torino, în drum spre Milano, în tournee, bineînțeles. Este știută pasiunea lui Pavese pentru Milly, soubrette cu o oarecare faimă și la adresa căreia se păstrează, în primul volum al epistojarului, trei scrisori expediate puțin după plecarea ei1. Dar importantă este nu descoperirea unui profil real sau imaginar, cum ar fi cel al cuplului feminin antitetic, ci să observăm că amândouă, înger și balerină, fac parte dintr-un jurnal, revăzut, în așa fel încât să poată fi inserată și explicată producția poetică. Frânturi din trecuta mea viață (Frammenti della mia via trascorsa), titlu propus de Laura Nay, se pot regăsi și în alte pagini ale manuscrisului, amestecate cu traduceri (din latină și germană, mai ales din Horațiu și Vergiliu, din romanticii post-goethieni), versuri, piese de teatru etc; ecouri din scrisorile trimise lui Sturani debordând de iubire și artă. Desprinderea din păienjenișul Frânturilor își are rațiunea în faptul că și Pavese a încercat să-și înscrie experiența unei scriituri de tip „Journal intime” în formele unui nesigur, dar dorit, „Journal de l'oevre”, conform unei distincții dragi, operată de Beatrice Didier2.

Dacă pasiunea pentru balerina Mary aduce cu sine dezastrul și frustrarea, dacă gândul îl duce imediat la sinucidere, pus în evidență și de o întâmplare adevărată (sinuciderea colegului și prietenului Elico Baraldi, despre care amintește într-o scrisoare adresată lui Sturani la 14 iunie 1926 și, după aceea, și în jurnal), toate acestea fac totuși ca atât iubirea precum și moartea să fie răgazuri în timpul pelerinajului spre Artă. Chiar din această clipă o definește în termeni absoluți: „universală”, „eternă”, „nemuritoare”, „imensă” într-un crescendo de atribute, desigur nu întâmplătoare, specifice unui idealism întârziat și, cu toate acestea, în stare să justifice travaliul lui Pavese ce încearcă să devină stăpân al limbilor, limbajelor literare și mai ales al poeticilor. Aceste Frânturi constituie, deci, un punct de sosire al transformării sale în propria-i operă și care presupune un parcurs de înfăptuit în producerea jurnalului (de la „journal intime” la „journal de l'oevre”) și, mai ales, îngăduie, după ce măsura și rotunjirea operei sunt atinse (citește Munca obosește), să se pornească din nou la drum, pentru a ieși din individualizarea emfatică a Artei și pentru a putea analiza procedeele și tehnica tot din perspectiva poeziei. Puțina asemănare care rezultă, pe moment, din corespondența purtată în paralel cu Sturani, confratele poet și pictor, nu depășește limitele unui dialog-dispută („tenzone”) scolastic conceput și concretizat, cum de curând am avut posibilitatea să demonstrez în altă parte1. Referitor la alte mărturisiri și meditații, risipite prin paginile manuscriselor din tinerețe, dar pe care nu le-am ales să facă parte din Frânturi, vom da în cele ce urmează un exemplu. Este amintirea, ce-ar putea fi circumscrisă anului '25, primei poezii, două admirabile catrene, cum ar putea constata orice cititor, prin armonia versurilor și concizia epigramatică „așternute” după ce a auzit în casă „vorbindu-se mult despre Revoluția din Rusia, despre care, mama 50, ferventă cititoare știa o mulțime de lucruri”:

Troțki și Lenin omorâți să fie pentru toate relele o mie revoluției descătușate vina neștiința unei armate Sovietele distruse să fie pentru pierduta bătălie a nenorocitei de Antantă de neînțelegere bucuroasă speculantă.2 l Soviet distrutti vanno perche non dan che danno alia disgraziata înțesa che gode i frutti della contesa.

Și e bine să fie citită și „Nota bene” care întregește însemnarea despre amor de la l ianuarie 1927; fiind un autoportret neconvențional al artistului:

Nu mai trebuie să mă privesc în oglindă când îmi aduc aminte de rândurile acestea. Față prelungă, serioasă, ochelari de savant, dintre cei buni lipsiți de fior, spatele ușor adus, ipocrit și caraghios mă fac să mă simt rușinat când mă uit la paginile astea. Este povestea bătrânei de 80 de ani care se îndrăgostește. Oh! Cât am visat și mi-am dorit un chip cu adevărat chinuit și îndurerat de poet decadent sau un braț vajnic și-o privire strălucitoare de poet inspirat sau erou!